Sunteți pe pagina 1din 369

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

SUPĂ DE PUI PENTRU


SUFLET DE MAMĂ

101 povestiri
care fac sufletul să se deschidă
şi reaprind spiritul matern

Povestiri de:
Jack Canfield
Mark Victor Hansen
Jennifer Read Hawthorne
Marci Shimof

2
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
Traducere: Daniela Neacşu
Titlul original: Chicken Soup for the Mother’s Soul, 1997

3
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Cuprins

Omagiu mamelor
MULŢUMIRI
INTRODUCERE
1. DESPRE DRAGOSTE
Alegerea
Cursa cargo pentru copii
Un dar-surpriză pentru mama
Ziua mamei
Toţi acei ani
Agrafele de păr
Strânge-mă de mâna şi am să-ţi spun cât te iubesc
Se trage din familie
S-a născut un copil
Fiul perfect
Majoritatea copiilor se nasc o singură dată
Loc pentru încă unul
Uşa neîncuiată
Mamă pentru o zi
Fetiţa tatii
2. MÂNA ÎNDRUMĂTOARE A MAMEI
De citit când eşti singur
Cu puţin ajutor de la mama
Mama spune…
Inspecţia
Ce culoare are o îmbrăţişare?
Poveşti cu usturoi
Zâna dinţişorului
Bileţele de dragoste
Salvat de centura de siguranţă
4
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
Ziua eşecului
Vizitatorul de la miezul nopţii
3. CURAJUL MAMEI
Fiul meu, Ryan
Te simţi bine, mamă?
Mutând munţii din loc
Inimi din toata lumea
Vederea adevărată
Fiecare dimineaţă este un dar
O iubire fără limite
Lupta mamei pentru un copil special
Bine-aţi venit în Olanda
4. DESPRE CALITATEA DE A FI MAMĂ
Mami e cuvântul potrivit
A fi mamă – o îndeletnicire banală?
Cursul de arte plastice
Scrisoarea unei mame către fiul ei care a început şcoala
Povestea unei mame sportive
S-a zis cu săruturile pline de păsat
Semne de experienţa maternă avansată
Ca întotdeauna, pentru totdeauna, fie ce-o fi
Copiilor mei
Bebeluşul care dă buzna
Când copilul pleacă la colegiu
Ajutorul mamei
Mama vitregă
Aş prefera
5. ÎNVĂŢÂND SĂ DEVII MAMA
Oda bucuriei
Un dar indescriptibil
Intuiţia maternă

5
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Seamănă cu noi
Mama
Nu vreau să am un nou frăţior
Mai presus de puterile noastre
O comoară nepreţuită
Aleasa
6 MOMENTE DEOSEBITE
Ziua în care am înălţat zmeul
Dansează cu mine
Diagnosticul
Cina în familie
Regăsirea
Fiica mea, învăţătoarea mea
Păpuşa stricată
Viziunea unui copil
1 Mai
Cum de ştia Moşul
Ziua în care am fost prea ocupată
Joaca e esenţa
Clipa zburătoare
Când mama a venit la ceai
De-aş găsi-o din nou acolo
7. MIRACOLE
Îngerul în uniformă
Vindecarea
Adoptând un vis
Iubitule, mai întâi, aşază-te
Promisiune de Ziua Mamei
Mama şi fiul s-au regăsit
După 40 de ani
Cei patru îngeri
8. CUM ŞTII CÂND TREBUIE SĂ RENUNŢI
6
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
Home-run pentru mama
Doar amintirile
Sărbătorind-o pe mama
Un copil fără mamă
Robin
Să ştii când să renunţi
John
Căpitanului Candy şi tuturor femeilor care s-au înălţat
spre stele
9. IUBIREA DE BUNICĂ
Ce este o bunică?
Sunt făcută pentru această slujbă
Grădina bunicii
La restaurant
Avem nevoie de o piatră
10 MULŢUMESC, MAMĂ
Mama şi doamna Jordan
Când o mamă suflă în 75 de lumânări
Şase din cele şapte minuni ale lumii mele
Cutii de scrisori
Bogăţiile mamei
O mare greşeală
O mare doamnă
Postfaţă Rugăciune pentru mama

7
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

„Ca reprezentante ale „The Mommies”, ştim că darul cel mai


preţios pe care îl poţi primi este certitudinea că nu eşti singură!
Supă de pui pentru suflet de mamă chiar asta face: te
impresionează până în adâncul sufletului şi te face, cu
blândeţe, să înţelegi ce înseamnă să fii mamă şi sentimentul
de veneraţie pe care îl simte o mamă. ”
Marilyn Kentz şi Caryl Kristensen
„The Mommies”

„Este o carte plină de căldură şi sensibilitate, care te face să


râzi şi să plângi, în timp ce împărtăşim, cu toate, bucuria de a
fi femeie.”
Kim Alexis
Manechin/Purtătoare de cuvânt

„Îţi mulţumesc, Supă de pui pentru suflet de mamă,


pentru frumuseţea aleasă a iubirii dintre mamă şi copil pe
care o redau povestirile tale. Ele nu ne lasă să uităm ce este cu
adevărat important în viaţă.”
Susan N.Hickenlooper
Director naţional, American Mothers, Inc.
Sponsor oficial, Mother’s Day and Mother of the Year

„Să stai să citeşti Supă de pui pentru suflet de mamă


este cu adevărat minunat. Povestirile au forţă, sunt pline de
viaţă şi îţi încălzesc sufletul. Fiecare povestire în parte m-a
mişcat prin adâncimea şi forţa dragostei dintre mamă şi copil.”
Alison Schwandt
Proiectant, Gymboree

8
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
„Supă de pui pentru suflet de mamă te face să râzi şi să
plângi şi îţi umple sufletul de iubire mai mult decât orice altă
carte, pentru că descrie cea mai preţuită relaţie dintre două
fiinţe – cea dintre mamă şi copil.”
Anne Jordan
Preşedinte, Children & Families, Inc.

„Indiferent de ceea ce fac în viaţă, realizarea mea cea mai


importantă rămâne faptul că sunt mama a două fete şi doi
băieţi. Ori de câte ori citesc povestirile din Supă de pui
pentru suflet de mamă râd şi plâng şi-mi strâng la piept
minunatele mele amintiri de mamă care-mi umplu preaplinul
sufletului, gata-gata să se reverse. ”
Patricia Lorenz
Scriitoare, crainică, autoare a volumelor
„Lucruri de importanţă pentru părintele care-şi creşte singur
copiii” (Stuff that Matters for Single Parents)
şi „Părinţii, 365 de zile de devotament extrem, cotidian”
(Parents, 365 Down-to-Earth Daily Devotions)

„Supă de pui pentru suflet de mamă este un memento


înduioşător al bucuriilor şi sacrificiilor unei mame, ca şi al
binecuvântărilor uriaşe pe care mamele din orice colţ al lumii
le revarsă asupra noastră, a tuturor.”
Reverend Melissa Bowers

„Profunda şi duioasa comuniune dintre mamă şi copil, care


începe dinainte de naştere şi continuă de-a lungul întregii vieţi,
este superb înfăţişată în povestirile Supei de pui pentru suflet
de mamă.”
Dr. Melanie Brown
9
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Preşedinte şi fondator, My Baby U., Inc.

„Bunicile vor descoperi şi ele că Supă de pui pentru


suflet de mamă este celebrarea rolului lor de o viaţă. Iată
sentimentul care le însufleţeşte pe toate femeile care sunt, sau
au fost vreodată mame.”
Dr. Lillian Carson
Autoare a lucrării „Bunicul absolut – îndrumări pentru
a şti să faci diferenţa” (The Essential Grandparent:
A Guide to Making the Difference)

„Supă de pui pentru suflet de mamă” este o afirmare a


celei mai preţuite şi mai trainice forţe de pe pământ –
dragostea dintre mamă şi copii. Aceste povestiri pline de
duioşie sunt un cald imbold pentru inimă şi suflet, aşa cum
doar o mamă poate fi. ”
Karan Ihrer
Consilier autorizat de planning familial

10
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -

Omagiu mamelor

Îndrumările tale pline de tandreţe au influenţat nemăsurat


de mult tot ce am făcut până acum, tot ce fac şi tot ce voi
face vreodată.
Spiritul tău plin de delicateţe este întipărit pe veci în tot
ceea am fost, sunt şi voi fi vreodată.
Astfel că tu eşti o părticică din tot ce am realizat şi am
ajuns să fiu.

Aşa se face că atunci când îmi ajut aproapele, şi mâna ta


de ajutor este acolo.
Când potolesc durerea unui prieten, şi ţie îţi rămâne dator.
Când îi arăt unui copil o cale mai bună, fie prin vorbă, fie
prin faptă,
Tu eşti învăţătorul al cărui loc l-am luat.

Căci tot ce fac oglindeşte valorile cu care tu m-ai învăţat,


Orice rău pe care-l îndrept, orice suflet pe care îl
înveselesc,
Orice am şi dăruiesc, orice povară pe care o fac mai uşoară
Este, în felul său mărunt, un omagiu adus ţie.

Pentru că tu eşti cea care mi-a dat viaţă, şi mai presus de


asta, m-a învăţat cum să trăiesc, tu eşti izvorul tuturor
lucrurilor bune pe care
Le voi realiza atât cât voi fi pe pământ.

11
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Pentru tot ce eşti, şi pentru tot ce sunt, Mamă, îţi


mulţumesc.
David L. Weatherford

12
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -

Cu multă dragoste dedicăm această carte


mamelor noastre
Ellen Taylor, Una Hansen, Maureen Read
şi Luoise Shimof,
a căror dragoste şi îndrumare
sunt temelia pe care ne-am construit vieţile.

Dedicăm, de asemenea, această carte tuturor mamelor


din lume, ale căror inimi şi mâini iubitoare ne-au
adus alinare, ne-au impresionat şi ne-au mângâiat pe toţi.

13
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Reprodus cu permisiunea lui Dave Carpenter

14
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -

MULŢUMIRI

Ne-a luat mai mult de un an să scriem, să compilăm şi să


redactăm Supă de pui pentru suflet de mamă. A fost un efort
făcut cu multă dragoste de fiecare dintre noi. Una din marile
bucurii oferite de lucrul la această carte a fost colaborarea cu
oamenii care şi-au dedicat acestui proiect nu doar timpul şi
atenţia, ci şi sufletul şi afecţiunea. Dorim să mulţumim
următoarelor persoane pentru devotamentul şi aportul lor,
fără de care această carte n-ar fi existat.
Familiilor noastre care ne-au susţinut cu dragoste pe tot
parcursul acestui proiect, fiind „supa de pui” a sufletelor
noastre!
Georgiei Noble, pentru dragostea şi delicateţea ei, pentru
faptul că a fost pentru noi toţi cel mai bun exemplu de
Mamă.
Lui Christopher Noble Canfield, pentru că a împărtăşit cu
noi candoarea, măiestria, muzica şi talentul lui actoricesc,
caldele sale îmbrăţişări şi irezistibila dragoste de viaţă.
Lui Patty Hansen, pentru că a fost partenerul de viaţă şi
de afaceri cel mai iubitor, susţinător şi dătător de speranţă,
dar şi o mamă extraordinară.
Lui Elisabeth Day Hansen, pentru înţelepciunea şi
afecţiunea ei şi pentru bucuria şi pofta ei de viaţă şi de
învăţat.

15
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Lui Melanie Dawn Hansen, pentru chipul ei radios, spiritul


de neînvins, exuberanţa şi fericirea de a fi mereu activă şi
neîntrerupt disponibilă.
Lui Dan Hawthorne, al cărui devotament pentru adevăr ne
înalţă şi ne ţine pe drumul bun. Îţi mulţumim pentru
nesecatul tău simţ al umorului şi pentru că nu ne laşi să
uităm ce e cu adevărat important în viaţă.
Lui Amy şi William Hawthorne, pentru nesfârşita răbdare
şi pentru că sunt „chiar ca nişte copii de năjdejde”.
Lui Maureen H.Read, pentru că este întruchiparea iubirii
necondiţionate de mamă.
Lui Louise şi Marcus Shimof, pentru eternul lor sprijin şi
afecţiune – şi pentru că sunt cei mai buni părinţi din lume.
Lui Jeanette Lisefski, pentru că este epitomul calităţii de
mamă. Jeanette nu este numai o soţie extraordinară şi mamă
a trei copii, ci şi un ajutor nepreţuit în viaţa noastră. Ne-a
dăruit nouă şi proiectului nostru tot devotamentul,
tenacitatea, puterea creatoare şi dragostea ei. Îţi mulţumim
că ai fost mereu alături de noi – n-am fi reuşit fără tine.
Lui Elinor Hall, care a făcut un lucru extraordinar
ajutându-ne să citim şi să alegem povestirile pentru Supă de
pui pentru suflet de mamă. Îţi mulţumim din suflet pentru
ajutorul, dragostea şi prietenia ta.
Lui Carol Kline, pentru imensul ajutor dat la citirea,
scrierea şi redactarea povestirilor acestei cărţi. Îţi suntem
recunoscători pentru realizarea de excepţie pe care ai dat-o
acestui proiect şi pentru prietenia ta loială.
Lui Amsheva Miller, pentru claritatea, lumina şi atenţia
plină de grijă faţă de noi şi faţă de proiectul nostru. Îţi
suntem atât de recunoscători pentru atenţia şi îndrumările
pe care ni le-ai dat.

16
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
Lui Peter Vesgo şi Gary Seidler de la Health
Communications Inc., pentru că au recunoscut valoarea
cărţii de la bun început şi pentru că, datorită lor, cartea a
ajuns în mâinile milioanelor de cititori. Vă mulţumim, Peter
şi Gary!
Lui Patty Aubery, pentru că a fost întotdeauna lângă noi
când am avut nevoie de ajutorul şi sfatul ei, începând cu
povestirile cele mai importante şi terminând cu repararea
computerului, dar şi pentru că a menţinut activitatea
biroului central al Supei de pui pentru suflet chiar în mijlocul
a ceea ce părea a fi o continuă „tornadă”. Îţi mulţumim,
Patty, din tot sufletul.
Lui Nancy Mitchell, pentru nepreţuitul ei feedback, ca şi
pentru remarcabilul efort de a obţine aprobările pentru
povestirile, poeziile şi desenele din cartea noastră – mai ales
pentru cele aproape imposibil de localizat. Mulţumim, Nancy,
pentru prezenţa ta alături de noi!
Lui Heather Menamara, editor principal al seriei Supă de
pui pentru suflet, pentru coordonarea tuturor evaluărilor
trimise de cititori, pentru activitatea ei de cercetare pe
Internet, pentru editarea impecabilă şi plină de acurateţe şi
pentru pregătirea excelentă a manuscrisului final. Eşti un
profesionist şi e o adevărată bucurie să lucreze cineva cu
tine!
Lui Kimberly Kirberger, editor-coordonator al seriei Supă
de pui pentru suflet, pentru nepreţuitul feedback, pentru că
ne-a supus atenţiei povestiri şi desene, pentru că a avut grijă
de o mulţime de lucruri pentru ca noi să ne putem concentra
eforturile asupra cărţii. Îţi mulţumim, de asemenea, pentru
sprijinul tău afectuos.

17
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Veronicăi Romero şi lui Leslie Forbes, pentru că au făcut


tot posibilul ca activitatea din biroul lui Jack să meargă
strună în timpul lucrului la această carte.
Lui Rosalie Miller, care a făcut comunicarea posibilă şi
eficientă de-a lungul pregătirii acestui volum. Chipul tău
zâmbitor şi încurajările tale permanente ne-au însorit
sufletele.
Teresei Esparza, care a coordonat excelent călătoriile lui
Jack şi apariţiile lui la radio şi televiziune în tot acest timp.
Christinei Belleris, lui Matthew Diener şi Allison Janse,
editorii noştri de la Health Communications, Inc., pentru că
au adus cartea la nivelul de excelenţă pe care îl are.
Lui Randee Goldsmith, director al Supei de pui pentru
suflet la Health Communications, Inc., pentru coordonarea
excelentă şi ajutorul dat tuturor proiectelor Supei de pui.
Lui Terry Burke, Kelly Johnson Maragni, Karen Balif
Ornstein, Kim Weiss şi Ronni O’Brien de la Health
Communications, Inc., pentru publicitatea incredibilă făcută
cărţii şi pentru activitatea de marketing.
Andreei Perrine Brower de la Health Communications,
Inc., pentru răbdarea cu care a lucrat şi colaborat cu noi la
coperta cărţii.
Lui Arielle Ford, Peg Booth, Laura Clark şi tuturor celor de
la The Ford Group pentru excelenta activitate de relaţii
publice, pentru că au organizat culegerea de semnături, la
nivel naţional, pentru cartea noastră, precum şi interviurile
din mass-media.
Lui Sharon Linnéa şi Eileen Lawrence, pentru remarcabila
activitate de editare a povestirilor. Măiestria voastră editorială
a surprins esenţa Supei de pui.
Dorim, de asemenea, să mulţumim următoarelor
persoane, care au îndeplinit sarcina colosală de a citi
18
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
versiunea preliminară a cărţii, ne-au ajutat să facem selecţia
finală şi ne-au dat sugestii nepreţuite pentru îmbunătăţirea
cărţii: Patty Aubery, Diana Chapman, Linda Degraaf, Teresa
Esparza, Leslie Forbes, Kelly Foreman, Mary Gagnon, Randee
Goldsmith, Elinor Hall, Ciel Halperin, Jean Hammond, Melba
Hawthorne, Kimberly Kirberger, Carol Kline, Robin Kotok,
Nancy Leahy, Laverne Lingler, Jeanette Lisefski, Barbara
McLoughlin, Heather Menamara, Barbara McQuaid, Rosalie
Miller, Nancy Mitchell, Holly Moore, Sue Pemberthy, Maureen
H.Read, Wendy Read, Carol Richter, Loren Rose, Heather
Sanders, Marcus şi Louise Shimof, Karen Spilchuk şi
Carolyn Strickland. Dianei Chapman, Patriciei Lorenz şi lui
Jean Brody, pentru entuziasmul cu care au susţinut cartea.
Lui Joanne Cox, pentru dactilografierea şi pregătirea
manuscriselor iniţiale. Vă mulţumim pentru grija faţă de
detaliu şi pentru loialitatea faţă de acest proiect.
Companiei Fairfield Printing (Fairfield, Iowa), în special lui
Stephany Harward, pentru entuziasmul cu care au susţinut
cartea şi bunăvoinţa de a da prioritate Supei de pui pentru
suflet de mamă în faţa oricăror alte proiecte.
Lui Felicity şi George Foster pentru talentul artistic şi
pentru ideile extrem de valoroase asupra realizării coperţii.
Lui Jerry Teplitz, pentru inventivitatea cu care a abordat
manuscrisul şi conceperea coperţii.
Lui Clay Aloysius White, care ne-a hrănit la propriu şi la
figurat în ultimele săptămâni ale proiectului nostru.
Lui Terry Johnson, Bill Levacy şi Blaine Watson, pentru
sfaturile înţelepte în diverse situaţii pe parcursul proiectului.
Lui M., pentru darul de înţelepciune şi cunoştinţe.
Următoarelor persoane, care ne-au ajutat şi încurajat pe
tot parcursul proiectului nostru: Ron Hall, Rusty Hofman,

19
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Belinda Hoole, Pamela Kaye, Robert Kenyon, Sue Pemberthy


şi Lynn Robertson.
Dorim de asemenea să mulţumim sutelor de persoane care
ne-au trimis povestiri, poezii şi citate pentru a fi incluse în
Supă de pui pentru suflet de mamă. Deşi ne-a fost imposibil
să folosim în carte tot ce am primit, am fost profund
impresionaţi de dorinţa voastră sinceră de a ne împărtăşi
nouă şi cititorilor noştri povestirile voastre şi chiar sufletul
vostru. Vă mulţumim!
Din cauza vastităţii acestui proiect, am trecut cu vederea,
poate, numele unor persoane care ne-au ajutat de-a lungul
drumului. Dacă da, ne cerem scuze – fiţi siguri că aveţi toată
aprecierea noastră.
Suntem profund recunoscători tuturor celor care ne-au
întins mâna din toată inima lor făcând posibilă apariţia
acestei cărţi. Vă iubim pe toţi!

20
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -

INTRODUCERE

Această carte este darul nostru pentru voi, mamele din


lumea întreagă. Scriind această carte, am dorit să aducem
un omagiu mamelor de pretutindeni, dar cum poţi mulţumi
unei mame pentru darul vieţii? În timpul lecturării miilor de
povestiri pentru Supa de pui pentru suflet de mamă, am fost
adânc mişcaţi de profunzimea sentimentelor pe care oamenii
le au faţă de mamele lor.
Mulţi au vorbit despre sacrificiile făcute de mamele lor;
alţii, despre cât de curajoase sunt mamele lor. Iar alţii au
dezvăluit spiritul însufleţitor şi încurajările pe care le-au
primit de la mamele lor. Dar nicio temă n-a avut o extindere
mai largă decât aceea a caracterului etern al dragostei de
mamă.
Esenţa acestei teme este surprinsă cu emoţie de următorul
fragment peste care am dat din întâmplare:
Într-o zi senină, calmă, cu soare blând, un înger se furişă
din ceruri, coborî pe bătrâna noastră planetă şi rătăci pe
câmpuri şi prin păduri, prin oraşe şi cătunuri. Soarele tocmai
se pregătea să apună, când îngeraşul îşi întinse aripioarele şi
zise: „Vizita mea e pe sfârşite, trebuie să mă întorc în lumea
mea de lumină. Înainte să plec, aş vrea, însă, să adun câteva
lucruri care să-mi amintească de vizita mea în aceste locuri.”
Şi-a îndreptat privirea spre o grădină minunată şi a zis: „Ce
frumoase şi parfumate sunt aceste flori.” A rupt cei mai
frumoşi trandafiri, a făcut un buchet şi a zis: „Nu văd nimic
21
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

mai frumos şi mai plăcut mirositor decât aceste flori; le iau cu


mine.”
Uitându-se un pic mai departe, văzu un bebeluş cu ochi
strălucitori şi obrăjori îmbujoraţi, zâmbindu-i mamei sale. Şi îşi
zise: „Ei, dar zâmbetul acestui copil este mai frumos decât
buchetul meu de flori; am să-l iau cu mine şi pe acesta.”
Apoi şi-a aruncat privirea lângă leagăn unde dragostea
mamei se revărsa spre copil asemeni unui râu învolburat. Şi
îngeraşul spuse: „Ah, dragostea de mamă este cel mai frumos
lucru pe care l-am văzut pe pământ; am s-o iau şi pe ea cu
mine.”
Împreună cu cele trei comori, îşi luă zborul spre porţile
sidefate ale cerului, luminate doar pe dinafară, şi odată ajuns,
îşi zise: „Înainte să intru, am să-mi cercetez comoara.” Se uită
la flori, dar acestea se ofiliseră. Se uită la zâmbetul
copilaşului, dar şi el pălise. Se uită atunci la dragostea mamei
şi iată, strălucea întocmai ca odinioară.
Aruncă florile ofilite şi zâmbetul veştejit, fâlfâi din aripi şi
intră, îi adună pe toţi din ceruri şi le spuse: „Iată singurul
lucru de pe pământ care şi-a păstrat frumuseţea neştirbită tot
drumul până aici – dragostea de mamă.”
La fel, cu dragoste în inimi, vă oferim Supă de pui pentru
suflet de mamă. Fie să cunoaşteţi miracolul iubirii, bucuriei
şi însufleţirii când veţi citi această carte. Fie ca ea să
înduioşeze inimile şi să vă însufleţească spiritul.
Jack Canfield, Mark Victor Hansen,
Jennifer Read Hawthorne şi Marci Shimoff

22
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -

1. DESPRE DRAGOSTE

Dragostea este un fruct pârguit tot timpul,


la îndemâna tuturor.
Maica Teresa

23
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

„Ar trebui să am DOUĂ inimi, mami, căci te iubesc atât


de mult.”

Publicată cu permisiunea specială a King Feature Syndicate.

24
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -

Alegerea

Iertarea este ultima formă a dragostei.


Reinhold Niebuhr

M-am strecurat, nerăbdătoare, în maşina micuţă, lângă


logodnicul meu, Greg. Mama stătea, zâmbind încrezător, pe
trotuarul din faţa apartamentului nostru din Brooklyn, în
care mă crescuse.
— La revedere, mamă, am rostit cu nepăsare. Când s-a
aplecat spre fereastra deschisă a maşinii să mă sărute, mi-
am tras uşor capul – nu voiam s-o las.
Speram ca Greg să nu vadă cât de îndurerată arăta mama,
dar ochii lui de un albastru deschis mă priveau curios în
timp ce ne îndepărtam. Am stat acolo fără să scot niciun
cuvânt, cu spatele încordat, lipit de speteaza de vinilin a
canapelei, cu privirea întunecată aţintită cu obstinaţie la
umbrele care scânteiau o clipă pe parbriz.
— Linda, zise Greg în cele din urmă, ştiu că a fost numai
ideea mea de a face cunoştinţă cu mama ta…
Priveam, nemişcată ca o piatră, drept în faţă.
— Şi mă bucur că am cunoscut-o. Pare o femeie drăguţă.
Nici acum nu i-am răspuns.
Lăsă să-i scape un oftat.
— Sincer să fiu, nu te-am văzut până acum acţionând aşa.
Ai fost atât de rece. Nu ştiu ce se petrece între tine şi mama
ta, dar sunt sigur că există un motiv pentru încordarea pe
care am văzut-o între voi.
Un motiv! Cum îndrăzneşte să mă judece el pe mine? Am
ani întregi de motive, liste întregi de motive! Dar când m-am
întors spre el, n-am văzut pe faţa lui nicio intenţie de
25
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

judecată, doar un sentiment mut de îngrijorare. Îşi luă mâna


de pe volan şi-mi acoperi, cu blândeţe, palma. Încet, timid,
am început să-i povestesc despre mama… şi despre tata…
Prin anii ’50, când începusem să mai cresc, tata era un ins
tare chinuit. În timp ce taţii altor copii veneau acasă de la
serviciu într-un şir de costume gri de lână, tata stătea pe
veranda din faţa clădirii în care locuiam, îmbrăcat într-o
pereche de blue jeans ponosiţi şi un tricou alb. N-a lucrat
niciodată. Stătea, pur şi simplu, acolo, cu privirea pierdută
în zare, ascunzând în mână o ţigară aprinsă.
Câteodată o vedeam pe fetiţa care locuia alături alergând
în întâmpinarea tatălui care se apropia de casă cu geanta lui
de piele strălucitoare, iar eu fugeam în casă să mă ascund de
ruşine. Toate rugăciunile mele din copilărie se învârteau în
jurul tatii:
— Te rog, Doamne, ajută-l pe tata să se facă bine.
Sentimentul de frustrare al mamei creştea pe măsură ce
adăuga facturile neplătite la teancul care se strânsese pe
raftul din bucătărie.
Dimineţile de duminică erau cele mai rele. În timp ce tata
dormea până târziu, mama îşi arunca o haină peste capot şi
dădea fuga să cumpere ziarul New York Times. Apoi apărea
creionul roşu. Se aşeza la masa albă, cu desene mici de
bumeranguri, şi încercuia furioasă anunţ după anunţ la
rubrica „Se caută muncitori”. După ce umplea ziarul de mici
cercuri roşii, i-l ducea tatii.
— Uite câte munci ai putea face.
Tata nu făcea decât să se ghemuiască şi mai mult sub
pătura veche, maronie.
— Nu sunt în stare, şoptea el. Nu săptămâna asta.
Odată, mama îl apucă de umeri şi-l scutură.

26
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
— Nu mai avem niciun strop de lapte, nicio bucăţică de
pâine! se tângui ea.
Tata se uită la ea cu ochii goi, neputincios.
— Crezi că eu vreau să fiu aşa?
Eu îl credeam. Dar mama era prea disperată ca să-i mai fie
milă. Îşi strânse buzele până deveniră doar o linie subţire.
Duminica următoare, când deschise ziarul, era la rubrica „Se
caută muncitoare”.
Numai că în anii ’50, se considera că e riscant să angajezi
o femeie care mai avea şi copii mici. Într-o noapte, în tăcerea
din camera întunecată pe care o împărţeam cu sora mea, am
auzit-o pe mama rugându-se. Când avea o problemă, mama
nu folosea cuvinte de prisos; ea îi vorbea deschis lui
Dumnezeu, ca unui prieten care nu o dezamăgise niciodată.
— Muncesc din greu, Doamne. Te rog, nu ne lăsa să trăim
din asistenţa socială. Am să primesc orice slujbă mi s-ar
oferi, chiar dacă e plătită prost. Am să fiu cea mai bună
muncitoare pe care au angajat-o vreodată.
În cele din urmă, prietena unei prietene i-a oferit mamei
un post de secretară – odată cu avertismentul: „Îmi asum
riscul de a te angaja. Dar dacă ai de gând să-ţi iei liber de
fiecare dată când le curge nasul sau le apare o bubiţă
copiilor tăi, poţi să începi să-ţi cauţi altă slujbă de pe acum.”
Mama nu şi-a luat o zi liberă niciodată. Chiar şi atunci
când eu şi sora mea am suferit îngrozitor din cauza
pojarului, ea tot s-a dus la lucru. Când aveam nevoie de
îngrijiri speciale, eram împachetate şi duse la o vecină.
Stăteam tremurând de febră pe o canapea şi o auzeam
şoptind tare în telefonul ei de culoare roz:
— Ce mamă e asta care-şi ia tălpăşiţa şi-şi lasă copiii aşa?

27
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Nu o puteam suferi pe vecina asta, dar spusele ei m-au


făcut să-mi pun întrebări despre mama.
Tata s-a îmbolnăvit din ce în ce mai rău. În lipsa mamei,
care avea grijă de el, a devenit din ce în ce mai dezorientat.
Veneam acasă şi găseam apartamentul plin de fum de la
cratiţele pe care le uita pe aragaz. Mă repezeam să deschid
ferestrele, gândindu-mă cu groază la ce ar face mama dacă ar
afla.
Într-o zi am venit acasă şi am găsit-o pe mama singură.
— Unde-i tata?
— Ar fi putut să te omoare, spuse ea cu reproş în glas. Ar
fi putut să dea foc la casă.
— Unde-i tata? am cerut să aflu.
— L-am dus la spital.
Am fugit la uşă, ca şi cum el ar fi fost acolo, dar,
bineînţeles, nu era.
— Era foarte bolnav, Linda. N-am avut de ales. Nu pot să
am grijă de voi toţi.
Cred că încerca să mă liniştească, dar am fugit de ea,
neconsolată. A doua zi, mama s-a întors la lucru, iar tata a
rămas la secţia de psihiatrie.
După externare, tata nici măcar nu s-a obosit să încerce
să trăiască alături de noi. Din cauza tulburărilor emoţionale
şi depresiei cronice de care suferea, i-a fost imposibil să
suporte stresul vieţii de familie. Trăia singur, câştigându-şi
existenţa din îndeletniciri ciudate. Am învinuit-o pe mama
pentru că îl alungase din viaţa noastră.
— Trebuie să uiţi trecutul, îmi spunea mama când vedea
că sunt mai nefericită decât de obicei.
Dar eu nu puteam să uit. Şi nici nu-i puteam ierta faptul
că îl alungase pe tata. Nu trecea nicio zi fără să mă gândesc:
„De-ar fi încercat mai mult să îl ajute…”
28
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
Greg aproape ajunsese acasă la mine, iar eu eram deja
răguşită.
— L-a iertat mama ta pe tatăl tău? m-a întrebat.
— Nicidecum! Şi m-am lansat într-o diatribă împotriva
mamei care-l vorbea încă de rău pe tata. Nu poate uita
trecutul. Îl învinovăţeşte încă de lucruri care nu erau în
puterea lui. Ea nu e în stare să ierte…
— Ei bine, m-a întrerupt Greg cu blândeţe, tu poţi?
— Bineînţeles că da! Eu am iertat deja. Am înţeles că tata
nu era vinovat de felul în care era. N-a avut niciodată intenţia
de a ne face rău. El…
— Ce am vrut să spun, a zis Greg calm, e: tu eşti în stare
s-o ierţi pe mama ta?
O vreme, singurul zgomot a fost cel făcut de circulaţia
maşinilor care treceau pe lângă noi. Eu? S-o iert pe mama?
— Ştii, Linda, spuse Greg, întrerupându-mi gândurile, vine
o vreme când eşti nevoit să iei o hotărâre cu adevărat dificilă,
o alegere care e, în realitate, crudă. Asta s-a întâmplat şi
mamei tale. Ajunseserăţi în situaţia de a nu avea nimic pe
masă, iar ea ce ar fi trebuit să facă: să aibă grijă de soţ sau
de copii? Aşa că a făcut alegerea aceea crudă. A fost nevoită
să aleagă între tatăl vostru şi voi, copiii. Şi a ales copiii. V-a
ales pe voi.
M-am întors să mă uit la el. Ce tot spunea? Mama m-a
ales pe mine. Începusem să trec în revistă, în tăcere, toate
situaţiile când mă simţisem rănită, dar gândurile acelea se
topiseră, pe neaşteptate, şi alte amintiri, diferite, mi se
strecurară în minte.
Era într-o dimineaţă, demult. Stăteam pe canapeaua
noastră ponosită şi o priveam posomorâtă pe mama
pregătindu-se, în grabă, să plece la serviciu.

29
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

— Tu nu stai niciodată acasă, am spus acuzator. Nu eşti


niciodată lângă mine. Nu faci nimic pentru noi, aşa cum face
o mamă adevărată. Mama lui Robin îi face fursecuri cu gem
să-şi ia la pachet la şcoală.
— Linda, spuse mama cu oboseală în glas, eu merg la
lucru ca tu să ai ce-ţi lua la pachet. Sunt obosită când ajung
acasă. Nu am vreme de fursecuri.
— Tu nu ai timp de nimic!
— Ar fi mai bine dacă am trăi din asistenţa socială? m-a
întrebat cu glas domol.
Nu prea eram sigură ce însemna asta.
— Da!
Mama se făcu palidă.
— Scumpa mea, tu crezi că a trăi aşa e distractiv. Eu şi
mama am trăit din asistenţa socială odată. Şi niciodată nu
ne ajungea mâncarea, nu aveam haine, nici bani de
medicamente. Nu vreau decât ca tu şi sora ta s-o duceţi un
pic mai bine. Dar nu le pot face pe toate. Obosesc şi eu.
— În familiile adevărate, i-am spus cu ciudă, mamele stau
acasă.
Se înfioră, dar îmi spuse încetişor:
— În familia asta, o să fiu dată afară dacă mai întârzii, şi
ieşi în grabă ca să prindă trenul.
În săptămâna care a urmat, am găsit trei prăjiturele cu
gem în pacheţelul meu de şcoală. Nu i-am mulţumit
niciodată mamei, nu i-am arătat niciodată că am văzut
prăjiturelele. De câte ori, mă întreb, nu m-am făcut că nu
văd eforturile mamei de a-mi face plăcere?
Acum îmi năvăleau în minte toate lucrurile mărunte pe
care le făcuse pentru mine. Mama, stând noaptea târziu, să-
mi coasă ciorapii uzaţi, mama învăţându-mă să-mi împletesc
părul, mama intervenind între mine şi sora mea când ne
30
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
certam. Oricât de urât m-aş fi purtat cu ea, mama era acolo,
lângă mine, întotdeauna. De ce n-am fost în stare să văd
toate astea înainte?
Acolo, în maşină, am făcut ce o văzusem pe mama făcând
de atâtea ori – mi-am plecat capul şi m-am rugat în gând. M-
am rugat pentru iertare – de data asta, pentru mine. Te rog,
Doamne, ajută-mă să scap de amărăciunea din suflet.
— Greg, ştiu că ţi se va părea o nebunie, dar…
— Vrei să mergem înapoi la mama ta, termină el fraza
pentru mine. Zâmbea deja când întorcea maşina.
Mai târziu, stând în bucătăria mică, plină de intimitate, i-
am mulţumit mamei în gând. O văzusem pe mama
trebăluind în bucătărie de mii de ori, dar eram prea furioasă
ca să simt forţa dragostei ei, căldura constantă a sprijinului
ei.
— Mamă? am zis nesigură, neştiind cum să încep. Crezi că
mi-ai putea arăta cândva cum să fac fursecurile cu gem?
O clipă am crezut că nu îmi va răspunde, dar apoi mi-am
dat seama că dădea din cap şi cu un glas atât de molcom că
de-abia o auzeam, a şoptit:
— Mai ţii minte prăjiturelele acelea după atâţia ani?
— Da, mamă, le mai ţin minte, am spus.
Linda Brown

31
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Cursa cargo pentru copii

Dragostea maternă nu concepe imposibilul.


Paddock

În timp ce mergeam cu prietena mea, Carol Dey, într-o


rablă obosită pe străzile prăfuite din Saigon în ziua de 26
aprilie 1975, mă gândeam că arătăm amândouă ca două
gospodine din Iowa, ce eram. Cu trei luni în urmă, când,
împreună cu Carol, fusesem de acord să însoţim trei orfani
vietnamezi până la familiile lor din Statele Unite, călătoria ni
se păruse a fi incitantă, dar în afara oricărui pericol.
Împreună cu soţul meu, Mark, depusesem actele pentru
înfierea unui orfan, într-un viitor mai mult sau mai puţin
apropiat. Cu toţii voiam să producem o schimbare. Cum era
să ştim, Carol sau eu, că vom ateriza în Saigon tocmai în
momentul asediului?
Bombele cădeau la mai puţin de trei mile depărtare de
oraş, iar locuitorii oraşului treceau în şiruri pe lângă maşina
noastră, cu lucrurile legate sul în spate sau în roabe. Cheri
Clark, şoferiţa noastră şi directoarea Asociaţiei „Prietenii
copiilor din Vietnam”, părea mai mult nerăbdătoare decât
speriată. Din momentul în care aterizasem, ne bombardase
cu veşti neaşteptate.
— Aţi aflat că preşedintele Ford a aprobat un transport
masiv de copii ca ultim mijloc de a salva aceşti orfani? În loc
să scoatem din ţară doar şase copii, vom duce acasă 200!
Şi Carol şi eu ne uitarăm una la alta uimite.
— Ieri am reuşit să încărcăm un avion cu 150 de copii,
continuă Cheri. În ultima clipă, guvernul vietnamez a refuzat
să-i dea aprobarea de plecare, dar avionul primise deja
32
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
permisiunea de decolare – aşa că, p-aci ţi-e drumul! O sută
cincizeci de copii sunt acum în siguranţă în San Francisco!
În ciuda experienţei noastre de ani de zile, ce am găsit la
Centrul Asociaţiei ne-a luat pe nepregătite. Fiecare
centimetru de podea din impunătorul conac în stil franţuzesc
era acoperit cu pături sau covoraşe – şi pe fiecare covoraş –
un bebeluş – sute de copii orfani sau abandonaţi, plângând
sau gângurind.
Deşi din cauza decalării cursei ne vedeam copleşite de
situaţie, eram hotărâte, şi eu şi Carol, să pregătim toţi copiii
pentru cursa de a doua zi. Urma să decolăm primii. Toţi
copiii aveau nevoie de hăinuţe, scutece, un control medical şi
un nume. Voluntarii plini de devotament – vietnamezi şi
americani – lucrau fără întrerupere zi şi noapte.
În dimineaţa următoare am fost informaţi că, drept
răzbunare faţă de decolarea neautorizată din ziua
precedentă, zborul nostru fusese reprogramat. Aveam să
primim permisiunea de plecare când – şi dacă – era de acord
guvernul vietnamez.
— N-avem altceva de făcut decât să aşteptăm şi să ne
rugăm, spuse Cheri calm.
Eram conştienţi cu toţii că timpul se scurge în defavoarea
americanilor şi copiilor orfani din Saigon.
Între timp, eu şi Carol ne-am alăturat altor voluntari şi-am
pregătit, în mare grabă, copiii, pentru o altă cursă care
primise aprobarea de decolare, o cursă spre Australia.
Sub soarele torid, am încărcat copiii într-un microbuz din
care scosesem banchetele din mijloc. Eu stăteam pe o
banchetă cu 21 de prunci în jurul meu; ceilalţi, la fel.
Am ajuns la aeroport ca să aflăm că toate zborurile
fuseseră amânate. Un nor negru uriaş se lăţea pe cer în faţa

33
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

ochilor noştri. În timp ce treceam prin punctul de control, am


auzit un zvon îngrozitor: primul avion cu copii – cel în care
ne rugasem să fim şi noi – se prăbuşise după decolare.
Nu putea fi adevărat. N-am vrut să credem că se
întâmplase aşa ceva. N-am mai avut vreme să ne facem griji,
ocupaţi cum eram să urcăm în avionul libertăţii, copiii
agitaţi, deshidrataţi. Am stat cu Carol, ţinându-ne strâns de
mână, în timp ce avionul îşi lua zborul. Când l-am văzut în
aer, am început să dansăm pe pistă: liberi! Încă un grup
liber!
Bucuria a fost de scurtă durată. Ne-am întors la centru şi
i-am găsit pe toţi adulţii de acolo împietriţi de durere. Cheri
ne-a confirmat, printre suspine, ceea ce refuzasem să
credem. Sute de copii şi însoţitorii lor muriseră în avionul
care explodase după decolare. Nu ştia nimeni dacă fusese
mitraliat sau bombardat.
Voluntari şi prunci! Cine ar fi putut face un asemenea
lucru? O vor face, oare, din nou? Copleşită de situaţie, m-am
lăsat într-un fotoliu de rafie şi am plâns fără să mă pot opri.
Avionul în care ne luptaserăm să ne urcăm, se prăbuşise; la
fel şi credinţa mea. Am avut senzaţia îngrozitoare că nu o să-
mi mai văd niciodată soţul şi fetiţele.
În seara aceea, Cheri m-a chemat la ea. În pofida lumii
aceleia, plină de surprize dramatice, în care trăiam, vorbele
ei m-au luat pe nepregătite:
— În pachetul de documente cu care ai venit erau şi actele
voastre de înfiere. În loc să aştepţi să ţi se repartizeze un
copil, de ce nu te duci să ţi-l alegi singură?
Părea că în ziua aceea deveneau realitate şi temerile mele
cele mai negre şi dorinţele mele cele mai fierbinţi. Nu s-ar
simţi fetele noastre în al nouălea cer dacă aş veni acasă cu

34
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
noul lor frăţior?! Dar… cum să aleg eu copilul? Murmurând o
rugăciune, am intrat în camera de alături.
În timp ce făceam slalom prin marea de bebeluşi, un
băieţel veni în patru labe până la mine. Avea doar un
scutecel pe el. L-am luat în braţe, iar el şi-a pus căpşorul pe
umărul meu, răspunzându-mi, parcă, la îmbrăţişare. L-am
purtat aşa, în braţe, prin cameră, în timp ce priveam şi
atingeam fiecare copil. La etaj, holul era înţesat de şi mai
mulţi copii. Micuţul din braţe părea că se ghemuieşte şi mai
bine în culcuşul lui, în timp ce eu murmuram o rugăciune
pentru hotărârea pe care urma s-o iau. I-am simţit
răsuflarea micuţă când m-a luat de gât şi îndată şi-a găsit
loc în inima mea.
— Salut, Mitchell, i-am şoptit. Eu sunt mămica ta.
A doua zi am primit vestea îmbucurătoare că avionul
nostru primise aprobarea să decoleze după-amiaza. Fără
excepţie, toţi voluntarii au „împachetat” cei 150 de copii care
mai rămăseseră.
În primul din cele câteva drumuri la aeroport, bebeluşii au
fost aşezaţi câte trei-patru pe o banchetă într-un autobuz
scos din uz. Carol şi eu îi însoţeam. Şi iar o catastrofă. Am
ajuns la aeroport ca să aflăm că preşedintele vietnamez
Thieu anulase cursa noastră. Încercând să nu intrăm în
panică, eu şi Carol am început să ducem copiii, pe căldura
aceea înăbuşitoare, în insalubrele colibe Quonset. Oare, n-o
să mai plecăm niciodată de aici? Vom muri cu toţii, oare, în
Saigonul asediat?
La un moment dat, Ross, unul din lucrătorii de la
„Prietenii copiilor din Vietnam” a năvălit înăuntru.

35
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

— Preşedintele Thieu aprobă o singură cursă, care va


decola imediat. Hai să îmbarcăm copiii – şi pe voi două! ni se
adresă el. Asta-i şansa noastră de a pleca de aici!
— Nu, am spus eu. Mi-am lăsat fiul la centru ca să-l iau
cu o altă cursă. Trebuie să mă întorc să-l iau.
— LeAnn, spuse Ross, vezi cum stau lucrurile. Pleacă
acum, cât poţi. Îţi promit că o să facem tot ce se poate să-l
scoatem şi pe fiul tău de aici.
Da, vedeam cum stau lucrurile.
— Nu plec fără Mitchell!
— Atunci, grăbeşte-te. O să ţin avionul pe loc cât o să pot,
dar nu putem rata şansa celorlalţi copii.
Am fugit la autobuz. Şoferul conduse bezmetic, scârţâind
din frâne, prin oraşul cuprins de haos şi mă lăsă la doi
kilometri de sediu. Mi s-a rupt bareta de la sanda, iar talpa,
prinsă doar într-o parte, mă lovea tare peste gleznă. Mi-am
scos sandaua în fugă. Mă durea cumplit piciorul când am
suit scările în fugă, spre intrare.
— Avionul… am rostit gâfâind, în timp ce Cheri mă aşeză
pe un scaun.
— Ştiu. Tocmai am vorbit cu aeroportul.
— Şi?
Cheri zâmbi.
— Avionul te aşteaptă!
Un zâmbet de fericire îmi lumină chipul în timp ce
încercam să-mi recapăt răsuflarea.
— Şi asta nu e totul – putem să luăm mai mulţi copii pe
această cursă – şi s-a aprobat şi un al doilea zbor!
Cu lacrimile şiroindu-mi pe faţă, l-am găsit pe Mitchell şi l-
am strâns în braţe. Am jurat în sufletul meu să nu-l mai
părăsesc niciodată.

36
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
Inima îmi bătea nebuneşte câteva ore mai târziu, când ne-
am îmbarcat într-o aeronavă de transport, care arăta, pe
dinăuntru, ca după război. Douăzeci de cutii mari de carton
erau înşirate până la mijlocul avionului, cu doi sau trei
bebeluşi în fiecare. Copiii mai măricei erau legaţi cu centurile
de siguranţă de banchetele lungi aflate pe cele două laturi. Pe
feţele lor se putea citi uimirea.
S-au închis uşile; zgomotul motoarelor era asurzitor. Nu-
mi puteam şterge din minte imaginea norului negru rămas în
urma avionului prăbuşit. M-a cuprins panica şi l-am strâns
pe Mitchell la piept. Am rostit rugăciunea Domnului în timp
ce avionul rula pe pistă. Apoi… iată-ne în aer. Dacă reuşeam
să rămânem în viaţă următoarele cinci minute, ştiam că vom
ajunge teferi acasă.
În sfârşit, ne vorbi căpitanul.
— Am ieşit din raza de acţiune a artileriei. Suntem în
siguranţă. Ne întoarcem acasă!
Avionul se umplu de strigăte de bucurie.
Gândindu-mă la haosul provocat de război, am rostit o
rugăciune pentru cei pe care-i lăsasem în urmă. Iar după
aceea, am rostit o rugăciune de mulţumire pentru că mie şi
lui Carol, ni s-a dat posibilitatea să producem schimbarea,
într-un fel la care nici n-am fi visat. Ne îndreptam cu toţii pe
drumul spre viaţă, cu o nouă speranţă în suflet – care-l
includea şi pe fiul pe care nu ştiusem că îl am.
LeAnn Thieman
Repovestită lui Sharon Linnéa

37
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Un dar-surpriză pentru mama

De Crăciun, toate bucuriile unei familii strâns unite se


puteau vedea, auzi şi simţi peste tot în casa părinţilor mei.
Plutea în aer mirosul de curcan prăjit, de şuncă afumată şi
de pâine făcută în casă. Peste tot erau aşezate mese şi
scaune pentru copii mici, pentru adolescenţi, părinţi şi
bunici. Fiecare cameră era împodobită din belşug. Niciun
membru al familiei nu a petrecut vreodată Crăciunul în altă
parte decât cu mama şi cu tata.
Anul acesta, însă, era altfel. Tata se stinsese pe 26
noiembrie şi acesta era primul nostru Crăciun fără el. Mama
depunea toate eforturile să fie o gazdă plăcută, dar simţeam
că ei, mai ales, îi este greu. Am simţit un nod în gât şi m-am
întrebat dacă să-i dau cadoul de Crăciun pe care i-l
pregătisem, sau dacă mai are rost să i-l dau acum, când tata
nu mai era.
Cu câteva luni înainte, terminasem de retuşat portretele pe
care le făcusem părinţilor mei. Mă gândisem să le dăruiesc
de Crăciun. Ar fi fost pentru toţi o surpriză, căci nu
studiasem artele plastice şi nici nu mă ţinusem serios de
pictură. Aveam în mine un impuls incontestabil care mă
împingea necontenit să fac asta. Portretele chiar arătau bine,
deşi eu nu eram încă sigură că stăpânesc tehnica picturii.
Într-o zi, în timp ce pictam, ţârâitul soneriei m-a luat prin
surprindere. Am ascuns toate materialele mele de pictat şi
am deschis uşa. Spre uimirea mea, intră cu paşi mărunţi
tata – care nu trecuse niciodată înainte pe la mine fără
mama. Îmi spuse zâmbind:

38
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
— Mi-era dor de convorbirile noastre de dimineaţă, ştii tu
care, cele pe care le aveam înainte să iei hotărârea să mă
părăseşti pentru un alt bărbat!
Nu eram căsătorită de prea mult timp. În plus, eram
singura fată – şi mezina familiei.
Pe moment am simţit dorinţa de a-i arăta tablourile, dar
m-a reţinut ideea de a nu-i strica surpriza de Crăciun. Şi
totuşi, ceva mă îndemna să împart clipa aceasta cu el. După
ce l-am pus să jure că va păstra secretul, am insistat să ţină
ochii închişi până ce am pus tablourile pe şevalet.
— Gata, tată. Deschide ochii!
A părut uimit, dar n-a zis nimic. S-a ridicat de pe scaun şi
s-a apropiat să le cerceteze. Apoi s-a dat câţiva paşi înapoi,
să le privească de la distanţă. Eu încercam să-mi potolesc
bolboroseala stomacului. În cele din urmă, mormăi, în vreme
ce o lacrimă i se prelingea pe un obraz:
— Nu-mi vine să cred. Ochii sunt atât de reali, că te
urmăresc pretutindeni; şi uite ce frumoasă e mama ta. Mă
laşi să le înrămez?
Cu inima tresăltând de bucurie datorită cuvintelor lui, m-
am oferit bucuroasă să le duc la înrămat a doua zi.
Au trecut câteva săptămâni. Apoi, într-o noapte de
noiembrie, a sunat telefonul şi un fior de gheaţă m-a
paralizat o clipă. Am ridicat receptorul şi l-am auzit pe soţul
meu, care e doctor, spunând:
— Sunt la urgenţă. Tată tău a suferit un accident vascular.
E grav, dar trăieşte.
Tata n-a ieşit din comă câteva zile. Am fost la el la spital cu
o zi înainte să moară. Mi-am strecurat mâna într-a lui şi l-am
întrebat:
— Tată, mă recunoşti?

39
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

I-a surprins pe toţi când a şoptit:


— Eşti draga mea fetiţă.
A murit a doua zi şi ni se părea că viaţa noastră, a mamei
şi a mea, se golise de orice bucurie.
Mi-am amintit într-o zi să trec pe la magazinul de rame şi
i-am mulţumit lui Dumnezeu că îi dăduse tatii şansa să vadă
tablourile înainte să moară. Am rămas uimită când
proprietarul magazinului mi-a spus că tata trecuse pe acolo,
plătise ramele şi l-a rugat să le împacheteze ca pe nişte
cadouri. În durerea noastră, am renunţat să-i mai dau
tablourile mamei.
Deşi îl pierdusem pe patriarhul familiei – toată lumea s-a
adunat de Crăciun şi s-a străduit să fie veselă. Privind ochii
trişti ai mamei şi chipul de pe care dispăruse zâmbetul, m-
am hotărât să-i dau cadoul tatii şi al meu. A rupt hârtia în
care erau împachetate tablourile, dar am văzut că sufletul ei
era departe. De tablouri era prins un bileţel.
După ce s-a uitat la tablouri şi a citit biletul, s-a schimbat
cu totul. A sărit de pe scaun, mi-a dat să citesc biletul şi i-a
pus la treabă pe fraţii mei să atârne tablourile deasupra
căminului, faţă în faţă. S-a dat puţin înapoi şi le-a privit
îndelung. Apoi, cu ochii scânteind de lacrimi şi cu un zâmbet
larg pe faţă, s-a întors repede şi a zis:
— Ştiam eu că tata va fi cu noi în ziua de Crăciun!
M-am uitat la biletul pe care tata scrisese de mână:
„Mamă – fiica noastră mi-a reamintit de ce sunt eu atât de
norocos. Te voi putea privi în veci – Tata.”
Sarah A. Rivers

40
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -

Ziua mamei

Sunt 26 de ani de când eu şi prietenul meu din armată,


Dan, am încărcat Corvette-ul lui albastru metalizat cu cutii
de gheaţă, pachete de mâncare şi tricouri şi am trecut pe
lângă poliţistul militar, cu faţa serioasă, de la poarta
principală a Fortului McClellan. Înarmaţi cu permisele de
week-end, cu buzunarele pline de biscuiţi crocanţi, şi de
dolari noi din prima soldă pe săptămâna petrecută în
campusul de vară, ne îndreptam spre Florida – iar armata
era ultimul lucru la care ne gândeam. Norocoşi că nu ne
găsiserăm numele în lista celor de serviciu în weekend,
luasem hotărârea că un weekend la plajă ar fi exact ce ne
trebuia ca să ne revenim după cele patru zile de raţii la
pachet şi ţânţari, petrecute pe dealurile din estul Alabamei.
În acel an, instrucţia avusese loc devreme. Vremea din
luna mai fusese încântătoare, iar noi, cu capota lăsată şi
muzica dată tare, am intrat în Birmingham şi am hotărât să
ne oprim să le dăm un telefon mamelor noastre ca să le urăm
fericire de Ziua lor, înainte de a ne relua călătoria pe şoseaua
I-65.
Am găsit-o pe mama acasă şi am aflat că tocmai se
întorsese de la cumpărături. Îmi dădeam seama din tonul ei
că era dezamăgită că nu petreceam Ziua ei în familie.
— Călătorie plăcută şi să ai grijă. O să ne fie dor de tine,
zise ea.
Când m-am urcat în maşină, am văzut pe chipul
prietenului meu că suferea din cauza aceloraşi mustrări de
conştiinţă care mă bântuiau şi pe mine. Atunci am avut
revelaţia. Trimitem flori, bineînţeles.

41
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Trăgând maşina în parcarea unei florării din partea de sud


a oraşului, am mâzgălit fiecare un bileţel, care să însoţească
florile ce ne absolveau de vina de a ne petrece singurul
nostru weekend pe plajă şi nu cu „buna noastră bătrânică”.
Am aşteptat ca vânzătoarea să-l ajute pe un băieţel să
aleagă un aranjament floral, evident pentru mama sa. Ne
fâţâiam de colo-colo, nerăbdători să plătim florile şi să ne
vedem de drum.
Băieţelul exulta de mândrie când s-a întors spre mine şi a
ridicat buchetul pe care-l alesese:
— Sunt sigur că mamei o să-i placă, zise el. Sunt garoafe.
Mamei întotdeauna i-au plăcut garoafele. O să mai pun lângă
ele câteva flori din grădina noastră, adăugă el, înainte să le
duc la cimitir.
M-am uitat la vânzătoare, care se îndepărtă şi întinse
mâna după o batistă. Apoi m-am uitat la Dan. L-am urmărit
amândoi pe băieţel ieşind din magazin cu preţiosul său
buchet şi urcându-se în maşina tatălui său.
— Aţi ales ceva, măi, copii? ne-a întrebat vânzătoarea, abia
putând vorbi.
— Cred că da, răspunse Dan.
Am aruncat biletele la coşul de gunoi şi ne-am îndreptat
spre maşină în tăcere.
— Vin să te iau duminică pe la cinci, zise el, oprind
maşina în faţa casei părinţilor mei.
— O să fiu gata, i-am răspuns, luptându-mă să-mi scot
sacul de călătorie din maşină.
Florida va trebui să aştepte.
Niki Sepsas

42
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -

„Ne ducem la magazinul cu momeli să-ţi luăm cadoul de


Ziua Mamei”

Publicată cu permisiunea lui Bill Canty.

43
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Toţi acei ani

Cele două fete ale prietenei mele, Debbie, erau la liceu


când ea a acuzat simptome asemănătoare celor de gripă. S-a
dus la medicul familiei lor, care i-a spus că virusul gripei a
ocolit-o. În schimb, fusese atinsă de „virusul iubirii” şi era,
prin urmare, însărcinată.
Naşterea lui Tommy, un prunc sănătos şi frumos, a fost
evenimentul familiei, sărbătorit ca atare, iar, odată cu
trecerea timpului, părea că fiecare zi aducea un alt motiv
pentru sărbătorirea faptului că Tommy exista în viaţa lor. Era
drăgălaş, grijuliu, îi plăcea să râdă – era o bucurie să-l ai în
preajmă.
Într-o zi – Tommy avea vreo cinci ani – el şi Debbie se
duceau la o plimbare. După obiceiul copiilor, Tommy o
întrebă pe Debbie din senin:
— Mami, câţi ani aveai când m-am născut?
— Treizeci şi şase. Da’ de ce? îl întrebă Debbie,
minunându-se ce o fi în mintea lui.
— Ce păcat! replică Tommy.
— Ce vrei să spui? întrebă Debbie intrigată de-a binelea.
Uitându-se la ea cu ochii plini de dragoste, Tommy
răspunse:
— Ia gândeşte-te la toţi acei ani în care nu ne-am
cunoscut.
Alice Collins

44
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -

Agrafele de păr

Aveam şapte ani când am auzit-o pe mama spunând unei


prietene că a doua zi avea să împlinească 30 de ani. Două
lucruri mi-au trecut prin minte când am auzit asta: unu –
nu-mi dădusem seama până atunci că mama are o zi de
naştere; doi – nu-mi aminteam s-o fi văzut vreodată primind
un cadou de ziua ei.
Ei, dar eu puteam îndrepta lucrurile. M-am dus în camera
mea, am deschis purceluşul-puşculiţă şi am scos toţi banii:
cinci monede. Reprezentau banii mei de buzunar pe cinci
săptămâni. Apoi m-am dus la micul magazin de la colţul
străzii şi i-am spus proprietarului, domnul Sawyer, că vreau
să-i cumpăr mamei un cadou de ziua ei.
Mi-a arătat tot ce avea în magazin şi-aş fi putut cumpăra
cu cele cinci monede ale mele. Nişte figurine de ceramică, de
exemplu. Mamei i-ar fi plăcut cu siguranţă, dar aveam deja
casa plină, iar eu eram cea care trebuia să le şteargă de praf
în fiecare săptămână. Nu, nu mergeau. Mai erau şi cutiile de
bomboane. Dar mama suferea de diabet; n-ar fi fost un dar
nimerit.
Ultimul lucru pe care mi l-a arătat domnul Sawyer a fost
un set de agrafe de păr. Mama avea părul negru, lung, şi de
două ori pe săptămână îl spăla şi-l ondula şi îl prindea apoi
cu ajutorul agrafelor. Când îşi scotea agrafele a doua zi,
semăna cu o vedetă de film, cu părul ei negru, buclat,
revărsându-se pe umeri. Aşa că am decis că setul de agrafe
este cadoul perfect pentru mama. I-am dat domnului Sawyer
cele cinci monede, iar el mi-a înmânat agrafele.
Le-am dus acasă şi le-am împachetat într-o foaie colorată
din numărul de duminică al revistei de benzi desenate (nu
45
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

îmi mai rămăseseră bani pentru hârtie de împachetat). A


doua zi, în timp ce eram adunaţi cu toţii la micul dejun, m-
am îndreptat spre mama, i-am înmânat pachetul şi i-am
spus „La mulţi ani, mami!”
Mama a rămas câteva clipe tăcută, uluită de întâmplare.
Apoi, cu ochii în lacrimi, a rupt hârtia. Când a ajuns la setul
de agrafe, plângea deja.
— Îmi pare rău, mami! mi-am cerut eu iertare. N-am vrut
să te fac să plângi. Am vrut doar să-ţi fac o bucurie de ziua
ta.
— Dar, scumpa mea, sunt fericită! mi-a spus. Şi uitându-
mă în ochii ei, am văzut că zâmbea printre lacrimi.
— Ştii că ăsta este primul cadou pe care îl primesc de ziua
mea de când mă ştiu? adăugă ea.
Apoi m-a sărutat pe obraz şi mi-a spus:
— Mulţumesc, iubita mea.
Şi s-a întors spre sora mea şi a zis:
— Ia priveşte! Linda mi-a făcut un cadou de ziua mea!
Şi s-a întors spre fraţii mei şi a zis:
— Ia uitaţi-vă! Linda mi-a făcut un cadou de ziua mea!
Şi s-a întors spre tata şi a zis:
— Uită-te! Linda mi-a făcut un cadou de ziua mea!
Apoi s-a dus la baie să se spele pe cap şi să-şi onduleze
părul cu noile agrafe.
După ce a plecat mama, tata s-a uitat la mine şi a spus:
— Linda, pe vremea când eram copil şi trăiam la frontieră
(tata numea frontieră casa copilăriei lui), nu se punea mare
preţ pe cadourile făcute adulţilor. Era ceva ce se făcea doar
copiilor mici. Cât despre familia mamei tale – erau aşa de
săraci că nu făceau nici atât. Văzând însă cât de fericită ai
făcut-o pe mama astăzi, mă gândesc să reconsider toată

46
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
această poveste a zilei de naştere. Cu alte cuvinte, încerc să-
ţi spun, Linda, că tu ai creat azi un precedent.
Şi chiar aşa a fost. Ulterior, mama a fost copleşită de
daruri de ziua ei, în fiecare an: de la sora mea, de la fraţii
mei, de la tata şi de la mine. Şi, bineînţeles, când noi, copiii,
am crescut, şi am câştigat bani, cadourile pentru mama au
fost din ce în ce mai frumoase. Înainte să împlinesc 25 de
ani, îi făcusem deja mamei cadou o combină muzicală, un
televizor color şi un cuptor cu microunde (pe care l-a
schimbat cu un aspirator).
Când mama a împlinit 50 de ani, noi, copiii, am pus mână
de la mână şi i-am cumpărat ceva spectaculos: un inel cu o
perlă înconjurată de diamante. Şi când fratele cel mare i-a
dat cadoul la petrecerea organizată în cinstea ei, mama a
deschis cutiuţa şi a privit lung inelul. Apoi a zâmbit, a întors
cutiuţa spre oaspeţi, ca s-o vadă toţi, şi a zis:
— Nu-i aşa că am nişte copii minunaţi?
Apoi a trecut cu inelul pe la toţi şi te simţeai înfiorat
auzind murmurul de uimire care umplea camera pe măsură
ce inelul trecea dintr-o mână în alta.
După plecarea oaspeţilor, am rămas să dau o mână de
ajutor la curăţenie. Spălam vasele în bucătărie când i-am
auzit, fără să vreau, pe mama şi tata discutând în camera
alăturată.
— Ei, Pauline, spunea tata, inelul ăsta al tău e tare
frumos. Mă gândesc că e cel mai frumos cadou pe care l-ai
primit vreodată de ziua ta.
Mi s-au umplut ochii de lacrimi când am auzit-o pe mama
răspunzând:

47
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

— Ted, a zis ea încet, e un inel tare frumos şi asta e, nu


pot nega. Dar cel mai frumos cadou pe care l-am primit
vreodată de ziua mea a fost un set de agrafe de păr.
Linda Goodman

48
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -

Strânge-mă de mâna şi am să-ţi spun cât te


iubesc

Ţi-aminteşti când erai copil, cum cădeai şi te loveai? Îţi


mai aduci aminte ce făcea mama ta ca să-ţi potolească
durerea? Mama mea, Grace Rose, mă lua în braţe, mă punea
în patul ei şi-mi săruta „buba”. Apoi se aşeza lângă mine pe
pat, îmi lua mâna într-a ei şi-mi spunea:
— Când te doare, strânge-mă de mână şi-am să-ţi spun
cât te iubesc.
O strângeam de mână iar şi iar, şi auzeam de fiecare dată,
fără excepţie, cuvintele: „Te iubesc, Mary”.
Uneori mă făceam că m-am lovit doar ca să trec prin acest
ritual cu ea, din nou. Ritualul s-a schimbat când am crescut,
dar mama a găsit întotdeauna o cale de a alina durerea şi de
a intensifica bucuria din viaţa mea. În zilele mai grele din
anii de liceu, îmi oferea, când ajungeam acasă, ciocolata ei
preferată cu alune. Când aveam douăzeci şi ceva de ani,
mama suna adeseori ca să mă invite la prânz la un picnic
ad-hoc în Parcul Estabrook doar ca să sărbătorim o zi caldă,
însorită, în Wisconsin. După fiecare vizită pe care ea şi tata
mi-o făceau, sosea prin poştă un bileţel scris de mână pe
care scria „Mulţumesc”, arătându-mi astfel cât mă iubea.
Dar cel mai viu în minte mi-a rămas ritualul nostru din
copilărie, când mă ţinea de mână şi-mi spunea Când te
doare, strânge-mă de mână şi am să-ţi spun cât de iubesc.
Într-o dimineaţă – aveam treizeci şi ceva de ani – tata m-a
sunat la serviciu, după ce ne văzusem cu o seară înainte.
Vorbea întotdeauna cu autoritate, iar îndrumările lui erau
clare. Acum sesizam confuzie şi panică în glasul lui…

49
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

— Mary, se întâmplă ceva cu mama ta, iar eu nu ştiu ce să


fac. Vino, te rog, cât poţi de repede.
Cele zece minute de mers cu maşina până la casa
părinţilor mei m-au umplut de groază, eu tot întrebându-mă
ce se întâmpla cu mama. Am ajuns şi l-am găsit pe tata
măsurând bucătăria în sus şi-n jos, iar pe mama întinsă în
pat. Avea ochii închişi şi-şi ţinea mâna pe burtă. I-am vorbit,
încercând să nu-mi trădez emoţia din glas.
— Mamă, am venit.
— Mary?
— Da, mamă.
— Mary, tu eşti?
— Da, mamă, am venit.
Nu eram pregătită pentru întrebarea care a urmat, aşa că
am îngheţat când am auzit-o, pentru că nu ştiam ce să-i
răspund:
— Mary, o să mor?
Mă luptam să nu plâng văzând-o pe iubita mea mamă
întinsă acolo, fără putere.
O mie de gânduri mi-au alergat prin cap, până ce mi-a
venit în minte întrebarea: Oare ce ar răspunde Mama?
Am tăcut o clipă, care mi s-a părut cât o mie de ani,
aşteptând să-mi găsesc cuvintele.
— Mamă, nu ştiu dacă o să mori, dar dacă aşa vrei tu, n-
am nimic de zis. Te iubesc.
Un ţipăt:
— Mary, mă doare îngrozitor.
Din nou m-am întrebat ce să spun. M-am aşezat lângă ea
pe pat, i-am luat mâna într-a mea şi m-am auzit spunând:
— Mamă, când te doare, strânge-mă de mână şi-am să-ţi
spun cât te iubesc.
M-a strâns de mână.
50
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
— Te iubesc, mamă.
Au urmat multe strângeri de mână şi la fel de mulţi „Te
iubesc” între mine şi mama, timp de doi ani, la capătul
cărora mama a murit de cancer ovarian. Nu ştim niciodată
când vine momentul adevărului, dar eu ştiu că dacă vine,
indiferent cine este persoana cu care sunt, îi dăruiesc atunci
înduioşătorul ritual de iubire. „Dacă te doare, strânge-mă de
mână şi-am să-ţi spun cât te iubesc.”
Mary Marcdante

51
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Se trage din familie

O tânără pe nume Mary dădu naştere primului ei copil şi,


pentru că soţul ei îşi satisfăcea stagiul militar, ea petrecu
câteva săptămâni, după naştere, cu părinţii ei.
Într-o zi Mary îi spuse mamei ei că o surprinde faptul că
părul bebeluşului e roşu, când şi ea şi soţul ei erau blonzi.
— Ei, Mary, aminteşte-ţi că tatăl tău avea părul roşu, îi
spuse mama.
— Mamă, dar asta nu are nici-o importanţă, pentru că voi
m-aţi înfiat.
Cu un zâmbet ştrengăresc pe faţă, mama rosti cele mai
frumoase cuvinte pe care le auzise vreodată fiica ei:
— Întotdeauna uit.
The Best of Bits & Pieces

52
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -

S-a născut un copil

Într-o duminică, aproape de Ziua Recunoştinţei, Angus


McDonnell, membru al congregaţiei noastre, mi-a povestit de
naşterea nepoţelului său, „micuţul Angus Larry” şi m-a rugat
să oficiez slujba de botez. Colegiul nostru de preoţi s-a
împotrivit, pentru că părinţii copilului locuiau în alt oraş, iar
biserica priveşte cu mare seriozitate responsabilitatea de a-i
ajuta pe cei pe care îi botează.
Dar dorinţa lui Angus McDonnell prevala şi în duminica
următoare l-am botezat pe micul Angus Larry, prezenţi fiind
părinţii lui, Larry şi Sherry, bunicul Angus şi bunica Minnie,
şi mulţi alţi membri ai familiei.
Congregaţia noastră are un obicei de botez – pastorul
întreabă: „Cine e cu acest copil?” şi toţi membrii familiei
micuţului botezat se ridică şi rămân în picioare în timpul
ceremoniei. Cu micul Angus în braţe, am pus întrebarea şi
iată-le în picioare pe toate rudele.
După botez, toată lumea s-a dus acasă la curcan, iar eu
am intrat în altar să sting luminile. O femeie de vârstă
mijlocie stătea pe banca din faţă. Părea că nu-şi găseşte
cuvintele şi că ezită să mă privească în ochi prea mult. În
sfârşit, spuse că o cheamă Mildred Cory şi adăugă câteva
cuvinte despre cât de frumoasă a fost ceremonia de botez.
După o pauză lungă, adăugă:
— Fiica mea, Tina, tocmai a născut, iar copilul… cred că
ar trebui botezat, nu-i aşa?
I-am sugerat ca Tina şi soţul ei ar trebui să mă cheme să
stăm de vorbă. Mildred ezită iar, dar, prinzându-mi privirea şi
uitându-se în ochii mei pentru prima dată, spuse:

53
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

— Tina nu e căsătorită. Nu are decât optsprezece ani, şi a


primit confirmarea acum patru ani, în această biserică.
Urma să obţină o bursă, dar a început să se vadă cu băiatul
ăsta care terminase şcoala şi…
Apoi cuvintele ţâşniră din glasul ei fără teamă:
— …Şi a rămas însărcinată şi a hotărât să păstreze copilul
şi acum vrea să-l boteze aici, în biserica asta, dar e prea
emoţionată ca să vină să vorbească cu dumneavoastră,
părinte. Pe băieţel îl cheamă James – Jimmy.
I-am spus că o să prezint cererea ei spre aprobare
colegiului bisericii.
La următoarea şedinţă, când a venit rândul acestei
probleme, am explicat ceea ce toată lumea ştia – că Tina era
o enoriaşă a bisericii noastre, că era mamă fără a fi
căsătorită şi că nu ştiu cine e tatăl copilului. Bineînţeles că
ştiau toţi cine e tatăl; trăim într-un oraş mic.
Au fost câteva întrebări despre cum am putea fi siguri că
Tina va persista în hotărârea ei de a-şi boteza copilul. Am
menţionat că Tina şi băieţelul ei trăiesc, la urma urmei, aici,
în oraş, unde îi putem ajuta oricând.
Problema adevărată era tabloul pe care îl aveam cu toţii în
minte: Tina, cu belelele adolescenţei ei şi cu micul Jimmy în
braţe; tatăl copilului, absent; şi Mildred Cory, singura care s-
ar ridica când se va pune întrebarea „Cine e cu copilul
acesta?” Ne durea pe toţi când ne gândeam la asta dar
colegiul a aprobat botezul. A fost fixat pentru ultima
duminică din postul Crăciunului.
Biserica era plină în ziua aceea, aşa cum era întotdeauna
în duminica dinaintea Crăciunului. Tina păşea pe culoarul
dintre bănci, emoţionată, cu pasul vioi, zâmbindu-mi doar
mie, tremurând uşor, cu Jimmy în braţe.

54
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
Tânăra mamă era aşa de singură. Viaţa va fi grea pentru
perechea asta.
Am citit slujba de început şi apoi, căutând-o cu privirea pe
Mildred Cory, am întrebat: „Cine e cu acest copil?” I-am făcut
semn lui Mildred să se ridice în picioare. S-a ridicat încet,
uitându-se în lături şi apoi întorcându-mi zâmbetul.
Mi-am coborât privirea pe cartea de rugăciuni. Eram pe
punctul să-i pun Tinei întrebarea care se pune părinţilor,
când am devenit conştient că se petrecea ceva în strană.
Angus McDonnell era în picioare. Minnie, la fel, lângă el.
S-a mai ridicat o pereche de oameni în vârstă. Apoi,
profesoara de la clasa a şasea, un cuplu de tineri, şi, spre
stupoarea mea, curând toată lumea din biserică era cu
micuţul Jimmy.
În dimineaţa aceea versurile pe care le-am citit au fost din
Evanghelia lui Ioan:
Vedeţi cum Dumnezeu ne-a dat dragostea Lui şi ne-a
numit copiii Lui… Nimeni nu L-a văzut pe Dumnezeu;
dacă ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu este în noi iar
dragostea Lui este proslăvită în noi… Nu există teamă în
iubire, căci dragostea perfectă alungă teama.
La botezul acela, cuvintele acestea de demult au căpătat
viaţă; se întrupaseră, şi toată lumea a simţit lucrul acesta.
Reverend Michael Lindvall

55
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Fiul perfect

Aveam douăzeci şi şase de ani când s-a născut fiul meu;


George avea perişorul negru, ochişorii verzi şi cele mai lungi
gene pe care le văzusem vreodată. A vorbit la nouă luni, a
mers la zece şi a schiat la doi ani. Era bucuria vieţii mele şi l-
am iubit mai mult decât aş fi crezut vreodată că sunt în
stare.
Ca toate mamele, am visat şi eu la ce o să facă George
când se va face mare. Probabil, inginer. Cu siguranţă, schior.
Era atât de inteligent, că a mers la o şcoală pentru copii
superdotaţi. Într-o zi, după ce-i povestisem unei prietene una
din istoriile acelea pline de mândrie maternă, ea mă întrebă:
— E minunat că George este un fiu perfect. Dar dacă n-ar
fi aşa, l-ai mai iubi la fel de mult?
După ce m-am gândit o clipă la întrebarea ei, am dat-o
uitării – până ce, în anul care a urmat…
George avea opt ani când s-a sculat într-o dimineaţă cu
talpa îndreptată în sus; nu putea merge decât pe călcâi. Am
început să alergăm pe la doctori, în timp ce diformitatea urca
pe un picior şi cobora pe celălalt. După ce i s-au pus mai
multe diagnostice, am aflat că are distonie de torsiune
generalizată – o boală asemănătoare paraliziei cerebrale. Va
trăi, dar îşi va pierde capacitatea de a merge, dacă nu şi
controlul muşchilor în urma unor spasme dureroase,
involuntare.
Mă cuprinsese ura: împotriva lui Dumnezeu, pentru că el
făcuse greşeala de a-mi da un copil handicapat; faţă de mine,
pentru că eu îi transmisesem, cumva, boala; împotriva lui
George, pentru că era aşa de diform.

56
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
Mă simţeam prost când mergeam împreună pe stradă.
Oamenii ne priveau fix şi fie îşi mutau privirea repede în altă
parte, fie îmi aruncau o privire încărcată de milă. Uneori mi-
era imposibil să-l privesc pentru că arăta atât de schilod şi
hidos. Ţipam la el să meargă drept, ca să nu văd cât devenise
de infirm. El îmi zâmbea şi zicea:
— Mă străduiesc, mamă.
Nu mai era frumosul meu fiu. Mă concentram numai la
picioarele, braţele, spatele şi degetele lui diforme. Nu mai
voiam să-l iubesc, pentru că mă temeam că o să-l pierd. În
locul visului la ce va fi când o să crească era acum teama că
nu va apuca să crească. Nu-mi dădea pace gândul că nu o să
am ocazia să dansez cu el la propria lui nuntă.
Mi s-a rupt inima într-o zi când l-am văzut că încearcă să-
şi forţeze picioarele diforme să stea pe skateboard-ul care-i
plăcea atât de mult. I l-am luat şi l-am pus în debara pentru
„altă dată” – i-am spus.
La culcare, în timp ce ne făceam lectura de seară, George
îmi punea, invariabil, aceeaşi întrebare.
— Crezi că dacă ne rugăm din suflet, o să pot merge mâine
dimineaţă când mă trezesc?
— Nu cred, dar trebuie să ne rugăm oricum.
— Mami, da’ copiii îmi spun „ologul” şi nu se mai joacă cu
mine. Nu mai am niciun prieten. Îi urăsc. Şi pe ei, şi pe mine.
Am încercat toate tratamentele, regimurile şi doctorii
posibili şi imposibili. Am intrat în comitetul de cercetare
medicală a distoniei şi am înfiinţat Societatea de distonie din
Anglia. Viaţa mea era orientată spre un singur ţel: să
contribui la găsirea unui leac pentru această boală. Nu-mi
doream decât să-mi văd copilul din nou sănătos.

57
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Treptat, toleranţa lui George faţă de boala sa m-a învăţat


ce e iertarea, dar teama m-a adus aproape de colaps. Atunci,
o prietenă m-a târât cu forţa la un grup de meditaţie. După
ce am exersat zilnic o perioadă, am început să sesizez un
sentiment de pace înăuntrul meu. Până atunci mă dăruisem
doar când viaţa fusese bună cu mine; acum, dragostea părea
să întreacă puterea mea de înţelegere. Mi-am dat seama că
George a fost profesorul, iar dragostea, lecţia pe care mi-a
predat-o.
Am înţeles atunci că George a fost şi fusese întotdeauna
George – un pic sucit, un pic altfel decât ceilalţi copii, dar tot
fiul meu. Nu mă mai simţeam prost pentru că trupul lui nu
era drept. Am acceptat faptul că nu o să crească mare, că nu
va avea acelaşi viitor ca oamenii normali. Dar el a crescut cu
mai multă răbdare, mai multă ambiţie şi mai mult curaj
decât toţi cei pe care-i cunosc.
În cele din urmă, datorită tratamentului, starea lui George
s-a stabilizat şi funcţionarea gurii şi a mâinilor lui s-a
normalizat. Nu-şi putea controla încă picioarele, avea încă
nevoie de cârje. Dar n-a încetat niciodată să schieze. Folosind
beţele drept cârje, zbura la vale cu o energie nepotolită care i-
a câştigat un loc în echipa olimpică americană a persoanelor
handicapate. Nu putea merge, dar reuşea, chiar foarte bine,
să schieze.
După ce a împlinit optsprezece ani, a reuşit să îndrepte un
picior. A renunţat la una din cârje. O lună mai târziu, o
arunca şi pe cealaltă. Şchiopăta încă la mers, dar mergea
fără să fie ajutat. A venit să mă vadă la puţin timp după
aceea. Stăteam în uşă şi mă uitam la tânărul înalt, bine-
făcut, care trecu pe lângă mine şi intră în casă.
— Bună, mamă, spuse zâmbind. Te invit la dans?

58
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
Am ascultat, la o reîntâlnire a colegilor de liceu, cum
fiecare se lăuda cu succesele copiilor lor.
— Fiul meu e muzician.
— Fiica mea e medic.
Când, în sfârşit, mi-a venit rândul, m-am simţit cea mai
mândră mamă:
— Fiul meu merge. Şi e perfect.
Sharon Drew Morgen

59
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Majoritatea copiilor se nasc o singură dată

Te-am dorit înainte să te fi conceput,


Te-am iubit înainte să te naşti,
Mi-aş da viaţa pentru tine cu o oră înainte să apari.
Acesta e miracolul iubirii.
Maureen Hawkins

Mama e întotdeauna lângă tine când ai nevoie de ea. Ea te


ajută, te apără, te ascultă, îţi dă sfaturi şi te hrăneşte – fizic
şi psihic. Ea se asigură că familia ei este iubită 24 de ore din
24, şapte zile din şapte, 52 de săptămâni din 52. Sau, cel
puţin, aşa mi-o amintesc eu pe mama din timpul celor câţiva
ani în care am avut norocul şi fericirea să o am. Iar cuvintele
sunt prea sărace pentru a descrie sacrificiul pe care l-a făcut
din dragoste pentru mine, tânărul ei fiu.
Aveam nouăsprezece ani şi mă duceau, împreună cu mulţi
alţi evrei, într-un lagăr de concentrare. Era limpede că eram
destinaţi morţii. Deodată, mama a intrat în grup şi a
schimbat locul cu mine. Deşi asta s-a întâmplat acum mai
bine de cincizeci de ani, nu voi uita niciodată ultimele ei
cuvinte şi privirea ei de adio.
— Eu am trăit destul. Tu trebuie să supravieţuieşti, pentru
că eşti aşa de tânăr, mi-a spus ea.
Majoritatea copiilor se nasc o singură dată. Eu m-am
născut de două ori – din aceeaşi mamă.
Joseph C. Rosenbaum

60
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -

Loc pentru încă unul

Când m-am trezit în dimineaţa aceea de la începutul lui


iunie, încă nu-mi puteam crede urechilor ce-mi propusese
soţul meu, Mark1, cu o seară înainte. Să-l luăm la noi pe
Jason, băieţelul de 12 ani de la echipa de baseball a Ligii
Mici? Ştiam că Mark e un antrenor devotat, dar asta era mai
mult decât devotament!
Deja jonglam cu viaţa din cauza celor patru copii ai noştri,
cu vârste între 3 luni şi 13 ani, şi din cauza tuturor
necesităţilor lor. Tocmai încheiasem anul şcolar şi vara era
deja plină de tabere, lecţii şi o groază de baseball. Mark
antrenase echipa de baseball a fiului nostru obţinând cu ei
în sezon un superb 14-0. Acum pregătea echipa pentru
Turneul Campionilor.
Copiii din echipă erau la noi acasă de dimineaţă până
seara, antrenându-se sau jucând cărţi – mai ales Jason, care
locuia în blocul din spatele casei noastre. Jason părea să fie,
de fapt, deşteptătorul nostru de vară, aşa cum era şi în
dimineaţa aceea de iunie.
— E Antrenorul acasă? mă întrebă el când am apărut în
uşă, legându-mi cordonul la capot.
M-am uitat, mirată, la el. Deşi nu avea încă treisprezece
ani şi stătea şi cu o treaptă mai jos, Jason mă privea în ochi
de la înălţimea mea. Părul blond se iţea de sub şapca de
baseball pusă invers. Reprezenta cu succes portul microbist:
şapcă de la Giants, cămaşă de la A, pantaloni de la Dodgers.
Era tipic pentru Jason, cel care făcea pe placul tuturor.
Făcându-şi de lucru cu mănuşa, zise:
1
Numele au fost schimbate pentru a nu se divulga identitatea
personajelor.
61
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

— Mă întrebam dacă Antrenorul n-ar vrea să-mi arunce


nişte mingi.
Nu era prima dată când venea vreun băiat la uşa noastră
după soţul meu. Mark îi ajuta deseori să exerseze – băieţi ai
căror taţi erau fie absenţi, fie dezinteresaţi.
Mi-am înăbuşit un căscat.
— Jason, e şapte dimineaţa. E sâmbătă. Nici nu ne-am
trezit.
Avu un moment de ezitare şi mormăi ceva. I-am prins
expresia din ochi cu o clipă înainte de a se întoarce cu
spatele. În ciuda dorinţei sale de a afişa o atitudine
nepăsătoare, pe chipul lui se oglindea tristeţea, şi ştiam de
ce.
Părinţii lui erau divorţaţi, iar tatăl lui, deşi locuia doar la
câţiva zeci de kilometri mai departe, nu-l suna, nu-i scria, nu
venea să-l vadă. La şcoală, Jason intra în tot felul de
încurcături şi nici nu învăţa prea bine. Cu toate acestea, era
un atlet desăvârşit. Dar deseori lipsea de la antrenament iar,
alte ori, chiar dacă era prezent pe teren, mintea nu-i stătea
deloc la baseball.
Cu o seară înainte, mama lui îl sunase pe Mark să-i spună
că s-ar putea ca Jason să nu-şi mai poată îndeplini rolul în
echipă. Susţinuse că e vinovată într-un caz de fraudă şi avea
să meargă la închisoare pe timpul investigaţiei care putea să
dureze aproximativ trei luni de zile. S-ar fi putut întâmpla să
fie condamnată la trei ani închisoare. Îi spuse lui Mark că ar
vrea să-l plaseze pe Jason într-o familie bună, înainte să vină
să-l ia cei de la asistenţa socială.
Am închis uşa şi am auzit cum bebeluşul nostru de trei
luni se foia în pat. Nu era vorba că nu-mi plăceau copiii. Îmi
petreceam viaţa, de fapt, în mijlocul lor – ca mamă,
învăţătoare şi membră a grupului tânăr de conducere a
62
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
bisericii. Dar îngrijirea bebeluşului îmi secase toată energia
şi aşteptam vara ca să-mi încarc bateriile din nou.
Luasem hotărârea deja când i-am dat de mâncare celui
mic. Nu aveam decât trei dormitoare. Pătuţul copilului stătea
înghesuit într-un colţ al biroului meu. Bebeluşul fusese o
surpriză târzie în viaţa noastră, o surpriză minunată,
adevărat, dar… un al cincilea copil în casă? Nici gând.
O oră mai târziu, stăteam cu Mark în bucătărie la micul
dejun. Copiii dormeau încă, iar bebeluşul moţăia. Soţul meu
îşi puse în farfurie ouăle-jumări. Eu fărâmiţam o felie de
pâine prăjită.
— E ceva ce nu ţi-am spus până acum, zise el. Când eram
de vârsta lui Jason, tata a dat peste un necaz iar eu am fost
dus la o casă de copii.
Nu ştiusem asta până atunci. Făcu o pauză, ca să înghită.
Tatăl lui fusese acuzat, din greşeală, de o ilegalitate şi familia
fusese despărţită.
— Au venit şi ne-au luat pe toţi, continuă Mark. Fetele au
fost date în grija unor familii. Noi, băieţii, am fost duşi la casa
copilului. Au fost două săptămâni de iad, până când tata a
fost eliberat şi ne-am întors cu toţii acasă.
— De ce nu mi-ai povestit niciodată despre asta? l-am
întrebat.
— Sunt lucruri pe care refuzi să ţi le aminteşti, cu atât
mai puţin să vorbeşti despre ele. M-am simţit groaznic de
umilit că oamenii puteau să spună lucruri atât de urâte
despre tatăl meu. Dar cea mai rea era teama că n-o să-mi
mai văd părinţii niciodată.
S-a oprit din joaca cu furculiţa şi m-a privit. Avea lacrimi
în ochi. Şi atunci, brusc, mi l-am imaginat copil – cu părul
tuns scurt, numai piele şi os, dureros de timid – dus departe

63
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

de familie de nişte oameni pe care nu-i cunoştea, într-un loc


pe care nu-l văzuse în viaţa lui. Am înţeles atunci durerea şi
stânjeneala pe care le ţinuse ascunse în suflet în toţi aceşti
ani. Era aceeaşi durere pe care o văzusem mai devreme în
ochii lui Jason.
Mi l-am imaginat pe Mark-copilul stând la uşa unor vecini
cu intenţia de a-i întreba dacă nu vor să-l ia la ei acasă.
Dorind să pună întrebarea, dar neputând să rostească
cuvintele. Târşâindu-şi picioarele, îngânând ceva, dar
nespunând ce dorea cu adevărat. Şi o femeie drăguţă
spunându-i că a venit cu noaptea-n cap şi trântindu-i uşa în
nas.
Mi-am pus mâna peste palma lui Mark. După douăzeci de
ani de căsătorie, nu mai aveam nevoie de cuvinte; ştiam ce
gândeşte celălalt. Mark nu m-ar mai fi rugat să-l luăm pe
Jason, nu ar mai fi încercat să mă convingă să fac ceva
împotriva voinţei mele.
Dar înţelegeam că Jason era o posibilitate pentru Mark –
ca şi pentru mine – de a vindeca durerea pe care o resimţise
el în vremea copilăriei sale. Şi nu era doar „ajută-i pe
ceilalţi”. Orice am fi făcut să-l ajutăm pe Jason l-ar fi ajutat
pe Mark să potolească durerea din trecutul lui.
Bine, Doamne. Sunt de acord să găsesc un colţişor în casă
– şi în inimă – pentru încă unul, dacă aşa ţi-e voia. Te rog,
Doamne, dă-mi putere să-l iubesc pe Jason la fel de mult
cum îl iubeşte Mark.
— Mă gândeam, am zis, culegând firimiturile de masă, la
cămăruţa de la mansardă… Crezi că ar fi bună de dormitor?
A zâmbit şi a dat din cap.
— Cred că ar merge de minune.
Jason a stat la noi vreo trei luni. Şi-a adus o grămadă de
lucruri – computerul, posterele cu sportivi, florile mamei. Dar
64
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
a mai adus şi plăcerea de a spăla vasele şi a pune
aspiratorul, entuziasmul, şi mai presus de toate, umorul
debordant cu care ne-a făcut să râdem seri întregi.
Mama lui s-a întors în septembrie, cu două zile înainte ca
Jason să împlinească 13 ani. M-am bucurat că erau
împreună din nou, dar plecarea lui mi-a lăsat un gol în
inimă.
Sau poate că nu e gol. E doar destul loc pentru încă unul.
Maxine Roberts

65
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Uşa neîncuiată

Când erai micuţ


şi doar puţin departe.
Te înveleam în pături
Să încălzească răceala nopţii.
Acum, când mai înalt eşti decât mine,
şi prea departe,
Îmi împreun mâinile a rugăciune
şi te-nvelesc în ele.
Dona Maddux Cooper

În Glasgow – în Scoţia – o tânără, ca mulţi alţi adolescenţi


din ziua de azi, s-a săturat de casa şi de restricţiile impuse
de părinţi. Tânăra s-a dezis de preceptele religioase ale
familiei ei şi a declarat:
— Nu am ce face cu Dumnezeul vostru. Renunţ. Eu plec.
Şi-a părăsit familia, hotărâtă să devină o femeie ca oricare
alta. Nu după multă vreme, însă, aflată într-o stare
deplorabilă, fără serviciu, se apucă să umble pe străzi să-şi
vândă trupul, prostituându-se. Anii au trecut, tatăl i-a
murit, mama a îmbătrânit, iar ea s-a întărit tot mai mult,
ducând viaţa pe care şi-o alesese.
N-a luat legătura cu mama ei nici măcar o dată în toţi
aceşti ani. Mama, aflând pe unde-şi duce veacul fiica ei, şi-a
făcut drum în zona oraşului care-i adăpostea pe nefericiţii
sorţii, în căutarea fiicei sale. S-a oprit la toate lăcaşurile de
asistenţă socială cu o simplă rugăminte:
— Îmi permiteţi să agăţ undeva această fotografie?

66
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
Era fotografia unei mame cu părul încărunţit, cu zâmbetul
pe faţă, sub care scria de mână „Eu tot te iubesc… Întoarce-
te acasă.”
Au trecut câteva luni bune şi nu s-a întâmplat nimic. Apoi,
într-o zi, fiica rătăcitoare a intrat într-un lăcaş de asistenţă
socială ca să ceară de mâncare. S-a aşezat absentă la masă,
ascultând slujba, în timp ce rătăcea cu privirea pe anunţuri.
A văzut fotografia şi s-a întrebat: „Aceea e, oare, mama mea?”
N-a mai avut răbdare să aştepte terminarea slujbei. S-a
ridicat şi s-a dus să arunce o privire de aproape. Era mama
ei, şi mai erau şi acele cuvinte: „Eu tot te iubesc… Întoarce-te
acasă.” În picioare în faţa fotografiei, a început să plângă. Era
prea frumos să fie adevărat.
Se făcuse deja noapte, dar, mişcată de mesajul acela, o
porni spre casă. Dăduseră primii zori când ajunse acasă. Îi
era teamă şi-şi croi drum timid, neştiind ce să facă. Bătu la
uşă şi uşa se deschise singură. Se gândi că spărsese cineva
casa. Temându-se că i s-a întâmplat ceva mamei, tânăra o
luă la fugă spre dormitorul ei şi o găsi dormind. Trase de ea
să o trezească, repetând: „Sunt eu! Sunt eu! Am venit!”
Mama nu-şi putea crede ochilor. Îşi şterse lacrimile şi
căzură una în braţele celeilalte. Fiica spuse:
— Am fost aşa de îngrijorată! Uşa era deschisă şi am
crezut că a intrat cineva în casă!
Mama răspunse cu blândeţe în glas:
— Nu, draga mea. N-am mai încuiat uşa din ziua în care ai
plecat.
Robert Strand

67
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Mamă pentru o zi

Ca mamă a trei copii minunaţi, am multe amintiri dragi de


împărtăşit. Dar unul din cele mai emoţionante momente din
viaţa mea de mamă s-a petrecut cu copilul altcuiva. E o
amintire foarte dragă inimii mele.
Michael a venit în tabăra noastră vara trecută, trimis de o
casă de copii unde stătea de obicei. Michael avea 12 ani şi o
viaţă plină de probleme. Tatăl lui îl adusese în Statele Unite
dintr-o ţară sfâşiată de război, după moartea mamei lui, ca
să aibă „o viaţă mai bună”. Din nefericire, a fost lăsat în grija
unei mătuşi care l-a maltratat fizic şi psihic. Devenise un
băieţel dur, fără încredere în ceilalţi şi sigur că pe el nu-l
poate iubi nimeni.
Îşi pierdea vremea cu alţi băieţi la fel de negativişti, furioşi
şi duri. „Banda” constituia o permanentă provocare pentru
consilierii noştri, dar aveam răbdare cu ei şi n-am încetat să-
i acceptăm şi să ţinem la ei pentru ceea ce erau, de fapt.
Înţelegeam că tot comportamentul lor era reflectarea rănilor
adânci produse de alţii în sufletul lor.
În a cincea seară a taberei noastre de şapte zile, le-am
făcut surpriza copiilor de a-i lăsa să doarmă sub cerul liber.
Când a auzit despre ce e vorba, Michael a zis că „e o
prostie” şi că el nu merge. Am evitat să-l provocăm şi am
continuat pregătirile pentru noaptea respectivă.
Cum luna strălucea veselă şi seara era pe sfârşite, copiii
au început să-şi aranjeze sacii de dormit pe pontonul uriaş
de lângă lac.
Am observat că Michael se plimba de unul singur, cu
capul în jos. M-a văzut şi a venit repede la mine. M-am
gândit să-i parez văicărelile şi i-am spus:
68
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
— Hai cu sacul de dormit, Michael, să găsim împreună un
loc bun pentru tine şi prietenii tăi.
— N-am sac, murmură el cu glasul stins.
— Asta nu-i o problemă, am exclamat eu. Deschidem
câţiva saci şi luăm mai multe pături să te înfăşori în ele.
Crezând că am rezolvat problema, m-am întors să plec.
Michael s-a agăţat de cămaşa mea şi m-a tras departe de
copii.
— Anne, zise el, trebuie să-ţi spun ceva.
Am văzut cum duritatea de pe chipul lui se topea în jena şi
ruşinea a ceea ce avea să-mi spună. Şoptind atât de încet că
de-abia îl auzeam, îmi spuse:
— Ştii, am o problemă… Eu… a… a… fac pipi în pat şi ud
cearşafurile în fiecare noapte.
M-am bucurat că îmi vorbea la ureche şi n-a văzut uimirea
din ochii mei. Nici nu-mi trecuse prin minte să consider asta
cauza atitudinii lui negativiste. I-am mulţumit că m-a lăsat
să-i aflu „problema” şi i-am spus că înţeleg acum de ce îl
întristaseră pregătirile noastre. Am hotărât împreună că
poate să doarmă singur în cabana lui, furişându-se de lângă
copii.
Am plecat cu el şi pe drumul spre cabană, l-am întrebat
dacă nu-i e frică să doarmă singur. M-a asigurat că nu era
nicio problemă, că înfruntase pericole mult mai îngrozitoare
în viaţa lui. În vreme ce întindeam cearşafurile curate pe
patul lui, am vorbit despre cât de grea fusese viaţa lui până
atunci, iar el mi-a spus că doreşte foarte tare ca viitorul să
fie altfel. I-am spus că avea toată puterea de care era nevoie
pentru a-şi face viaţa cât mai bună. Pentru prima dată în
acea săptămână, arăta atât de vulnerabil şi drăgălaş şi de
cum era el în realitate.

69
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

A sărit fericit în pat şi s-a ascuns sub pături, iar eu l-am


întrebat dacă îmi dă voie să-l răsfăţ învelindu-l.
— Ce înseamnă „a răsfăţa”? m-a întrebat curios.
Cu ochii în lacrimi, am tras pătura peste el, l-am învelit
până la bărbie şi l-am sărutat pe frunte.
— Noapte bună, Michael, cred că eşti un băiat „de groază.”
— Noapte bună şi a… a… mulţumesc că te-ai purtat ca o
mamă cu mine, bine? a spus el sincer.
— Mi-a făcut plăcere, dragul meu, am spus, îmbrăţişându-
l.
M-am întors să plec şi, cu cearşafurile murdare sub braţ şi
lacrimile rostogolindu-se pe obraji, i-am mulţumit lui
Dumnezeu pentru dragostea care se poate naşte între o
mamă şi fiul ei, chiar dacă numai pentru o singură zi.
Anne Jordan

70
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -

Fetiţa tatii

M-am dus cu băieţelul meu de o lună să-mi vizitez părinţii.


În prima noapte pe care am petrecut-o în patul copilăriei
mele, l-am auzit pe tata sculându-se şi coborând în salon.
Apoi am auzit-o pe mama spunându-i:
— E rece. Vezi dacă e învelit bine bebeluşul.
Prefăcându-mă că dorm, ca să-l văd pe proaspătul bunic
în acţiune, aveam să aflu curând că o să rămân întotdeauna
„fetiţa tatii”. Când a intrat în cameră, tata nu s-a dus la
pătuţul copilului.
A venit la mine, să vadă dacă sunt bine învelită, după care
s-a dus târşâind picioarele, în salon.
Cu contribuţia Brendei Collins Blume
Reader’s Digest

71
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

2. MÂNA ÎNDRUMĂTOARE A MAMEI

Dumnezeu nu poate fi peste tot, de aceea


le-a făcut pe mame.
Proverb arab

72
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -

De citit când eşti singur

Aveam 13 ani. Familia mea se mutase, cu un an înainte,


din nordul Floridei în sudul Californiei. Am intrat în
adolescenţă plin de furie. Eram furios şi rebel, aveam prea
puţin respect faţă de tot ce îmi spuneau părinţii mei, mai
ales dacă se referea la mine. Ca mulţi alţi adolescenţi, mă
zbăteam să scap de orice nu se potrivea cu imaginea mea
despre lume. Copil „debordând de inteligenţă, fără nevoie de
îndrumare”, respingeam orice ofrandă de dragoste. De fapt,
mă înfuriam şi la simpla pronunţare a cuvântului „iubire”.
Într-o seară, la capătul unei zile foarte grele, am năvălit ca
o furtună în camera mea, am închis uşa şi m-am aruncat pe
pat. Întins acolo, în intimitatea camerei mele, am băgat
mâinile sub pernă. Am dat peste un plic. L-am tras afară. Pe
plic scria: „De citit când eşti singur”.
Cum eram singur, n-ar fi ştiut nimeni că l-am citit sau nu,
aşa că l-am deschis. Iată ce scria:
„Mike, ştiu că viaţa nu e prea uşoară în acest moment; ştiu
că te simţi frustrat şi ştiu că uneori nu facem ceea ce trebuie,
cum trebuie. Mai ştiu că ai toată dragostea mea şi că orice ai
face sau ai spune nu o va schimba cu nimic. Sunt alături de
tine, dacă vei dori să-mi vorbeşti, iar dacă nu, înţeleg. Vreau
doar să ştii că indiferent unde vei merge sau ce vei face în
viaţă, eu te voi iubi şi voi fi mândră că eşti fiul meu. Sunt
alături de tine şi te iubesc – asta nu se va schimba niciodată.
Cu dragoste, Mama.”
A fost prima dintr-o lungă serie de scrisori de tipul „De
citit când eşti singur”. Nu s-a vorbit despre ele decât când am
devenit om în toată firea.

73
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Azi, călătoresc în toată lumea, ajutând oamenii. Am fost în


Sarasota, Florida, ca să ţin un seminar, când, la sfârşitul
zilei, s-a apropiat de mine o doamnă şi mi-a împărtăşit
dificultăţile prin care trece cu fiul ei. Am mers pe jos
împreună până pe plajă şi i-am povestit de iubirea
nemuritoare a mamei mele şi despre scrisorile „De citit când
eşti singur”. Câteva luni mai târziu, am primit o carte poştală
în care îmi spunea că a scris prima scrisoare şi a lăsat-o în
camera fiului ei.
În noaptea aceea, când m-am dus la culcare, mi-am vârât
mâinile sub pernă şi mi-am amintit uşurarea pe care o
resimţeam de fiecare dată când găseam o scrisoare. În anii
aceia turbulenţi ai adolescenţei mele, scrisorile reprezentau
certitudinea plină de pace că eram iubit în ciuda mea, nu din
cauza mea. Înainte să adorm I-am mulţumit lui Dumnezeu
că mama a ştiut de ce are nevoie un adolescent furios ca
mine. Azi, când valurile vieţii anunţă câteodată, furtuna, ştiu
că sub perna mea se află acea certitudine calmă că dragostea
– completă, statornică, necondiţionată – poate schimba viaţa.
Mike Staver

74
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -

Cu puţin ajutor de la mama

Să visezi la cum ai vrea să fii înseamnă să risipeşti ceea ce


eşti.
Autor necunoscut

Era o dimineaţă frumoasă de primăvară când am pornit,


împreună cu mama, de la ferma noastră din Oklahoma spre
Nashville, Tennessee, unde aveam o audiţie pentru un
contract de înregistrări. Aveam 20 de ani, o voce minunată şi
eram gata să-mi asum riscurile visului meu de-o viaţă.
Dar, pe măsură ce dealurile rămâneau în urmă, odată cu
florile albe şi roz ale sângerului şi ale naturii înmugurite,
simţeam cum mi se insinuează în suflet o stare de nelinişte.
Cu cât ne apropiam mai tare de capitala muzicii, cu atât
încercam să prelungesc călătoria, făcând-o pe mama să
ocolească fie ca să văd peisajul, fie pentru o gustare, fie
pentru orice altceva îmi venea în minte. Am strigat, la un
moment dat, „Opreşte!”, mama a tras pe dreapta Ford-ul
nostru albastru în faţa unei cofetării şi am intrat.
Jucându-mă cu muntele meu de îngheţată, mă gândeam
că nu e nevoie să explic de ce sunt speriată. Mama mă
cunoştea prea bine.
— Reba Nell, zise ea, adăugând Nell ca să sublinieze
căldura din cuvintele ei, putem întoarce în clipa asta şi ne
întoarcem acasă dacă asta vrei, iar eu voi înţelege. Muzica nu
e pentru oricine.
M-am uitat la mama pe deasupra spiralei mele de
îngheţată care se topea. Nu mă obliga. Dar când ea fusese de
vârsta mea, ar fi dat orice să aibă ocazia care mi se oferea

75
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

mie acum. M-am întrebat dacă nu cumva asta mă făcea


confuză.
Noi două am avut dintotdeauna o relaţie aparte. Poate din
cauza faptului că eu cântam. Muzica avea rădăcini adânci în
viaţa mamei. Dar imediat după terminarea liceului, mama a
fost nevoită să se angajeze ca învăţătoare şi să lucreze într-o
şcoală cu două încăperi. Apoi s-a căsătorit, a lucrat ca ajutor
de supraveghetor şi a ţinut toată contabilitatea fermei
noastre, crescând, în acelaşi timp, patru copii.
Ca şi mine, mama fusese copil mijlociu, a treia din patru
fraţi. Fiind mai mică, am căutat întotdeauna să atrag atenţia.
Am fost un băieţoi, făcând tot ce făcea fratele meu mai mare,
Pake. Motto-ul nostru era: „Orice ai face, eu pot să fac mai
bine!”. Fie că aruncam cu pietre sau turuiam vrute şi
nevrute, fie că ne căţăram pe frânghie sau călăream, eu
trebuia să fiu cea mai bună, să atrag atenţia. Apoi am învăţat
să cânt.
Îmi amintesc că în clasa a doua, profesoara de muzică,
drăguţa doamnă Kanton, m-a ajutat să învăţ „Ce-mi place
mai mult şi mai mult” din „Sunetul muzicii”. Când am ajuns
acasă şi i l-am cântat mamei, ochii ei s-au încrucişat cu ai
mei şi am văzut că străluceau. Mi-a gâdilat amorul propriu
să ştiu că o pot face pe mama să reacţioneze aşa şi să aud
adulţii spunând că sunt un copil talentat.
Asta obişnuia să spună bunica – mama mamei şi tiza mea
– pe măsură ce creşteam. Dar ea îl numea un dar aparte, un
dar de la Dumnezeu. Eram tot atât de apropiată de ea cum
eram de mama. Bunica mă lua uneori la pescuit, la o baltă
din ţinutul ei. Nu prindeam mare lucru, dar ne plăcea să
aruncăm undiţele şi să stăm pe marginea lacului în timp ce
bunica îmi spunea poveşti, majoritatea din Biblie. Ea mi-a
povestit despre David, Moise şi Daniel, şi despre calităţile
76
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
speciale cu care îi dăruise Dumnezeu – curajul, capacitatea
de a conduce oamenii şi de a profeţi. David fusese, în
realitate, compozitor.
Mergând la pescuit cu bunica am învăţat tot atât de mult
din Biblie cât am învăţat la şcoala de duminică. Ea m-a
învăţat cântece şi imnuri evanghelice, ca să-i cânt.
— Reba, spunea ea, Dumnezeu ne dăruieşte tuturor
anumite talente – iar pe tine te-a dăruit cu al tău – cu un
scop. Acum trebuie să înveţi să-ţi foloseşti acest talent.
Cireaşa aluneca uşor din vârful de frişcă al îngheţatei
mele. Am privit afară la girueta scânteietoare a cofetăriei,
care se rotea uşor, ca şi cum ar fi stat pe o placă de pick-up.
Mama cocoloşea o ceaşcă de cafea şi se uita pe geam la
maşinile care treceau în goană. Nu avea de gând să mă
zorească.
Petrecusem împreună zeci de ore pe drum. Bunicul şi tata
erau campioni de lasou la rodeo. Vara, toată familia pleca cu
tata la concursurile de rodeo. Aveam o remorcă pentru cai
atât de grea că noi, copiii, trebuia să ne urcă pe ea în spate
ca s-o poată ridica şi remorca tata la Ford-ul nostru. Apoi ne
înghesuiam pe bancheta din spate şi o porneam spre
Wyoming şi Colorado. Jucam o mulţime de jocuri „de drum”,
cum ar fi numărarea bornelor kilometrice sau a maşinilor
Volkswagen. Ne luam la întrecere care vede mai de departe
plăcuţele de înmatriculare ale maşinilor care nu erau din
statul nostru.
Apoi cineva începea să îngâne un cântec şi toată lumea i
se alătura. Mama ne conducea. Ne ţinea ritmul şi ne învăţa
cum să cântăm în grup. Dacă încurcam versurile,
intervenea:
— Stop. Reba Nell, recită. Acum luaţi-o de la capăt.

77
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Un singur cuvânt era de ajuns. Profesoara din ea ieşea la


suprafaţă în astfel de cazuri.
Când am mai crescut, Pake, sora mea – Susie – şi cu mine
am înfiinţat o formaţie de muzică country & western la liceul
Kiowa. Numele nostru era „Familia McEntire cântă”. Repetam
în camera de zi în timp ce mama era la bucătărie, prăjind
cartofi. Îmi amintesc de o zi în care repetam şi lucrurile s-au
cam încurcat. Eu cântam partitura lui Susie, sau Susie o
cânta pe a lui Pake – nu mai ştiu – dar Pake s-a înfuriat rău
şi a început să ne dea lecţii. Mama a apărut repede de tot, cu
lingura în mână.
— S-aud, a zis ea. Cântaţi.
Am cântat.
— Susie, cânţi bucata lui Reba, zise mama, manevrând
lingura ca pe indicator. Cântaţi din nou.
Am cântat.
— Sună mai bine acum. Mai cântaţi o dată.
Am mai cântat o dată.
— Acum e perfect. Cântaţi încă o dată.
După care s-a întors la bucătărie. Aşa era mama.
După ce vocea mea s-a maturizat şi a devenit un adevărat
instrument de cântat, am început să dau spectacole la
concursurile de rodeo. Îmi plăcea să cânt în faţa mulţimilor.
Îi ascultam pe interpreţii mei favoriţi de muzică country –
marile vedete Loretta Lynn şi Dolly Parton – şi ieşeam în faţa
publicului încercând să cânt ca ele şi să captez atenţia. Apoi,
într-o zi, mama m-a luat deoparte la o discuţie care s-a
dovedit a fi cea mai importantă conversaţie pe care am avut-o
vreodată amândouă.
— Reba Nell, a zis ea, ai o voce atât de frumoasă, care e
numai a ta. Dacă lumea vrea să le audă cântând pe Loretta
sau pe Dolly, le cumpără discurile. Trebuie să-ţi găseşti acum
78
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
un stil propriu. Cântă cum simţi tu, cântă din adâncul
sufletului tău şi vei descoperi vocea pe care a vrut Domnul
să o ai. Pentru asta vor veni oamenii să te asculte.
A avut dreptate. După discuţia noastră, oamenii de afaceri
din lumea muzicii au început să se uite cu mai multă atenţie
la mine şi iată de ce stăteam acum în această cofetărie
aproape de Nashville.
Am surprins-o pe mama uitându-se la ceas. Nu mai
puteam întârzia. Îngheţata mea devenise lichidă.
M-am uitat la mama. Scotocea prin geantă după cheile de
la maşină.
— Reba, zise ea, scoţându-le, vorbesc serios când zic să ne
întoarcem. Dar, dacă vrei să înregistrezi discul, voi fi foarte
mândră de tine, dacă nu – voi fi la fel de mândră.
Apoi s-a aplecat peste masă şi m-a îmbrăţişat strâns. Iar
eu mi-am amintit, brusc, strălucirea din ochii ei când îi
cântasem „Ce-mi place mai mult şi mai mult”.
Ştiam ce înseamnă strălucirea aceea. Tot ce voia mama –
ce doresc toate mamele pentru copiii lor – era să fiu eu
însămi. Iar ea intuise ce aş fi putut deveni. Nu trebuia să-mi
spună că, dacă aş fi făcut înregistrarea, şi-ar fi văzut şi ea
visul cu ochii, prin realizarea mea. Acum înţelegeam şi eram
mândră. Am simţit, brusc, dorinţa de a ajunge la Nashville
neîntârziat.
Am făcut sute de înregistrări de atunci, folosind acele
daruri despre care vorbea bunica şi pe care mama mă
ajutase să le descopăr. Darurile cu care Dumnezeu ne
înzestrează ca să fim, fiecare în felul nostru, unici.
Reba McEntire

79
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Mama spune…

Dragostea maternă este acel combustibil care îi dă


posibilitatea unei fiinţe umane normale să facă imposibilul.
Marion C. Garretty

După ce am absolvit West Point cu gradul de ofiţer în


armata americană, am petrecut câteva săptămâni de
concediu la ferma părinţilor mei din Mystic, Connecticut.
Într-o zi, la masa de seară, le-am vorbit despre intenţia mea
de a mă înscrie la şcoala de trupe de comando în iarna
următoare.
Le-am povestit părinţilor mei ce se făcea acolo. Armata îi
trimite la cursurile acelea extenuante doar pe soldaţii cei mai
buni. Acolo, se primeşte doar o masă pe zi, se doarme doar
două-trei ore pe noapte şi cari în spate rucsacuri pline de
lucruri personale şi de echipament pe distanţe de 30
kilometri în timpul patrulărilor. Înveţi cum să supravieţuieşti
în spatele liniilor inamice şi cum să conduci raiduri,
ambuscade şi misiuni de recunoaştere. De obicei doar unul
din trei elevi absolvă şcoala.
M-a surprins reacţia mamei faţă de intenţia mea. În loc să-
mi dea imediat sprijinul şi încurajările ei, a avut o atitudine
ezitantă. A vrut să ştie care erau posibilităţile de a fi rănit.
M-a rugat să-i mai explic o dată de ce ţineam să fac asta.
Mama ştia că în trecut muriseră soldaţi în cursul
antrenamentelor.
I-am explicat că nu sunt obligat să mă duc la trupele de
comando. Nu era un lucru important sau necesar pentru
cariera mea de ofiţer în armată. Voiam să mă duc ca să văd
dacă eu sunt în stare să fac asta. Aveam oare calităţile
80
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
necesare? Mama a ascultat în tăcere. Nu m-a mai întrebat
nimic. Ştiam ce simte. Sau, cel puţin, aşa credeam atunci.
Curând după această conversaţie, am plecat la Fort
Leonard Wood, Missouri, să fac cursul de ingineri militari.
După curs, urma să mă alătur unui batalion care avea să
lucreze în construcţii în Germania. În cea de-a doua
săptămână a cursului, am participat la o informare despre
şcoala de trupe de comando. La sfârşitul şedinţei, ofiţerul
însărcinat cu prezentarea cursului, ne-a dat o veste din
cauza căreia probabilitatea de a deveni soldat în trupele de
comando părea insurmontabilă. Din cei 60 de sublocotenenţi
din sală, doar şase urmau să fie primiţi la cursuri. În
următoarele trei luni aveam să competiţionăm în cinci
domenii: pregătire fizică, orientare în teren, legare de noduri,
înot şi teorie. La sfârşitul celor trei luni, doar primii şase
soldaţi vor merge la cursurile de comando.
În seara aceea, i-am sunat pe părinţii mei.
— Există doar o mică şansă să merg la şcoală, le-am spus,
explicându-le despre numărul mare de candidaţi şi numărul
foarte mic de locuri.
Eram sigur că această veste îi va da mamei un sentiment
de uşurare. Dar n-a fost aşa. În viziunea mamei mele, mă
aştepta ceva mult mai periculos decât şcoala de trupe de
comando. Visul meu devenea aproape imposibil de atins.
Mama a făcut instinctiv mişcarea de a-l aduce la locul lui, la
îndemâna mea.
— Eşti în stare, mi-a spus ea. Ştiu cât de mult îţi doreşti
să faci şcoala asta şi mai ştiu că o să te duci. Ai să reuşeşti.
Şi ai s-o termini cu bine.
Vorbele ei mi-au alungat temerile şi mi-au umplut sufletul
de forţă şi fermitate.

81
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

În cele trei luni care au urmat, s-a dus o acerbă competiţie


între cele 60 de „voinţe de a deveni soldaţi de comando”. Îi
ţineam la curent pe părinţii mei cu progresele pe care le
făceam. Mama a continuat să mă încurajeze permanent. Nu
s-a lăsat influenţată de probabilităţi. Susţinea că era sigură
că o să reuşesc.
Pe la sfârşitul lui octombrie, ne-am urcat în autobuzul
care urma să ne ducă din zona de antrenament înapoi la
unitate. Întârziasem puţin şi m-am urcat ultimul. Eram pe
scară, când cineva din spate mi-a strigat:
— Ei, Whittle, ai auzit vestea?
M-am oprit lângă şofer. Mulţimea de sublocotenenţi mă
privea fix. Am intuit că vestea era proastă. Şi eram sigur că
era în legătură cu şcoala de comando.
— Care veste? am întrebat.
— Comandantul a zis că niciun inginer constructor nu va
intra în trupele de comando.
Am fost distrus. De pomană tot efortul, nu mă mai
primeau la cursuri.
Am ţinut capul sus şi am înfruntat toată mulţimea aceea,
peste care se lăsase tăcerea. Toţi aşteptau să vadă cum
reacţionez. Primul lucru care mi-a venit în minte au fost
vorbele mamei. Zâmbind ironic, le-am spus ce gândeam:
— Păi, cred că, comandantul nu a stat încă de vorbă cu
mama, căci mama zice că eu o să merg la cursuri.
Au izbucnit cu toţii în râs.
Zvonul despre comentariul meu nelalocul lui s-a răspândit
cu repeziciune în facultate. O săptămână mai târziu,
comandantul modifica decizia anterioară. Cu siguranţă n-a
vrut să aibă de-a face cu mama mea.
Ofiţerul responsabil cu grupul nostru ne-a anunţat
rezultatul competiţiei. Ocupam locul şase. Mama avusese
82
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
dreptate. Pe 30 noiembrie 1990 am început şcoala de
comando, iar pe 19 martie 1991, am absolvit-o.
Robert F. Whittle Jr.

83
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Inspecţia

Cercetaşii erau în tabără. La o inspecţie, directorul a găsit


o umbrelă înfăşurată şi pusă frumos în dulapul unui mic
cercetaş. Cum umbrelele nu erau pe lista obiectelor necesare,
directorul l-a rugat pe băieţel să se explice.
— Domnule, a răspuns băiatul oftând lung, aţi avut
vreodată o mamă?
Autor necunoscut
Trimisă de Glenn Van Ekeren

84
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -

„Ce naiba, mamă!”

Reprodusă cu permisiunea lui Don Rosandich.

85
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Ce culoare are o îmbrăţişare?

O atingere face cât zece mii de cuvinte.


Harold Bloomfield

Când fiica mea cea mică, Bernadette, a împlinit zece ani,


eram deja foarte îngrijorată din cauza ei. Ultimii patru ani
fuseseră plini de probleme pentru familia noastră.
Bernadette era foarte apropiată de bunici, care o adorau. Au
murit unul după altul, la foarte scurt timp.
Pierderile implacabile de genul acesta sunt greu de
suportat pentru oricine, cu atât mai mult pentru un copil.
Bernadette a suportat totul şi mai greu, din cauza firii ei
sensibile şi iubitoare. Avea zece ani şi se scufundase deja în
ceea ce nu putea fi decât o stare gravă de depresie. Timp de
un an n-a zâmbit aproape deloc. Părea că trăieşte ca un
automat. Optimismul care o caracteriza se întunecase
dramatic.
Nu ştiam ce să fac. Bernadette îşi dădea seama că sunt
îngrijorată din cauza ei şi asta nu făcea decât să-i mărească
povara. Într-o zi, după ce a plecat la şcoală, m-am aşezat
într-un fotoliu plin de diverse lucruri. Familia noastră fusese
întotdeauna o adevărată campioană la îmbrăţişări. În
copilărie, toate rudele mele, părinţii, bunicii, mătuşile şi
unchii mei se repezeau să ne dea nouă, copiilor, o caldă
îmbrăţişare. De când plecasem din casa părintească, ori de
câte ori mă apăsa câte-o problemă, îmi imaginam că stau pe
genunchii tatii, care mă strângea la piept.
— Oh, tată, m-am adresat eu părintelui absent, cum aş
putea s-o ajut pe Bernadette?

86
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
Am izbucnit într-un râs zgomotos când mi-a venit ideea.
Citisem de curând despre efectele terapeutice ale
îmbrăţişării. Ar putea, oare, să-i facă bine fetiţei mele
„terapia îmbrăţişării”?
Neştiind ce altceva să încerc, am luat hotărârea s-o
îmbrăţişez cât de des posibil, fără să-i dau impresia că e ceva
premeditat.
Treptat, Bernadette deveni, în următoarele săptămâni, mai
veselă şi mai relaxată. Zâmbetul apărea din ce în ce mai des
pe chipul ei – zâmbetul acela deschis care-i însufleţea şi ochii
şi buzele. Lucra şi se juca cu entuziasm crescut. În câteva
luni, frecventele mele îmbrăţişări pornite din inimă
învinseseră tristeţea.
Nu i-am povestit niciodată Bernadettei despre strategia
mea. Dar a recunoscut singură cât de importante au fost
pentru ea îmbrăţişările mele. De câte ori se simţea nesigură,
tulburată, sau doar o idee „dezumflată”, mă ruga s-o
îmbrăţişez. Sau, dacă observa că sunt tristă sau încordată,
îmi spunea:
— Ţi-ar prinde bine o îmbrăţişare, nu crezi?
Cârpeala s-a transformat până la urmă în obicei!
Au trecut anii. A ne îmbrăţişa era în familia noastră un
gest de mângâiere atât de obişnuit, că nu mi-am putut
imagina vreodată că ar putea deveni o problemă. În perioada
când îşi alegea colegiul, am realizat amândouă că traversam
o perioadă de îndepărtare a uneia faţă de cealaltă – cu atât
mai mult cu cât ea îşi alesese un colegiu la mai mult de
3.000 km distanţă.
Am aniversat ziua mea de naştere cu o săptămână înainte
de plecarea Bernadettei la colegiu. Cu o săptămână mai
devreme îmi spusese, emoţionată, că se gândise la un cadou

87
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

„de milioane” pentru mine. Pornea în tainice expediţii de


făcut cumpărături şi se ascundea periodic în camera ei ca să
lucreze la cadoul „de milioane”.
În ziua cu pricina, mi-a dăruit un cadou frumos
împachetat. Puţin emoţionată, mi-a spus că speră să nu-l
consider „prostuţ”.
Am deschis plicul care însoţea pachetul şi am găsit
fotocopia unei povestiri, pe care m-a rugat s-o citesc cu glas
tare. „Judecătorul care oferea îmbrăţişări” apăruse în
volumul Supă de pui pentru suflet. Bernadette m-a ascultat
cuminte citind povestea lui Lee Shapiro, un judecător
pensionar care dădea o îmbrăţişare oricui avea nevoie de aşa
ceva – unui şofer prădat, unei supraveghetoare istovite.
Crease şi un kit al celui care oferea îmbrăţişări, format din
inimioare autoadezive pe care le oferea străinilor în schimbul
unei îmbrăţişări. În final, a avut de trecut un test – când
prietenul lui l-a dus la un azil de infirmi unde a descoperit o
mulţime de oameni care aveau mare nevoie de o îmbrăţişare.
La capătul acelei zile echilibrate, a fost adus în faţa unui
bărbat care nu făcea decât să stea şi să pălăvrăgească. După
ce judecătorul s-a forţat să-l îmbrăţişeze şi pe acest
singuratic, infirmul a zâmbit – pentru prima dată în 23 de
ani. Povestea se termina cu cuvintele: „Ce simplu e să aduci
puţină lumină în viaţa celorlalţi.”
Adânc mişcată, am desfăcut hârtia care acoperea cadoul.
Îmi curgeau lacrimile. Înăuntru era o cutie mare pe care
scria în culori strălucitoare „îmbrăţişări”, plină de pernuţe în
formă de inimă, cusute de mână.
Bernadette e departe acum, dar, de câte ori mă uit la cutia
aceea plină de inimioare, o simt lângă mine, dându-mi o
îmbrăţişare.

88
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
Sunt familii care lasă moştenire generaţiilor viitoare averi
sau faimă. Eu îmi amintesc cât de importante erau
îmbrăţişările tatii şi simt că dacă reuşesc să transmit
generaţiilor viitoare acest simplu gest de iubire şi acceptare,
familia mea va fi cu adevărat binecuvântată.
Loretta Hall

89
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

CERCUL FAMILIEI de Bil Keane

„Cel mai mult îmi place să stau aici – în braţele tale!”

Reprodus cu permisiunea lui Bil Keane

90
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -

Poveşti cu usturoi

Când mă gândesc la mama, o văd în bucătărie pregătind


un decoct-medicament eficace. Nu ştia să citească sau să
scrie, dar avea mintea ticsită de o înţelepciune populară
milenară. În ochii ei, Mala-ha-muvis – îngerul morţii – se
străduia permanent să ne lovească pe noi, copiii, cu vreo
boală. Mama se afla neîntrerupt în luptă cu răul. Nu exista
nicio cale prin care el ar fi putut câştiga lupta cu mama şi
poţiunile ei. Singura noastră problemă era că toate remediile
mamei miroseau a usturoi!
— Ia, fă gargară cu asta şi apoi înghite.
— Mamă, ţipam eu, dar ăsta-i usturoi. O să-mi miroasă
gura după aia.
— Şi ce dacă? Te doare gâtul. Ia! Fă gargară! Nici Mala-ha-
muvis nu suportă mirosul.
Se înţelege că simptomele dispăreau a doua zi. Aşa se
întâmpla mereu. Comprese cu usturoi pisat pentru
temperatură. Prişniţe cu usturoi, cuişoare şi piper pentru
nasul care curge sau pentru durerea de dinţi. Unele familii
miros a săpun Lifebuoy, dar noi, nu. Noi veşnic miroseam a
gulaş.
La fiecare doză din antibioticele ei de casă, mama
psalmodia formule tainice de alungare a deochiului, în vreme
ce noi ciuleam urechile la descântecele ei şi încercam să le
ghicim sensul. Poate că asta sună a superstiţie, dar o groază
de familii din zona noastră procedau la fel, doar că aveau altă
particularitate etnică. Amicul meu Ricci avea cusute în
cămaşă punguţe de ceai umplute cu „ierburi” italieneşti –
ăsta, da, miros! Iar prietenul meu grec, Steve, avea punguţe

91
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

de tutun ascunse prin toate buzunarele. „Amulete


norocoase”, le numea el.
Cu mult înainte de miracolele medicinii moderne, toţi
membrii comunităţii noastre de „fierturi” aveau propriile lor
remedii. Îţi poţi imagina 35 de copii înghesuiţi într-o clasă, cu
toate aromele acelea plutind prin aer? Doamne, ce miros! O
făcea pe învăţătoarea noastră, dra Harrison, să se urce pe
pereţi. I se umpleau deseori ochii de lacrimi – din cauza
„izurilor” sau din cauza frustrării – n-am ştiut-o niciodată.
— Spuneţi mamelor voastre să nu vă mai fricţioneze cu
usturoi, zbiera ea la noi, tamponându-şi cu eleganţă nasul
cu o batistă de mătase. Nu mai suport mirosul! E clar?
În aparenţă, d-ra. Harrison nu aparţinea vreunui grup
subscris la medicina populară. Nu mirosea a nimic care ne-
ar fi putut incita nările.
Dar, când a izbucnit poliomielita şi mama a avut de furcă
cu Mala-ha-muvis până peste cap, nici chiar eu n-am putut
suporta mirosul noilor ei arme secrete. Toţi am primit câte o
punguţă înţesată cu usturoi, camfor şi Dumnezeu mai ştie
ce, legată cu o sfoară în jurul gâtului. De data aceasta, d-ra.
Harrison a încheiat un armistiţiu cu copiii din clasă şi a
deschis puţin mai mult ferestrele. Şi fiţi siguri că mama l-a
bătut pe cel rău cu unu la zero; niciunul din noi nu a căzut
la pat din cauza acelei boli înspăimântătoare.
O singură dată în viaţă a dat greş mama cu artileria ei.
Peste fratele meu, Harry, dăduse difteria, iar tratamentul cu
usturoi n-a mers deloc. Aşa că mama a trebuit să scoată din
mânecă alt as. Harry trăgea cu greu aer în piept când mama
ne-a spus, din senin, să ne rugăm cu glas tare pentru viaţa
lui David.
— Da’ cine e David, mamă? am întrebat noi.
— David, care zace în pat.
92
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
— Nu, mamă, e Harry.
Am crezut că şi-a pierdut minţile. Ne-a apucat de mâini şi
ne-a spus apăsat:
— Ba e David, clar?
Apoi, ne-a explicat în şoaptă:
— Aşa îl păcălim pe Mala-ha-muvis. Dacă o să creadă că e
David, o să-l lase în pace pe Harry al nostru. Vorbiţi tare de
tot când vă fac semn.
Am ascultat încordaţi cum vorbea cu cel rău, cu îngerul
morţii.
— Mala-ha-muvis, zicea ea, ascultă-mă. Ai greşit băiatul.
David e în pat. Nu e niciun Harry în casa asta. Pleacă! Lasă-l
pe David în pace! Ai făcut o greşeală!
Apoi ne-a făcut semn şi am început cu toţii să ţipăm la
unison:
— Mala-ha-muvis, aşa el Aşa el N-avem niciun frate Harry.
În pat e fratele nostru, David. E David, Mala-ha-muvis!
În vreme ce noi ne rugam pentru viaţa fratelui nostru,
mama psalmodia într-o combinaţie de idiş şi alte limbi de
care-şi aducea aminte din trecutul ei. A repetat incantaţiile
de nenumărate ori. Toată noaptea am stat treji, noi, trei
sufletele înspăimântate, pledând cauza identităţii greşite.
David a trăit. Aşa e, am spus David. Din acea zi, numele
Harry a dispărut pentru totdeauna din micul nostru univers.
Superstiţie? Poate, dar de ce să fi riscat?
După ani de zile, am devenit maturi, am plecat din casa
părintească, am mers la şcoli. Mai mult sau mai puţin,
mama a încetat să mai practice medicina. Apoi, la 47 de ani,
am suferit un atac de cord. Ce sentiment de uşurare am citit
pe chipul asistentei medicale din spital când a luat sfârşit
prima vizită a mamei şi a ieşit din salon.

93
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

— Ce miros groaznic! E usturoi? a întrebat sora. Mie, se


înţelege, nu-mi mirosea a nimic. Dar când am băgat mâna
sub pernă… sigur, acolo era. Trei punguţe înşirate pe o aţă,
pline cu usturoi, camfor, şi Dumnezeu mai ştie ce.
Mike Lipstock

94
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -

Zâna dinţişorului

Ca părinţi, sperăm să dezvoltăm la copiii noştri acele


trăsături de caracter care le vor mări succesul în viaţă. Când
fiica noastră, Meegan, prima din cei cinci copii, şi-a pierdut,
la şase ani, dintele din faţă, am găsit următorul bilet
înfăşurat pe dinte:
Dlagă zână a dinţişorului. Lasă-mi şi mie bageta ta
magică. Pot să te ajut. Vleau să fiu şi eu o zână a
dinţişorului.
Luv Meegan

Recunoscând calităţile potenţiale ale unui conducător şi


momentul prielnic al unei lecţii, Zâna Dinţişorului i-a lăsat
micuţei Meegan următorul bilet:

Dragă Meegan,
Am muncit din greu ca să devin Zâna Dinţişorului şi-mi
iubesc profesia. Eşti prea micuţă acum pentru această
profesie; nu-ţi pot lăsa, deci, bagheta fermecată. Dar sunt
câteva lucruri cu care poţi începe să te pregăteşti pentru
această activitate:
1. Străduieşte-te cât mai mult în orice faci.
2. Poartă-te cu toţi ceilalţi cum ai vrea să se poarte ei cu
tine.
3. Fii bună şi ajută-i pe ceilalţi.
4. Ascultă cu atenţie când ţi se vorbeşte.
Voi veni să stau de vorbă cu tine într-o zi, când vei fi mai
mare şi pregătită pentru muncă.
Succes, Meegan

95
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Zâna Dinţişorului

Meegan a fost entuziasmată de răspunsul Zânei. Şi-a pus


tot sufletul în urmarea instrucţiunilor din mesaj, străduindu-
se să devină tot mai bună pe măsură ce creştea. Caracterul,
forţa şi calităţile ei de conducător au crescut cum trebuie,
odată cu ea.
După ce a absolvit colegiul magna cum laude, Meegan a
acceptat un post de manager, foarte solicitant. A excelat, şi,
la 27 de ani, a devenit directorul general al firmei.
Vorbeam, într-o zi, cu Meegan despre succesul ei. Mi-a
povestit că preşedintele firmei a întrebat-o odată cine i-a dat
motivaţiile pentru succes.
— Şi ce i-ai spus? Am întrebat-o.
— Părinţii, învăţătoarea mea şi prietenii. Şi, bineînţeles,
Zâna Dinţişorului! replică ea.
Suzanne Moustakas

96
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -

„E Zâna dinţişorului. Dacă-i trimit dinţişorul prin poşta


rapidă, îmi transferă banii în cont prin computer.”

Reprodusă cu permisiunea lui Harley Schwadron

97
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Bileţele de dragoste

Din momentul în care fiecare din copiii mei a început să


meargă la şcoală, eu le-am făcut pacheţelul cu mâncare. Şi în
fiecare pacheţel, puneam şi un bileţel. Scris de cele mai
multe ori pe un şerveţel, bileţelul putea să fie un
„mulţumesc” pentru un moment mai special, un „pour
memoir” pentru ceva ce aşteptam cu nerăbdare, sau o
încurajare pentru un test sau un eveniment sportiv.
În şcoala primară, le plăceau tare mult bileţelele mele – le
comentau când veneau de la şcoală, iar când eu am început
activitatea profesorală, îmi puneau şi ei bileţele în pachetul
de mâncare. Dar, când copiii cresc, devin conştienţi de sine
şi, în anii de liceu, fiul cel mare, Marc, m-a informat că nu
mai are nevoie de misivele mele zilnice. Informându-l că
scriam bileţelele nu numai pentru el, ci şi pentru mine şi că,
dacă el nu mai trebuie să le citească, eu simt încă nevoia să
le scriu, am continuat tradiţia până în ziua absolvirii.
După şase ani de la absolvire, Marc m-a sunat şi m-a
întrebat dacă ar putea să vină acasă pentru câteva luni. Anii
aceia fuseseră ani buni pentru el – absolvise Phi Beta Kappa
magna cum laude, terminase două cursuri pentru Congres în
Washington, câştigase o bursă pentru Legislaţia Statului
California şi devenise asistent în Sacramento. În afara unor
mici vacanţe, locuise departe de casă până acum. Cum sora
mai mică a lui Marc urma să plece la colegiu, am fost
încântată să-l am pe Marc din nou acasă.
După vreo două săptămâni de odihnă, reorganizare şi
puţin scris, Marc s-a întors la lucru – fusese angajat să facă
muncă de campanie. Cum tot îi făceam pacheţelul fratelui
sau mai mic, i-am făcut unul şi lui Marc. Imaginaţi-vă ce
98
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
surprinsă am fost când am primit un telefon de la fiul meu
de 24 de ani, care s-a plâns de pacheţelul lui.
— Am greşit cu ceva? Nu mai sunt, oare, copilul tău? Nu
mă mai iubeşti, oare, mamă? Sunt doar câteva din întrebările
cu care m-a bombardat în vreme ce eu îl întrebam, râzând,
cu ce greşisem.
— Bileţelul meu, mamă, răspunse el. Unde e?
Anul acesta, mezinul familiei va fi în ultimul an de liceu. Şi
el m-a anunţat că e prea mare pentru bileţelele mele. Dar, ca
şi fratele şi sora lui, va primi şi el bileţelele până în ziua
absolvirii – şi în oricare alte pacheţele de mâncare pe care i le
voi pregăti după aceea.
Antoinette Kuritz

99
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

„Sună-mă când ajungi!”

Reprodusă cu permisiunea Benitei Epstein.

100
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -

Salvat de centura de siguranţă

Ca mamă, am fost binecuvântată: am un băiat drăguţ,


inteligent, bine-făcut, care mi-a dat multe prilejuri de
bucurie de-a lungul anilor. Lunile dinaintea împlinirii vârstei
de 16 ani au fost pline de emoţii şi agitaţie din cauza
ritualului de trecere a pragului – carnetul de şofer.
Cam cu o lună înainte de ziua lui de naştere, s-a organizat
la liceu o şedinţă despre însemnătatea centurii de siguranţă.
Una din vorbitoare, Kathy Hezlep, îşi pierduse fiul într-un
accident de maşină cu un an înainte. Prima dată când au
rugat-o pe Kathy să vorbească la această întrunire, a ezitat.
Moartea fiului ei lăsase urme asupra ei. Se simţea adesea
neajutorată şi descurajată, şi nu înţelegea ce importanţă
avea dacă vorbea sau nu acelor tineri.
Dar cei din şcoală o convinseseră să le vorbească elevilor.
Kathy le spuse cât de greu îi este de la moartea fiului ei.
Erau zile în care i se părea că face un efort dacă se dă jos din
pat. Le-a vorbit copiilor din inimă şi fiul meu şi-a întipărit
cuvintele în suflet. Îmi amintesc cum a venit Alan acasă şi
am discutat amândoi despre accident. Ne-am gândit la
similitudinea dintre ea şi noi – şi ea era părinte unic (ca şi
mine), iar fiul ei, Ryan, era singurul copil (ca şi Alan).
Şi iată, ziua cea mare a sosit. Statul Florida, în nesfârşita
sa înţelepciune, i-a conferit fiului meu permisiunea de a-şi
lua o „armă încărcată” şi de a o mânui! În momentul acela
m-am gândit că, cel mai îngrozitor sentiment pe care l-aş
putea trăi, era să-l văd pe singurul meu copil conducând
singur maşina mea. Greşeam.
Alan avea permisul de o săptămână când am primit
telefonul acela, care este coşmarul tuturor părinţilor. Poliţia
101
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

mi-a comunicat că fiul meu a pierdut controlul maşinii la o


curbă şi, din cauza lipsei de experienţă, n-a putut redresa
maşina. A reuşit să evite lacul şi un indicator de circulaţie,
dar a intrat cu toată forţa într-un stâlp. Mulţumesc lui
Dumnezeu că n-a condus cu viteză mare, pentru că, dacă ar
fi lovit stâlpul mai tare, el şi cei doi pasageri ar fi fost
electrocutaţi.
Când am ajuns la locul accidentului şi am văzut în ce hal
era maşina, m-am îmbolnăvit. Nu-mi venea să cred că fiul
meu şi prietenii lui ieşiseră vii din maşina aia. Mi-am spus în
sinea mea: Trebuie că fiul meu are un înger păzitor. Am avut
dreptate.
Am ajuns la spital şi am discutat cu Alan despre accident.
Mi-a spus că niciunul nu-şi pusese centura de siguranţă
după ce s-au urcat în maşină. Dar cuvintele lui Kathy
Hezlep, spuse cu atâta sinceritate şi convingere, despre
pierderea fiului ei, îl afectaseră atât de puternic că a insistat
ca, înainte să demareze, să-şi pună fiecare centura. Asta le
salvase viaţa.
Familia mea face parte din cele norocoase. Avem încă ce
considerăm noi că e mai de preţ – unul pe celălalt. Am, faţă
de Kathy Hezlep, o infinită admiraţie, dragoste şi respect.
Kathy nu e o celebritate, ci o persoană obişnuită; o mamă
care, în pofida pierderii incomensurabile suferite, a avut
curajul să-şi dezvăluie gândurile şi să salveze, astfel, trei
vieţi. Pentru mine, Kathy e un superstar.
Randee Goldsmith

102
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -

Ziua eşecului

Eşecul e doar o amânare, nu o înfrângere.


Este un ocol temporar, nu o stradă cu sens unic.
William Arthur Ward

Ca mamă, de câte ori simt nevoia de ajutor, mă gândesc la


mama şi la bunica, femeile care au sădit seminţele
înţelepciunii în sufletul meu, ca într-o grădină tainică,
pentru a înflori chiar pe frigul cel mai aspru.
Într-o zi mai mohorâtă ca de obicei, am ajuns acasă ca să
găsesc un al doilea aviz „deloc politicos” despre plata gazelor,
şi pe cei trei copii ai mei „plouaţi” cât se poate.
Tommy, de 11 ani, suferea din cauza tunsorii.
— Învăţătoarea mi-a luat şapca de pe cap, cică un domn
nu stă cu pălăria pe cap într-o încăpere.
Îmi spuse că îndurase toată ziua remarcile răutăcioase ale
colegilor – precum „chelul” şi „ras în cap” şi a fost nevoit să-şi
ţină amândouă mâinile pe cap toată ziua.
Lisa, clasa a doua, dăduse dictare şi omisese cuvântul
teamă. Ironia şi-a atins ţinta, în ceea ce mă priveşte.
Jenni, clasa întâi, fusese aspru dojenită pentru chicotitul
nervos în timpul lecturii şi ironizată din cauza poticnirii la
citirea unei propoziţii.
— Ei bine, dragii mei, azi e Ziua Eşecului – cu litere mari–
pentru noi. Hai să sărbătorim evenimentul!
Scoşi din supărarea lor de şocul celor auzite, s-au uitat la
mine îndeaproape.
— Bunica Towse îmi spunea mereu: „Învăţăm mai mult din
eşecuri decât din succese. Cu cât piatra e roasă de necazuri,

103
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

cu atât sare mai departe”. Hai să mergem la McDonald’s


pentru prima noastră „petrecere de eşec”.
După ea au mai urmat multe şi minunate petreceri de eşec
şi am învăţat să căutăm şi în întâmplările dramatice ceva de
sărbătorit, în loc să suferim şi mai mult din cauza lor. Sper
că am sădit şi eu în sufletele copiilor mei seminţele culese
din înţelepciunea predecesoarelor mele, ca să fie împrăştiate
în propriile lor grădini, cândva.
Judith Towse-Roberts

104
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -

„Se numeşte – Fel de mâncare fericit (Happy Meal) – pentru


că nu a trebuit să-l gătesc eu.”

Reprodusă cu permisiunea lui Dave Carpenter.

105
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Vizitatorul de la miezul nopţii

Am crescut într-o casă rurală în anii în care telefonul era


un miracol iar automobilul – inutilizabil, pentru că nu reuşea
să străbată drumurile noroioase de ţară. Era înainte ca
Marea Criză Economică să fi devenit substantiv propriu,
când nu prea aveai unde te duce, când vecinii nu prea aveau
pe ce să se bazeze, decât unul pe altul. Îmi aduc aminte de o
noapte îngrozitoare.
Furtuna de la începutul lui octombrie şi întunericul nopţii
loveau în geamurile noastre, vântul şi ploaia amestecându-se
cu zgomote înfiorătoare. Freamătul cuprindea parcă şi
căsuţa noastră din adâncul ţinutului Arkansas. Înăuntru,
furtuna chiar părea să stingă lampa cu gaz de pe masa din
sufragerie.
Copil neastâmpărat de nouă ani pe atunci, eram sigură că
locuinţa noastră o să sară în aer din clipă în clipă. Tata
plecase în nord, să caute de lucru, iar eu mă simţeam mult
mai vulnerabilă decât voiam să recunosc, chiar faţă de mine.
Mama stătea, însă, cuminte şi liniştită, cârpindu-şi hainele
ca „să mai ţină încă o iarnă”.
— Mamă, da’ ai nevoie de haine noi, am spus, încercând să
fac conversaţie.
Pe o noapte ca asta, aveam nevoie de siguranţa unei voci
calme.
Mă îmbrăţişă.
— Tu ai nevoie de haine noi, pentru că te duci la şcoală.
— Dar tu n-ai nici măcar un palton de iarnă.
— Domnul promite să ne dea ce ne trebuie. El îşi ţine
promisiunea, dar nu când cerem noi, ci când crede el de
cuviinţă. O să fie bine.
106
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
O invidiam pentru credinţa ei încăpăţânată, de genul „fie
ce-o fi”. Mai ales într-o noapte ca asta. O rafală puternică de
vânt dărâmă coşul şi umplu vatra de funingine.
— Am putea încuia uşile în noaptea asta? am întrebat.
Mama zâmbi în timp ce luă făraşul pentru cărbuni şi
împrăştie cenuşa peste cărbunii aprinşi din foc.
— Edith, nu putem încuia furtuna pe dinafară. Ştii că nu
încuiem uşile – nici vecinii noştri n-o fac – mai ales într-o
noapte ca asta, când s-ar putea să aibă nevoie cineva să intre
în casă din cauza furtunii.
Ridică lampa de pe masă şi o porni spre dormitor. Am
urmat-o, ţinându-mă scai de ea.
M-a învelit bine, dar înainte să-şi dea jos halatul vătuit,
izbitura puternică a uşii de la intrare, deschisă de vânt, lăsă
să intre mirosul de ploaie şi zgomotul de obiecte aruncate
prin sufragerie. La fel de brusc, uşa se închise, trântindu-se.
— Nu toate zgomotele acelea au fost făcute de vânt şi
tunet.
Mama apucă lampa în grabă şi o porni spre sufragerie. Mi-
era frică să mă duc cu ea. Mi-era şi mai frică să rămân
singură.
La început, tot ce am putut vedea a fost conţinutul coşului
de cusut, împrăştiat peste tot. Apoi am urmărit cu privirea
urmele de noroi lăsate de cizme pe podeaua de lemn, de la
uşă la scaunul din faţa căminului.
Un bărbat cu părul ud, ciufulit, scund şi solid, îmbrăcat
într-un costum de culoare închisă, murdar de noroi, se
prăbuşise în scaunul acela. Respiraţia îi mirosea urât. În
mâna stângă mai ţinea încă o cutie veche de metal.
— Mamă, e domnul Hall!

107
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Mama aprobă din cap, în timp ce răscoli cărbunii în


cămin, scutură cenuşa, duse cărbunii în soba din bucătărie
şi le acoperi cu surcele. Îmi dădu indicaţii:
— Eu fac cafeaua. Tu fă focul, să-l ajutăm pe oaspetele
nostru să se încălzească şi să se usuce.
— Mamă, da’ e beat!
— Da, beat cum e, a nimerit în casa noastră, crezând,
probabil, că-i a lui.
— Da’ el stă la câteva sute de metri mai încolo.
— Domnişoară, domnul Hall nu e beţiv. Ce s-o fi întâmplat
în seara asta, nu ştiu. Dar e un om cumsecade.
Ştiam că domnul Hall se întâlnea cu cineva la şosea lunea
dimineaţa şi se ducea cu maşina la atelierul său din Little
Rock, unde lucra ore în şir toată săptămâna. Sâmbăta după-
amiaza se întorcea obosit acasă, sprijinindu-se în baston.
Ca şi cum mi-ar fi citit gândurile, mama îmi şopti:
— Sunt sigură că se simte singur uneori.
Stând în uşa bucătăriei, mi-a trecut prin minte un gând
hoinar:
— Mamă, ce-o să spună lumea despre domnul Hall că s-a
îmbătat?
— Lumea nu trebuie să afle. Înţelegi?
— Da, mamă.
Furtuna mugea afară. Mama îi aduse domnului Hall o
cană de cafea neagră, fierbinte, din care ieşea aburul. I-a
ridicat capul şi l-a convins să bea cafeaua, cu înghiţituri
rare. Cana era aproape goală când a deschis ochii, destul ca
să ne recunoască.
— Doa’ă Un’wood.
— Da, domnule Hall, ai să te simţi bine curând.
După ce mama a dus cana la bucătărie, domnul Hall a
reuşit să se sprijine în baston, să lase pătura împăturită în
108
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
două pe scaun şi să se târască afară în furtuna care se
potolea. L-am urmărit şi eu şi mama cum mergea, nu prea
drept, spre poartă, în timp ce fulgerele îi luminau drumul.
— Se pare că oaspetele nostru se va descurca singur
acum.
— Mamă, de ce îi spui „oaspetele nostru”? am întrebat-o. E
doar vecinul nostru. Nu l-am invitat noi.
— Un oaspete e oricine îţi intră în casă cu gânduri bune.
Cât despre faptul că e vecinul nostru, îţi aminteşti cine e
vecinul în povestea Bunului Samaritean?
— Omul care l-a ajutat pe străin.
— Vezi, faptul că fost oaspetele nostru, chiar dacă
neintenţionat, ne-a dat posibilitatea să fim vecinii lui.
Câteva săptămâni mai târziu, când ne-am întors acasă de
la biserică, am găsit pe masă o pungă de hârtie maro cu o
etichetă: „D-nei Underwood”.
— Probabil, tiparul acela de rochie pe care doamna Chiles
a zis că mi-l împrumută. Are o fiică cam de înălţimea ta.
Deschide-l, dacă vrei, spuse mama, ducându-se să se
schimbe.
Am băgat mâna în punga îndoită.
— Nu, mamă! am strigat. E o haină pentru tine şi e
minunată!
Mama a venit să se uite la haina pe care o ţineam în mână.
Cu timiditate, s-a întors cu spatele şi a băgat mâna dreaptă
pe mânecă, apoi pe stânga. La vremea aceea nu ştiam că
învăţam adevăratul sens al calităţii de vecin. Tot ce ştiu e că
atunci când mama a probat haina aceea de iarnă, i-a venit
perfect.
Edith Dean

109
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

3. CURAJUL MAMEI

În toiul iernii, am descoperit, în sfârşit,


că înăuntrul meu era o vară invincibilă.
Albert Camus

110
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -

Fiul meu, Ryan

Ca mamă, datoria mea e să am grijă de ceea ce e posibil


şi să-i încredinţez lui Dumnezeu ceea ce e imposibil.
Ruth Bell Graham

Sunt 14 ani de când a murit fiul meu, Ryan White. Ryan a


avut hemofilie şi a contractat SIDA dintr-un produs al
sângelui care li se administrează bolnavilor de hemofilie
pentru coagularea normală a sângelui. Asta s-a petrecut cu
mult înainte ca oamenii să aibă cunoştinţe despre SIDA. Avea
doar 13 ani când i s-a pus diagnosticul. Atunci doctorii ne-
au spus că Ryan are noroc dacă mai trăieşte şase luni.
Ryan a mai trăit şase ani şi a fost „copilul care i-a dat un
chip sindromului imuno-deficitar dobândit şi a contribuit la
educarea naţiunii noastre”. Sunt cuvintele rostite de
preşedintele Clinton în ziua în care a semnat reautorizarea
Asociaţiei de Asistenţă Medicală Ryan White. Asociaţia oferă
servicii medicale şi sprijin, medicamente, asistenţă medicală
la domiciliu şi ambulatorie sutelor de mii de americani care
au SIDA. Ştiu că Ryan ar fi foarte fericit că viaţa – şi moartea
lui – au ajutat atâţia oameni.
La început, când am aflat că Ryan suferă de această boală
mortală, am fost complet, absolut devastată. Eram singurul
părinte a doi copii care însemnau totul pentru mine, iar fiul
meu, primul născut, avea să moară. N-am crezut că o să fiu
în stare să merg mai departe. În plus, în mijlocul acelui
coşmar, am fost nevoiţi să ne luptăm cu ignoranţa, teama şi
ura care însoţea SIDA la vremea aceea. Ryan voia să se
întoarcă la şcoală, dar şcoala nu-l lăsa să revină. Părinţii se
temeau pentru copiii lor, că ar putea lua SIDA de la Ryan.
111
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Ne-am luptat din răsputeri ca Ryan să poată merge din nou


la şcoală şi am învins, dar ostilitatea şi presiunile făcute
asupra noastră de comunitatea în care trăiam au fost prea
mult pentru familia mea. Am luat hotărârea să ne mutăm în
alt oraş.
Cu noul liceu, a fost o cu totul altă poveste. Elevii s-au
întrecut pe sine în primirea pe care i-au făcut-o lui Ryan. Au
organizat ore de educare SIDA şi au adus specialişti ca să
învingă teama tuturor elevilor, fără excepţie. Ryan şi-a făcut
un scop în viaţă, o carieră, din educarea publicului în
privinţa bolii sale. El a devenit purtătorul de cuvânt al
sindromului imuno-deficitar dobândit, apărând la
televiziune, în ziare şi reviste din toată lumea. Ceea ce ni se
întâmplase a căpătat, astfel, o semnificaţie care a atenuat,
întrucâtva, suferinţa noastră.
Am învăţat să trăim cu SIDA. Coşmarul acestei boli este că
atrage infecţii puternice, una după alta. Credeam că orice
tuse, orice zi cu febră, putea să fie fatală. Din cauza acestei
boli, nu ştii niciodată dacă un simptom este minor sau foarte
grav. Bolnavul se simte rău, apoi se face bine, şi nici nu îşi
revine bine, că imediat se simte rău din nou.
Ryan era aproape tot timpul vesel. Chiar când trebuia să-l
internăm, îmi zâmbea întotdeauna înainte să se închidă uşa
după el. Şi totuşi, uneori, când nu putea să facă ceva – să
meargă la un concert anume, să se întâlnească cu anumite
persoane, să viziteze un loc interesant – pentru că îi era prea
rău sau avea prea multe de făcut la şcoală – se bosumfla, se
întrista. Atunci îl certam. Regreta şi îşi cerea scuze imediat.
Sau îmi scria un bileţel sau o ilustrată.
Cine e bolnav ar trebui să fie un sfânt ca să nu cedeze,
uneori, în faţa iritabilităţii nerezonabile. Iar dacă tu eşti cel
care oferă îngrijire, nu trebuie să iei o izbucnire de mânie ca
112
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
pe un afront personal – pentru că vorbeşte boala care
evoluează sau medicamentele luate şi nu sufletul plin de
iubire al persoanei respective.
Într-o zi, Ryan m-a apucat de mână şi m-a mângâiat.
— Ei, Ryan, când faci un gest aşa de afectuos, trebuie că
vrei ceva.
— Nu vreau nimic. Un fiu n-are voie să o ţină de mână pe
mama lui?
— Ei, hai, Ryan, spune ce vrei…
— Nimic. Serios, mamă. Vreau doar să-ţi mulţumesc
pentru tot ce faci pentru mine. Pentru că eşti alături de
mine, aşa cum s-a întâmplat până acum.
Nimeni, niciodată, n-o să-mi poată lua aceste vorbe.
Nimeni, niciodată nu o să-mi poată lua sentimentul pe care
l-am avut, ca mamă, în ziua aceea.
Îmi aduc aminte că m-a întrebat cineva, odată:
— Cum poţi trăi, Jeanne, zi de zi, clipă de clipă, cu gândul
că băiatul tău are să moară?
Am răspuns:
— Nu ne gândim la moarte. N-avem timp de aşa ceva. Dacă
o laşi să-ţi intre în viaţă, te mănâncă de viu. Trebuie să-ţi
trăieşti viaţa mai departe, luând tot ce e mai bun din fiecare
zi, din fiecare oră.
În cele din urmă a venit şi clipa când trupul lui Ryan n-a
mai reacţionat. Ryan era pe moarte, iar personalul din spital
s-o fi gândit că noi înnebunisem. Copilul acela aflat în comă,
menţinut în viaţă de aparate, avea o mamă pe jumătate
nebună care-l chema pe nume şi îi vorbea deşi el era
adormit. Probabil că Ryan nu mai auzea, dar noi i-am adus
muzică. Nu mai vedea, dar noi ne cocoţam pe scaune şi
atârnam postere şi steguleţe pe pereţi, pe deasupra ecranelor,

113
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

firelor şi monitoarelor din salon. Refuzam să credem că totul


e pierdut.
Şi totuşi, stând acolo şi privind trupuşorul lui Ryan, ştiam
că nu se mai poate face nimic. Înainte să-şi piardă
cunoştinţa, Ryan îmi spusese:
— Mamă, dacă tu crezi că mai există o şansă, foloseşte-o.
Aşa am făcut. Am luptat cât am putut, până în ultima
clipă.
M-am aplecat asupra lui şi i-am şoptit:
— E-n regulă, băiatul meu. Poţi să te duci.
Atunci a murit. Medicii l-au readus la viaţă câteva clipe. Îl
pierdeau însă, repede. Ştiam asta foarte bine. Ştiam că nu
mai există nicio şansă. Şi totuşi, să fi nevoit să te recunoşti
înfrânt… a fost un moment de durere inexprimabilă pentru
mine şi pentru familia mea.
— Dacă vrei, le poţi spune să se oprească, mi-a spus un
prieten apropiat. Numai tu hotărăşti, Jeanne.
Am discutat cu părinţii mei şi cu sora lui Ryan, Andreea.
Apoi le-am spus doctorilor: „Gata”.
Dr. Marty Kleiman, care îl îngrijise pe Ryan de la început,
care îl ajutase să trăiască aproape şase ani, când alţi medici
îi dăduseră doar şase luni, a ieşit şi ne-a anunţat că fiul meu
a murit în somn, fără să simtă nicio durere.
Scânteia se stinsese.
Acum, după şapte ani, scânteia se reaprinde încet. Starea
mea de spirit seamănă cu momentul acela când se revarsă
zorile. Aştept totul cu nerăbdare. Mă bucur că sunt
căsătorită. Soţul meu, Roy, a adus bucuria în viaţa mea din
nou. Fiica mea, Andreea, a devenit o tânără frumoasă,
puternică, inteligentă. Aştept nerăbdătoare să văd ce ne
rezervă viaţa – aventură, călătorii, nepoţi. Undeva, pe cer,
ascuns după un nor, întrezăresc sfârşitul acestei boli
114
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
îngrozitoare care e SIDA. Cu fiecare zi care trece, oameni a
căror viaţă părea să se sfârşească, reîncep să trăiască,
sănătoşi.
Vindecarea e aproape. Foarte aproape. Presimt că voi
apuca s-o văd. Ce dar mai mare poţi primi decât acest
sentiment de anticipare a unui eveniment fericit?
Grădina a fost terapeutul meu. Aici, printre fructe şi flori,
când lumina învinge întunericul şi totul este ud şi proaspăt,
iar frunzele poartă pe ele boabe de rouă, eu lucrez în casa
naturii şi spiritul mi se reîmprospătează. Mi se pare că
fiecare buruiană pe care o smulg e un strop de durere pe
care învăţ să-l dau deoparte, o lacrimă pe care am şters-o,
făcând loc, să crească, bucuriei proaspete.
În florile mele din grădină văd chipurile tuturor
persoanelor dragi pe care le-am pierdut, văd chipul fiului
meu. Sunt atât de frumoase când se deschid a zâmbet cu
fiecare nouă zi, înseninate de speranţă.
Mulţumesc, Doamne, pentru o nouă zi.
Jeanne White

115
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Te simţi bine, mamă?

Eram cufundată în gânduri, din cauza unui raport la care


lucram când a sunat telefonul. De ce tocmai acum? am gândit
cu un sentiment de frustrare, ascultând-o pe baby-sitter care
îmi spunea că fiul meu – în vârstă de doi ani – nu se simte
bine.
— Jordan nu e în apele lui, a zis ea. Nu are temperatură,
dar nu se trezeşte.
În maşină, mergând spre casă, m-am calmat şi m-am
gândit din nou la Jordan. Mi-am amintit cât de surprinsă am
fost când am aflat că sunt însărcinată cu el. În adolescenţă,
eram convinsă că n-o să-mi doresc niciodată să am copii. Şi
nici nu mi-am pus în plan să mă îndrăgostesc de un bărbat
care-şi creştea singur cele două fiice.
După cinci ani de căsătorie, mă obişnuisem şi îmi plăcea
să fiu mama, deşi adoptivă, a celor două fete. Era un rol care
mi se potrivea, mulţumită, în mare măsură, noilor mele fiice.
Îmi aduc aminte cum mă frământam gândindu-mă cum vor
reacţiona la vestea că vor avea un frăţior, căci ajunseseră, în
fine, să se simtă în siguranţă. Am izbucnit în râs când mi-am
amintit reacţia lor.
Fetele m-au tras în baie, să nu ne audă tatăl lor şi au dat
glas singurului lucru care le preocupa:
— Asta înseamnă că tu şi tata aţi făcut dragoste?
Şapte luni mai târziu, după 22 de ore de travaliu, am
putut, în sfârşit, să-l privim pe Jordan. Cu un nume de
familie ca Perez, nu ne aşteptam să avem parte de un căpşor
cu părul roşu, dar chiar asta am avut. Un băieţel
extraordinar, sănătos, cu ochii atât de închişi la culoare, că
erau aproape negri.
116
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
— E o părticică din fiecare dintre noi, a spus Val, fetiţa cea
mare, privindu-l drăgăstos pe noul ei frăţior. El ne uneşte pe
toţi.
Reveria s-a întrerupt brusc când am parcat maşina şi am
alergat în casă. Jordan dormea, dar respira greu şi era
transpirat tot. L-am luat în braţe, l-am pus în maşină, în
siguranţă pe locul lui, şi am demarat spre clinică.
În timp ce şofam, eram atentă când la Jordan, când la
circulaţia din jurul meu. Baby-sitter-ul avusese dreptate,
Jordan nu se simţea bine deloc. Era treaz acum şi mă privea
cu ochi trişti, obosiţi.
Nu mai aveam mult până la clinică, când am întors capul
să mă mai uit o dată la Jordan. Am văzut că începuseră să-i
tremure buziţele, la început uşor, apoi din ce în ce mai tare.
La puţin timp după aceea, m-am îngrozit văzând cum face
spumă la gură. Tremura din tot trupul şi, la un moment dat,
şi-a dat ochii peste cap. Apoi, la fel de brusc cum debutase,
criza a încetat, iar Jordan a căzut în nemişcare.
Cuprinsă de panică, am aprins stopurile şi am intrat cu
viteză în parcare. Când l-am scos din maşină, Jordan nu mai
mişca deloc.
Avea o privire fixă, lipsită de viaţă. În momentul acela mi-
am dat seama că nu mai respira.
— Ceva nu e-n regulă! am strigat plângând, intrând în
fugă în clădire.
Doctorul, alertat de ţipetele mele, m-a întâmpinat în sala
de aşteptare şi mi l-a smuls pe Jordan din braţe. I-a luat
pulsul, apoi a strigat la o asistentă să cheme paramedicii, în
timp ce el începuse manevrele de resuscitare. O altă
asistentă mă ţinea în hol, unde auzeam, neputincioasă,
încercările medicilor de a-l readuce la viaţă pe fiul meu.

117
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

— Hai, băieţel, îl ruga cineva. Nu ne părăsi.


— N-am nicio linie! se auzi alt glas disperat.
Nu-mi venea să cred ce se întâmplă. Eram năucă şi
îngrozită că mi-aş putea pierde copilul. Voiam să fiu lângă
Jordan. Voiam să-l ţin de mână şi să-l sărut pe obraz şi să-i
spun că totul va fi bine. Eram speriată, mă pierdusem cu
firea.
Jordan tot nu începuse să respire când au sosit
paramedicii. S-au chinuit cu el câteva minute, apoi l-au scos
în fugă pe o targă.
— Îl ţinem conectat la aparat, mi-a explicat un paramedic,
în timp ce alergam spre ambulanţă. Băieţelul nu reuşeşte
încă să respire singur, aşa că îl ajutăm noi s-o facă.
Soţul meu mi s-a alăturat în sala de aşteptare a spitalului.
Cum îngenunchease şi-mi plângea în poală, mi-am dat
seama că nu-l văzusem plângând până atunci. O asistentă
intră în cameră şi ne întrebă cu blândeţe în glas dacă nu
vrem să cheme pastorul.
— Nu! ţipă soţul meu îndurerat. O să se facă bine!
După o oră, ni s-a dat voie să-l vedem pe Jordan. Băieţelul
meu, a cărui energie era imposibil de stăpânit, părea atât de
mic şi fragil, conectat cum era la atâtea aparate şi cuprins
încă de tremur. Criza se declanşase din nou, imediat după ce
fusese resuscitat.
Medicul de la reanimare era cuprins, în mod evident, de
un sentiment de frustrare.
— Tot ce vă pot spune este că Jordan e foarte bolnav, a zis.
I-am administrat doza maximă de fenobarbital, dar nu s-a
liniştit încă.
S-a scurs, cu greu, încă o oră. Jordan a fost stabilizat şi
transportat la un spital de pediatrie. Era încă conectat la
aparate, dar convulsiile încetaseră.
118
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
Tomografia n-a arătat nimic neobişnuit. Rezultatul
puncţiei în măduva spinării era bun. Nu se găsise încă nicio
explicaţie pentru criza aceea puternică şi nimic care să ne
spună dacă lipsa de oxigen afectase sau nu creierul.
Mie şi soţului meu ni s-a permis să stăm cu Jordan la
reanimare. L-am ţinut de mână, l-am sărutat pe obrăjor şi i-
am şoptit că totul are să fie bine. Seara târziu, în vreme ce
pastorul şi membrii familiei noastre se rugau în sala de
aşteptare, Jordan a tuşit, a dat afară tubul prin care respira
şi a început să respire singur.
În dimineaţa următoare, când a deschis ochişorii, nu
ştiam, nici eu, nici soţul meu, la ce să ne aşteptăm. Lezarea
creierului era posibilă, dar eram siguri că am fi trecut peste
asta. Pierderea băieţelului nostru era singurul lucru pe care
nu l-am fi putut suporta.
Încă vizibil afectat de medicamente, Jordan a încercat să-şi
concentreze privirea pe ceva. Ştiam că dacă ne recunoaşte,
totul o să meargă bine. Încet, s-a uitat la soţul meu, apoi la
mine. Când a întins mânuţa după noi şi a şoptit: „Mami,
tati”, am izbucnit în plâns.
Văzându-mi lacrimile, Jordan întrebă, împleticit:
— Te simţi bine, mami?
Am fost copleşită de îngrijorarea lui. După ce petrecuse
aproape o zi întreagă luptându-se să trăiască, comoara mea
de doi ani era îngrijorat din cauza mea.
— Da, scumpul meu, i-am răspuns, mângâindu-l încetişor
pe obraz. Mă simt foarte bine.
Au trecut şase luni de atunci şi Jordan e complet
recuperat. Nu mai dorm noaptea pe jos în cămăruţa lui şi nu
mai simt nevoia să-i monitorizez orice mişcare. N-am putut
afla ce a declanşat convulsiile. Poate o infecţie virală, sau

119
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

poate o schimbare bruscă a temperaturii corpului. Din cauza


acestei incertitudini, Jordan va continua tratamentul încă
doi ani de zile.
Seara trecută, privindu-l pe Jordan cum joacă fotbal cu
surorile şi tatăl lui, m-am gândit – cum fac adeseori – cât de
puţin ne-a lipsit să-l pierdem. Mingea s-a rostogolit până la
mine, iar Jordan a venit în fugă s-o ia. I-am dat mingea, iar
el a observat lacrimile din ochii mei. Şi-a pus mânuţa pe
genunchii mei şi m-a întrebat:
— Te simţi bine, mami?
— Da, iubirea mea, am răspuns. I-am zâmbit şi l-am
strâns în braţe. Mă simt foarte bine.
Christine Perez

120
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -

Mutând munţii din loc

Trăiau odată în Anzi două triburi de războinici – unul


locuia la poalele munţilor, iar altul, sus, pe creste. Într-o zi,
cei care locuiau pe munte i-au invadat pe cei de la poalele
munţilor, şi ca pradă de război, au răpit un copil şi l-au dus
cu ei sus, în munţi.
Oamenii de la poalele muntelui nu ştiau cum să urce pe
munte. Nu cunoşteau nici potecile folosite de munteni şi nici
nu ştiau unde se ascund muntenii sau cum să meargă pe
urmele lor pe potecile abrupte.
Dar chiar şi-aşa, ei i-au trimis pe cei mai buni războinici ai
lor să urce muntele şi să aducă copilul înapoi acasă.
Războinicii au încercat o metodă, apoi alta, dar n-au reuşit
să urce. Au luat-o pe o potecă, apoi pe alta. După multe zile
de efort, nu urcaseră decât vreo două sute de metri.
Deznădăjduiţi şi neputincioşi, hotărâră că au pierdut lupta
şi se pregătiră să se înapoieze în satul lor. Îşi împachetau
lucrurile ca să coboare în vale, când au văzut-o pe mama
copilului îndreptându-se spre ei. Şi-au dat seama că ea
cobora muntele pe care ei nu reuşiseră să urce.
Apoi au văzut că-l avea, legat la spate, pe băieţelul ei. Cum
e posibil?
Unul din ei i-a dat bineţe şi a zis:
— Noi n-am reuşit să urcăm pe munte. Cum de-ai izbutit
tu, când noi, cei mai puternici bărbaţi din sat, am ratat?
Femeia dădu din umeri şi spuse:
— Nu era copilul vostru.
Jim Stovall
Bits & Pieces

121
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Inimi din toata lumea

Huruind în arşiţa indiană, trenul se apropia de Nagpur,


oraş din sudul Indiei. Azi, de Ziua Recunoştinţei, lângă mine
stătea soţul meu şi cei doi fii adoptivi, indieni. Mergeam spre
Nagpur s-o vedem pe fetiţa indiană pe care urma s-o
adoptăm ca să ne completăm familia. Din păcate, procesul de
adopţie de către străini durează foarte mult şi de aceea nu
puteam s-o luăm pe fiica noastră acasă, în Statele Unite,
imediat. Dar puteam, cel puţin, să fim împreună cu ea câteva
ore.
Cu trei ani înainte, plecasem din casa mea din Maryland şi
venisem în India, unde îmi stabilisem a doua reşedinţă, în
Hyderabad, nu departe de orfelinatul de unde îi adoptasem
pe cei doi băieţi. Acum locuiam din nou în Hyderabad, iar
soţul meu ne făcea o scurtă vizită, venind din Maryland,
unde slujba lui ne susţinea eforturile de adoptare a micuţei
de aici. Durata şederii mele în India depindea de procesul de
adopţie care se mişca încet în India, proces pe care nu-l
puteam influenţa nicicum. Dar, cel puţin câteva ore, în
această zi toridă, puteam fi o familie.
Puţin după masa de prânz, o ricşă ne-a dus la orfelinatul
supraaglomerat, unde am fost întâmpinaţi de o sută de
chipuri nerăbdătoare, fiecare copil sperând să devină al
nostru. Priveliştea te mişca până la lacrimi. Cu toate acestea,
persoanele responsabile de copii păreau că ţin sincer la copii,
iar orfelinatul, deşi sărăcăcios, era curat şi ordonat.
Am aşteptat, foindu-ne pe scaune, până când a fost adusă
o fetiţă micuţă, delicată. Am recunoscut-o imediat pe copila
pentru care mă rugam zilnic de aproape un an. Ghita, fiica
noastră! Am îmbrăţişat-o şi am sărutat-o plini de bucurie,
122
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
ţesând, în acel moment, o legătură care avea să dureze toată
viaţa.
Ghita nu ştia un cuvânt în engleză, dar ce importanţă
avea? Era fiica noastră, şi, în fine, familia noastră avea să fie
completă. Am mâncat îngheţată şi ne-am uitat la cărţi cu
poze, apoi ne-am despărţit printre zâmbete şi lacrimi, ştiind
că peste o lună, vom fi împreună pentru totdeauna.
Soţul meu s-a înapoiat în State, iar eu am rămas cu băieţii
în Hyderabad, la 4.000 km distanţă de orfelinatul din
Nagpur, aşteptând cu nerăbdare înştiinţarea că s-au încheiat
formalităţile de adopţie. Adeseori noaptea rămâneam trează,
închipuindu-mi cum o ţin în braţe pe Ghita şi o apăr de orice
ar fi putut să-i facă rău în orfelinat. Era atât de fragilă, atât
de încrezătoare.
În sfârşit, sosi vestea că pot să mă duc la Nagpur să-mi iau
fiica. N-am pierdut nicio clipă şi am făcut imediat pregătirile
să plec cu avionul ca să nu-mi las băieţii singuri peste
noapte. Atunci s-a produs iremediabilul – templul hindus din
Ayodhya fusese bombardat de musulmani. Deşi eram la mii
de kilometri depărtare, Hyderabad-ul era plin de musulmani.
De frica teroriştilor, toate zborurile au fost anulate, iar în
oraş s-a declarat stare de asediu.
Neînfricată, am decis atunci să mă duc la Nagpur cu
trenul şi am aranjat să-i las pe copii la nişte prieteni. Dar
şoferul nostru, el însuşi musulman devotat, m-a sfătuit să
nu fac asta.
— Doamnă, n-o să vă-ntoarceţi acasă vie!
Mi-a explicat că, americană fiind, şi călătorind singură, voi
fi imediat ţinta unui atac. Prietenii mei hinduşi mi-au dat
acelaşi sfat şi m-au îndemnat să renunţ la planul meu.

123
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Atunci m-am agăţat de ideea de a pleca la Nagpur cu


maşina. La urma urmei, am judecat eu, şoferul nostru e
musulman, şi ştiam că pot avea încredere în el. Tot el ne
ajutase în timpul stării de asediu, procurându-ne mâncarea
şi permiţându-ne astfel, mie şi copiilor, să nu ieşim din casă.
Dar mă descurajă din nou:
— Doamnă, zise el, eu sunt singur. Ce pot face eu singur
împotriva unei bande de tâlhari? Rămâneţi mai bine acasă,
în siguranţă!
A trebuit să iau în considerare şi responsabilitatea pe care
o aveam faţă de ceilalţi doi copii ai mei, aşa că am cedat, cu
tristeţe, în faţa faptului că nu puteam face nimic decât să
aştept.
Pe măsură ce zilele deveneau săptămâni, iar săptămânile,
luni, m-am rugat zilnic pentru micuţa mea din orfelinat. Ce
gândea, oare? Ştia, oare, de ce nu m-am dus la ea? Băieţii
deveneau din ce în ce mai agitaţi şi mai greu de stăpânit.
Aveam mare nevoie de ajutor, dar soţul şi prietenii mei erau
la mii de kilometri depărtare. Cum provocările cărora trebuia
să le fac faţă deveneau tot mai serioase, mi-am dat seama că
trebuie să le înfrunt singură, prin propria mea forţă.
Păstrează-ţi calmul. Străduieşte-te să acţionezi firesc. Doamne,
dă-mi, Te rog, puterea de care am nevoie, să trec peste toate
astea.
Treptat, tensiunile dintre hinduşi şi musulmani s-au
atenuat, s-a ridicat starea de asediu, iar viaţa oraşului a
reintrat în normal.
Eram de-acum în martie; trecuseră patru luni de la ziua
aceea însorită de Ziua Recunoştinţei, când o vizitasem pe
Ghita. Soţul meu a sosit şi el, iar eu simţeam că am trecut
un test uriaş. Acum puteam să-mi trag răsuflarea şi să-mi
las inima cuprinsă de uşurare – inima în care era Ghita.
124
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
Apoi s-a produs miracolul – ştirea că s-au reluat zborurile
spre Nagpur! Am acţionat cu viteza fulgerului şi, în câteva
ore, aveam în mână biletele pentru cursa de a doua zi.
Ricşa care ne-a dus la orfelinat părea să se mişte ca
melcul. Mă cuprinsese neastâmpărul. În sfârşit, clipa
îndelung aşteptată a sosit. În mulţimea de chipuri
nerăbdătoare, am văzut una – o feţişoară luminoasă care a
făcut un pas înainte şi a rostit Mami! Era primul ei cuvânt în
engleză, şi-l rostise cu ochii mari cât universul şi atâta
dragoste cât să ajungă o viaţă.
Amsheva Miller

125
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Vederea adevărată

Prietena mea, Michelle, e oarbă, dar nu-ţi dai seama. Îşi


foloseşte atât de bine celelalte simţuri, inclusiv pe cel de-al
„şaselea” – intuiţia – că extrem de rar dă impresia că i-a
scăpat ceva.
Michelle le poartă de grijă copiilor ei ca orice alt părinte,
exceptând faptul că nu se agită pentru chestiile minore.
Fetiţa ei, Sarah, de şase ani, şi băieţelul, Aaron, de nouă,
beneficiază într-adevăr de atitudinea ei relaxată. Odată,
Michelle mi-a spus că uneori o deranjează faptul că fiica şi
fiul ei nu sunt îmbrăcaţi, probabil, conform gustului ei.
Înţelegi de ce, ea se bazează pe soţ şi pe prieteni să aleagă
hainele copiilor. Dar, cum prietenii şi tata nu ştiu
întotdeauna ce le place copiilor, Sarah şi Aaron merg
adeseori să-şi aleagă hăinuţele. Michelle evită, însă, orice
dispută. Atâta timp cât îmbrăcămintea e curată şi potrivită
anotimpului, nu face un caz din asta. Şi e încredinţată că, la
şase şi nouă ani, copiii ei pot spune foarte bine dacă le e cald
sau frig.
Un alt subiect în care Michelle rareori îi contrazice pe
copiii ei este curăţenia casei. Nu că Michelle n-ar şti când
totul e întors pe dos în casă. Ştie că e momentul să se facă
curat când păşeşte peste firimituri sau jucării rămase pe jos.
Dar în casa lui Michelle, copiii au învăţat că trebuie să-şi
ţină lucrurile în ordine nu numai pentru că ar supăra-o pe
mama, ci, mai ales, pentru că e periculos pentru ea. Şi, într-
adevăr, Michelle se mişcă cu atâta uşurinţă prin casă, că
oaspeţii nu-şi dau seama că e oarbă.
Eu mi-am dat seama când fetiţa mea de şase ani, Kayla, s-
a dus să se joace la ei acasă. Când s-a întors acasă, Kayla
126
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
era încântată de felul în care îşi petrecuse ziua. Mi-a povestit
că au făcut prăjiturele, s-au jucat şi au pictat. Era mai ales
încântată de pictatul cu degetele.
— Ghici cum e, mami! spuse Kayla, toată numai zâmbet.
Am învăţat cum să amestec culorile azi! Albastru cu roşu
dau violet, iar galben şi albastru dau verde! Nu-i aşa că-i
simplu? Şi Michelle a pictat cu noi. A zis că-i place să simtă
vopselele strivite între degete.
Ceva din încântarea copilei mele mi-a captat atenţia şi mi-
am dat seama că nu pictasem niciodată astfel cu Kayla. Nu-
mi plăcea murdăria. Drept rezultat, fetiţa mea învăţase să
amestece culorile de la o prietenă oarbă. Ironia situaţiei m-a
făcut să mă aşez şi să mă uit bine şi la Kayla şi la mine.
Apoi Kayla a continuat:
— Michelle mi-a spus că tabloul meu arată bucuria,
mândria şi sentimentul împlinirii. Chiar a văzut ce făceam
eu!
Kayla mi-a spus că n-a ştiut că pictatul cu degetele e aşa
de interesant până când Michelle nu i-a arătat cum să
picteze fără să se uite pe hârtie.
Atunci am înţeles că fetiţa mea nu ştia că Michelle e oarbă.
Amănuntul acesta nu apăruse în conversaţia noastră.
Când i-am spus, a rămas tăcută o clipă. La început, nu m-
a crezut.
— Mami, da’ Michelle a înţeles exact ce era desenul meu!
Insistă Kayla.
Ştiam că fetiţa mea are dreptate, pentru că Michelle o
ascultase descriind tabloul. Michelle auzise cât de mândră
era Kayla de lucrarea ei, auzise uimirea ei când descoperise
cum se amestecă culorile şi încântarea când pipăia vopselele.
Am tăcut câteva clipe. Apoi Kayla spuse încet:

127
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

— Ştii, mami, Michelle chiar „a văzut” tabloul meu. S-a


folosit de ochii mei.
N-am auzit pe nimeni, niciodată, numind-o pe Michelle
handicapată. Nici nu este. Ea are un tip special de „vedere”
pe care ar trebui să-l folosească toate mamele.
Marsha Arons

128
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -

Fiecare dimineaţă este un dar

Nu-mi pot alunga din minte imaginile din noaptea de


dinaintea momentului în care a început totul. Mă văd stând
la masă, ridicând paharul să toastez în cinstea fiicei mele şi a
logodnicului ei.
Familia şi prietenii erau cu toţii acolo, chipuri zâmbitoare
în lumina lumânărilor. Soţul meu, Steve, s-a aplecat şi m-a
sărutat.
Orele acelea aveau să fie ultimele clipe de fericire înainte
să se instaleze frica. În noaptea aceea, în pat, viaţa mea s-a
schimbat pentru totdeauna.
Nu mă simţeam prea bine de săptămâni întregi, dar am
crezut că e doar o durere de spate. Când m-am trezit în toiul
nopţii cu senzaţia că s-a aşezat cineva pe pieptul meu, am
ştiut că e din cauza inimii.
— Du-mă la spital, i-am spus, de-abia respirând, soţului
meu.
— O să te faci bine, repeta el obsedant.
E tare speriat. Am început să plâng. Şi eu la fel, Doamne.
La spital, mi-am amintit, cu durere în suflet, de alt spital,
cu mult timp în urmă – unde eu, o fetiţă de numai 10 ani,
stăteam aplecată peste patul tatălui meu, după primul său
atac de cord.
Mama murise cu ani în urmă, la naşterea surorii mele, iar
tata era viaţa mea. Apoi, când aveam 12 ani, tata a suferit un
alt atac de cord – la serviciu. N-am avut posibilitatea să-mi
iau rămas-bun şi suferinţa care m-a cotropit a fost
nesfârşită. Acum eram eu în spital. Te rog, Doamne, nu mă
lăsa să mor fără să-mi iau rămas-bun de la copiii mei. Jeffrey
nu are decât 13 ani… Jason, 15 – tocmai acum când devine
129
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

un tânăr de nădejde – iar Tricia se căsătoreşte! Are nevoie de


mine acum.
Steve s-a dus să aducă copiii, în timp ce eu făceam o
angiogramă ca să fie localizat blocajul.
— Trei din cele patru artere majore sunt blocate, au spus
doctorii.
— Dar n-am decât 39 de ani!
Medicul mi-a explicat că am moştenit boala de inimă de la
tatăl meu.
— Ai nevoie de o intervenţie chirurgicală, a zis. Dar cordul
e foarte slăbit, orice procedură ar putea fi…
Fatală. Tremuram de frică. Dar nu de frica morţii. Mai
presus de toate, nu puteam concepe să-i las pe cei dragi să
îndure durerea pe care o cunoscusem eu în copilărie.
— S-ar putea să nu supravieţuiesc… le-am spus copiilor,
în timp ce ne curgeau lacrimile tuturor.
Înainte de operaţie, Steve m-a vizitat cât de des a putut;
încerca să zâmbească, dar eu am văzut teama din privirea
lui.
Mă căsătorisem cu Steve doar de un an.
— Ne-am aşteptat atât unul pe altul. Mai avem încă o
groază de lucruri de făcut, mi-a şoptit el.
Am dat din cap, dusă pe gânduri.
Tricia a vorbit despre florile pentru nuntă. I-am zâmbit.
Jefrey şi Jason mi-au povestit despre şcoală.
— Când vii acasă… repetau ei.
Se străduiau toţi să fie tari. Dar eram, toţi, foarte speriaţi.
În dimineaţa operaţiei, am privit cum se ridica soarele
deasupra lacului. O barcă cu pânze aluneca uşor prin faţa
mea. Am încercat să-mi imaginez sentimentul de pace al
celui din barcă. Dar, pe măsură ce momentul operaţiei se
apropia, groaza lua locul acelui sentiment. După ce i-am
130
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
sărutat pe copii şi pe Steve şi i-am mângâiat pe obrajii
înlăcrimaţi, am simţit o dorinţă frenetică de a trăi.
Doamne, m-am rugat înainte de a fi anesteziată, dacă mă
laşi să-mi văd copiii crescând, nu voi pierde nicio clipă…
Următorul lucru pe care-l ştiu – operaţia se terminase, iar
eu îl ţineam de mâna pe Steve şi mă uitam la copiii mei. E-
aşa de blândă atingerea lui, sunt atât de frumoase zâmbetele
lor. Iar eu am, acum, tot timpul din lume să mă bucur de ele,
mi-a trecut prin minte.
După două zile, însă, doctorul mi-a explicat că arterele
mele se vor bloca, probabil, din nou. Iar inima nu mai
suporta încă o operaţie.
— Operaţia îţi mai dă încă vreo şase ani, a zis. Îmi pare
rău.
Şase ani – trec cât ai clipi din ochi! Am simţit un nod în gât
şi mi s-a tăiat răsuflarea.
Apoi mi-am adus aminte: pentru şase ani mă rugasem.
Băiatul cel mic va avea 18 ani – matur. Voi avea mai mult
timp şi pentru Steve. Da, Dumnezeu îşi ţinea promisiunea –
prima parte a târgului pe care-l făcusem cu el. Acum, am
jurat eu, o voi ţine şi eu pe a mea – şi voi folosi la maxim
fiecare clipă.
Am făcut o sărbătoare din viaţa mea – când am urmărit-o
cu privirea pe fiica mea traversând biserica spre alesul ei,
când le dădeam sfaturi băieţilor în legătură cu fetele, când
petreceam weekendurile în braţele lui Steve, sau când făceam
torturile de ziua lor.
Fiecare clipă, fie că îl salutam pe poştaş, fie că îmi
legănam nepoţii, era plină de un farmec anume.
Apoi, pe măsură ce mă apropiam de capătul celor şase ani,
am început să am dureri.

131
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

— Nu se mai poate face nimic, au spus doctorii.


Şi frica aceea bine-cunoscută m-a învăluit din nou. Într-o
zi, Jefrey şi-a pus capul la pieptul meu şi a suspinat. În altă
zi, Tricia mi-a spus cu ochii în lacrimi:
— Am nevoie de tine, mamă. Copiii mei au nevoie de
bunica lor!
— Voi fi lângă voi cât de mult posibil, am zis, încercând să-
i alin.
De ce credeam că ai mei sunt mai pregătiţi acum să-şi ia
rămas bun? Şase ani… 10… 20! E vreodată de ajuns?
Bev, luptă pentru viaţa ta! Ceva a strigat în mine. Aşa am
început să citesc cărţi despre diete şi gândire pozitivă. O să
trăiesc! Am jurat atunci.
Poate că a fost darul lui Dumnezeu. Poate că a fost propria
mea forţă. Acum, după doi ani, mă simt mai bine decât aş fi
sperat vreodată.
Continui să mă bucur de fiecare nouă dimineaţă. Şi, în
vreme ce mă hârjonesc cu Steve seara, mulţumesc pentru
toate lucrurile simple, minunate – chiar frustrante – de care
am avut parte în ziua aceea.
Ştiu că va veni o zi în care soarele va răsări fără mine. Şi
plâng gândindu-mă că aş putea pierde mica reverenţă a
nepoatei mele la sfârşitul primei ei piese jucate la şcoală, sau
primul joc de baseball al frăţiorului ei mai mic. Dar
Dumnezeu mi-a dat deja mai mult decât am cerut. Iar eu am
învăţat că fiecare clipă este nepreţuită.
Bev Shortt
Repovestită lui Deborah Bebb
Extrasă din Woman’s World Magazine

132
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -

O iubire fără limite

Asta înseamnă curaj…


să suporţi cu stoicism ce îţi trimite cerul.
Euripides

Unul din lucrurile care îmi plac cel mai mult este să-l
privesc pe fiul meu Andrew, jucându-se în parcul din
apropierea casei noastre din Baltimore. Andrew nu e la fel de
vorbăreţ sau ager ca alţi copii de vârsta lui, dar e la fel de
frumos şi drăgălaş. Şi ştiu că, în felul său, are tot atât de
mult de dăruit lumii ca şi ceilalţi copii.
A fost o vreme când nu credeam că sunt pregătită să devin
mamă – cu atât mai puţin mama lui Andrew. Aveam 17 ani
când am rămas însărcinată. M-am căsătorit cu iubitul meu
din liceu, Jim, imediat după ce am absolvit, şi, deşi amândoi
ne doream copii, ne temeam că devenim părinţi prea curând.
Dar ne-am iubit copilul din momentul când am aflat că sunt
însărcinată.
Pe măsură ce burtica mea creştea, ne imaginam cum îl
încurajam pe micuţul nostru la meciurile din Liga Mică sau
cum îşi arunca şapca în aer la ceremonia de absolvire a
liceului. Ca majoritatea părinţilor, visam că fiul nostru va fi
cel mai inteligent, cel mai puternic, cel mai frumos copil din
lume.
Dar, în luna a opta fiind, am început, deodată să sângerez
şi Jim m-a dus repede la spital.
Mi s-au dat medicamente pentru a opri travaliul, dar
ecografia a arătat că fătul era neobişnuit de mic.
— Ar putea avea sindromul Down, mi-au explicat cu
blândeţe.
133
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Şi Jim şi eu am plâns şi ne-am rugat.


— Doamne, fă să avem un copil normal.
Testele au arătat că bebeluşul avea nu numai sindromul
Down, ci şi un blocaj intestinal care necesita operarea de
urgenţă. Chiar dacă ar fi supravieţuit naşterii, ar fi putut
muri pe masa de operaţie.
Stăteam în pat, cu braţele în jurul burţii. Din felul cum
descriau doctorii sindromul Down, înţelegeam că fiul meu nu
va juca niciodată în Liga Mică, nu va merge la o şcoală
normală şi nici nu va avea o familie a lui. Va fi altfel, mai
lent, şi incapabil să facă toate acele lucruri la care visasem
noi.
Numai să fi mamă, şi era o provocare uriaşă. Pentru mine,
era cea mai importantă atribuţie din lume şi-mi doream cu
disperare s-o fac cum trebuie. Înainte de a afla că fiul meu va
avea probleme, mă întrebam, cu nelinişte în suflet, dacă îi voi
oferi copilului meu combinaţia corectă de iubire, înţelegere şi
disciplină.
Acum, neliniştea aceea se transforma în panică. Nu cred că
o să mă descurc! gândeam, chinuindu-mă singură. Şi atunci
a venit întrebarea doctorului:
— Jennifer, eşti de acord să încercăm totul pentru a salva
copilul?
O clipă, l-am privit fix, fără să înţeleg. Să facă totul…?
Cuvintele mi se plimbau prin minte. Ce vrea să zică? m-am
gândit. Şi când, în sfârşit, s-a făcut lumină în capul meu, am
simţit cum creşte în mine o iubire nestăvilită, diferită de tot
ce simţisem până atunci.
Bineînţeles că vreau să facă totul să-mi salveze copilul! am
gândit, lăsându-mă invadată de dorinţa uriaşă de a proteja.
E vorba de copilul meu – cum aş putea dori altceva?

134
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
— Vreau să am copilul acesta, i-am spus doctorului cu
glasul întretăiat de plâns. Şi am să-l iubesc, indiferent de
cum va fi.
Doctorii mi-au provocat travaliul în noaptea aceea. Când
mi l-au pus în braţe pe micuţul Andrew, l-am acoperit de
sărutări. Arăta ca un îngeraş, iar când medicii l-au luat la
operaţie, mi s-a rupt inima. Să-ţi fie bine, micuţul meu, am
gândit. Mami te iubeşte.
Operaţia a reuşit; exultam când l-am adus acasă. Dar
inima mi se strângea la privirile pline de milă pe care mi le
aruncau prietenii şi colegii de serviciu după ce îl vedeau pe
Andrew.
Dar nu e aşa urât! gândeam. Şi îmi părea rău pentru
Andrew. Sunt atâtea lucruri în viaţă pe care n-o să le facă,
suspinam eu. Nu e drept.
Căutând cu disperare ajutor, am intrat în legătură, la
sugestia spitalului, cu un grup de sprijin pentru cei cu
sindromul Down. Ascultându-i pe alţi părinţi vorbind despre
speranţele lor, am ştiut că nu sunt singură. Şi am aflat că,
probabil, Andrew va fi în stare să muncească, să-şi facă
prieteni şi să aibă o viaţa a lui. Dar, mai ales, să fie fericit. Ce
altceva şi-ar mai putea dori o mamă?
Când Andrew a făcut primii paşi şi a gângurit primul „Ta-
ta”, nu mi-am făcut griji pentru cât de mult rămăsese în
urmă. M-am bucurat, în schimb – şi am făcut tot ce am
putut să-l ajut să realizeze mai mult.
L-am înscris la cursuri de logopedie şi terapie fizică, iar
acasă făceam cu el exerciţii de fortificare a capacităţilor
motorii. Când reuşea să mănânce singur sau să arunce
mingea, aplaudam şi râdeam amândoi. Andrew are cinci ani
acum şi mă uimeşte tot timpul. Merge la o şcoală specială şi

135
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

are prieteni, iar eu nu mă mai tem că unii copii îl vor necăji –


pur şi simplu, îl adoră cu toţii.
Uneori mi se frânge inima gândindu-mă la lucrurile pe
care nu le va face niciodată. Dar mă gândesc la lucrurile
minunate pe care le-a făcut şi pe care le va face – toate în
propriul lui ritm. Şi sunt sigură că poţi face orice cu curaj şi
dragoste.
Jennifer Hill
Repovestită de Chet Dembeck
Extrasă din Woman’s World Magazine

136
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -

Lupta mamei pentru un copil special

Nici o limbă din lume nu poate da glas forţei, frumuseţii


şi eroismului dragostei materne
Edwin H.Chapin

Frank şi Lee s-au căsătorit în 1948, după ce au slujit


biserica catolică, el ca student seminarist iar ea – călugăriţă.
După ce au întemeiat o familie, Lee a hotărât că ea vrea şase
copii. Primul a apărut în 1951, ceilalţi cinci venind, unul
după altul, în următorii 11 ani. Când a venit pe lume al
cincilea copil – Tom – Lee ajunsese în momentul în care nu
mai era sigură că are puterea să mai crească unul.
La şase luni, Tom nu putea încă să mănânce din linguriţă
şi nici nu-şi ţinea căpşorul sus. L-a dus la pediatru, care i-a
spus că face din ţânţar armăsar.
— Mulţi copii se adaptează greu la mâncatul din linguriţă,
i s-a spus. E firesc, la vârsta asta.
— Cred că ştiu ce e normal şi ce nu, i-a spus ea, cu
francheţe. Mai am patru. Ceva nu e în regulă.
L-a mai dus la un doctor, care i-a spus să aştepte un an să
vadă dacă lucrurile se vor îndrepta. Lee a aşteptat – şi a
vegheat.
În anul următor, Tom a reuşit să-şi ţină capul sus, dar în
alte privinţe, situaţia s-a înrăutăţit. Refuza, de multe ori, să
mănânce. Sau mânca totul pasat, până când pielea a căpătat
o tentă portocalie. Dar ceea ce o îngrijora cel mai mult erau
accesele lui de mânie. Îi bătea pe fraţii lui când aceştia
stăteau la televizor, sau o lovea pe Lee când şofa. Lee ştia că
accesele de furie de genul ăsta sunt normale la un copil de
vârsta lui, dar o speria intensitatea lor.
137
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Avea un an şi jumătate, când Lee a reînceput vizitele la


doctori şi specialişti. De data asta, nu i-a mai spus nimeni că
Tom e un copil normal. Unul din medici l-a diagnosticat cu
PKU (fenilcetonurie), o tulburare de metabolism care are
drept rezultat, retardarea. Un altul i-a spus că nu e PKU, ci
lezarea creierului la naştere din cauza lipsei de oxigen. După
un an, consultând când un doctor, când altul, i s-a spus că
Tom n-o să poată duce o viaţă normală şi că trebuie
instituţionalizat.
Lee a fost îngrozită. Cum putea să-şi trimită copilul, la
doar trei ani ai lui, într-o instituţie unde posibilitatea de a
creşte sănătos ar fi putut fi periclitată pentru totdeauna?
Când s-a dus, împreună cu Frank, să viziteze instituţia
recomandată de doctori, a văzut că toţi copiii de acolo aveau
deficienţe mintale grave, mulţi fiind incapabili să vorbească.
Tom avea, într-adevăr, probleme, decise Lee, dar ăsta nu era
un loc unde să-l trimită.
Apoi, o asistentă medicală i-a spus lui Lee despre un spital
în Ann Arbor care l-ar putea ajuta pe Tom. Medicii şi
psihiatrii de acolo au tras concluzia că Tom era retardat
mintal şi nu va fi în stare să termine un liceu. O asistentă
socială din spital sugeră că le va fi greu să crească un copil
cu capacităţi mintale atât de limitate, ei fiind, amândoi,
absolvenţi de colegiu.
— Nu va putea fi niciodată altceva decât săpător, spuse ea.
— Şi ce-i cu asta? replică Lee, tăios. Să-ţi spun ceva. Nu
mă interesează cum o să-şi câştige pâinea. Eu îmi iubesc toţi
copiii la fel. Nu-i iubesc în funcţie de cât sunt de inteligenţi.
Faptul că nu e un geniu nu mă face să-l iubesc mai puţin.
Dar Tom întrecu aşteptările doctorilor. Medicii s-au hotărât
cu greu să-l lase pe Tom să meargă la o şcoală normală. Deşi
a cunoscut şi perioade grele, a absolvit nu numai liceul, ci şi
138
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
doi ani şi jumătate de colegiu. Undeva, pe drum, deficienţa
mintală de care suferea s-a dovedit a avea o cauză
emoţională, şi a fost tratat în consecinţă.
Mă bucur că Lee n-a renunţat la acel copil, pentru că acel
copil, cu un debut nefericit în viaţă, sunt eu. Astăzi urmez
încă un tratament care să ţină sub control urcuşurile şi
coborâşurile mele emoţionale. Iar când privesc în urmă, la
copilăria mea, Îi mulţumesc lui Dumnezeu că am o mamă
aşa de încăpăţânată, care n-a vrut să asculte de predicţiile
pesimiste ale doctorilor despre viitorul meu întunecat. Mama
m-a iubit îndeajuns ca să-şi asculte, în schimb, inima – care
i-a spus că arma cea mai bună în lupta pentru un copil este
credinţa şi dragostea.
Tom Mulligan

139
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Bine-aţi venit în Olanda

Lumea mă roagă adeseori să descriu experienţa de a creşte


un copil cu o deficienţă – să încerc să-i ajut astfel pe cei care,
netrăind această experienţă unică, s-o înţeleagă, să-şi
imagineze cum ar fi. Păi, e cam aşa…
Dacă urmează să ai un copil – asta seamănă cu
planificarea unei vacanţe fantastice – în Italia, de exemplu.
Cumperi o grămadă de ghiduri de călătorie şi-ţi faci planuri
fabuloase. Collosseum-ul. David al lui Michelangelo;
gondolele din Veneţia. Înveţi chiar câteva cuvinte uzuale în
italiană. Totul te încântă.
După luni de zile de anticipare nerăbdătoare, soseşte, în
sfârşit, ziua mult aşteptată. Îţi faci bagajele şi… valea. Câteva
ore mai târziu, aterizează şi avionul. Stewardesa anunţă:
„Bine aţi venit în Olanda!”
— Olanda! Zici tu. Ce vrei să spui cu Olanda? Eu am luat
biletele pentru Italia! Trebuia să ajung în Italia. Toată viaţa
am visat să merg în Italia.
S-a petrecut, însă, o schimbare în planul de zbor. Au
aterizat în Olanda, şi acolo trebuie să rămâi.
Important e că nu te-au dus într-un loc oribil, dezgustător,
mizerabil, plin de mirosuri pestilenţiale, foamete şi boli. Te-
au dus doar în alt loc.
Aşa că trebuie să ieşi să cumperi alte ghiduri de călătorie.
Şi trebuie să înveţi o cu totul altă limbă. Şi vei întâlni o
grămadă de oameni noi pe care, altfel, nu i-ai fi întâlnit
niciodată.
Nu e decât un alt loc. Dar, după ce ai stat acolo o vreme şi
ţi-ai tras răsuflarea, te uiţi în jur… Şi începi să vezi că

140
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
Olanda are mori de vânt… că Olanda are garoafe. Olanda are
până şi Rembrandt.
Dar toţi cei pe care-i ştii sunt prea ocupaţi să vină şi să
plece în Italia… Şi toţi se grozăvesc cu „ce nemaipomenit de
bine am petrecut acolo”. Iar tu îţi vei spune, tot restul vieţii
„Da, acolo ar fi trebuit să ajung şi eu. Pentru asta mi-am
făcut planurile”.
Iar suferinţa asta nu o să dispară în veci de veci… pentru
că nerealizarea acelui vis este un eşec foarte, foarte
important.
Dar… dacă stai toată viaţa şi deplângi faptul că nu te-ai
dus în Italia, n-o să fii niciodată liber să te bucuri de ceea ce
are Olanda caracteristic şi încântător.
Emily Perl Kingsley

141
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

4. DESPRE CALITATEA DE A FI MAMĂ

Dragostea mamei e ca un cerc, nu are nici început şi nici


sfârşit. Merge de jur împrejur şi creşte mereu, atingând pe
oricine vine în contact cu ea. Îi învăluie pe toţi, precum ceaţa
dimineţii, îi încălzeşte precum soarele amiezii şi îi
înveşmântează precum o mantie de stele, seara. Dragostea
mamei e ca un cerc, fără început, fără sfârşit.
Art Urban

142
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -

Reprodusă cu permisiunea Benitei Epstein.

143
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Mami e cuvântul potrivit

Mama este numele lui Dumnezeu din sufletul şi de pe


buzele copiilor mici.
William Makepeace Thackeray

„Mami” strigă o voce de fetiţă în magazinul aglomerat. Mă


întorc spre locul de unde vine vocea de copil. Şi alte femei fac
la fel. N-are importanţă că am venit la magazin singură, că
fetiţele mele, mult mai mari decât posesoarea glăsciorului
aceluia neajutorat, sunt bine şi în siguranţă instalate în
şcoală. Când aud strigătul „mamă”, intru în alertă, iau
poziţia de start, gata să sar în ajutor.
Sigur, a spus mai întâi „tata”, dar noi, femeile, ştim că asta
e pentru că guriţa ei nu poate atinge minunea rotunjită a
cuvântului „mamă”. Spui atât de multe cu doar aceste patru
litere. La fel ca limba esperanto, „mamă” are semnificaţie
universală; este un cod Morse exhaustiv de mesaje şi nevoi.
„Mamă, mamă”. Glasul lasă o urmă vaporoasă în creierul
meu adormit, rămas în urmă cu somnul. A scăpat biberonul,
i-a căzut păturica. Mă duc, împleticindu-mă, în camera ei şi
ridic liniştitorul container cu lapte, trag „pătulica” mătăsoasă
peste ea, îi dau un sărut şi-i şoptesc că o iubesc. Cu ochii
închişi, mă întorc, clătinându-mă, în pat. Nu e nevoie să
aprind lumina: ştiu drumul pe dinafară.
„Ma… a… mii!” E prima zi. Glasul mă săgetează ca un
cuţit, chiar dacă am plecat de ceva timp de la centrul de
supraveghere, un loc în care toate educatoarele sunt
absolvente de colegiu şi au certificate de blândeţe şi
bunătate, unde clasele sunt mici şi viu colorate, copiii –
diferiţi, iar programa stimulativă, fără a fi copleşitoare.
144
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
Centrul stomacului meu ţipă când cobor din acest Cadillac al
grijilor, căci se văita ca şi cum aş fi lăsat-o singură, într-o
colibă urât mirositoare.
Maşina mea încurcă circulaţia, căci doreşte să se întoarcă
să salveze copilul din închisoarea aceea. Odată intrată în
birou, sun la centrul de supraveghere, aşteptându-mă să-i
aud ţipetele în telefon.
— A, Jessica s-a oprit din plâns imediat ce aţi plecat, mă
asigură educatoarea.
Dicţionarul defineşte „mama” drept „părinte de sex
feminin”. Dar copiii mei au dat mult mai multe înţelesuri
acestui cuvânt.
Sarah are patru ani şi când strigă: „Maaami!” ştiu că şi-a
încheiat aiurea nasturii de la bluziţă, că şi-a stricat
fermoarul.
Jessica, şapte ani, strigă „mamă!” pe un ton grăbit,
acuzator. Nu-şi găseşte perechea la şosetă şi crede, din
greşeală, că eu sunt responsabilă.
Tonul ei se schimbă pe măsură ce creşte. Învaţă să alinte
cuvântul, să-l pronunţe cu dulceaţă în glas: „N-aş vrea eu să-
i calc rochia galbenă?” Deja e în întârziere la şcoală. Sarah,
la 13 ani, scuipă cuvântul cu un glas a la Sarah Bernhardt.
„Maama!!!” Înseamnă „Am nevoie disperată de haine, nu-mi
vine să cred că nu mor în zdrenţele astea.”
Acum Jessica merge singură cu maşina la şcoală. Dar tot
„mama” îi spală rufele când sunt toate murdare. „Maami” se
traduce prin „Pot să-ţi împrumut bluza cea nouă de mătase,
te rog, te rog… te rog.”
„Mami?”
E mare acum şi rareori mai bate în uşa dormitorului meu
dimineaţa. Dar sesizez încă vulnerabilitatea din glasul ei.

145
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

— Vrei să te ajut, să-ţi dactilografiez lucrarea? o întreb,


sărind din pat, cum am făcut mereu, ca să văd ce are nevoie.
Dă din cap, strângând la piept un vraf de cărţi de istorie.
Apoi izbucneşte în plâns.
— Nu-l mai iubesc pe John. Cuvintele sunt „pătate” de
suspine. E furios pe mine şi nu înţeleg de ce, şi nu mai
vorbeşte cu mine, şi…
O iau pe după umeri şi o duc în bucătărie. Fac ceaiul, îi
întind un pachet de şerveţele şi aştept să se hotărască să-mi
povestească. O parte din mine ar vrea să pună un zid de
protecţie între copila mea şi bestiile pline de cruzime din
relaţiile ei. Cealaltă parte din mine ştie că, înţelegând băieţii
care intră în viaţa ei, devine mai puternică.
— Ce să fac, mamă?
Cuvântul îmi sfredeleşte inima, ca o săgeată ascuţită. Tare
aş vrea ca răspunsurile să fie mai simple: aş vrea să găsesc
şoseta, să calc fusta, să împrumut bluza şi să fiu, încă o
dată, eroina ei.
Sunt extenuată de prea multă muncă şi prea puţin timp
liber. Simt cum mi se scurge forţa psihică, din cauza
responsabilităţilor faţă de mine şi faţă de fetele mele. Am
obosit să fiu adult. Vorbesc cu prietenii mei şi empatia lor îmi
face bine. Vorbesc cu fratele meu şi problema-i rezolvată.
Apoi formez numărul de telefon atât de familiar la care
sunam din liceu, din remorca mea din Alabama, din
apartamentul din Germania, din toate casele şi
apartamentele în care am locuit în Midwest.
— Alo, spune vocea de la capătul celălalt al firului,
nesigură, hârâită, vocea care a trecut prin atâtea.
— Mamă? zic eu.
— Iubita mea, eşti bine? spune mama.
Într-un anume fel, asta e tot ce vreau să aud.
146
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
Deborah Shouse

147
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

A fi mamă – o îndeletnicire banală?

Sigur aţi auzit de „îndeletniciri banale”, jocul acela foarte


popular care constă în a da răspunsuri la întrebări banale.
De multe ori m-am gândit că „profesiunea” de mamă
seamănă cu acest joc.
Sunt de părere că ne petrecem o mare parte din timp într-
un labirint de banalităţi, scotocind prin detaliile zilnice ale
convieţuirii familiale, fără să găsim vreodată certitudinea că
am luat-o înaintea jocului sau că am rămas în urmă.
Cu aceste gânduri în minte, am conceput şi eu un joc de
banalităţi pentru mame. Regulile sunt simple – începi cu zece
bile şi adaugi sau scazi bile în timp ce joci.
Eşti gata? Foarte bine, putem începe…

Cazul 1. Aştepţi să sosească primul tău copil. Dacă te uiţi


la talia care ţi se îngroaşă rapid şi-ţi spui „Imediat ce se va
naşte copilul, voi reveni la măsura 42”, scade două bile – din
cauza gândului tău tânjitor.
Cazul 2. Doi ani mai târziu – aştepţi să se nască al doilea
copil. Ca să previi rivalitatea dintre fraţi, ai pregătit cu multă
grijă evenimentul – ai petrecut „timp calitativ” cu primul
născut, dându-i o păpuşă s-o hrănească, să-i facă baie, să o
culce şi să o învelească, ca pe propriul lui bebeluş. Când
noul frăţior vine acasă, cel mare nu va fi gelos. Dar mai
scade o bilă, pentru că va fi cineva gelos – câinele.
Cazul 3. Primul tău copil îţi spune că în piesa de la şcoală
interpretează rolul unui stejar şi are nevoie de costum mâine
dimineaţă. Dacă stai până la trei dimineaţa ca să-i faci un
costum original şi novator, scade trei bile pentru că ne dai
nouă, celorlalte, un exemplu imposibil de urmat. Pe de altă
148
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
parte, dacă îţi vâri progenitura într-un sac făcut din hârtie
maro cu o gaură pentru cap şi două pentru mâini, şi lipeşti
nişte frunze verzi pe faţă şi pe spate, adaugă cinci bile.
Tocmai ne-ai luat o piatră de pe inimă.
Cazul 4. Ai acum trei copiii şi toţi merg la şcoală. Ai
descoperit că „mamă” e sinonim cu „taximetrist”. Într-o zi, la
fel ca toate celelalte, o laşi pe cea mică la lecţia de muzică şi
duci apoi băieţii la antrenamentul din Liga Mică. După care
te întorci s-o iei pe fetiţă şi să-i aduci acasă şi pe cei doi
membri ai Ligii, culeşi între timp.
Faci cina din mers pentru că un membru al familiei
trebuie să fie la cor la 19.00. S-a făcut ora de culcare şi
descoperi că ai un copil în plus. Dar nu intri în panică… s-a
mai întâmplat şi înainte şi ştii că o să sune în curând
telefonul pentru că o altă mamă a descoperit că ei îi lipseşte
unul. Adaugă cinci bile pentru capacitatea ta de îndurare.
Cazul 5. Dragii tăi micuţi pe care i-ai învelit cu multă
dragoste seara, la culcare, atâţia ani, te tratează deodată ca
şi cum ţi-ai fi pierdut minţile de când erai la grădiniţă. Le e
jenă să fie văzuţi cu tine. Ia ghiceşte de ce: eşti părintele
unor adolescenţi – creaturile acelea ciudate care se simt
înalţi de 3 metri şi intangibili. Dacă supravieţuieşti acestei
vârste cu toate simţurile intacte, adaugă opt bile pentru
eroism sub ploaia de gloanţe. Până atunci, ţine minte că ai
un as în mânecă – cheile de la maşină sunt la tine!
Cazul 6. Poţi să-ţi dai seama că vlăstarul cel mare a venit
acasă în vacanţă de la colegiu după maldărul de rufe
murdare din hol. Dacă îi duci hainele jos, la spălătorie, ca să
le sortezi, să le speli şi să le calci ca în timpurile trecute…
Scade trei bile şi… Să-ţi fie ruşine! Dacă, în schimb, îl iei de
mână şi-i arăţi unde stă maşina de spălat de când era mic,
149
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

adaugă cinci bile. Ştii şi tu că unele din cele mai importante


lucruri în viaţă nu se învaţă la colegiu.
Cazul 7. Prin cine ştie ce miracol, copiii au devenit adulţi
responsabili. Din întâmplare, îl auzi pe fiul tău, matur acum,
spunându-i la culcare fiului lui poveştile pe care i le-ai spus
tu odată, lui; şi lacrimi ţi se scurg, încetişor, pe obraz. Nu
dispera – ele sunt perlele calităţii de părinte, şi tocmai despre
asta e vorba în jocul meu.

*******

Felicitări. Ai trecut linia de sosire şi e timpul să-ţi aduni


punctajul. Jocul pe care tocmai l-ai jucat se cheamă
„Calitatea de a fi mamă” – şi, dacă ţi-au mai rămas câteva
bile – ai câştigat!
Jacklyn Lee Lindstrom

150
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -

CERCUL FAMILIEI de Bil Keane

„SE ÎNŢELEGE că mi-aş dori să fiu o mamă ideală, dar


sunt prea ocupată cu creşterea copiilor.”

Reprodusă cu permisiunea lui Bil Keane.

151
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Cursul de arte plastice

Aveam 34 de ani şi eram mama a trei copii, când m-am


înscris la cursul de arte plastice la colegiul Motlow din
Tennessee.
Instructorul ne-a anunţat, într-o zi, că lucrarea pe care o
făcusem în prima oră de curs, trebuie adăugată celorlalte
lucrări, care vor avea cea mai mare pondere la nota de
absolvire.
— Aş putea face altă lucrare? am întrebat eu cu jumătate
de gură. N-o mai am pe prima.
Instructorul a întrebat ce s-a întâmplat cu ea. Puţin
jenată, am răspuns:
— E pe frigiderul mamei.
Autor necunoscut
Trimisă spre publicare de Jana Barrett

152
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -

Scrisoarea unei mame către fiul ei care a început


şcoala

Dragul meu George,


Nu ai idee cum m-am simţit azi, când te-am însoţit la
şcoală, împreună cu fratele tău mai mare şi cu căţeluşul tău.
Erai atât de emoţionat, ai împachetat şi ai despachetat de
nu ştiu câte ori cariocile şi foarfecele şi le-ai pus, tot de
atâtea ori, în ghiozdan.
Au să-mi lipsească dimineţile acelea de lenevie când le
făceam la revedere cu mâna fratelui şi surorii tale care
plecau la şcoală.
Eu stăteam cu cafeaua şi ziarul în faţă şi-ţi dădeam să
colorezi revistele de benzi desenate, iar tu stăteai şi te uitai la
televizor la Strada Sesam.
Pentru că eşti mezinul familiei, la vremea când ţi-ai făcut
apariţia, învăţasem deja câte ceva: aflasem că zilele în
aparenţă nesfârşite ale primilor ani de viaţă trec cu iuţeala
fulgerului. Am clipit, şi fraţii tăi mai mari au pornit spre
şcoală în prima zi cu aceeaşi nerăbdare cu care ai pornit-o şi
tu azi dimineaţă.
Am fost o favorizată a sorţii: am putut să aleg între a mă
duce la serviciu şi a sta acasă. Când ţi-a venit ţie rândul să
apari, recompensa strălucitoare a unei cariere şi a unui venit
dublu îşi pierduse deja luciul. O bălăceală într-o băltoacă, cu
tine încălţat în ghetuţele roşii de lac, sau recitirea „încă o
dată şi gata” a cărţii tale preferate „Broscuţele Frog şi Toad
sunt prietene” au însemnat infinit mai mult.
N-ai mers la grădiniţă, şi nici eu nu sunt Maria
Montessori. Dar sper că asta nu te-a tras înapoi. Ai învăţat

153
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

cifrele ajutându-mă să număr cutiile goale de sifon pe care le


duceam înapoi la magazin. (De obicei mă vrăjeai să te las să
faci cinste cu banii care ni se returnau.)
Nu cunosc foarte bine metoda Palmer, dar ai făcut treabă
scriindu-ţi numele cu creta pe trotuar, cu litere mari, ca să-l
faci să pară mai important. Şi, într-o oarecare măsură, chiar
ai prins nuanţele de limbaj. Nu mai departe, zilele trecute m-
ai întrebat de ce îţi spun „Iubire” când citim poveşti şi
„Amice” când mă ajuţi la treabă. Se pare că te-a mulţumit
explicaţia pe care ţi-am dat-o cu diferenţa dintre dispoziţia
„mămoasă” şi cea de prietenie.
Trebuie să recunosc că m-am văzut, cu ochii minţii, în
vremea în care tu mergi la şcoală. M-am văzut actualizând
albumele cu fotografii şi începând romanul pe care vreau
demult să-l scriu. Pe măsură ce vara se apropia de sfârşit şi
tot mai multe certuri izbucneau între tine şi fraţii tăi, am
aşteptat cu nerăbdare ziua de azi.
Şi aşa, azi dimineaţă, am urcat împreună dealul până la
clasa ta cu un tablou al preşedintelui pe un perete şi unul al
lui Bambi pe celălalt. Ţi-ai găsit numele deasupra cârligului
de la cuier într-o clipă, şi m-ai îmbrăţişat zdravăn, strâns de
tot, ca de obicei. De data asta, ai fost primul care s-a
desprins din îmbrăţişare.
Într-o zi, poate, vei însoţi şi tu un şcolar cu ochii mari ca ai
tăi şi zâmbet neaşteptat, în prima lui zi de şcoală. Când te vei
întoarce de la uşă să-i faci la revedere cu mâna, el sau ea va
fi prea adâncit în conversaţia cu noul prieten ca să mai
observe. Şi, în timp ce zâmbeşti, vei simţi o urmă caldă pe
obraz…
Şi atunci, vei înţelege.
Cu dragoste,
Mama
154
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
Rebecca Christian

155
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

„Tot plânsul şi agăţatul ăsta de fusta mamei. Credeam că,


n-or să mai plece în veci mamele!”

Reprodusă cu permisiunea lui Dave Carpenter

156
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -

Povestea unei mame sportive

E o sâmbătă răcoroasă de mai. Aş putea fi acasă ştergând


firele de păianjeni din colţurile camerei de zi sau încolăcită
pe canapea cu o carte bună în mână. În schimb, stau pe o
bancă rece de metal în tribuna unui teren de baseball din
Kirkland, Washington. Vântul de gheaţă intră pe sub
canadiana groasă, de iarnă. Îmi suflu în palme, dorind din
tot sufletul să-mi fi luat mănuşile de lână.
— Doamna Bodmer?
E antrenorul pe care fiul meu, Matthew, îl admiră atât de
mult că a renunţat la coca-cola doar ca să-l impresioneze cu
alura lui.
— Fiul dumneavoastră va juca de azi pe post de apărător
dreapta. A lucrat mult anul acesta şi consider că merită.
— Mulţumesc, zic eu, simţindu-mă mândră de fiul meu
care a dat tot ce a putut echipei şi omului ăsta. Ştiu cât de
mult şi-a dorit asta. Mă bucur că efortul îi este răsplătit.
Mă necăjesc brusc, văzându-i echipa, în echipament alb
cu dungi, intrând în teren. Caut numărul băiatului meu. Nu-
l găsesc. În schimb, e apărător dreapta Eddie, jucătorul cel
mai neexperimentat din echipă. Mă uit din nou cu atenţie,
nevenindu-mi să cred. Cum se poate una ca asta?
Aş vrea să alerg în teren şi să-l întreb pe antrenor ce se
întâmplă, dar ştiu că lui Matthew îi displace. Am învăţat cum
cere eticheta să se poarte mamele; nu se cuvine să vorbeşti
cu antrenorul dacă nu ia el iniţiativa.
Fiul meu, cu mâinile prinse de plasa de sârmă, îşi
încurajează echipa, ţipând. Încerc să-i citesc expresia de pe
chip, dar ştiu că a învăţat şi el, ca majoritatea băieţilor, să-şi
ascundă sentimentele.
157
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Mi se rupe inima gândindu-mă că a muncit atât de mult şi


a avut parte doar de dezamăgiri. Nu înţeleg ce-i împinge pe
băieţi să se pună în situaţii de-astea.
— Bravo, Eddie, urlă tatăl apărătorului dreapta, mândru
că fiul lui a fost introdus pe teren. L-am văzut pe omul
acesta părăsind meciul dezgustat când fiul lui a scăpat o
minge sau a făcut o aruncare proastă. Dar în acest moment,
e mândru de fiul lui, care e în teren, în timp ce fiul meu e pe
banca de rezerve.
La a patra rundă, mâinile îmi sunt bocnă, picioarele
amorţite, dar nu-mi pasă. Matthew a fost chemat pe teren. Se
ridică, alege o cască, ia o bâtă şi se îndreaptă ţanţoş spre
placă. M-apuc strâns de scaunul metalic. Face câteva mişcări
de încălzire. Aruncătorul arată ca un adult. Mă întreb dacă i-
o fi verificat cineva certificatul de naştere.
Prima aruncare.
— Bună mişcare! ţip cât mă ţin puterile.
Următoarea aruncare este o minge. „Fii cu ochii pe minge!
Fii cu ochii pe minge!” A doua aruncare. Fac o rugăciune. Îi
ţin pumnii. Aruncătorul se răsuceşte. Îmi ţin respiraţia. A
treia aruncare. Cu capul în jos, fiul meu se târăşte către
banca rezervelor. Aş vrea din toată inima să-l ajut. Dar ştiu
că nu e nimic de făcut.
De opt ani stau aici. Am băut zeci de litri de cafea proastă,
am mâncat tone de hot dog-uri şi floricele. Am îndurat frigul
şi arşiţa, vântul şi ploaia.
Unii s-ar putea întreba de ce îndură o persoană cu mintea
întreagă toate astea. Nu e din cauză că vreau să-mi realizez,
prin copiii mei, visul de a excela în sport. Nu fac asta nici din
entuziasm exagerat. Deşi, da, am avut parte şi de asta. Mi-
am văzut băieţii înscriind golul victoriei la fotbal, câştigând
meciuri la baseball şi marcând goluri de trei puncte la
158
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
baschet. I-am văzut făcând sărituri incredibile pentru a
prinde mingea, la fotbal. Dar multe din ce am văzut mi-au
frânt inima.
Am aşteptat alături de ei telefonul acela care i-ar fi
anunţat că sunt selectaţi în echipă. N-a venit niciodată
apelul acesta. I-am văzut pe antrenori urlând la ei. I-am
privit pe băieţii mei stând pe banca de rezerve, meci după
meci. Am stat în sala de aşteptare la spitalul de urgenţă în
timp ce li se îndreptau oasele rupte şi li se radiografiau
încheieturile sucite. Am stat aici an după an, observând totul
şi întrebându-mă „pentru ce?”
Meciul s-a sfârşit. Îmi întind picioarele şi tropăi, încercând
să aduc viaţa înapoi în tălpile mele îngheţate bocnă. Băieţii îl
înconjoară pe antrenor. Îşi zbiară cântecul de unitate, apoi se
reîntorc la părinţi. Observ că tatăl lui Eddie are un zâmbet
larg pe faţă şi-l bate pe spate prietenos pe fiul său. Matthew
vrea să cumpere un hamburger. Îl aştept. Antrenorul se
apropie de mine.
Nu mă pot uita în ochii lui.
— Doamnă Bodmer, vreau să vă spun că aveţi un băiat
minunat.
Aştept să-mi explice de ce i-a frânt inima fiului meu.
— Când i-am spus să intre în teren, mi-a mulţumit şi m-a
refuzat. M-a rugat să-l las pe Eddie să intre, că era mai
important pentru el.
M-am întors să mă uit la fiul meu care înfuleca de zor.
Atunci am înţeles de ce vin şi stau la meciurile lor. Unde în
altă parte mi-aş putea privi băieţii devenind bărbaţi
adevăraţi?
Judy Bodmer

159
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

„Avem nevoie de trei lovituri greşite la rând pentru a fi dat


afară. Am nevoie la toaletă.”

Reprodusă cu permisiunea lui Dave Carpenter

160
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -

S-a zis cu săruturile pline de păsat

Scrie o tânără mamă: „ştiu că aţi scris mai de mult despre


sindromul cuibului gol – acea perioadă de singurătate care
urmează maturizării şi plecării copiilor din casa părintească.
În clipa asta sunt vârâtă până peste urechi în rufe murdare
şi ghetuţe pline de noroi. Bebeluşului îi dau dinţii; băieţii se
bat. Soţul meu a sunat acum câteva minute să-mi spună să
mănânc singură, iar mie mi-a pierit cheful. Puneţi-le pe toate
pe capul meu, ce ziceţi?”
Înţeleg. Zilele astea ai să strigi: „De ce nu creşteţi odată,
măi, copii, să faceţi şi voi lucrurile cum trebuie!” Şi-aşa vor
face. Sau: „Băieţi, ia duceţi-vă voi pe-afară şi găsiţi ceva de
făcut… Şi nu trântiţi uşa!” Şi n-or să facă aşa.
Faci ordine şi curăţenie în dormitorul băieţilor: posterele la
gunoi, cearşafurile întinse frumos pe pat şi îndoite sub
saltea, jucăriile aranjate pe rafturi. Umeraşele în dulapul de
haine. Animalele în cuşcă. Şi vei declara ritos: „Aşa să
rămână!” Şi aşa va rămâne.
Prepari o cină perfectă, cu o salată pe care n-ai făcut-o
fărâme şi o prăjitură fără urme de degete în glazură, şi spui:
„Ei da, asta da cină pentru doi”. Şi o să mănânci singură.
Spui: „Vreau să fiu singură când vorbesc la telefon. Să nu
vă mai văd învârtindu-vă pe lângă mine. Să nu vă prind că
faceţi gălăgie cât zece. Linişte! M-auziţi?” Şi ai s-o ai.
S-a zis cu feţele de masă pătate cu sos de spaghete. S-a zis
cu cuverturile de pe canapea împotriva poponeţelor ude.
Gata cu barele de protecţie de care te împiedici la capătul de
sus al scărilor care duc în pivniţă. S-a zis cu cârligele de rufe
pe sub canapea. S-a zis cu vopselele de colorat pereţii.

161
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Gata cu neliniştea din nopţile petrecute, veghind o rană.


Gata cu nisipul de pe cearşafuri, sau cu filmele de desene
animate văzute în baie. Gata cu bandajele, elasticele pentru
codiţe, ghetuţele care rămân mereu prea mici, sau şireturi
ude, care trebuie dezlegate.
Imaginează-ţi! Rujul de buze nu mai e bont. Nu mai ai
nevoie de baby-sitter de Revelion. Speli doar o dată pe
săptămână. Friptura nu se mai arde. Te speli pe dinţi fără să
ţii un bebeluş în poală.
Gata cu şedinţele cu părinţii. S-a zis cu fondurile comune
pentru maşină. S-a zis cu radioul dat la maximum. Gata cu
spălatul pe cap la miezul nopţii. Nu-ţi mai ia nimeni rola de
bandă adezivă.
Gândeşte-te! Gata cu cadourile de Crăciun făcute din
scobitori şi lipici. Gata cu pupicurile cu guriţa murdară de
păsat. Gata cu zâna dinţişorului. S-a zis cu chicotelile pe
întuneric. Gata cu genunchii juliţi, gata cu responsabilităţile.
Doar o voce plângăreaţă: „De ce nu creşteţi odată?” şi
tăcerea răspunzând ca un ecou: „Dar am crescut”.
Erma Bombeck

Reprodusă cu permisiunea Companiei ©Newsday, Inc., 1969.

162
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -

Reprodusă din Motherhood Is Stranger Than Fiction (A fi mamă


întrece ficţiunea) de Mary Chambers, ©1995 de Mary Chambers.
Reprodusă cu permisiunea Companiei Inter Varsity Press, PO.Box
1400, Downer’s Grove, IL 60515.

163
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Semne de experienţa maternă avansată

Poate că începe odată ce îţi dai seama că spectacolele de


rock te agasează. Sau că te oferi să tai friptura din farfuria
altor persoane. Sau te trezeşti încheind o discuţie cu „Pentru
că sunt mamă, de-aia”.
Ai atins o nouă etapă în evoluţia ta de mamă. Toate
semnele te previn că e aşa. Ştii că ai trecut pragul de mamă
începătoare şi ai ajuns la gradul avansat când:

Numeri picăţelele de pe prăjiturile fiecărui copil să vezi


dacă sunt egale.

Vrei să închei un contract cu copilul care a stricat jucăria


preferată a copilului tău şi l-a făcut să plângă.

Ai timp să te epilezi doar pe un picior.

Te ascunzi în baie ca să fii o clipă singură.

Copilul tău vomită şi tu faci repede palmele căuş.

Copilul altcuiva vomită la o petrecere şi tu îţi vezi mai de


parte de farfuria ta.

Consideri că vopselele pentru pictat cu degetele sunt


substanţe controlate.

Ai început să stăpâneşti arta de a pune clătitele şi ouăle pe


farfurie fără să le atingi.

164
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
Copilul tău ţine neapărat să-i citeşti cu voce tare „A fost
odată un omuleţ sărit” pe peron, iar tu te conformezi.

Te agăţi cu disperare de motivaţia morală a armelor-jucării;


copilul tău muşcă din felia de pâine şi-i dă formă de pistol.

Speri că bulionul picant e făcut din legume pentru că e


singurul lucru pe care-l mănâncă fiul tău.

Îţi convingi copilul că FAO Schwarz este un muzeu de


jucării, nu un magazin de jucării.

Nu suporţi gândul că fiul tău va avea o prietenă.

Urăşti gândul că o să aibă o soţie.

Te trezeşti tăind sandvişurile pentru soţul tău în forme


neobişnuite.

Treci repede peste scena în care vânătorul o împuşcă pe


mama lui Bambi.

Te înscrii la trei asociaţii acvaristice pentru că fiului tău îi


plac la nebunie rechinii.

Te obsedează faptul că fiul tău se agaţă disperat de tine în


prima lună de şcoală, apoi te obsedează faptul că se grăbeşte
să intre în şcoală fără să se mai uite înapoi după ce şi-a luat
la revedere.

165
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Nu suporţi gândul de a renunţa la hăinuţele de bebeluş –


prea îţi amintesc că s-a încheiat o etapă.

Îţi aminteşti de tonul mamei tale când tu însăţi rosteşti:


„Nu cu hainele bune”.

Încetezi s-o mai critici pe mama ta pentru felul în care te-a


crescut.

Îţi pierzi somnul.

În lipsă de apă, foloseşti saliva proprie ca să-l speli pe copil


pe faţă.

Citeşti că, în general, un copil de cinci ani pune 437 de


întrebări pe zi şi te simţi mândră că al tău este „peste medie”.

Angajezi pe cineva să stea cu copiii, pentru că n-ai mai


ieşit undeva cu soţul de ani de zile, apoi îţi petreci jumătate
din timp telefonând acasă să verifici ce fac copiii.

Spui cel puţin o dată pe zi „Nu sunt făcută pentru munca


asta”, dar ştii foarte bine că n-ai da-o pentru nimic altceva.
Liane Kupferberg Carter

166
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -

Ca întotdeauna, pentru totdeauna, fie ce-o fi

Nu există prietenie, nici iubire, care s-o egaleze pe cea a


unei mame pentru copilul ei.
Henry Ward Beecher

Fiica noastră, Ariana, a trecut pragul de la bebeluş la copil


care face primii paşi, cu toată gama de lovituri şi julituri. În
aceste ocazii, întindeam braţele spre ea şi-i spuneam: „Hai la
mama”. Ea se târa în patru lăbuţe până în poala mea, se
ghemuia în braţele mele iar eu o întrebam: „Eşti tu fetiţa
mea?” Printre lacrimi, dădea din cap „Da”. Apoi o întrebam:
„Ariana, fetiţa mea dulce şi frumoasă?” Dădea iar din cap, de
data asta, zâmbind. Iar eu terminam cu: „şi o să te iubesc ca
întotdeauna, pentru totdeauna, fie ce-o fi”. Se îndepărta cu
un chicotit şi o îmbrăţişare, gata de o altă provocare.
Ariana are acum patru ani şi jumătate. Repetăm încă
ritualul pentru genunchii juliţi şi sentimentele rănite, seara,
la culcare, şi dimineaţa când ne trezim.
Acum câteva săptămâni, am avut „una din zilele alea
proaste”. Eram obosită, iritată şi suprasătulă de grija pentru
un copil de patru ani, doi gemeni adolescenţi şi toate
treburile din casă. Fiecare telefon sau bătaie în uşă anunţa
altă muncă de o zi, care trebuia făcută de urgenţă! Am atins
punctul culminant după-amiaza, când m-am refugiat în
camera mea pentru un plâns zdravăn.
Ariana a venit lângă mine şi a zis: „Hai la mine”. S-a vârât
în braţele mele, şi-a pus mânuţele pe obrajii mei uzi de
lacrimi şi a zis: „Eşti tu mămica mea?”. Printre lacrimi, am
dat din cap „Da”. „Mămica mea dulce şi frumoasă?” Am dat
iar din cap şi am zâmbit. „Iar eu o să te iubesc ca
167
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

întotdeauna, pentru totdeauna, fie ce-o fi!” Un chicotit, o


îmbrăţişare strânsă, şi m-am sculat din pat, gata pentru o
nouă provocare.
Jeanette Lisefski

168
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -

Copiilor mei

DRAGUL MEU PRIM NĂSCUT,


Te-am iubit întotdeauna cel mai mult pentru că ai fost
primul miracol care ni s-a întâmplat. Erai geneza unei
căsătorii şi împlinirea unei iubiri de tinereţe.
Ne-ai susţinut de-a lungul anilor în care mâncam doar
hamburgeri, în care ne-am luat primul apartament (mobilat
în stilul Sărăcia Primilor Ani de Căsătorie), primul mod de
transport propriu (Rablă model 1955) şi televizorul sport
plătit în 36 de rate lunare.
Erai ceva nou, aveai bunici nefolosiţi până atunci pe acest
post şi haine destule ca să ajungă unor tripleţi de vârsta ta.
Erai modelul original al unei mame şi al unui tată care se
străduiau să rezolve toate neajunsurile. Ai avut parte de
perioade proaste, de ace de siguranţă deschise şi de aţipeli de
trei ore.
Tu ai fost începutul.

DRAGUL MEU COPIL MIJLOCIU,


Te-am iubit întotdeauna cel mai mult pentru că ai trasat
linia forte în familie, ceea ce te-a pregătit mai bine pentru
viaţă.
Ai plâns mai puţin, ai fost mai răbdător, ai purtat
hăinuţele vechi ale fratelui mai mare şi n-ai făcut niciodată
primul nimic în viaţa ta. Dar asta te-a făcut şi mai special
pentru noi. Erai copilul lângă care ne relaxam, care ne-a
ajutat să înţelegem că poţi fi pupat de un câine fără să te
îmbolnăveşti. Ai fost în stare să traversezi strada singur cu
mult, mult înainte să te însori. Şi tot tu ne-ai ajutat să

169
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

înţelegem că nu se prăbuşeşte lumea dacă te duci la culcare


murdar pe picioare.
Ai fost copilul anilor noştri ambiţioşi, ocupaţi cu munca şi
cariera. Fără tine, n-am fi putut supravieţui schimbărilor de
slujbe şi plictiselii şi rutinei care e căsătoria.

PENTRU MEZIN:
Te-am iubit întotdeauna cel mai mult pentru că, dacă
sfârşitul este în general trist, tu eşti marea noastră bucurie.
Ai acceptat fără probleme biberoanele murdare de lapte,
pătuţul vechi, bâta de baseball crăpată, cărticica pentru
copii care n-avea nimic scris pe ea decât o reţetă pentru o
foaie de plăcintă crocantă uitată de cine ştie cine acolo.
Eşti copilul de care ne-am sprijinit. Eşti legătura noastră
cu trecutul şi raţiunea noastră pentru ziua de mâine. Tu ne-
ai înnegrit din nou părul, ne-ai înviorat paşii, ne-ai îndreptat
umerii, ne-ai restaurat concepţiile şi ne-ai dăruit acel simţ al
umorului pe care siguranţa, maturitatea şi stabilitatea nu ţi
le pot da.
Când părul tău va căpăta culoarea lacului Erie şi propriii
tăi copii vor fi, grămadă, peste tine, tu vei rămâne, pentru
noi, tot copil.
— O mamă

Autor necunoscut
Trimisă spre publicare de Barbara Wiltberger

170
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -

Bebeluşul care dă buzna

Am un băieţel care a început ca bebeluş şi a ajuns, cu


succes, la vârsta de trei ani fără să devină (din câte ştim noi)
un ucigaş cerşetor. În plus, am petrecut un număr de ore
gândindu-mă la bebeluşi şi i-am observat cu atenţie în
maşinile care stăteau la stop. Astfel că sunt eminamente
calificată să vă spun cum să vă creşteţi copilul. Iată sfaturile
mele:

Când îţi aduci bebeluşul acasă, de la maternitate

Nimic nu seamănă cu momentul în care o tânără pereche


pleacă din spital, mergând cu pasul acela caracteristic unuia
care tocmai a devenit părinte, pas care arată teama obsesivă
de a nu scăpa copilul în cap. În sfârşit! Doar voi trei, singuri,
stăpâni pe propria soartă!
Această independenţă nu durează decât preţ de vreo trei-
patru paşi de la uşa spitalului, după care veţi fi asaltaţi de
bunicile dornice să vă ofere sfaturi. Constituţia Statelor Unite
dă dreptul bunicilor să oprească pe stradă orice persoană
tânără, cu un bebeluş în braţe, şi să-i ofere un sfat. Sfatul
este oferit întotdeauna pe un ton care face evidentă
certitudinea lor, că bebeluşul nu va supravieţui până la
prânz, dacă se află în grija unor incompetenţi ca voi.
Cea mai bună cale de a rezolva cazul bunicilor
întâmplătoare care-ţi dau sfaturi, este să le spui că apreciezi
grija lor, dar că eşti de părere că responsabilitatea de a lua
decizii pentru bunăstarea copilului tău, îţi aparţine. Dacă nu
merge, încearcă să le alungi cu un băţ. Altfel, se vor ţine
după tine până acasă şi vor da târcoale pe sub ferestre.
171
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Ciclul stărilor de bază ale bebeluşului

Toţi bebeluşii se instalează în această stare, imediat după


ce s-au născut.
Starea I: gata de a începe să plângă
Starea II: plâng
Starea III: au terminat de plâns.
Datoria ta e să-l ţii cât mai mult în Starea III. Iată
modalitatea tradiţională de a face acest lucru. Când
bebeluşul începe să plângă, tu şi jumătatea ta trebuie să-l
treceţi de la unul la altul mereu şi să recitaţi aceste versuri la
unison: „Crezi că îi e foame? N-are cum să-i fie foame. Tocmai
a mâncat. Poate are nevoie să fie bătut pe spate pentru
regurgitare. Nu, nu e asta. Poate că ar trebui schimbat
pampers-ul. Nu, nu e ud. Crezi că i-o fi foame?” şi tot aşa,
până când bebeluşul se satură şi se hotărăşte să adoarmă.

Când trebuie hrănit bebeluşul?

În timpul zilei, trebuie să-i dai de mâncare înainte să sune


telefonul. Noaptea, trebuie să-l hrăneşti imediat după ce ai
adormit. După fiecare alăptare, trebuie să-l baţi uşor pe
spate până ce regurgitează pe umărul tău.

Ce este o colică?

O colică este atunci când bebeluşul plânge tot timpul, iar


lumea îţi tot spune cum copilul lor a avut colici 71 de luni
fără întrerupere. Dacă bebeluşul are colici, trebuie să-l duci
la pediatru care îţi va spune „N-ai de ce să te îngrijorezi”,
ceea ce este perfect adevărat din punctul lui de vedere,
172
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
întrucât el locuieşte într-o casă fără colici, la mare distanţă
de bebeluşul tău.

Dezvoltarea bebeluşului în primele şase luni

Primele şase luni sunt o perioadă de evoluţie incredibilă


pentru bebeluşul tău. El învaţă să zâmbească, să-şi ridice
căpşorul, să stea în capul oaselor, să cânte la violoncel şi să
repare cutii de viteză cu transmisie automată.
Ha, ha, ha. Glumeam; făceam haz de proaspeţii părinţi
care veghează cu ochi de vultur ca bebeluşul lor să treacă de
pietrele de hotar ale Dezvoltării Infantile, când adevărul e că,
în timpul primelor şase luni, bebeluşii nu fac decât să
doarmă şi să obosească pe alţii. În acest punct al existenţei
lor, creierul nu e dezvoltat. Dacă deschizi capul unui bebeluş
– ceea ce nu înseamnă că v-aş sugera s-o faceţi – nu veţi găsi
nimic în afară de o enormă glandă salivară.

Disciplinarea bebeluşului

În anii ’50-’60, li s-a spus părinţilor să fie permisivi cu


copiii lor, iar rezultatul a fost delincvenţa juvenilă, Watergate,
Pac-Man, California, etc. Aşa că acum, noi, experţii,
considerăm că părinţii trebuie să înceapă disciplinarea nou-
născuţilor imediat după naştere. Toată ziua, la intervale
neregulate, trebuie să te îndrepţi cu pas hotărât spre bebeluş
şi să rosteşti, pe un ton ferm: „N-ai voie la nicio petrecere în
seara asta, domnişoară”.
S-ar putea să crezi că îţi pierzi vremea cu asta, dar
oamenii de ştiinţă au constatat că bebeluşii, chiar de la

173
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

vârsta de trei zile, pot să spună, după tonul părinţilor lor,


când li se spune că n-au voie să se ducă la o petrecere.

Despre baby-sitter

Cei mai buni baby-sitter-i sunt, bineînţeles, bunicii. Te


simţi completamente liniştită când îţi încredinţezi bebeluşul
bunicilor lui, pentru mai mult timp, din care cauză
majoritatea bunicilor se refugiază în Florida.
Dacă nu e disponibil niciun bunic, va trebui să apelezi la o
adolescentă. Nu doreşti o adolescentă modernă, tipul acela
care dă târcoale jocurilor video. Nu, vrei o adolescentă de
modă veche, responsabilă, tipul acela care e membră a
clubului 4-H şi vrea să se călugărească. Dar nici atunci nu
vrei să rişti. Te sfătuiesc să nu pleci, realmente, din casă,
prima dată când vine să-ţi supravegheze copilul. Urcă-te în
maşină şi condu până ieşi din raza ei vizuală; apoi furişează-
te în casă şi pune-te la pândă în pivniţă; caută să auzi
semnalele buclucului. În timpul vizitelor ulterioare, după ce
ai căpătat încredere în baby-sitter, poţi să-ţi iei libertatea de
a mânca sandvişuri în pivniţă, poate chiar să asculţi radioul
în surdină. La urma urmei, ai ieşit să te distrezi!

Cea dintâi hrană solidă a bebeluşului

Folosim aici termenul „hrană” cu multă largheţe. Ne


referim, însă, la acele borcănaşe din rafturile magazinelor cu
bebeluşul zâmbitor de pe etichetă şi denumiri ca „Prune în
amestec cu praz”. Bebeluşii urăsc chestia asta. Cine n-ar
urâ-o?

174
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
Bebeluşii mănâncă, absorbind hrana direct în circulaţia
sanguină, prin feţişoara lor. Aşa că, modul cel mai eficient de
a hrăni un bebeluş e să-i întinzi mâncărica pe faţă.
Din păcate, mulţi părinţi neexperimentaţi ţin să pună
mâncarea în gura bebeluşului, vârându-i linguriţă după
linguriţă de sfeclă, să zicem, crezând sincer că fac astfel ceva
constructiv, când, de fapt, sfecla merge, pur şi simplu, prin
Bucla de reîntoarcere a hranei, cu care sunt echipaţi toţi
oamenii până la vârsta de 18 luni. După ce părinţii termină
de „hrănit” bebeluşul, îndepărtează baveţica şi fac curat în
zonă, punct în care bebeluşul începe să împroaşte sfecla din
gură, ca un mic vulcan de sfeclă, până ce sfecla îi acoperă
faţa, care absoarbe astfel hrana.

Mersul

Majoritatea bebeluşilor învaţă să meargă pe la un an, deşi


nimeni n-a înţeles vreodată de ce îşi dau atâta silinţă, când
în următoarele 12 luni nu vor face decât să meargă
clătinându-se în direcţii fortuite până în momentul când dau
peste molecule de praf şi cad în poponeţ. E imposibil să-i
prinzi înainte să cadă. Cad atât de repede că ochiul veghetor
al adultului nici nu-i vede. Din această cauză sunt atât de
groase scutecele.
În timpul acestei etape, datoria ta, ca părinte, este să te
aţii pe urmele copilului, ţinând mâinile întinse în „postura-
standard-de-urmărie-a-bebeluşului” popularizată de Boris
Karlof, în excelentul său film de educare a părinţilor
„Mumia” (*joc de cuvinte: „mumie” şi „mami” se pronunţă la
fel în limba engleză), doar cu o idee mai cocoşată, precum
omul de Neanderthal, ca să fii gata să-ţi ridici copilul, repede

175
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

după ce cade, pentru că, cu cât stă pe jos mai mult, cu atât e
mai probabil să găsească ceva oribil să bage în gură.

Cântece de leagăn

Sunt total împotriva cântecului „Rock-a-bye, Baby”, pentru


că e dezgustător, ca să nu mai spunem nimic de bebeluşul
care cade din pom şi se zdrobeşte de pământ cu leagăn cu
tot. Unele din leagănele astea cântăresc mai mult de 3 kg. Un
cântecel mult mai potrivit este „Du-te la culcare”:
Du-te la culcare
Du-te la culcare
Du-te drept la culcare
şi dormi cel puţin până la 6.30.
Dave Barry

176
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -

CERCUL FAMILIEI de Bil Keane

„Sunt aşa de drăgălaşi şi liniştiţi când dorm. Te întrebi


cum pot să urle la noi în timpul zilei.”

Reprodusă cu permisiunea lui Bil Keane.

177
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Când copilul pleacă la colegiu

Cum ştii că s-a copt un fruct? Când părăseşte ramura.


André Gide

Am crezut că o duc la grădiniţă; atunci, ce caut în acest


cămin studenţesc? Nu e asta pătura pe care i-am făcut-o
pentru când aţipeşte pe canapea? De ce o pun pe patul
acesta străin? Ce căutăm noi aici? Ea e atât de bucuroasă,
iar eu – eu mă prefac că greutatea care mă apasă pe inimă
nu există. Unde au zburat 18 ani?
N-a mai rămas nimic de făcut. Patul e făcut, valizele
desfăcute, ea îşi pune posterele şi tablourile pe pereţi. Asta
înseamnă că eu trebuie să plec? Îi spun la revedere cu un
sărut, zâmbesc şi-i spun să se distreze bine – dar nu atât de
bine încât să uite de învăţătură. Apoi ies pe uşă în toamna
aurie, descui portiera, mă strecor la volan şi plâng.
Sunt singură în maşină şi durează mult până ajung acasă.
Intru în casă; este atâta linişte, ca şi cum ar fi plecat toţi,
pentru totdeauna. Camera ei e aşa pustie şi tăcută, şi, o,
Doamne, e goală! Nu-mi vine să cred; poţi să vezi covorul!
Patul e făcut frumos şi ordonat; nici măcar o moviliţă din
cauza vreunei şosete. Perdelele stau frumos întinse la
ferestre, iar dulapul de haine e aproape gol. Dar… ce-o fi
asta? Sub pat e încă gunoi!
Aha, uite unde erau ceştile mele dispărute şi paharul de
cristal – aici, stând frumos pe toaletă, înconjurate de
fotografiile băieţilor cu care a fost prietenă. Şi iată acolo, în
colţ, bluza ei preferată. A uitat-o. O să uite şi sfaturile mele
la fel de uşor ca bluza?

178
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
Aud autobuzul şcolii urcând cu zgomot pe strada noastră
şi-mi sare inima o clipă căci am crezut că ea e acasă. Apoi,
cu un oftat amărât, îmi aduc aminte. Autobuzul şcolii nu se
mai opreşte la noi. Şoferul face dreapta, schimbă vitezele şi-şi
continuă drumul, iar eu mă uit fix la drumul pustiu. S-a zis
cu şcolăriţa, cu casa plină de prietene, cu sporovăială, cu
harababura din baie. Au rămas ordinea, curăţenia, tristeţea
şi liniştea.
În dimineaţa asta, eram încă mamă, de 18 ani în această
meserie. Apoi, nici nu ştiu cum, am fost pusă pe liber. Ce să
fac acum? Pe cine mai hrănesc? Da, vreau să fie
independentă, şi ştiu că ar trebui să-mi caut de lucru, dar de
ce nu mi-a spus nimeni că îţi pierzi o fărâmă de inimă când
vine acest moment?
Ca ieri se cuibărea în poala mea, cu buclele aurii
strălucind în soare. Apoi a făcut o cotitură şi cele mai mari
catastrofe au fost genunchii juliţi şi dinţişorii care se mişcau.
Acum aleargă pe un drum cu totul nou iar catastrofele din
zare sunt mult mai mari – inimi şi visuri sfărâmate. Şi nici
nu mai pot acum să-i alin durerea cu un sărut; nu mai ajută
nici pansamentele, nici prăjiturelele de ciocolată. Tare aş vrea
s-o scap de lacrimi şi durere – dar nu pot. Trebuie să le afle
singură – să plângă şi să-şi panseze singură inima rănită.
Credeam că sunt pregătită pentru clipa asta, că
planificasem totul. Am început o nouă carieră, am conceput
proiecte noi şi mi-am umplut agenda de lucru. N-aveam de
gând să lâncezesc şi să mă scufund în sindromul cuibului
gol. Nu eu; eu eram prea deşteaptă să fac asta. Ei bine, eu
sunt femeia „de tip nou”: inteligentă, eficientă, stăpână pe
sine. Atunci de ce ţin strâns la piept păpuşa fiicei mele şi
plâng?

179
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Apoi îmi amintesc. O altă toamnă, un alt loc. Eu eram


domnişoara care pleca la colegiu, cu visele în prag, în aerul
proaspăt în care scânteia emoţia noilor zile de mâine. Tata
era cel care-mi făcea cu mâna la revedere, iar trupul lui se
împovărase de tristeţe. O, tată, acum, în sfârşit, înţeleg!
O etapă a vieţii tale – încheiată, copilul pe care l-ai hrănit
nu mai are nevoie de tine, un gol în inimă şi în zilele care
urmează.
Mă aştept să-mi treacă şi să încep a urmări noi visuri, să
mă bucur de timp nelimitat, să înceapă să-mi placă să nu
strâng gunoiul şi să ador ordinea din baie. Dar, în acest
moment, doar puţin din această după-amiază de toamnă
aurie, cred că voi sta aici, în camera unei domnişoare, să
strâng la piept păpuşa veche şi iubită, să plâng şi să-mi aduc
aminte.
Phyllis Volkens

180
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -

Ajutorul mamei

Am aflat, în anul în care m-am mutat în Dallas, că


adevărata grijă maternă nu este rezervată mamelor. Tocmai
preluasem noua mea slujbă ca principala prezentatoare de
ştiri la filiala NBC din Dallas-Fort Worth. Ca fostă Miss
America, eram conştientă de riscul de a fi etichetată doar
regină a frumuseţii, aşa că eram ferm hotărâtă să muncesc
dublu ca să-mi dovedesc calităţile. Nu mă temeam de muncă,
pentru că îmi iubeam profesia – dar la fel de mult îmi iubeam
şi familia. Exigenţele postului, casa nouă, patru copii şi valul
de arşiţă din Texas se dovedeau, totuşi, prea mult.
Cea mai dificilă provocare a fost să găsesc pe cineva care
să aibă grijă zilnic de Tyler, băieţelul meu de trei ani. În
Oklahoma, avusese parte de trei ani de supraveghere absolut
fantastică într-o familie minunată, nu departe de casa
noastră, care l-a tratat ca pe propriul lor fiu. Dacă voiam să
am linişte sufletească, trebuia să găsesc un aranjament la fel
de bun. Dar verificând o mulţime de opţiuni, una după alta,
începea să devină un adevărat coşmar, şi din cauza noii mele
slujbe care îmi solicita toată atenţia, aveam urgent nevoie de
o soluţie.
Tocmai când îmi pierdusem orice speranţă, a apărut
Carmen, prietena mea, şi m-a salvat. Avea o mătuşă în San
Antonio care ar fi venit cu dragă inimă în Dallas, să încerce.
O referinţă de acest gen era tocmai ce îmi trebuia, aşa că am
fost gata să accept. Am chemat-o pe Mary imediat, iar
speranţele mele au început să prindă aripi, aşteptând sosirea
ei.
Femeia care a apărut în uşă nu corespundea ideii mele
preconcepute de doică ideală. Era micuţă şi foarte bătrână.
181
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Hainele-i erau ponosite, aiurea combinate şi prinse cu ace de


siguranţă. Groaznic de timidă, vorbind prost engleza, n-a
scos nicio vorbă, nici chiar când am întrebat-o eu. Iar când a
zâmbit, dantura ei a dezvăluit o viaţă plină de greutăţi şi
sărăcie. Cum puteam s-o angajez? Cum puteam să-i dau
instrucţiuni sau să cred că poate lua vreo hotărâre? Voiam să
mai am grijă de încă o persoană?
Tyler a pus capăt tuturor acestor întrebări din prima clipă,
înlăturând suspiciunile mele nerostite. A luat-o de mână, a
dus-o în casă şi a petrecut cu ea următoarele ore sporovăind
vesel în timp ce Mary îl asculta zâmbind. Au stat împreună
în scaunul acela micuţ la televizor, apoi au colorat împreună
stând pe covor. Mary repeta într-una că Tyler e „atât de isteţ”,
dar, văzându-i împreună, mi-am dat seama că învăţau unul
de altul în mod egal.
Hainele pe care i le-am cumpărat lui Mary stăteau frumos
împachetate în dulap, pentru ocazii speciale. Dar Tyler nu
observa – nici măcar nu-i păsa – că Mary arată altfel decât
ceilalţi. El era foarte mândru de prietenia lor. În fiecare după-
amiază, fără excepţie, Mary se ducea la şcoală, se aşeza pe o
bancă în hol şi se uita la copii. Când suna clopoţelul
anunţând sfârşitul ultimei ore, Tyler o găsea acolo
aşteptându-l pentru înapoierea acasă. Prima dată când a
plouat tare, m-am repezit la şcoală să-i duc cu maşina acasă.
Dar Tyler n-a vrut să audă de aşa ceva. A vrut să meargă pe
jos ca să se joace cu Mary în băltoace. După aceea, indiferent
dacă ploua, ningea, sau bătea vântul, Mary şi Tyler veneau
pe jos acasă, învăluiţi într-o prietenie atât de afectuoasă că
mulţi oameni nici nu şi-o pot imagina măcar.
Exemplul meu preferat al devotamentului lor reciproc este
vizita la oftalmolog. Mary era sfioasă şi timidă în locurile
publice, iar perspectiva de a merge la o mare clinică de ochi a
182
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
emoţionat-o puternic. Dar eu am insistat, căci avea nevoie de
un consult oftalmologic, şi iată-ne la drum. Arăta şi mai
mititică şi vulnerabilă în scaunul acela mare în care o
aşezase doctorul. Iar Tyler părea să fi observat şi el
stânjeneala ei. L-am văzut apropiindu-se de ea când s-a stins
lumina în cabinet. Doctorul i-a arătat literele de pe panou,
iar Mary a răspuns ezitând la primul rând de litere şi din ce
în ce mai greu la literele mai mici. Cu colţul ochiului, am
surprins ceva mişcându-se. Tyler reuşise să se furişeze lângă
scaunul ei şi stătea aplecat peste cotieră, cu un zâmbet
victorios pe faţă – şi-i sufla răspunsurile!
Mulţumesc lui Dumnezeu că grija maternă nu e rezervată
doar mamelor. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru femeile şi
bărbaţii din lume care au capacitatea de a dărui, îngriji şi
iubi pe alţii. E minunat când copiii au acces la mai mulţi
adulţi care îi iubesc – lucrătorii de la asistenţa copilului,
personalul de la Micii Cercetaşi, antrenorii de la Liga Mică,
profesorii, asistentele medicale, vecinii, mătuşile şi unchii.
Mulţumesc lui Dumnezeu că există oameni ca Mary, unul
din îngerii păzitori ai lui Tyler.
Jane Jayroe

183
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Mama vitregă

După divorţul nostru amiabil de acum câţiva ani, eu şi


Eric am continuat să avem o relaţie confortabilă, rămânând
buni prieteni. Căzusem de acord asupra regulilor de educare
a copilului şi programului de vizite, iar fiul nostru, Charley, a
beneficiat, astfel, de echilibrul perfect dintre cele două
cămine părinteşti. Părea să se fi acomodat perfect şi să fie
fericit.
De aceea, când am întâlnit-o prima dată pe logodnica lui
Eric, cea care avea să devină mama vitregă a fiului meu, m-
am simţit puţin neliniştită. Nu mă îndoiam că Bonny va
influenţa cumva viaţa fiului meu. Ceea ce nu prevăzusem la
vremea aceea era efectul pe care urma să-l aibă asupra mea.
La prima întâlnire cu ea, am fost frapată de cât eram de
diferite. Îmbrăcămintea ei purta semnul distinctiv al
„hainelor de succes”, în vreme ce stilul meu era „nonşalanţa
mototolită”. Era atrăgătoare, stăpână pe sine şi încrezătoare,
în vreme ce eu eram ciufulită şi iritată, şi vorbeam vrute şi
nevrute. Eram jenată şi suspicioasă, îi judecam manierele şi
inflexiunile vocii, cântărind-o ca viitor părinte al copilului
meu. Mă predomina gândul: „Ce o să-i facă nepreţuitului
meu copil?”
Înainte de această întâlnire, îmi imaginasem, în diverse
feluri, cum o să arate cea cu care se va căsători fostul meu
soţ. Unul era genul de vrăjitoare rea – o scorpie nebună de
lângă care fiul meu va fugi urlând. Ar fi alergat, bineînţeles,
la mine, mama lui adevărată, cate i-ar fi dăruit răbdarea şi
înţelepciunea ei infinită, aşa cum numai o mamă adevărată
poate face.

184
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
O altă închipuire era şi mai înspăimântătoare. În asta, ea
era puntea lui aruncată peste ape tulburi, refugiul de
nădejde unde găsea mângâiere după ce fugea de mama
sâcâitoare care nu-l înţelegea nicicum. Sau, şi mai rău, era
mama cu care te puteai distra, ca de exemplu: „Nu vin
diseară acasă, mamă. Bonny a rezervat un apartament de
lux şi mergem la campionatul cu Bulls.”
Din nefericire, ultima mea închipuire n-a fost deloc o
fantezie. Aşa era în realitate persoana care avea să devină a
doua mamă a fiului meu, şi tot ce puteam face era să veghez
şi să aştept.
Cu timpul, am devenit mai puţin prudentă şi mai firească
în relaţia cu Bonny. Ea a mai lăsat din răceala ei profesională
şi a devenit mai familiară faţă de mine. Am găsit un mod de
comunicare în rutina zilelor când fiul meu îşi vizita tatăl,
şedinţelor de la şcoală şi meciurilor de fotbal.
Apoi, într-o seară, eu şi soţul meu i-am invitat pe Eric şi
Bonny la noi, la o cafea, după o şedinţă la şcoală. Charley,
căruia îi plăcea la nebunie să ne vadă împreună, a fost
încântat. În seara aceea s-au topit tensiunile şi pretenţiile
dintre noi. Amândouă am lăsat garda jos şi am discutat cu
mai multă sinceritate. În locul unei complicate configuraţii
de „fost” şi „vitreg”, am devenit bune prietene.
Câteva luni mai târziu, ne-am întâlnit din nou toţi patru
să discutăm despre notele lui Charley. În loc să-şi aducă
notiţele obişnuite, listele, date din literatura de specialitate –
ca şi cum ar fi prezentat cazul în faţa unei comisii – Bonny
şi-a deschis sufletul şi şi-a mărturisit vulnerabilitatea în
domeniu. Mi-a vorbit despre incertitudinile şi disperarea ei
apropos de adolescenţa lui Charley. Cerea prea mult sau prea
puţin de la el? Îl constrângea sau îl cocoloşea?

185
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Mi-am deschis şi eu inima. Aceleaşi gânduri şi temeri mă


ţineau şi pe mine trează noaptea. Gândea, simţea şi se
comporta exact ca o mamă – ceea ce şi devenise.
Astfel că a doua mamă a lui Charley nu e nici vrăjitoarea
cea rea care îmi răneşte fiul, nici zâna cea bună care mi-l
fură. E o femeie care-l iubeşte pe micuţul meu. Se
îngrijorează din pricina lui, lupta pentru el şi îl ocroteşte de
rău.
Am trecut de la spaima faţă de înfăţişarea lui Bonny la a-i
fi recunoscătoare pentru prezenţa ei în viaţa mea şi a lui
Charley. Îmi place felul ei de a gândi, ideile, şi chiar listele ei.
Am greşit dorind să-mi ţin fiul legat de mine, ca pe-o jucărie.
N-am vrut să-l împart cu nimeni. Poate că eu am fost prima
care l-am iubit, dar asta nu înseamnă că trebuia să fiu şi
ultima. Acum mai este o persoană pe lumea asta care îi
poartă de grijă. Şi pentru asta, împart bucuroasă cu ea titlul
de Mamă.
Jennifer Graham

186
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -

Aş prefera

Aş prefera să fiu mamă


Decât pe lume „cineva”,
Să cresc unul sau doi copii,
Normal, fără pretenţii, undeva.
Aş prefera să ţin la piept
Un bebeluş îmbujorat,
În loc de un medalion de aur,
Pentru sufletu-mi mai puţin binecuvântat.
Aş prefera să pun un copilaş
În patul lui, bine-nfăşat,
Decât o diademă de regină
Pe capul meu înfumurat.
Aş prefera să spăl o feţişoară
Cu doi ochi mari şi luminoşi,
Decât să zugrăvesc faima-n culori,
Sau să mă număr printre filosofi.

Meredith Gray

187
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

5. ÎNVĂŢÂND SĂ DEVII MAMA

Fiecare copil ce se naşte pe lume este un nou gând al lui


Dumnezeu, un potenţial plin de prospeţime şi lumină.
Kate Douglas Wiggin

188
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -

„Mama n-are de gând să se ducă la spital. Vrea să


comande un copil prin poştă!”

Reprodusă cu permisiunea lui Dave Carpenter

189
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Oda bucuriei

Durerile au debutat sub forma unei senzaţii de disconfort,


adânc, în stomac. N-am luat-o în serios. La urma urmei, era
Ajunul Crăciunului, copilul trebuia să se nască în februarie,
şi mai aveam o mulţime de lucruri de făcut. Probabil, din
cauza a ceea ce am mâncat, m-am gândit.
În anul acela, 1973, eu şi soţul meu, Bill, sărbătoream
primul nostru Crăciun într-un orăşel din Maine, la câţiva
kilometri depărtare de unitatea unde lucra Bill, pilot de
carieră. Părinţii noştri erau departe, dar eu plănuisem să ne
bucurăm de obiceiurile de Crăciun ale ambelor familii –
umplutura de castane a mamei lui, pudding-ul mamei mele,
ritualul de împodobire a bradului în ajunul Crăciunului – de
la familia lui – şi tradiţia din familia mea de a participa la
slujba de la miezul nopţii de Crăciun.
Un singur lucru nu luasem în calcul: vremea. Zăpada
căzuse constant în după-amiaza aceea – fulgi de nea uriaşi
acoperiseră cu un covor gros pământul într-o tăcere de
gheaţă. Îi luase lui Bill mai mult de o oră să vină cu maşina
de la unitate, din cauza perdelei groase de zăpadă. De aceea,
am hotărât să rămânem acasă, la căldura focului, şi să nu
ne mai ducem la slujba de la miezul nopţii.
Casa mirosea a prăjituri şi a brad. Pusesem casete cu
colinde, iar lemnele trosneau vesele în cămin. Totul arăta ca
într-un tablou perfect. Existau doar două probleme: durerea
din stomac se înrăutăţea; la fel şi ninsoarea.
Pe la şapte, am luat amândoi o cină frugală – mai ales ca
medicament pentru indigestia mea. Apoi am început să
împodobim bradul cu globurile roşii şi aurii pe care le
cumpărasem cu o zi înainte. Tocmai când m-am întins să
190
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
fixez steluţa în vârful pomului, m-a săgetat de-a lungul
spatelui o durere sfâşietoare şi am scăpat un ţipăt.
Bill s-a repezit lângă mine şi m-a ajutat să ajung la baie.
Mi se rupsese apa şi începuse travaliul.
— Dar e prea devreme! am îngăimat eu, neîncrezătoare, în
vreme ce soţul meu încerca, înnebunit, să afle intervalul la
care se produceau contracţiile. Fiecare contracţie părea să se
unească cu următoarea, fără nici-o regulă.
— Mai bine o pornim spre spital, cât mai putem, spuse
Bill, gândindu-se la vremea de afară.
— Poate e o alarmă falsă? am zis, cu respiraţia tăiată,
simţind cum durerea începea să scadă.
— Plecăm oricum, a zis el.
Bill m-a ajutat să-mi pun haina şi m-a dus în braţe până
la locul unde parcase maşina. Fulgii de nea se
transformaseră, între timp, în ace de gheaţă. Luasem cu
mine câteva prosoape vechi să le pun sub mine; Bill mă înveli
bine cu o haină de blană şi se strecură şi el în maşină, la
volan. Motorul porni repede, dar am petrecut câteva minute
îngrozitoare în care cauciucurile se învârteau în gol şi
derapau, fără a avea aderenţă pe gheaţă.
În cele din urmă am pornit la drum. Ca să ne liniştim
amândoi, Bill a dat drumul la radio. Acordurile înălţătoare
ale binecunoscutei „Ode a bucuriei” se revărsară în maşină.
Era ca şi cum un cor invizibil ar fi cântat pentru noi în
întuneric, dar nu reuşea să-mi atenueze durerea şi teama
care creştea.
Cel mai apropiat oraş se afla în vale, la vreo zece kilometri
depărtare. De acolo, mai erau până la spital încă vreo şase –
iar vremea era înşelătoare. Maşina îşi croia cu greu drum

191
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

prin zloată şi ceaţă, înaintând ca melcul. Pe şoseaua cu două


benzi era imposibil să vezi ceva la câţiva centimetri distanţă.
— Am trecut pe banda opusă? întrebă Bill, închizând
radioul. Se aplecă în faţă şi scrută întunericul. Doamne, nu
văd nimic!
N-a spus-o ca pe-o rugăciune, dar acum îmi dau seama că
asta era. Nu vedeam nicio maşină în faţa sau în spatele
nostru, dar, brusc, parcă picat din cer, trecu prin stânga
noastră un camion. În loc să-şi continue drumul, şoferul
încetini şi aprinse farurile din spate, luminându-ne drumul.
Oriunde s-ar fi dus, noi îl urmam; n-aveam altă soluţie.
Camionul ne-a scos încet de pe drum şi ne-a dus în
parcarea unei biserici la periferia unui orăşel. Am putut
vedea, prin ceaţa deasă maşinile parcate şi dreptunghiul
auriu care era, de fapt, uşa bisericii. Am urmat camionul
prin parcare până în faţa prezbiteriului unde ne-am oprit.
Camionul şi-a continuat drumul şi a ieşit din parcare.
Bill a coborât din maşină şi s-a năpustit în prezbiteriu
după ajutor. Preoţii erau deja în biserică la slujba de
Crăciun, dar menajera era încă acolo şi ştia ce trebuie făcut.
După ce a chemat ambulanţa, l-a ajutat pe Bill să mă mute
pe bancheta din spate şi a rămas lângă mine. Cinci minute
mai târziu, în acordurile „Odei bucuriei” venind dinspre
biserică, se năştea fetiţa mea. Când a sosit ambulanţa, avea
deja „vârsta” de zece minute. Era micuţă şi perfect
sănătoasă. Căpşorul chel se iţea din puloverul preotului,
înfăşurat în jurul ei pe post de scutec.
Menajera, tipul acela mămos, care ia iniţiativa, a insistat
să meargă cu mine la spital în ambulanţă, iar Bill ne-a
urmat în maşina noastră.
— Taţii pot şi ei o dată să-şi facă rost singuri de micul
dejun, spuse ea făcând cu ochiul.
192
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
Zâmbi micului balot din braţele mele.
— Ai putea să-i spui Carol, sugeră ea, sau poate Noelle sau
Gloria.
— Cred c-o să-i spunem Joy (bucurie), am spus,
gândindu-mă la melodia ce ne însoţise pe tot parcursul acelei
nopţi aventuroase. Şi poate Dorothy al doilea nume, după
mama mea.
Menajera dădu din cap.
— Dorothy înseamnă „darul lui Dumnezeu”, spuse ea.
Numai a doua zi, în dimineaţa de Crăciun, mi-am adus
aminte să întreb numele şoferului care ne arătase drumul.
Nu avusesem timp să-i mulţumim înainte să dispară, după
ce făcuse o asemenea faptă bună.
— Mă întreb cine o fi, i-am spus menajerei, descriind în
detaliu camionul, în speranţa că l-ar putea recunoaşte. Dar
nu ştia, şi nici ceilalţi oameni din oraş cu care am vorbit mai
târziu. Şi totuşi, şoferul acela a ştiut exact unde să ne ducă.
De-a lungul anilor, prietenii ne-au sugerat că, în noaptea
aceea, ne-a vizitat un înger. Poate că aşa a fost. Sunt lucruri
care nu pot fi explicate niciodată. Dacă şoferul nostru
misterios a fost om sau înger, nu ştiu; ceea ce ştiu cu
certitudine este că în noaptea în care fiica mea, Joy, a venit
pe lume, Dumnezeu a fost alături de noi.
W. Shirley Nunes

193
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Un dar indescriptibil

În simplitatea căminului, în primele zile după ce se naşte un


copil, vezi din nou cercul magic închis, sentimentul
miraculos a doi oameni care există unul pentru celălalt.
Anne Morrow Lindbergh

S-a furişat în lume, şi în braţele mele, pusă acolo de


ceruri. Vine drept de la Dumnezeu. Un dar indescriptibil. O
privesc şi simt cum aerul din jurul ei se umple de pace şi
puritate. Cu lacrimi de bucurie în ochi, îi şoptesc: „Suntem
fericiţi că eşti aici. Am aşteptat atât de mult să te vedem”.
Micuţa deschide ochii – iar eu sunt transfigurată – o clipă
eternă plină de infinitatea a ceea ce este viaţa. Văd în ochii ei
recunoaşterea totală, dragostea necondiţionată şi încrederea
absolută. Sunt mamă. În clipa aceea simt, iar cu inima ştiu,
tot ce trebuie să ştiu ca s-o îndrum.
Întinsă în pat, doarme între mine şi tăticul ei. Îi numărăm
degeţele de la mâini şi de la picioare şi ne minunăm de
perfecţiunea unor forme atât de mici. Căutăm asemănările
cu noi, dar şi ceea ce o distinge de noi, făcând-o unică. Nu
spunem nimic, dar inima şi mintea noastră sunt pline de
gânduri – de speranţele şi visurile pe care ni le facem pentru
ea, de ceea ce va deveni, de darurile pe care ni le aduce odată
cu venirea ei pe lume şi de felul în care face cunoştinţă cu
lumea. Privind-o doar şi simţind dragostea şi drăgălăşenia pe
care le aduce cu ea, şi ni se pare că stresul şi greutatea lumii
ni se ridică de pe umeri şi prinde formă ceea ce este cu
adevărat important şi adevărat pe lume – ca şi cum ne-am
găsi în prezenţa unui mare şi înţelept mag. E greu să
închidem ochii şi să adormim.
194
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
Trec zilele şi anii, iar noi suntem înfioraţi de transformările
fiinţei ei în devenire. Primul zâmbet, primul cuvânt, primul
pas – toate conform planului, dar la timpul dorit de ea şi în
felul ei aparte. Ne învaţă cum să ne jucăm din nou; cum s-o
luăm mai uşor şi să vedem lumea din nou. Să redescoperim
lucrurile pe care le vedeam cândva şi noi, şi să înţelegem. E
clar că sunt multe lucruri pe care ea şi le aminteşte, le simte
şi le vede, lucruri pe care noi nu mai suntem în stare să le
vedem, sau poate că n-am fost niciodată.
Timpul va zbura; dintr-odată, va fi mare, o tânără gata să-
şi ia zborul în lume şi să dăruiască lucrul pentru care a fost
trimisă aici. A o lăsa să plece va fi dureros, şi totuşi suntem
conştienţi că nu e a noastră ca să o păstrăm. A venit la noi să
ne înveţe ceva, să ne dea bucurie, să ne întregească şi să ne
unească cu Dumnezeu.
Jeannette Lisefski

195
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Intuiţia maternă

Eram aproape de sfârşitul primei mele sarcini şi obligată


să stau la pat 24 de ore. După ce fusesem foarte aproape de
un avort, nu ne puteam permite să riscăm. Întinsă în pat, nu
prea aveam ce să fac decât să vorbesc cu pruncul meu şi să
mă bucur de mişcările lui. Mă saluta în fiecare dimineaţă la
nouă, ca un ceas, se mişca de colo-colo, dansa puţin, îşi
găsea un colţişor unde se odihnea şi mai făcea câteva
mişcări.
Cu două săptămâni înainte de data la care ar fi trebuit să
se nască, m-am trezit şi n-am simţit nimic. Una din cărţile
despre perioada de sarcină pe care le citeam afirma că se
poate întâmpla şi aşa, am încercat, deci, să mă relaxez. Dar
după ce Phil Donahue a venit şi a plecat, după ce a apărut şi
Oprah la ora 10.00, şi tot nu era nicio mişcare, m-a cuprins
neliniştea. L-am chemat pe doctorul meu.
— Nu-ţi face griji, mi-a spus el. Astfel de lucruri se
întâmplă des. Dacă trec opt ore fără nicio mişcare, atunci
trebuie să ne îngrijorăm. Tocmai ce scria şi-n carte.
Acesta e momentul în care a intrat în scenă, brusc,
„intuiţia maternă”. Nu-mi păsa ce spun specialiştii – eu ştiam
că nu e în regulă ceva. L-am sunat din nou pe doctor să-i
spun că sunt pe drum spre clinică ca să mi se permită să
aud bătăile de inimă ale fătului. Nu-mi păsa dacă toată
lumea credea că exagerez. Mă ghidam după instinct.
Soţul meu a venit de la serviciu la clinică şi a ajuns tocmai
când asistenta mă conecta la monitor. Inimioara micuţei
mele bătea, constant dar slab. Iar la 11.30, ultrasunetele au
arătat că inima era singurul lucru care se mişca!

196
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
Am fost dusă rapid la spital în stare de şoc, la ordinele
doctorilor de a se elibera o secţie chirurgicală de urgenţă.
Copilul meu avea să moară? Sora de la spital ne-a trecut
fulgerător prin faţa biroului de la intrare.
— Totul e pregătit!
Scena arăta ca în „Spitalul de urgenţă”. Când soţul meu a
parcat maşina, eu eram deja pe o targă, cu un intravenos în
braţ, pregătită pentru operaţie.
L-am strâns tare pe soţul meu de mână – pentru viaţa
scumpă – viaţa Angelicăi – tot timpul cât a durat operaţia. A
fost scoasă cianozată. Doctorul a plesnit-o o dată, de două
ori, din nou. Te rog, Doamne, Te rog, nu mi-o lua. Şi atunci a
scos un scâncet – cel mai frumos sunet pe care l-am auzit în
viaţa mea. Printre lacrimi, am sărutat-o pe fiica noastră şi i-
am urat bun venit pe lume. Se înfăşurase în cordonul
ombilical şi dacă nu veneam la clinică când am venit, am fi
pierdut-o.
Ce m-a făcut să mă duc? A fost intuiţia maternă, acel al
şaselea simţ pe care-l au mamele când e vorba de copiii lor.
Mă minunez şi sunt recunoscătoare instinctului meu matern
care şi-a făcut simţită prezenţa înainte să devin mamă
oficial, sfătuindu-mă să iau măsuri ca să-mi salvez copilul.
Şi Angelica mea? Este acum o fetiţă sănătoasă şi precoce,
de 10 ani. Ia ghiciţi care e povestea ei preferată, seara, la
culcare: „Mai povesteşte-mi, mami, cum m-am născut. ”
Amy Hilliard-Jones

197
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Seamănă cu noi

Cu trei luni înainte de a se naşte primul meu copil, am


început să adun lucruşoare pentru el. Aveam deja câteva
hăinuţe de-ale mele pe care le păstrase mama, câteva de-ale
tatii pe care le păstrase bunica, şi câteva croşetate de mama
şi bunica cu mulţi ani în urmă, dintr-o dorinţă anticipativă
prea timpurie, a evenimentului.
Erau câteva rochiţe, una lungă de bumbac a tatii, care era
cea mai frumoasă şi mai delicată, două scutece, botoşei şi
câteva căciuliţe pe care le-am probat pe pumnul soţului meu.
Nu sunt foarte bună la lucrul de mână, dar era important
pentru mine să fac de mână pernuţele, plăpumioara şi
bordurile pentru coşul în care urma să doarmă copilul.
Aveam fotografii de-ale mele, îmbrăcată într-un lung scutec
alb, şi mi s-a părut cea mai bună modalitate de a începe o
viaţă nouă. Aşa că am făcut unul la fel din satin, cu ochiuri
albe şi funde – singurul lucru pe care l-am făcut vreodată –
şi a ieşit minunat.
Apoi am trecut la cumpărături. Scutece, borcane, jucării,
biberoane, pături, cărucior, scaun pentru maşină, suzete şi
altele. Îţi trebuie o grămadă de lucruri ca să creşti un
bebeluş în maniera modernă cu care ne-am obişnuit.
Toate lucruşoarele moi, nou-nouţe, au fost aranjate cu
grijă în camera galben deschis care urma să devină curând
camera copilului şi care deja mirosea a pudră pentru copii.
M-am jucat cu toate asta în vreme ce aşteptam.
N-am aşteptat prea mult. A sosit la data cuvenită, după
tradiţia marelui Cezar. Era roşie la faţă din cauza celor 21 de
ore în care încercase, din greu, să vină pe lume, dar căpşorul
avea o formă minunată, era perfect cheală şi, bineînţeles,
198
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
perfect de frumoasă. Trei kilograme şi jumătate, 50 cm, 5
ianuarie, 1980, ora 12.53.
De ce se menţionează toate aceste detalii ale copiilor?
Pentru că fiecare lucru în parte legat de ei este fascinant şi
important, de-aia.
Când mi-a fost pusă în braţe, m-am uitat la ea, a deschis
ochişorii spre mine şi a zâmbit. Ştiu, se spune că bebeluşii
nu zâmbesc. Acestora le spun: „Ei, na!”. Ei i-am spus: „Bună,
iubito!”
Revenind la lunile în care adunam lucruşoare, eu şi soţul
meu compilasem liste lungi de nume şi tot discutând,
comparând şi eliminând, ne-am oprit la Katherine, dacă era
fată, şi Benjamin, dacă era băiat. Copilul avea să poarte, ca
al doilea nume, numele tatălui meu: Lindsey. Şi, desigur,
Farris.
Katherine Lindsey Farris.
Când le-am telefonat părinţilor să le spun că s-a născut şi
cum o cheamă, tata m-a rugat să repet numele. A fost una
din primele mele bucurii de mamă să constat că literatul,
elocventul meu tată rămăsese fără cuvinte.
Când a venit vremea s-o aducem acasă, am îmbrăcat-o în
scutecul acela delicat, care fusese al tatii, i-am pus o
căciuliţă drăguţă şi o pereche de botoşei croşetaţi care s-au
dovedit a fi uriaşi.
Primii prieteni cu care am vorbit ne-au întrebat cu cine
seamănă, iar eu am trântit-o: „Seamănă cu noi!” Înainte de
momentul acela, nici nu mă gândisem la asta. Dar zece luni
mai târziu, s-a mai gândit cineva la acelaşi lucru: judecătorul
care ne-a dat aprobarea pentru adopţie.
Judy Farris

199
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Mama

Eu am devenit mamă în alt fel, nu în modul convenţional.


Aş fi putut alege să fiu însărcinată, dar, împreună cu soţul
meu, am decis, în schimb, să pornim la drum, ca familie
completă, prin adopţie – să adoptăm copii cu nevoi speciale,
care aşteaptă să aibă un cămin şi o familie.
Ştiam că vom avea de înfruntat privirile mirate şi
întrebările nepoliticoase ale celor din jurul nostru, dar noi
simţeam că pe acest drum trebuie să mergem. Poate că, într-
o bună zi, voi face un copil; eram conştientă că acea
experienţă va fi incredibilă şi emoţionantă în felul ei. La fel ca
aceea din prima noapte când am devenit mamă.
Urma să adoptăm doi fraţi – Jesse, cinci ani, şi Mario,
patru. O privire aruncată la fotografiile băieţilor din
momentul în care fuseseră găsiţi – subponderali şi îngrozitor
de bolnavi – şi toate dubiile pe care le-am fi putut avea au
dispărut. Îi primisem în inimile noastre chiar înainte să-i
vedem. Oare ei ne vor accepta pe noi?
În loc să fac prima baie bebeluşului meu sau să-l hrănesc
pentru întâia oară, m-am trezit stând cu picioarele
încrucişate pe covor într-o casă străină şi încercând, fără
succes, să îmbin două bucăţi de plastic dintr-un Lego pentru
a forma un submarin, împreună cu unul din fiii mei.
Nu puteam să-mi iau ochii de la băieţii mei. Mario îşi
mişca cu repeziciune mânuţele în jurul bărcuţei cu motor pe
care o construia, deşi din când în când se mai oprea să
arunce o privire înspre mine ca să se asigure că sunt încă
acolo. Era un copil superb – genele lungi măturând obrazul,
ochii mari căprui urmărind cu atenţie ceea ce ieşea din
mâna lui. Nu-mi venea să cred că are patru ani; era atât de
200
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
mic; arăta mai degrabă ca un copil de doi ani; mi s-a strâns
inima gândindu-mă la fotografiile „dinainte” pe care le
văzusem mai devreme. Acum arăta chiar grăsuţ – două
picioruşe durdulii alergând încoace şi-ncolo ca să ne aducă
jucăriile pe care voia să ni le arate. Era atât de fericit, atât de
încrezător.
Jesse, pe de altă parte, părea mai mare de cinci ani. Deşi
împlinea şase ani în câteva luni, avea alura unui băiat de
opt-nouă ani – foarte serios şi extrem de preocupat de
bunăstarea şi comportarea fratelui său. Am stat şi l-am privit
corectându-l pe Mario de mai multe ori în seara aceea şi
înconjurându-l protector, vrând să fie sigur că străinii aceştia
– noii lui părinţi – nu-i vor face niciun rău frăţiorului pe care
se străduise, toată viaţa lui – să-l ocrotească şi să-l educe.
Ne va lăsa vreodată să preluăm noi responsabilităţile de
părinte ca să poată fi şi el copil – nu din nou, ci pentru întâia
oară? Speram să existe încă o ferăstruică prin care
capacitatea de a avea încredere într-un adult să intre în viaţa
lui Jesse. Îmi asumasem oare o responsabilitate mai mare
decât puteam să duc?
— Mami, vrei să-mi dai piesa aceea? am auzit rostind un
glăscior lângă mine.
Apoi, vocea s-a auzit din nou, un pic mai tare de data asta.
— Mami, vrei să-mi dai piesa aceea, te rog?
Am întors capul să mă uit la Jesse ca să-i spun că mama
lui vitregă ieşise din cameră, dar m-am oprit în mijlocul
propoziţiei pentru că am văzut că se uită la mine.
Mami…?
— Te… referi la… mine, Jesse? am întrebat încet.
A dat din cap cu gravitate şi a arătat ceva peste umărul
meu.

201
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

— Am nevoie de piesa aceea de pe masă, a spus, uitându-


se concentrat în ochii mei.
Am întins mâna în spate, am luat piesa micuţă, albastră
de pe măsuţă şi i-am întins-o. A zâmbit.
— Mulţumesc, a spus politicos, fixând-o repede la locul ei.
— Îmm… pot să-ţi dau o îmbrăţişare? Crezi că se poate?
Mi-era teamă să pun această întrebare. Era ca şi cum aş fi
pus-o unuia de 30 de ani. Dar doream atât de mult să se
poarte şi să se simtă şi el ca un copil de cinci ani. Venise
vremea să aibă doar cinci ani.
A ezitat, apoi m-a privit. Vedeam pe faţa lui cum
cântăreşte problema. Poate să aibă încredere în mine?
Apoi a dat din cap. „Da”, rosti, lăsând submarinul jos.
Am întins mâinile, iar el a venit şi s-a aşezat în poala mea.
L-am cuprins în braţe şi l-am ţinut cât de strâns am putut.
L-am simţit punându-şi braţele în jurul gâtului meu şi
răspunzându-mi la îmbrăţişare. În acel moment am ştiut că
el îmi oferea darul de a fi mamă. Şi poate, doar poate, i-aş
putea oferi şi eu lui darul de a fi copil.
Barbara L. Warner

202
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -

Nu vreau să am un nou frăţior

— Nu vreau să am un nou frăţior.


Acesta a fost răspunsul fiului nostru mai mare, Brian,
când i-am spus că eu şi tăticul lui îl aşteptăm pe cel de-al
treilea copil. Supravieţuisem primei runde de rivalităţi dintre
fraţi, când se născuse fratele lui, Damian. Dar acum,
vârstnicul de trei ani, Brian, se ţinea tare pe poziţie în
privinţa noului frăţior şi nici logica, raţiunea sau talentul
nostru persuasiv nu l-au putut scoate dintr-ale lui.
Mirată, l-am întrebat:
— De ce nu vrei să ai un nou frăţior?
Cu ochii mari şi plini de lacrimi, s-a uitat drept în ochii
mei şi a zis:
— Pentru că vreau să-l păstrez pe Damian.
Rosemary Laurey

203
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Mai presus de puterile noastre

Când a sunat soneria în după-amiaza aceea, m-am dus să


răspund, cuprinsă de toropeală. Era cel mai prost moment
posibil pentru a-mi intra mecanicul în casă. Eram
însărcinată în luna a cincea şi nu mai fusesem niciodată cu
nervii la pământ cum eram acum, aşteptând să sune
telefonul. De fapt, era cel mai prost moment ales de sistemul
nostru de alarmă să se defecteze – punct. Nu numai nervii ne
erau supraîncărcaţi, nu mai aveam nevoie şi de altă factură
de reparaţii.
Finanţele noastre erau nesigure. Aveam greţuri dimineaţa
din cauza sarcinii; situaţia s-a înrăutăţit atât de mult că am
fost nevoită să încetez lucrul – o înjumătăţire a veniturilor pe
care nu o luasem în calcul aşa devreme. Deşi ne era greu din
cauza banilor, eram amândoi prea bucuroşi de eveniment ca
să ne plângem. Încercasem un an şi jumătate să facem un
copil şi suportasem până şi prima etapă a testului de
fertilitate, fără niciun rezultat, însă. Şi totuşi, după numai o
lună, primisem telefonul la care visasem atât. Eram
însărcinată!
Primele trei luni au decurs normal, cu excepţia acelei
senzaţii de greaţă şi slăbiciune dimineaţa, dar ştiam că e
trecătoare. Aşteptam cu nerăbdare fiecare vizită la doctor şi
ne bucuram că învăţăm din ce în ce mai mult despre copil.
De aceea, când m-a întrebat doctorul dacă vreau să-mi fac o
analiză a sângelui care arată spina bifida, printre altele, la
făt, n-am ezitat să spun da.
Când au fost gata rezultatele, doctorul ne-a telefonat
imediat. Pe un ton profesional care nu ascundea îngrijorarea,
ne-a spus că cifrele arătate de test erau atât de mici că
204
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
ieşiseră din diagramă. În loc de spina bifida, analiza sângelui
sugera sindromul Down.
Doctorul a programat imediat o amniocenteză. Chiar dacă
şi eu şi Rob eram neliniştiţi, ziua aceea ne-a tulburat şi mai
tare. Tehnicianul a folosit ultrasunete, aşa că pentru prima
dată am văzut cum se mişca copilul. Totul mi s-a părut,
brusc, atât de real. Aveam să devenim, fără urmă de îndoială,
părinţi, iar fiinţa aceea mică era băiat! Nu putea avea ceva
catastrofal de grav, nu?
Am revenit la realitate când ni s-a spus că rezultatele vor fi
gata peste două săptămâni. Ni s-a sugerat că toată această
aşteptare ne împinge spre capătul limitei de încheiere a
sarcinii în siguranţă. Cu toate acestea, oricare ar fi fost
diagnosticul, nu consideram că asta ar fi o opţiune pentru
noi.
Eram în aşteptare. Nicicând până atunci nu simţisem că
două săptămâni pot părea interminabile. Am încercat să-mi
ocup timpul, să mă gândesc la altceva, dar cuvintele acelea
„a ieşit din diagramă” mi se tot învârteau în minte. N-a ajutat
nici măcar faptul că alarma casei se pornea să urle când ne
aşteptam mai puţin. Rob, se ducea, bineînţeles, la lucru, în
fiecare zi. Eu mă simţeam singură şi neajutorată.
A sosit, în sfârşit, ziua în care trebuia să primim
răspunsul. N-am să uit niciodată cât de agitată am fost,
stând acasă singură toata dimineaţa şi aşteptând să sune
telefonul care n-a sunat. Pe la amiază n-am mai putut răbda.
Am sunat eu, dar asistenta mi-a spus că nu aveau încă
rezultatele.
Dimineaţa s-a schimbat în amiază târzie. Când a sunat
soneria, am sărit până în tavan. Ca un pilot automat, i-am
dat drumul în casă mecanicului, i-am arătat sistemul de

205
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

alarmă, şi l-am lăsat acolo. Copleşită de aşteptare, singurele


mele gânduri în legătură cu mecanicul erau o combinaţie de
„Asta o să ne coste o grămadă!” cu „Există, oare, o mai
proastă sincronizare decât asta?” Credinţa cu care fusesem
crescută în „sincronizarea perfectă a Domnului” începea să
dea semne grave de oboseală.
După vreo două ore a sunat asistenta. Dacă-mi amintesc
bine ce a spus, aproape că a sunat ca o glumă proastă. Era o
veste bună şi una proastă.
Vestea bună era că fiul nostru nu avea sindromul Down.
Vestea proastă era că avea doi cromozomi care erau uniţi. Ne-
a explicat că dacă eu sau Rob suntem în aceeaşi situaţie,
copilul va fi sănătos. Dacă niciunul din noi nu aveam acel tip
de cromozomi, însemna că ceva lipsise la formarea genelor
copilului.
— Ceva lipsise? Mă străduiam să nu urlu. Ce anume? Ce
înseamnă asta?
— Îmi pare rău, doamnă Horning, nu există nici-o cale de
a vedea ce nu e în regulă până la naştere. Acum cel mai bun
lucru pe care-l puteţi face dumneavoastră şi soţul
dumneavoastră este să veniţi aici pentru o probă de sânge.
— Chiar acum? Şi putem afla rezultatul azi?
— Azi putem face analiza. Rezultatele vor fi gata în cinci
zile.
Cinci zile?
În momentul acela mi-am pierdut controlul. Am făcut o
criză de isterie. Nu-mi amintesc să mai fi ţipat sau plâns
vreodată aşa în cei 34 de ani ai mei. Am simţit ca şi cum
cineva mi-ar fi dat un pumn în stomac iar eu mi-am
recăpătat răsuflarea după îndeajuns de mult timp ca să mai
primesc unul.

206
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
Îmi aduc aminte că, încă în starea de isterie, l-am sunat pe
Rob la birou.
— Colleen, iubito, ascultă-mă. Vreau să te duci la vecinul
de alături, bine? Plec de la serviciu imediat ce pot, dar nu
vreau să stai singură în casă.
Cuvintele şi îndemnurile lui surescitate de a mă duce să
cer ajutor n-au reuşit să străpungă panica ce mă copleşise.
Am trântit telefonul în furcă.
Stăteam lângă telefon respirând cu greu, când mi-am dat
seama că mecanicul lucra încă în camera din faţă. Nu-mi
venea să cred că auzise totul. Mâhnită până în adâncul
sufletului, am simţit nevoia să mă scuz. Am ieşit din cameră,
plângând încă.
Stătea în pragul uşii, ca şi cum mă aştepta. Înainte să pot
scoate o vorbă, m-a luat şi m-a pus pe scaun.
— Stai jos, m-a dăscălit el. Stai jos şi linişteşte-te.
Dăscăleala şi tonul lui blând m-au prins cu garda lăsată.
Stând jos şi respirând, am simţit că mă calmez.
Străinul s-a aşezat în faţa mea. Cu glas şoptit, mi-a
povestit cum el şi soţia lui au pierdut primul copil, care se
născuse mort pentru că nu-şi dăduse seama că soţia lui
făcuse diabet în timpul sarcinii.
A continuat explicându-mi cât le-a fost de greu să accepte
ce li se întâmplase, dar că, în final, a trebuit să cedeze şi să
accepte faptul că fusese ceva dincolo de puterile lor.
M-a privit şi a zis:
— Înţeleg cât de tare te doare sufletul în acest moment.
Dar nu e nimic de făcut decât să-ţi păstrezi credinţa şi să
înţelegi că tot ce se întâmplă cu copilul vostru e mai presus
de puterile voastre. Cu cât încerci mai mult să preiei
controlul, să deţii controlul asupra copilului, asupra

207
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

analizelor, cu atât mai adânc te va sfâşia incapacitatea de a


schimba lucrurile.
M-a luat de mână şi mi-a spus că în urmă cu câteva luni li
se născuse al doilea copil. De data asta, totul a decurs
normal. El şi soţia sa fuseseră binecuvântaţi cu o fetiţă.
Mi-a spus că se mai gândeşte încă la primul copil, care era
băieţel, dar, din cine ştie ce motive, n-a fost să fie. M-a rugat
din tot sufletul să-mi păstrez încrederea în copilul meu şi mi-
a spus că el presimte că totul are să fie bine.
Apoi, la fel de molcom cum îmi spusese povestea lui, s-a
ridicat şi a luat-o spre uşă. A întors capul şi mi-a spus că
terminase treaba – reparase alarma.
Mă ajutase cum nimeni n-ar fi putut-o face mai bine – ce i-
aş fi putut spune? Tot ce a ieşit din gura mea a fost un timid
„mulţumesc”.
Apoi mi-am adus aminte că nu-l plătisem.
A zâmbit şi a zis că nu-i datorez nimic. Tot ce-mi cere e să
am încredere.
Momentul şi omul, după cum s-a dovedit, s-au sincronizat
perfect.
Colleen Derrick Horning2

2
Nota editorului: Fiul lui Colleen şi al lui Rob s-a născut patru luni mai
târziu. A avut aproape 4 kg, şi e întruchiparea sănătăţii.
208
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -

O comoară nepreţuită

Aşteptasem aproape cinci ani acest moment. Cinci ani în


care am suportat golul din braţele sterilităţii, ploaia de
cadouri la naşterea copiilor altora, întrebarea, venită cu cele
mai bune intenţii, de la prieteni:
— Eşti însărcinată?
Doream din tot sufletul să am şi eu copilul meu, şi, în cele
din urmă, iată că se întâmpla. Copilul urma să sosească în
orice clipă. Eu şi soţul meu aşteptam cu răsuflarea tăiată,
inimile ne tresăltau de nerăbdare. Va fi cu noi curând –
curââând! Ni se spusese că e băiat. Un băiat al nostru,
numai al nostru. Ce bucurie!
Cu mulţi ani în urmă, înainte de a face cunoştinţă cu
lungul, durerosul drum al dorinţei noastre de a avea un
copil, alesesem un nume de băiat. Din motive neştiute, nu
reuşiserăm să ne hotărâm şi la un nume de fată, numai
numele de băiat ne venise în minte repede, fără ezitări, fără
să ne mai gândim a doua oară. Pe fiul nostru îl va chema
Nathan Andrew, sau „Dar de la Dumnezeu”, în ebraică. Nu
cunoşteam semnificaţia numelui când am început să-l
pronunţ ca să-l aud cum sună. Îmi plăcea cum se rostogolea
– clinchetul fin, masculin pe care-l producea în urechea
mea. Am ales numele copilului nostru cu mult înainte chiar
de a-l concepe, pe când nu era decât o dorinţă ascunsă în
inima mea. Odată ce am aflat semnificaţia numelui, bucuria
mi-a fost dublă. Cât de bine se potrivea acest nume darului
nepreţuit venit de la Dumnezeu.
Acum îl aşteptam pe Nathan Andrew să sosească. Anii
plini de suferinţă pe care-i îndurasem se vor pierde în curând
în ceaţa amintirilor.
209
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Se apropia o maşină care a parcat în faţa casei. Ne-am lipit


de geam, privind, plini de nerăbdare, la femeia care a coborât
din maşină cu un scaun de copil învelit cu o păturică. Îmi
ţineam răsuflarea în timp ce ea înainta spre casă, iar privirea
nu mi se dezlipea de la pachetul din braţele ei. Acum-acum
aveam să-mi ţin copilul în braţe. Da, Dumnezeu hotărâse să
ne răspundă la rugăciuni în acest fel: adopţia.
Dintr-odată, totul începu să se mişte cu încetinitorul, în
timp ce prin mintea mea treceau întrebări cu iuţeala
fulgerului. Ce s-o fi întâmplat cu fata care l-a născut? Ce s-o
fi întâmplat cu cel care i-a fost tată? Ce făceau în acest
moment?
Un singur act pasional dăduse naştere la un lanţ de
evenimente care culminaseră cu naşterea şi viaţa acestui
copil nevinovat. Ce discuţii triste trebuie să fi avut loc în
familiile acestor adolescenţi după câteva luni de la acel act
pasional.
Fata ar fi putut face un avort. Ar fi fost, fără îndoială mai
uşor decât să poarte ruşinea de a fi mamă la 16 ani. Ar fi fost
mai uşor decât să vadă cum pielea ei tânără, frumoasă, de pe
burtă se întinde ca s-acopere o proeminenţă uriaşă, iar
ţesutul de sub ea se rupe, lăsând cicatrice pe viaţă. Ar fi fost
mai uşor decât să trăiască durerile naşterii când ea însăşi nu
era mai mult decât un copil. Ar fi fost mai uşor decât să ducă
un copil în pântece timp de nouă luni, să-l simtă cum se
mişcă, sughiţe, cum îi bate inima, şi apoi să-şi ia adio de la el
cu un sărut imediat după ce l-a născut.
Mă gândeam la copila aceea, mai tânără cu zece ani decât
mine. Era undeva în oraş, revenindu-şi după naşterea
copilului ei care nu mai era al ei acum. Probabil că hormonii
se agitau crunt în trupul ei, făcând lacrimile să-i fie tovarăş –
iar braţele nu îmbrăţişau decât aerul.
210
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
După nouă luni de aşteptare, dăduse naştere unui băieţel.
După cinci ani de aşteptare, noi luam acum băieţelul şi-i
dăruiam viaţa pe care o merita. Eram mama şi tatăl care-l
iubeau şi se îngrijeau de nevoile lui fizice, emoţionale şi
spirituale cum o copilă ca ea n-ar fi fost în stare.
Cu lacrimi în ochi, am mulţumit străinei al cărei copil era
acum al meu. Punându-se în pericol pe sine, îl purtase şi-l
hrănise în trupul ei, suportase durerile facerii şi urma să
poarte cicatricele naşterii până în ziua morţii. Şi totuşi, mi-l
dăduse mie.
Eu eram mama lui acum şi în tot restul vieţii lui. Am tras
uşor pătura care acoperea ca un cort scaunul de copil şi l-
am privit în ochi pe fiul meu. Doi ochi mari, cenuşii, tiviţi cu
gene negre, dese, mă priveau solemn. Am atins mânuţele şi
picioruşele perfecte. Era tare frumos!
Rostind din inimă cuvinte de recunoştinţă, i-am şoptit
„Mulţumesc!” nu numai lui Dumnezeu pentru că răspunsese
rugăciunilor noastre şi ne trimisese un fiu, ci şi fetei pe care
nu aveam s-o întâlnesc niciodată. O fată al cărei dar era o
comoară nepreţuită. Mulţumesc.
Sandra Julian

211
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Aleasa

Nici carne din carnea mea


Nici suflet din sufletul meu
Dar, totuşi, în mod miraculos, al meu şi numai al meu
Să nu uiţi, nici măcar o clipă,
Că n-ai crescut lângă inima mea,
Ci în ea.
Anonim

Era povestea mea preferată în orice ocazie. „Avusesem grijă


de copii ani de zile, dar, după o vreme, se întorceau la
părinţii lor. Acum ne doream un copil al nostru, unul pe care
să-l păstrăm pentru totdeauna”.
Când mama începea să depene povestea, stăteam de obicei
în poala ei, dar, când am mai crescut, îmi plăcea să stau în
faţa ei, ca să-i văd chipul. Văzusem câţiva din copiii aceia în
albumul cu fotografii: negri, albi, cafenii, duşi pe gânduri,
privind drept în faţă, sprijinindu-se de câine. În paginile cele
mai recente, râzând la aparatul de fotografiat, era un bebeluş
rotofei, fericit, şi aceea eram eu.
Mama continua: „Era în noiembrie 1947, şi îngrozitor de
frig – de fapt, a fost cea mai friguroasă iarnă din ultimii 100
de ani. Trenul era deja în staţie când am ajuns noi, şi pufăia
nori uriaşi de abur. Nu mai fusesem nicăieri de ani de zile
din cauza războiului, aşa că, după ce ne-am urcat, n-am
avut răbdare să stăm jos, eram prea surescitaţi. Nu ne-a
păsat nici de frig prea mult; totul era aşa de frumos! Ţara-
ntreagă părea să fi îngheţat. Totul era alb.”
Mama se oprea întotdeauna în acest punct şi zâmbea, iar
eu îmi imaginam un ţinut de basm, cu pomii înveşmântaţi în
212
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
gheaţă, ţurţuri din care picura apa, fulgi de nea îngheţaţi pe
geamurile trenului în constelaţii scânteietoare.
„Am ajuns în cele din urmă şi am luat un autobuz care ne-
a lăsat în faţa unei case imense. Stăpâna casei ne aştepta şi
ne-a servit cu o ceaşcă de ceai ca să ne încălzim. Apoi ne-a
condus să vedem casa. Se aflau acolo duzini întregi de copii!
Fetiţe şi băieţi, unii cu părul blond, alţii cu părul negru.
Erau copii cu ochi albaştri, iar alţii cu ochii căprui, ca ai tăi.
Am privit de jur împrejurul nostru timp îndelungat – erau
atât de mulţi şi majoritatea erau atât de drăguţi. Chiar nu
ştiam, tatăl tău şi cu mine, cum să alegem.”
Dacă stăteam în poală, mă strângea atunci în braţe, îşi
cobora privirea asupra mea şi mă săruta pe creştetul
capului. Dacă stăteam în faţa ei, îi vedeam privirea fixată în
depărtare şi faţa luminată de amintiri. Muream de nerăbdare
să aud şi restul, şi mă foiam ca un viermişor.
„Am ajuns, dintr-o dată, într-altă cameră şi acolo, în al
doilea pătuţ, te-am văzut pe tine. Fornăiai pe nas la noi, ca şi
cum ne aşteptai de-o viaţă, iar noi am ştiut imediat că tu eşti
cea pe care o voiam, că şi noi te aşteptasem pe tine. Ne-am
gândit că eşti cel mai drăguţ bebeluş din toată casa aceea, cu
chipul tău măsliniu şi claia de păr negru. Ni s-a spus că te
cheamă Susan şi că ai patru luni.
— Aceasta e aleasa? ne-a întrebat doamna, iar noi am
spus:
— Da, ea e, cu siguranţă, aleasa.
Te-am înfăşat şi ne-am întors la gară. Oamenii din tren se
tot perindau pe la noi.
— O, ce copil frumos. E al dumneavoastră? ne întrebau ei,
iar noi răspundeam:
— Da, tocmai am fost să o alegem.

213
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

— Ei, după privirea ei, aţi făcut alegerea cea mai bună.
Iar noi răspundeam:
— Aşa e.”
Atunci mă făceam ghem şi, ronţăindu-mi degetele de la
picioare, mă simţeam aparte. Uneori îmi părea rău de copiii
obişnuiţi. Ani de zile, ori de câte ori mergeam cu trenul, mă
gândeam că perechile pe care le vedeam şuşotind în
compartimentul nostru se duceau undeva să facă rost de un
copil care să fie al lor.
Noi te-am ales pe tine trebuie să fie cele mai dulci cuvinte
în orice limbă din lumea asta.
Sue West

214
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -

6 MOMENTE DEOSEBITE

Să ai o amintire cu copiii tăi,


Stai cu ei să vadă că îţi pasă;
Nicio jucărie nu poate-nlocui
Clipele preţioase petrecute împreună.
Elaine Hardt

215
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Ziua în care am înălţat zmeul

— Sfoară! a strigat fratele meu, dând buzna în bucătărie.


Ne trebuie mai multă sfoară.
Era sâmbătă. Ca de obicei, era multă forfotă, căci „şase
zile pe săptămână vei munci şi vei face tot ce ai de făcut” era
luat în serios pe atunci. Tata şi domnul Patrick, vecinul
nostru, trebăluiau pe afară.
Mama şi doamna Patrick, fiecare în casa ei, erau angajate
în curăţenia de primăvară. Vântul din ziua aceea de martie
era ideal pentru „întoarcerea pe dos” a dulapurilor de haine.
Lâneturile fluturau deja pe frânghiile de rufe din spatele
casei.
Băieţii se strecuraseră, nu ştiu cum, în spatele casei, cu
zmeiele. Chiar cu riscul ca fratele să fie pus să bată
covoarele, îl trimiseseră să mai ceară sfoară. În aparenţă, nu
se prefigura nicio limită până la care zmeiele ar fi putut să se
înalţe azi.
Mama s-a uitat cercetător prin sufragerie, la mobila în
neorânduială din cauza curăţeniei spartane. Privirea îi
lunecă, apoi, spre fereastră.
— Lăsaţi treaba, fetelor! Hai să le ducem sfoară băieţilor şi
să privim o clipă cum se înalţă zmeiele.
În drum am dat peste doamna Patrick, cu un zâmbet
vinovat pe faţă, urmată de fetele ei.
În viaţa mea n-am mai văzut o zi mai potrivită ca asta
pentru înălţat zmeie! Dumnezeu nu dă două zile ca asta într-
un secol. Am pus toată sfoara pe care o adusesem la zmeie,
şi ele tot s-ar mai fi înălţat. Cu greu mai puteam distinge
picăţelele portocalii de pe ele. Din când în când, înfăşuram
sfoara pe mosor şi le făceam să se smucească şi să coboare
216
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
până aproape de pământ doar de dragul bucuriei de a le
înălţa din nou. Ce încântare fără margini să alergi cu zmeul
încoace şi-ncolo, la dreapta, la stânga, şi să vezi bietele
noastre mişcări omeneşti reflectate, câteva clipe mai târziu,
în dansul maiestuos al zmeului în înaltul cerului! Ne-am
scris fiecare dorinţele pe bucăţele de hârtie şi le-am dat
drumul pe sfoară. Încet, inexorabil, urcau până ajungeau la
zmeu. Cu siguranţă, toate dorinţele ni se vor împlini.
Până şi taţii au renunţat la cleştele şi ciocanul lor şi ni s-
au alăturat. Mamele au avut şi ele partea lor de joacă, şi
râdeau ca nişte şcolăriţe. Vântul le răvăşi părul strâns şi
buclele se revărsară, fluturând peste obraji; şorţurile
cadrilate le biciuiau peste picioare. Amestecat cu
amuzamentul nostru era ceva ce semăna cu veneraţia.
Adulţii se jucau de-adevăratelea cu noi! M-am uitat o dată la
mama şi m-am gândit că era frumoasă. Chiar dacă avea
peste 40 de ani!
În ziua aceea n-am realizat când soarele s-a ascuns după
deal. Acelea n-au fost ore, doar adieri aurii. Cred că ne
ieşisem cu toţii din pielea noastră. Părinţii şi-au uitat de
îndatoriri şi de maturitatea lor demnă. Copiii şi-au uitat
combativitatea şi micile răutăţi. Poate că aşa e în rai, am
gândit eu confuz.
Se întunecase de mult când, îmbătaţi de soare şi aer, ne-
am dus împleticindu-ne de somn, înapoi în casă. Presupun
că am mâncat ceva în seara aceea. Presupun că s-a făcut şi
ordine, aşa, de suprafaţă, pentru că, duminică, casa arăta
destul de aranjată.
Ciudat a fost că nu s-a vorbit despre ziua aceea ulterior.
Eu mă simţeam puţin jenată. Cu siguranţă, niciunul din
ceilalţi nu fusese atât de profund tulburat ca mine. Am

217
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

încuiat amintirea aceea în colţul cel mai adânc al fiinţei mele,


acolo unde păstrăm „lucrurile care n-au cum să fie, şi totuşi,
sunt”.
Au trecut anii, când, într-o zi, forfoteam în bucătărie,
încercând să pun lucrurile la punct în vreme ce fetiţa mea de
trei ani nu-mi dădea pace plângând că vrea „în parc, să vadă
raţele”.
— Nu pot să merg! i-am spus. Am asta şi asta de făcut, iar
când o să termin, am să fiu prea obosită ca să merg pe jos
atâta.
Mama, care era în vizită la noi, îşi ridică privirea de pe
mazărea pe care o curăţa:
— E o zi minunată, se oferi ea; e cald, deşi adie un vânticel
plin de prospeţime. Îmi aduce aminte de ziua în care am
înălţat zmeiele.
M-am oprit brusc din goana între aragaz şi chiuvetă. Uşa
încuiată s-a deschis brusc şi odată cu ea, şuvoiul amintirilor.
Am tras şorţul de pe mine.
— Hai, i-am spus fetiţei mele. Ai dreptate, e prea frumoasă
ziua ca s-o pierdem în casă.
Au mai trecut zece ani. Ne aflam la capătul unui lung
război. Toată seara îi pusesem întrebări soldatului proaspăt
întors acasă, cel mai tânăr membru al familiei Patrick,
despre experienţa sa în prizonierat. Vorbise nestânjenit, dar
acum, rămăsese tăcut de o bună bucată de vreme. La ce se
gândea – amintiri întunecate şi înspăimântătoare?
— Auzi! Un zâmbet îi înflori pe faţă. Îţi aduci aminte – nu,
sigur nu-ţi aminteşti. Probabil că tu n-ai fost aşa de
impresionată ca mine.
Nu îndrăzneam să scot o vorbă.
— Ce să-mi amintesc?

218
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
— Când lucrurile mergeau prost în lagărul de prizonieri,
mă gândeam întotdeauna la ziua aceea. Îţi mai aduci aminte
ziua în care am înălţat zmeiele?
A venit iarna, şi odată cu ea, trista obligaţie de a face o
vizită de condoleanţe doamnei Patrick, rămasă de curând
văduvă. Mă îngrozea gândul la această vizita. Nu-mi puteam
imagina cum va înfrunta doamna Patrick viaţa, de una
singură.
Am vorbit puţin despre familia mea, despre nepoţii ei şi
despre schimbările din oraş. Apoi a rămas tăcută, cu privirea
la mâinile din poală. Mi-am dres glasul. Acum trebuie să
spun ceva despre pierderea suferită… Şi va începe să plângă.
Când şi-a ridicat privirea, doamna Patrick zâmbea.
— Stăteam aici şi mă gândeam, spuse ea. Henry s-a
amuzat grozav în ziua aceea. Îţi aduci aminte, Frances, de
ziua în care am înălţat zmeie?
Frances Fowler
Trimisă spre publicare de Ruth Rogness

219
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Dansează cu mine

Când suntem tineri şi visăm la iubire şi împlinire, avem în


minte nopţi pariziene inundate de lună sau lungi plimbări pe
faleză la apus de soare.
Nu ne spune nimeni că momentele cele mai importante din
viaţă zboară ca gândul, sunt neplanificate şi ne surprind
aproape întotdeauna cu garda jos.
Nu cu mult timp în urmă, îi citeam, la culcare o poveste
fetiţei mele Annie, care are şapte ani, când am devenit brusc
conştientă de privirea ei concentrată. Mă privea, parcă de la
mare distanţă, ca în transă. Părea că terminarea „Poveştii lui
Samuel Whiskers” nu era chiar aşa importantă cum
crezusem.
Am întrebat-o la ce se gândeşte.
— Mami, a şoptit ea, nu mă pot abţine să nu mă uit la
chipul tău frumos.
Am simţit că mă topesc.
N-a ştiut niciodată prin câte momente de încercare m-a
ajutat să trec în decursul anilor, lumina afirmaţiei ei plină de
iubire şi sinceritate.
Nu mult după aceea, m-am dus cu băieţelul meu la un
mare şi elegant magazin, unde sunetele melodioase ale unui
vechi cântec de dragoste ne-au atras lângă un muzician
îmbrăcat în costum de seară, care cânta la un pian imens.
M-am aşezat împreună cu Sam pe o bancă de marmură din
apropierea lui. Sam părea la fel de transfigurat de melodie ca
şi mine.
Nu mi-am dat seama că Sam se ridicase şi stătea în
picioare lângă mine decât când s-a întors spre mine, mi-a
luat capul în mâinile lui micuţe şi a spus:
220
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
— Dansează cu mine.
De-ar şti femeile care se plimbă în Paris sub clar de lună
imensa bucurie a unei asemenea invitaţii, făcute de un
băieţel rubicond, cu dinţi de lapte. Deşi vânzătorii au
chicotit, au zâmbit şi ne-au arătat cu degetul în vreme ce noi
alunecam şi ne învârteam în holul magazinului, n-aş
schimba dansul cu un asemenea gentleman încântător nici
dacă mi s-ar oferi în dar întregul univers.
Jean Harper

221
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Diagnosticul

O tânără mamă, diagnosticată cu o formă tratabilă de


cancer, s-a întors acasă de la spital, conştientă de înfăţişarea
ei şi de pierderea părului din cauza iradierii. Stătea pe scaun
în bucătărie, când apăru în uşă, pe tăcute, băieţelul ei şi o
studie curios.
Cum mama începu o explicaţie, concepută şi repetată mai
înainte, ca să-l ajute să înţeleagă ce vedea, băieţelul înaintă
şi se cuibări în braţele ei. Absorbit de gânduri, îşi lăsă capul
pe pieptul ei şi stătu aşa. Mama îi spunea:
— Cândva, sper să fie curând, o să arăt iar ca înainte şi
atunci o să mă fac bine.
Îngândurat, copilul îşi ridică capul. Cu francheţea celor
şase anişori, rosti simplu:
— Alt păr, aceeaşi inimă.
Mama n-a mai trebuit să aştepte acel „cândva, sper să fie
curând” să se simtă mai bine. Era deja mai bine.
Rochelle M. Pennington

222
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -

Cina în familie

M-am uitat la gemenii mei adolescenţi şi am simţit nevoia


să plâng. El purta pantaloni ca nişte saci, avea cercei în
urechi şi îşi vopsise părul portocaliu. Ea avea un cercel în
nas, un fals tatuaj şi unghii super-lungi. Era Paştele evreiesc
şi plecam la rudele noastre… la cină… să sărbătorim
împreună.
Ce or să zică rudele noastre? Îmi şi imaginam cum
şuşotesc mătuşile şi unchii mei, cum se privesc, ţâţâie din
buze şi clatină din cap. Aş fi putut începe cearta chiar acolo,
la uşă, înainte să plecăm. Aş fi putut să-i ameninţ, să-i
ironizez şi să le găsesc o justificare. Şi după aceea? Ştiam că
nu-mi arde de ceartă şi de cuvinte dure în această zi.
Ar fi fost mai uşor dacă aveau doar nouă ani.
— Fugi în camera ta să-ţi pui ceva ca lumea! aş fi spus.
Dar aveau 16 ani şi ce aveau pe ei era – pentru ei –
respectabil.
Şi am plecat. Eram pregătită pentru priviri cu subînţeles,
dar n-au apărut. Eram pregătită pentru şoaptele lor. Nu s-a
auzit niciuna. Copiii mei au luat loc (puţin incomodaţi) la
masa cu 20 de persoane. Stăteau pe aceeaşi parte cu verii lor
spilcuiţi. Au ajutat la servitul mesei şi au cântat cântecele de
sărbătoare. Fiul meu i-a ajutat pe cei mici să citească. Fiica
mea a ajutat la debarasarea mesei între două feluri. Au râs,
au glumit şi au turnat cafeaua în ceşti pentru vârstnici.
Am înţeles, privindu-le chipurile luminoase, că n-are
importanţă ce cred ceilalţi. Eu consideram că sunt
extraordinari. Duceau mai departe tradiţia noastră cu
entuziasm şi dragoste. Şi o făceau cu naturaleţe – pentru că
totul venea din inimă.
223
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Cum stăteam în faţa lor la masă, am putut să-i studiez.


Ştiam că părul, hainele lălâi şi tatuajele false nu erau decât
afirmarea personalităţii lor prezente. Ea se va schimba cu
timpul. Dar bucuria cu care cântaseră şi participaseră la
ceremoniile sărbătorii noastre, ca şi relaţia apropiată cu
ceilalţi membri ai familiei vor rămâne întotdeauna în sufletul
lor. Ştiam că acest lucru nu se va schimba, chiar după ce se
vor maturiza.
Sărbătorile de Paşti se vor încheia curând. Muzica dată la
maximum, prietenii şi haosul vor face, din nou, parte din
viaţa noastră. Nu voiam să se sfârşească această noapte.
Acestea sunt momentele preţioase care se strecoară în viaţa
noastră de mame. Nu cred că are importanţă cât de mici sau
mari sunt copiii noştri. Uneori, doar un zâmbet fugar,
caraghios, sau un gest mărunt pe care-l fac, iradiază acel
sentiment covârşitor care este dragostea totală.
M-am uitat la fiul şi fiica mea şi am simţit pacea şi
fericirea din sufletele lor. În acel moment, am simţit impulsul
să sar de la locul meu şi să-i îmbrăţişez. Voiam să le spun că
eu îi consider nişte copii minunaţi. Dar n-am făcut-o. În acel
moment aş fi vrut să mă duc la ei şi să-i ciupesc de obraji
cum făceam când aveau nouă ani şi să le spun cât de
frumoşi sunt. Dar n-am făcut-o. Am stat, în schimb, cuminte
la locul meu, am cântat şi am mâncat, şi am sporovăit cu
ceilalţi.
Aveam să le spun mai târziu, pe drum spre casă. Aveam să
le spun, între şase ochi, cât de mult a însemnat pentru mine
prezenţa lor la masă. Aveam să le spun cât sunt de
extraordinari şi cât sunt de mândră că sunt mama lor.
Aveam să le spun, mai târziu, când vom fi singuri, cât îi
iubesc de mult. Şi aşa am făcut.
Shari Cohen
224
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -

„Dacă le place părinţilor mei, aş putea s-o schimb?”

Reprodusă cu permisiunea lui Peggy Andy Wyatt.

225
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Regăsirea

Am trecut, în viaţă, prin multe momente dificile, şi, pentru


că sunt Joan Rivers, am fost nevoită să trec prin ele în
public. Uneori, să fiu mamă a fost, pentru mine, ceva
copleşitor. Când partenerul meu de afaceri, prietenul meu cel
mai bun şi, mai ales, soţul meu iubit, Edgar, s-a sinucis, asta
a îngreunat şi mai mult situaţia mea şi a fiicei mele, Melissa.
Chiar şi pentru o fiică şi o mamă care nu-şi pierd tatăl şi
soţul într-un suicid nu e uşor. Fiica adolescentă e în stare s-o
facă pe mama ei să contacteze OFN: Opoziţia Feminină
Neinteligibilă. Refacerea relaţiei mele cu Melissa după
moartea lui Edgar a fost, pentru mine, un proces lung şi
adeseori, chinuitor.
Şi totuşi, când s-a întors la colegiu pentru ultimul an
şcolar, ajunsesem să ne bucurăm una de tovărăşia celeilalte,
iar când s-a apropiat ceremonia de absolvire, mi-a spus că
am primit invitaţia din partea colegilor ei de clasă să vorbesc
la această festivitate. La început, am fost încântată. Dar pe
urmă m-am răzgândit: „N-aş vrea să transform asta în
„Ceremonia de înmânare a diplomelor – în rolul principal
Joan Rivers”.
— Sunt flatată, i-am spus Melissei. Dar cred că am să
refuz. Acest moment este al tău, şi nu vreau să ţi-l răpesc.
— Mamă, a zis ea cu căldură în glas, chiar dacă stai la
balcon, reflectoarele tot pe tine vor fi. Ar însemna mult
pentru mine să vorbeşti la ceremonie.
Şi astfel am ţinut o cuvântare la ceremonia de absolvire a
colegiului la Universitatea Pennsylvania. Am spus câteva
glume şi le-am dat absolvenţilor sfaturile obişnuite în această
ocazie. Dar ceea ce am simţit în acea zi n-a fost nimic
226
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
obişnuit. Fiica mea trecuse în doi ani printr-o suferinţă pe
care n-o merită nimeni nici într-o viaţă de om, şi învinsese.
Nu numai că a absolvit odată cu toţi colegii ei de grupă, dar
absolvise cu magna cum laude. Ce era şi mai important, îşi
păstrase bunătatea şi sensibilitatea sufletului.
După ce mi-am terminat alocuţiunea, m-am uitat după
Melissa în sală şi am văzut-o înconjurată de prietenii care o
ajutaseră, în ultimii doi ani, să învingă suferinţa. Puţine
evenimente te impresionează mai mult decât ceremonia de
absolvire a colegiului.
Melissa şi prietenii ei păreau a fi curajoşi şi încrezători,
gata să înfrunte lumea asta mare şi înfricoşătoare. Şi mai
ştiam că îi aşteaptă rechinii – fraţii celor din Fălci. Copiii
aceştia vor avea nevoie de curaj şi noroc cu carul. Vor trebui
să înveţe să nu cedeze niciodată. Speram ca unii din ei să
ştie că eu nu cedasem niciodată.
„Te iubesc, Melissa”, am rostit deodată, ca şi cum am fi
fost doar noi două, iar ea mi-a răspuns trimiţându-mi un
sărut de pe locul unde stătea. Bucuria şi mândria şi
sentimentul de uşurare că ne-am regăsit una pe cealaltă m-
au copleşit atât de tare că de-abia am reuşit să mă ţin pe
picioare până am coborât de pe podium.
Şi atunci clasa întreagă s-a ridicat în picioare şi m-a
ovaţionat. Cariera mea ascendentă s-ar fi putut încheia
atunci şi acolo, căci „a da gata Palatul Buckingham” n-ar fi
fost decât o acţiune în foaier în comparaţie cu asta. Sigur,
acestea erau cele dintâi aplauze care nu erau, de fapt, pentru
mine. Erau pentru Melissa. Am vrut să aplaud şi eu odată cu
ei. Eu şi Melissa supravieţuisem întâlnirii cu adolescenţa, şi
mai ales, întâlnirii cu o tragedie inimaginabilă.
Acum ne lega nu numai dragostea, ci şi prietenia.

227
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Joan Rivers

228
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -

Fiica mea, învăţătoarea mea

Copiii reinventează lumea pentru tine.


Susan Sarandon

Copiii te învaţă câte ceva în fiecare zi. Ca părinte, am


învăţat să mă aştept la asta. Cu toate acestea, mă uimea,
uneori, anvergura a ceea ce mă învăţa fiica mea.
Când avea şase luni, Marissa părea să privească numai în
sus. Uitându-mă şi eu în sus cu ea, am descoperit farmecul
frunzelor care dansează pe ramuri şi respectabila
dimensiune a cozii unui supersonic. La opt luni, se uita
numai în jos. Am descoperit că fiecare piatră este altfel, că
fisurile din pavaj alcătuiesc desene încifrate, iar firele de
iarbă au o multitudine de nuanţe verzi.
Apoi a împlinit 11 luni şi a început să spună „Oao!” Rostea
cuvântul acesta fermecător pentru tot ce era nou şi minunat
pentru ea, ca de exemplu aranjamentul jucăriilor în
cabinetul pediatrului sau vălătucirea norilor înainte de
furtună. Şoptea „Oao!” la toate lucrurile care o impresionau:
o pală de vânt care-i trecea repede peste faţă sau un cârd de
gâşte sălbatice gâgâind în zbor. Apoi venea mirarea-mirărilor
din „Oao!” – rotunjirea buzelor fără să scoată vreun sunet –
rezervat doar evenimentelor cu adevărat extraordinare.
Acestea cuprindeau apusul de soare după o zi magnifică în
Minnesota şi focurile de artificii pe cerul de vară.
Ea m-a învăţat să spun „Te iubesc” într-o mulţime de
feluri. A pronunţat foarte bine cuvântul la 14 luni: o luasem
în braţe şi o alintam. Şi-a îngropat căpşorul în umărul meu
şi, cu un oftat de mulţumire, a spus: „Fericită”. Într-o altă zi
(la extraordinara vârstă de doi ani) mi-a arătat un manechin
229
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

pe coperta unei reviste şi a zis: „Tu eşti, mami?” Acum,


recent, fetiţa mea de trei ani a intrat în bucătărie, unde
spălam vasele după masa de seară şi a zis: „Pot să te ajut?”
Apoi şi-a pus mânuţa pe braţul meu şi a zis: „Mami, dacă ai
fi copil, am fi prietene”.
În momente ca acestea, tot ce pot spune este „Oaaoo!”
Janet S. Meyer

230
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -

Păpuşa stricată

Aceasta e o povestire pe care o prietenă de-a mea mi-a


spus-o demult cu propriile ei cuvinte:
Într-o zi, fiica mea a venit târziu acasă de la şcoală. Eram
şi supărată şi îngrijorată. Când a intrat pe uşă, i-am cerut pe
un ton supărat să-mi explice de ce a întârziat.
Mi-a spus:
— Mami, veneam spre casă cu Julie, dar pe la jumătatea
drumului, Julie a scăpat păpuşa şi s-a făcut bucăţele.
— O, iubita mea, am răspuns, ai întârziat pentru că ai stat
s-o ajuţi pe Julie să adune bucăţelele păpuşii şi să le pună la
loc.
Cu vocea-i suavă şi inocentă, fetiţa mea a zis:
— Nu, mami. N-am ştiut cum să repar păpuşa. Am stat
doar ca s-o ajut pe Julie să plângă.
Dan Clark

231
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Viziunea unui copil

Fetiţa mea luă un creion


În mâna ei micuţă
şi începu a desena
Cu multă stăruinţă.

Am privit-o încântată
Dar n-am putut ghici
Ce ar fi vrut să fie
Acele simple linii.

Ce desenezi acolo?
Am întrebat, lejer.
Eu fac un tablou
Al Domnului în cer.

Dar nu ştie nimeni


Cum este El, am zis cu un oftat.
Vor şti, când am să termin
Ea, calm, a replicat.
Sherwin Kaufman

232
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -

1 Mai

Domnul Kobb înfăşură garoafele în hârtie de plastic


împreună cu nişte chestii care arătau a frunze şi a
minuscule flori ale miresei. A fost destul de cumsecade şi a
legat şi o fundă în jurul acestui dar pe care i-l duceam
mamei mele de 1 Mai.
— Cum o să ajungi cu ele acasă, Ernie? m-a întrebat el.
— Le duc eu…
— Ai să mergi pe bicicletă pe vremea asta?
Ne-am uitat amândoi pe fereastra florăriei şi am văzut
copacii îndoindu-se până la pământ. Era un vânt tare urât.
Am răspuns dând din cap.
— Ce-ar fi să înfăşor buchetul într-o hârtie mai tare?
A luat florile şi le-a împachetat în câteva foi de hârtie
maro. Când mi-a dat buchetul în mână, mi-a spus:
— Mult noroc, băiete.
Am spus „mulţumesc”. Am vârât buchetul sub haină şi am
tras fermoarul până unde a mers. Petalele mă gâdilau pe gât
şi bărbie, dar eram sigur că n-ar fi rezistat prea mult dacă le-
aş fi ţinut în mâna cu care mai trebuia să ţin şi ghidonul. Nu
ştiam mare lucru despre flori, dar ştiam că mama merita mai
mult decât un mănunchi de beţe rupte.
Există două feluri de vânt: vântul-vânt şi vântul care te
înşfacă şi te aruncă la două blocuri mai încolo. Vântul din
ziua aceea făcea parte din a doua categorie. Nu era uşor să
mergi împotriva lui. Îmi simţeam picioarele pedalând, mâinile
încleştându-se pe ghidon, plămânii ţipând după aer şi vântul
biciuindu-mi faţa, dar de câte ori mă uitam în sus, vedeam
că sunt în faţa aceluiaşi magazin, pe aceeaşi stradă. Sau cel
puţin, aşa părea.
233
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Nasul îmi curgea. N-aveam batistă să mi-l şterg. N-a trecut


mult şi au început să mi se crape buzele. Mă dureau
urechile, undeva, adânc, ca şi cum cineva îmi înfigea
scobitori în timpan. Mi se uscaseră ochii atât de tare că nu
puteam clipi. Mă dureau toţi muşchii.
Pe măsură ce soarele apunea, şoseaua devenea din ce în
ce mai aglomerată. Vântul mă împinse de pe banda pentru
biciclişti pe şosea, destul ca să mă tem să nu fiu lovit de o
maşină. Şoferul unui camion viră şi claxonă îndelung ca să
mă ferească. Un bărbat într-un Cadillac urlă la mine prin
geamul maşinii să mă duc ştii-tu-cum acasă.
Se întunecase de-a binelea când m-am apropiat de casă.
Mai mult ca sigur, părinţii erau bolnavi de îngrijorare din
cauza mea. M-am tot uitat să văd camioneta tatii sau maşina
mamei. Mi-am imaginat că plecaseră să mă caute. Ar fi putut
să apară în orice clipă, să oprească şi să mă ia pe mine,
bicicleta şi florile în maşina lor şi să parcurgem restul
drumului până acasă liniştiţi. Cu cât mergeam mai mult fără
să văd farurile bine cunoscute ale maşinii lor, cu atât
deveneam mai nervos.
Făcusem drumul ăsta prostesc cu bicicleta pentru mama.
Ar fi putut, cel puţin să-mi salveze şi ea viaţa mie.
La patru străzi de casă, m-am oprit, epuizat, şi am scos
buchetul de sub haină. Eram gata să-l arunc, să-l ia vântul.
Mama nu-l mai merita.
M-a oprit, însă, vederea garoafelor. Nu mai erau la fel de
mândre, iar floarea-miresei era toată scuturată, dar, per
total, buchetul arăta încă drăguţ. Făcusem atâta efort să le
aduc până aici, ar fi fost stupid să dau cu piciorul la tot.
Am luat buchetul în gură şi am pedalat super încet ca să
nu rupă vântul florile. Am ajuns curând la colina care ducea
la casa noastră. Am ţinut picioarele pe pedale, şi am apucat
234
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
strâns frânele de mână de pe ghidon. Nu mai avea
importanţă. Cu vântul în spate, casele vecinilor au devenit o
pată ştearsă de culoare când am trecut vâjâind pe lângă ele.
Am încercat să pun frână şi am virat pe aleea casei noastre.
Bicicleta a derapat şi s-a răsturnat. Eu am aterizat cel
puţin doi metri mai încolo; alunecând, am traversat aleea şi
nu m-am oprit decât când am lovit cu capul iarba moale de
pe pajiştea din faţa casei. Florile s-au împrăştiat prin curte,
iar petalele rupte zburau prin aer ca bucăţile de confetti.
Fără să iau în seamă zgârieturile, am alergat să adun ce
mai rămăsese din buchetul mamei. Am adunat, la grămadă,
cele şase fire, dar nu mai rămăsese mare lucru din corole.
Am legat din nou funda, stângaci, în jurul lor.
Mama a ieşit în fugă din casă, speriată, să vadă ce fusese
cu bubuitura. Am ascuns florile la spate.
— Eşti teafăr? a întrebat mama, controlându-mi faţa să
vadă dacă nu sunt rănit.
— N-am nimic, am rostit, cu un nod în gât.
— Eşti sigur? a insistat mama. De ce îţi ascunzi mâinile la
spate?
— N-am nimic la mâini. Vezi? I-am arătat rămăşiţele a
ceea ce fusese un buchet de flori. Am să-ţi cumpăr altceva,
am îngăimat, plângând.
Mama apucă florile, în ciuda mâinilor mele care nu dădeau
drumul buchetului, şi le mirosi atât de mult că mi-a trecut
prin cap că le-ar putea trage pe nas. În cele din urmă, le luă
de la nas şi am observat că plângea şi ea.
— Îmi plac tare mult. Mulţumesc.
În momentul acela mi-am amintit de ce i le adusesem. Era
mai mult decât o simplă zi în calendar; le cumpărasem
pentru că ea se pricepea aşa de bine să-mi arate cât mă

235
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

iubeşte, indiferent de ce făceam. Florile muriseră, dar în


braţele mamei, erau frumoase şi parcă ar fi fost vii.
Ernie Gilbert
Repovestită de Donna Getzinger

236
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -

Cum de ştia Moşul

Acum nouăsprezece ani, am trecut printr-un divorţ


îngrozitor. Cu câteva zile înainte de Crăciun, am dus-o pe
fetiţa mea, Kim, să-l vadă pe Moş Crăciun la un magazin din
zonă. Credeam că ştiu ce-şi dorea, aşa că n-am ascultat cu
atenţie. Dar, în dimineaţa de Crăciun, mi s-a părut
dezamăgită. N-a vrut să-mi spună de ce.
În anul următor am întâlnit şi m-am căsătorit cu un
bărbat minunat, pe nume Sam. La primul Crăciun petrecut
împreună, mă aştepta sub brad o cutie uriaşă. Era un
superb serviciu de masă de 12 persoane – ceva de care
aveam nevoie şi îmi doream, dar era un lux pentru mine să-l
cumpăr.
L-am întrebat pe Sam cum de-a ştiut ce mult îmi doream
un serviciu de masă nou. Mi-a explicat că n-o uitase pe fetiţa
care stătuse pe genunchii lui Crăciunul trecut şi care îi
spusese că tot ce vrea de la Moş este un set nou de farfurii
pentru mămica ei.
Fay Porter

237
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Ziua în care am fost prea ocupată

— Mami, uită-te! strigă fiica mea, Daria, arătând cu


degetul un pui de şoim plutind în aer.
— Îhmm, am îngânat eu, în timp ce conduceam cu gândul
dus la programul strâns al acelei zile.
Se posomorî, dezamăgită.
— Ce s-a întâmplat, iubire? am întrebat-o, complet
absentă.
— Nimic, a răspuns fetiţa mea de şapte ani. Ratasem
ocazia.
În apropierea casei, am încetinit ca să ne uităm după
căprioara albinoasă care ieşea din umbra pădurii pe înserat.
N-a apărut în seara aceea.
— Are prea multe de făcut astă-seară, am zis eu.
Cina, baia, telefoanele au umplut orele rămase până la
culcare.
— Hai, Daria, e timpul să te culci!
Urcă în fugă scările pe lângă mine. Obosită, am sărutat-o
pe obraz, am spus împreună rugăciunea şi am învelit-o.
— Mami, am uitat să-ţi dau ceva! a zis.
Nu mai aveam răbdare s-o ascult.
— Îmi dai mâine dimineaţă, am spus, dar ea a negat din
cap.
— N-ai să ai timp dimineaţă! mi-a răspuns ea supărată.
— O să-mi fac timp, am zis eu împăciuitoare.
Uneori, chiar dacă mă străduiesc, timpul mi se scurge
printre degete ca nisipul în clepsidră, niciodată de ajuns. N-
am niciodată îndeajuns timp pentru ea, pentru soţul meu, şi
absolut deloc pentru mine.

238
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
Nu voia să se dea bătută încă. Îşi strâmbă năsucul
pistruiat a supărare şi-şi dădu cu mâna părul la o parte.
— Ba n-ai să-ţi faci! Are să fie la fel ca azi, când ţi-am spus
să te uiţi la şoim. Nici măcar n-ai auzit ce-am spus.
Eram prea obosită să o contrazic; pusese punctul pe „i” şi
n-aveam ce să fac.
— Noapte bună! am ieşit, trântind uşa.
Privirea ei albastru-cenuşie nu mi-a dat pace până târziu.
Mă gândeam cât de puţin timp ne-a rămas până când se va
maturiza şi îşi va lua zborul.
— De unde posomoreala? m-a întrebat soţul meu.
I-am povestit.
— Poate că n-a adormit încă. Du-te să vezi, a zis cu
autoritatea părintelui care ştie că are dreptate. I-am urmat
sfatul, cu gândul că aş fi dorit să-mi vină mie ideea asta.
Am întredeschis uşa, iar lumina lunii se revărsa peste
trupuşorul ei adormit. Rămăsese în mână cu rămăşiţele unei
foi mototolite şi rupte. I-am deschis pumnul încetişor ca să
aflu motivul discordiei noastre.
Mi s-au umplut ochii de lacrimi. Rupsese în bucăţele o
inimă mare roşie pe care scrisese o poezioară, intitulată „De
ce o iubesc pe mama!”
Am adunat cu grijă bucăţelele rupte. Odată întregul
refăcut, am citit ce scrisese:

De ce o iubesc pe mama!

Deşi eşti ocupată şi munceşti din greu


Găseşti întotdeauna timp de joacă
Te iubesc, mami, pentru că
Eu sunt cea mai mare parte din ziua ta ocupată.

239
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Cuvintele ei m-au săgetat drept în inimă. La şapte ani,


avea înţelepciunea lui Solomon.
Zece minute mai târziu, îi duceam în cameră o tavă
încărcată cu două ceşti de ciocolată fierbinte cu frişcă
deasupra, ca două flori de nalbă, şi două sandvişuri cu unt
de castane şi gem. Am mângâiat-o încetişor pe obrăjor şi mi-
am simţit inima inundată de iubire.
Genele-i lungi şi negre fluturară ca nişte aripioare când
clipi din ochi, trezită dintr-un somn fără vise, şi se uită la
tava din mâna mea.
— Pentru ce e asta? mă întrebă, nedumerită de invadarea
mea nocturnă.
— E pentru tine, pentru că tu eşti cea mai mare parte din
ziua mea ocupată.
A zâmbit şi, pe jumătate adormită, a băut ceaşca de
ciocolată. Apoi s-a întors la somnul ei, neînţelegând prea
bine cât de adevărate erau vorbele mele.
Cindy Ladage

240
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -

„Între mersul la şcoală şi făcutul temelor, e greu să mai


găsesc timp şi pentru păpuşă.”

Reprodusă cu permisiunea lui Aaron Bacall.

241
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Joaca e esenţa

Iartă-mă, Doamne,
Pentru toate treburile
Lăsate pentru mâine, azi.
Dar, când puiul meu azi-dimineaţă
Veni pâş-pâş şi zise: „Joacă, mama?”
Doar „da” puteam răspunde.
Şi printre jocuri-ghicitoare, maşini
Şi cuburi şi păpuşi, printre vechi pălării
Şi cărţi şi chicoteli,
Am împărţit o mie de gânduri ale noastre,
Speranţe-o sută, şi vise şi îmbrăţişări.
Iar astă-seară, la vremea rugăciunii
Când cu mânuţele împreunate şopti încetişor
„Doamne-Doamne, Îţi mulţumesc
pentru Mami şi Tati şi
pentru jucării, pentru cartofii pai, dar mai ales
pentru că Mami s-a jucat cu mine”,
Am ştiut că n-am pierdut ziua în van
şi-am mai ştiut că Tu ai să-nţelegi.
Jayne Jaudon Ferrer

242
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -

Clipa zburătoare

După cum considera Will, blue jeans-ii normali Levi’s 501


nu erau destul de „marfă” pentru a-i purta la şcoală. Voia să-
i ia pe cei murdari de la spălat. S-a certat cu mine când am
insistat să-i ia pe cei curaţi şi a zbughit-o pe uşă să prindă
autobuzul şcolii. Nu ne-am mai îmbrăţişat înainte de plecare,
ca de obicei. Am fost un pic necăjită că ne despărţisem
supăraţi, dar şi mândră că băiatul meu de zece ani ştie ce
vrea.
Se făcuse târziu; era deja 7.20 şi trebuia să fiu devreme la
serviciu pentru o întrevedere. Am făcut un duş şi tocmai mă
ştergeam când am auzit soneria. Mi-am pus din nou halatul
de baie pe care tocmai îl dădusem jos şi, cu apa picurând din
părul ud, am deschis, pe jumătate, uşa de la intrare. Am
intuit că se întâmplase ceva.
O fetiţă speriată, cu ochii mari, m-a anunţat, gâfâind, că
pe Will îl lovise un camion. Mi se opri inima. Am rămas acolo
împietrită până când ceva din adâncul meu m-a făcut s-o iau
la fugă spre staţia de autobuz. Ajunsesem la jumătatea
drumului când l-am văzut zăcând fără viaţă în mijlocul
străzii. Groaza de ceea ce aş fi putut descoperi acolo mi-a
încetinit fuga. Atunci l-am auzit strigându-mă şi glasul lui
mă făcu să alerg mai repede decât alergasem vreodată în
viaţă. Era întins cu faţa în jos, cutia trompetei pe undeva pe-
aproape, învelit cu o pătură – pusă de un vecin grijuliu care
dorise să-l ajute.
Vremea era rece în ziua aceea de septembrie, iar soarele
strălucitor arunca priviri severe asupra scenei. Accidentul se
petrecuse din cauza soarelui orbitor şi a unui băiat de 16 ani
de la volanul camionului. Fusese nevoie de o frântură de
243
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

secundă, o singură mişcare, şi camionul dăduse peste Will


cu o viteză de 40 km/h. Se părea că impactul îl azvârlise
vreun metru în aer şi-l proiectase mai încolo. Will aterizase
pe genunchi şi pe cutia trompetei. Mulţumesc lui Dumnezeu
pentru toate după-amiezile acelea de sâmbătă cu meciuri de
fotbal, în care învăţase cum să cadă ca să nu se lovească şi
pentru cutia trompetei, care îl împiedicase să se lovească la
cap.
Will era coerent, îmi spunea glume – era felul lui de a mă
linişti. Îmi simţeam sufletul cuprins de groază, dar ştiam că
trebuie să fiu puternică şi încrezătoare. Mi-am dat seama că
s-ar fi putut să-l pierd într-o clipită; dar, din motive
nebănuite, stătea întins acolo, cu o faţă dulce, spunându-mi
anecdote.
Am auzit sirenele, primii care au sosit fiind pompierii,
urmaţi îndeaproape de o ambulanţă. Primul consult n-a
descoperit răni la cap, spate sau braţe. Unul din pompieri i-a
tăiat cu grijă blue jeans-ii Levi 501 ca să se asigure că n-are
nicio fractură la picioare, în vreme ce Will zicea, glumind:
— Mi se pare că n-o să mai pot purta pantalonii ăştia,
mami.
Am râs şi am ştiut, instinctiv, urcându-ne în ambulanţă,
că totul are să fie bine.
Will a avut mare noroc – eu am avut mare noroc. După
spusele poliţistului, a fost o minune că nu s-a lovit rău la cap
şi că nu era mort. Am stat acasă în ziua aceea şi am plâns şi
am vorbit despre o mulţime de lucruri: că trebuie să fii mai
atent, să nu laşi să plece persoana la care ţii pentru că eşti
furios pe el, cât de important este să trăieşti „clipa” şi să ai
grijă de viaţa ta.
În vreme ce Will se odihnea, am băgat în maşină blue
jeans-ii prespălaţi şi am strâns la piept, suspinând, perechea
244
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
de Levi’s 501. Eram copleşită de înţelegerea faptului că viaţa
ţi se poate schimba într-o clipită, fără măcar să-ţi dai seama.
Asta s-a întâmplat acum şapte ani, iar acum, ori de câte ori
simt nevoia unei ancorări în realitate sau a reamintirii
faptului că timpul pe care-l petrecem împreună este un dar
nepreţuit, mă uit la blue jeans-ii 501 tăiaţi frumos.
Daryl Ott Underhill

245
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Când mama a venit la ceai

N-aveam idee că va fi acolo. Repetasem bine frazele cu care


aveam să-i scuz absenţa.
Când profesoara de economie mă anunţase că va fi o
întrunire oficială mamă-fiică la o ceaşcă de ceai, am fost
sigură că n-o să-mi servesc mama cu ceai mai ales la această
ocazie.
N-o să uit niciodată cum am intrat în sala de gimnastică
împodobită vesel pentru acest eveniment – şi am văzut-o! Mă
uitam la ea cum stă cuminte acolo, zâmbind şi îmi imaginam
câte aranjamente trebuie să fi făcut femeia asta
extraordinară ca să poată veni să petreacă cu mine o oră.
Cine avea grijă de bunica? Era la pat după un accident
vascular şi mama trebuia să facă totul pentru ea.
Cele trei surori mai mici ale mele vor ajunge acasă înaintea
mamei. Cine o să le întâmpine şi o să le controleze temele?
Cum a ajuns mama aici? Noi nu aveam maşină, şi nu-şi
putea permite să ia un taxi. Era mult de mers până la staţia
de autobuz, plus vreo cinci străzi de mers pe jos până la
şcoală.
Şi ce rochie drăguţă avea, roşie cu floricele albe, tocmai
potrivită pentru eveniment. Scotea în evidenţă firele argintii
care începuseră să se vadă în păru-i negru. Nu aveam bani
pentru haine noi, şi ştiam că făcuse un alt împrumut la
magazin ca să şi-o poată cumpăra.
Am fost aşa de mândră! Am servit-o cu ceai, cu fericire şi
recunoştinţă în suflet şi i-am făcut, ţanţoşă, cunoştinţă cu
colegele mele când a fost rândul nostru. Am stat cu mama în
ziua aceea, cum a făcut toată lumea din clasa mea, şi asta a

246
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
însemnat foarte mult pentru mine. Privirea ei încărcată de
dragoste mi-a spus că a înţeles.
N-am uitat asta niciodată. Una din promisiunile pe care mi
le-am făcut mie şi copiilor mei, ca orice tânără mamă, a fost
să fiu în orice clipă alături de ei. E o promisiune greu de
ţinut în lumea de azi, atât de agitată. Dar am un exemplu de
urmat, care trimite la plimbare orice scuză şchioapă. Rechem
amintirea zilei în care mama a venit la ceai.
Margie M.Coburn

247
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

De-aş găsi-o din nou acolo

În fiecare an, ziua mea de naştere urma acelaşi ritual. În


cursul acelei zile de toamnă târzie, mama venea să mă vadă,
iar eu îi deschideam uşa. Stătea în prag, iar vântul învârtejea
frunzele pe la picioarele ei.
Adia un vânt rece, iar ea ţinea în mână cadoul pentru ziua
mea de naştere. Era întotdeauna ceva mic şi valoros, ceva de
care aveam de mult nevoie, dar nu-mi dădusem seama
niciodată până atunci.
Deschideam cadoul cu multă grijă, apoi îl puneam alături
de alte lucruşoare dragi inimii mele. Cât de delicate erau
aceste cadouri, primite din mâinile mamei.
Dacă mama ar putea veni la mine acum, de ziua mea, aş
primi-o în atmosfera caldă şi plăcută din bucătăria mea. Am
bea o ceaşcă de ceai şi am privi frunzele învârtejindu-se la
fereşti.
Nu m-aş mai grăbi să deschid cadoul, pentru că astăzi aş
şti că l-aş fi deschis deja în momentul când, deschizând uşa,
aş găsi-o pe mama în prag, iar vântul i-ar învârteji frunzele
pe la picioare…
Christina Keenan

248
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -

7. MIRACOLE

Minunile se petrec instantaneu; nu poţi să le chemi, ele vin


când vor, de regulă în cele mai neaşteptate momente şi la cei
care se aşteaptă cel mai puţin…
Katherine A.Porter

249
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Îngerul în uniformă

Unde există o mare dragoste, există şi minuni.


Willa Cather

E o poveste de familie pe care mi-a spus-o tatăl meu,


despre mama lui, bunica mea.
În 1949, tata tocmai se întorsese acasă din război. Vedeai
soldaţi în uniformă pe toate şoselele din America, făcând
autostopul spre casă, conform obiceiului de atunci.
Din nefericire, bucuria revederii familiei a fost curând
umbrită. Bunica s-a îmbolnăvit foarte tare şi a trebuit
internată. Era din cauza rinichilor, şi medicii i-au spus tatii
că avea nevoie urgentă de o transfuzie de sânge, altfel nu ar fi
supravieţuit acelei nopţi. Problema era că bunica avea grupa
AB-, o grupă de sânge foarte rară chiar şi azi, dar cu atât mai
greu de găsit pe vremea aceea, când nu existau bănci de
sânge sau servicii aeriene care să-l transporte. Toţi membrii
familiei au fost verificaţi, dar niciunul nu avea grupa
potrivită. Doctorii nu le-au dat nicio speranţă; bunica era pe
moarte.
Tata a plecat din spital plângând, să anunţe rudele, astfel
ca fiecare să-şi poată lua rămas bun de la bunica.
Conducând pe şosea, tata a trecut pe lângă un soldat în
uniformă care făcea autostopul ca să ajungă acasă. Adâncit
în durere, tata n-avea de gând să facă o faptă bună în
momentul acela. Şi totuşi, a fost ca şi cum ceva din afara lui
l-ar fi obligat să oprească, şi l-a aşteptat pe străin să se urce
în maşină.
Tata era prea trist ca să-l întrebe pe soldat cum îl cheamă
măcar, dar soldatul observă lacrimile tatii şi-l întrebă care e
250
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
motivul. Tata îi povesti, cu lacrimi în ochi, străinului, că
mama sa e pe moarte în spital pentru că doctorii nu
reuşiseră să găsească tipul ei de sânge, AB-, şi dacă n-or să
găsească sânge înainte de căderea nopţii, mama lui o să
moară, cu siguranţă.
Se lăsase tăcerea în maşină. Apoi soldatul necunoscut
întinse mâna spre tata, cu palma în sus. Odihnindu-se în
palma lui erau plăcuţele de identitate din armată. Grupa de
sânge înscrisă pe ele era AB-. Soldatul îi spuse tatii să
întoarcă maşina şi să-l ducă la spital.
Bunica trăi încă 47 de ani, până în 1996, şi nici până în
ziua de azi n-am aflat numele soldatului. Dar tata se
întreabă adeseori – a fost un soldat sau un înger în
uniformă?
Jeannie Ecke Sowell

251
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Vindecarea

Şocul evenimentelor din ultimele 30 de ore îl copleşise pe


Jim cu totul. Îşi simţea trupul amorţit şi, în timp ce lumea îşi
vedea de treburile ei, el se simţea exclus din ea.
Jim şi soţia lui, Connie, tocmai îşi pierduseră băieţelul de
patru luni. Diagnosticul preliminar: sindrom de moarte
subită a sugarului.
Cu treizeci de ore în urmă, Jim se dusese la baby-sitter să-
l ia pe Joshua acasă. Era un drum pe care-l făcea în mod
obişnuit, cinci zile pe săptămână… până azi, când a ajuns
acolo şi micuţul nu s-a mai trezit din somn. Următoarele
câteva ore au fost îngrozitoare. Urlete de sirene, para-medici
în alertă, medici de urgenţă şi asistente medicale cu sfaturi
liniştitoare, mâini împreunate şi rugăciuni. Decizia de a-l
transporta pe Joshua cu avionul la spitalul de copii, 300 km
distanţă… totul în zadar. Douăsprezece ore mai târziu,
doctorii epuizaseră toate metodele de a-l reanima. Creierul îşi
încetase activitatea. Au luat hotărârea de a-l deconecta de la
aparatele care-l menţineau în viaţă. Micul Joshua murise.
Da, voiau să fie pregătite pentru donaţie toate organele
băieţelului lor. N-a fost o decizie greu de luat pentru Jim şi
Connie, un cuplu generos şi plin de dragoste.
Se înfiripară zorile celei de-a doua dimineţi. Şi mai multe
hotărâri de luat şi aranjamente de făcut. Telefoane de dat şi
planurile de înmormântare. La un moment dat Jim îşi dădu
seama că trebuia să se tundă, dar fiind nou în oraş, nu avea
încă un frizer al lui. Fratele lui Jim se oferi să sune la
frizerul său şi să-i facă o programare. Frizerul n-avea timp de
loc, dar după câteva explicaţii, a zis:
— Trimite-l încoace şi vom vedea ce facem.
252
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
Jim era deja extenuat când se aşeză pe scaun. Nu dormise
deloc. Începu să reflecteze la ce se întâmplase în ultimele ore,
încercând să înţeleagă ceva. De ce le fusese luat Joshua,
primul lor născut, copilul pe care îl aşteptaseră atât, aşa
curând… nici nu-şi începuse bine viaţa… Întrebările
năvăleau una după alta, şi se lăsă învăluit de durere. Se
gândi la cuvintele spuse de preotul spitalului:
— Nu putem înţelege în totalitate planurile pe care le are
Dumnezeu cu noi. Poate că Joshua şi-a încheiat misiunea pe
pământ.
Cuvintele acelea nu atenuau îndoiala amară care i se
strecura în suflet.
Frizeriţa dădu glas compasiunii sale şi Jim se pomeni
povestindu-i întâmplările din ultimele treizeci de ore. Faptul
că povesti ce i se întâmplase îl ajută puţin. Poate că dacă ar
povesti de mai multe ori, ar putea înţelege ceva.
Menţionând de donarea de organe, se uită la ceas şi-şi
aduse aminte ce se întâmpla în acel moment la 300 km
depărtare… acolo unde-şi luase rămas-bun de la băieţelul lui
iubit cu treizeci de ore înainte.
— Transplantează una din valvele inimii lui Joshua chiar
acum.
Frizeriţa se opri şi rămase nemişcată. Când vorbi, în cele
din urmă, glasul îi tremura şi nu se auzea decât o şoaptă:
— Poate n-o să crezi… dar acum o oră clienta care a stat
pe scaunul acesta m-a rugat să mă grăbesc ca să ajungă
repede la spitalul copiilor. A plecat de aici cuprinsă de o
bucurie fără margini… ruga îi fusese ascultată. Azi nepoţica
ei face un transplant la care nu mai îndrăzneau să spere: o
valvă a inimii unui sugar.
Aşa a început vindecarea lui Jim.

253
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Sandy Jones

254
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -

Adoptând un vis

Michael sau Michelle.


Înainte să re căsătorim, eu şi Richard stabiliserăm ca
acesta să fie numele primului nostru copil. Planificasem
totul.
Doi ani mai târziu, Richard traversă podiumul ca să i se
înmâneze diploma de absolvire a colegiului. Era timpul să ne
îndeplinim visul de a fi o familie.
În următorii doi ani, ne-am rugat la Dumnezeu să rămân
însărcinată. Dar fiecare lună ne umplea de deznădejde, până
când, într-o zi, am fost atât de sigură că am rămas
însărcinată, că am făcut o programare la doctor.
Zâmbind, doctorul mi-a spus: „Eşti însărcinată”.
Aş fi vrut să dansez de fericire. Urma să nasc pe la
începutul lui noiembrie, „cam pe trei noiembrie”, a zis
doctorul.
Următoarele şase săptămâni le-am petrecut cu pregătirile.
Am făcut totul, în afară de anunţul din ziar. Richard începu
să aranjeze camera copilului.
Încercam să ne imaginăm cum va arăta fiul sau fiica
noastră. Gândurile mele se concentrau asupra copilului care
creştea înăuntrul meu.
— Mă îngrijorează faptul că nu aud nicio bătaie de inimă,
mi-a spus doctorul la al treilea consult.
Jumătate de oră mai târziu plângeam în cabinetul lui, în
timp ce el îmi explica, că analiza sângelui nu arăta că aş fi
fost vreodată însărcinată.
— O falsă sarcină, a spus el. Mintea ta a vrut-o atât de
mult, că trupul a crezut-o.

255
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Bebeluşul Michael sau Michelle nu exista. Nu aveam de ce


să jelim, dar noi am plâns, totuşi.
Aşa a început decada de teste de fertilitate şi invidie când
ne uitam la prietenii noştri care aveau copii. Mi se strângea
inima când mă forţam să zâmbesc auzindu-i povestind
despre copiii lor.
Alte teste de sarcină. Alţi kilometri făcuţi prin cameră şi
alte rugăciuni. Răspunsul era nu. Rezultatele erau
întotdeauna la fel.
Visul nostru se spulbera iar şi iar.
Ne-am adâncit în muncă – Richard la şcoală, eu în scris.
Dar cum dorinţa noastră de a avea copii era foarte puternică,
în 1992 ne-am înscris la un curs de adopţie.
Am aruncat o privire prin sala plină de cupluri emoţionate.
Visul nostru ar putea deveni realitate?
Mi-era teamă să sper.
— Asta-i şansa noastră, îmi şopti Richard.
Am început să mergem la cursurile pentru cei care doreau
să devină părinţi adoptivi. În fiecare luni seară, timp de zece
săptămâni, am ascultat, am jucat rolul de părinţi şi am
discutat despre bucuria şi încercările prin care trec cei care
vor să adopte acei copii care aveau nevoie de un cămin.
Odată cu acest efort, a venit şi bucuria pregătirilor. Cât
mai aveam de aşteptat până la venirea copilului? El sau ea,
va veni cu inima frântă şi sufletul îndurerat? Cât va dura
până se va realiza legătura dintre noi şi copil, şi invers? Va
semăna copilul nostru cu cel la care visasem cu atâţia ani în
urmă?
Împreună cu Richard am pregătit al doilea dormitor din
casă. Să-l facem camera copilului sau cameră de joacă?
Aveam atâtea planuri de făcut, şi-atât de puţine informaţii

256
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
care să ne-ajute. Cu dragoste în suflet, am pus în sertare
sticle de loţiuni şi pudră pentru copii, biberoane şi cărţi.
Adeseori mă aşezam pe jos în camera vopsită cu alb şi
galben şi visam la copilul care va dormi şi se va juca aici. Am
cumpărat jucării şi animale de pluş. Aşteptau cuminţi
mânuţele care se vor juca cu ele.
Apoi, pe 3 noiembrie, 1993, a sunat telefonul şi viaţa
noastră s-a schimbat.
— Kathy, e ceva ce-ţi doreşti foarte tare de Crăciun? m-a
întrebat consiliera noastră.
Aproape că îi auzeam zâmbetul. Am strâns receptorul în
mână şi am şoptit: „Da”.
— Ei bine, avem veşti bune.
Apoi mi-a povestit despre o fetiţă în vârstă de opt luni. O
fetiţă! O să mă trezesc şi am să descopăr că n-a fost decât alt
vis?
— O cheamă Theresa Michelle, dar foştii părinţi adoptivi o
strigă Michelle, mi-a spus.
Am rămas fără grai. Michelle. Visasem, cu opt ani în urmă,
la propria noastră fiică, Michelle. Şi-atunci s-a aprins
luminiţa. Era 3 noiembrie. Dacă aş fi avut acel copil în
noiembrie 1985, „cam pe trei noiembrie”, îmi spusese
doctorul, el sau ea ar fi avut acum opt ani. Cât de bun a fost
Dumnezeu cu noi răspunzând întrebărilor noastre!
Am încercat să-mi imaginez cum va fi când voi ţine acest
copil în braţe.
În două săptămâni, am început vizitele de trei zile,
obligatorii.
Am privit în ochii fetiţei mele. A zâmbit şi a întins
mânuţele. Am ţinut-o în braţe şi am tras în piept mirosul de

257
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

pudră şi lapte, mai dulce decât o întreagă grădină de


trandafiri.
Fiica noastră, Michelle, a sosit.
Pe 23 noiembrie a venit să locuiască în casa şi în inimile
noastre. Dragostea noastră pentru ea creşte cu fiecare zi. Are
aproape patru ani acum şi adoră să asculte povestea adopţiei
ei, cum am aşteptat-o şi ne-a fost dor de ea.
Speranţele şi visurile nu trebuie să moară. Noi ne-am
văzut visul revenind la viaţă şi strigându-ne Mamă şi Tată.
Kathryn Lay

258
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -

Iubitule, mai întâi, aşază-te

Dacă mă întrebi pe mine, pot să-ţi spun că viaţa este


groaznic de imprevizibilă. De exemplu, într-o zi ca oricare
alta, un telefon poate schimba totul.
Soţul meu, Gary, are despre viaţă o viziune puţin diferită
de a mea. Mare, cumsecade şi tăcut, sunt sigură că nu ştia
în ce se vâră când m-a cerut în căsătorie. Mai întâi, eram
mama a patru copii, acum aproape maturi; Gary era burlac
de-o viaţă. Eu sunt vorbăreaţă; el se simte mai bine când
scrie ce vrea să spună. (De exemplu, cererea în căsătorie a
venit sub forma unui chestionar cu o mulţime de posibilităţi
şi cu un inel prins de el.) Mie îmi place „să mă las în voia
curentului”. El se simte mai confortabil cu rutina zilnică.
Discrepanţele dintre noi păreau să se completeze reciproc
şi iată-ne căsătoriţi şi fericiţi. La cât se poartă de frumos cu
copiii mei, m-am întrebat adeseori dacă nu-l deranjează că
nu-şi creşte propriul copil. Dar, când m-a cerut în căsătorie,
ştia că am trecut de vârsta conceperii, şi tot m-a cerut.
De la începutul căsniciei noastre, Gary vine acasă în
fiecare seară de la serviciu şi mă întreabă:
— Cum a fost ziua de azi, dragă?
Adesea se amuză din pricina răspunsurilor mele curioase.
Într-o zi, la doi ani de la căsătoria noastră, i-am răspuns:
— Iubitule, aşază-te înainte s-o auzi pe-asta.
De curând, fiica mea cea mare, Mia, fusese transferată de
lângă casa din Florida tocmai în Texas. Ajunsă acolo, primise
patru noi angajaţi să-i instruiască şi venise cu ei la sediul
central din Tampa pentru zece zile de cursuri. Când m-a
sunat de la hotelul unde stăteau, la 40 de minute de casa
noastră, vocea ei îşi pierduse orice urmă de calm managerial.
259
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

— Mamă, n-o să-ţi vină să crezi ce s-a întâmplat! Ceva ce


nu auzi decât la emisiunea Opreh-ei!
— Ce s-a întâmplat, Mia?
Îmi stârnise curiozitatea, fără îndoială.
— Una din tinerele pe care le-am angajat a stat toată
noaptea trează din cauza unei dureri îngrozitoare de stomac.
Am chemat ambulanţa, într-un final. Ei bine, tocmai am
primit un telefon de la spital – a născut o fetiţă! N-a ştiut
nimeni că e însărcinată – nici măcar ea!
— Da, bine, am spus, amuzată, dar sceptică.
— Crede-mă, a dat interviul cu mine şi n-avea nici cel mai
mic semn că ar fi fost însărcinată. Sunt sigură că dacă ar fi
ştiut, nu şi-ar fi schimbat serviciul şi nici n-ar fi venit la un
curs de zece zile când ea urma să nască. Incredibil! Mă duc
la spital.
Veterană a patru sarcini foarte vizibile, am dat din cap a
îndoială, am râs şi mi-am văzut de treburile mele.
Pe la 16.00, Mia a sunat din nou.
— Mamă, n-o să crezi ce-ţi spun. Cum nu ştie nimeni în
Texas că Judy e însărcinată, se întoarce mâine acasă ca şi
cum nu s-ar fi întâmplat nimic!
— Cum, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic? Am întrebat
eu, nedumerită. Şi copilul?
— Îl lasă aici. E sigură că serviciile sociale vor găsi pe
cineva care să-l vrea.
Am rămas înmărmurită.
— Dar… e imposibil să părăseşti un copil aşa. O să fie
aruncat din cămin în cămin ani de zile de-acum încolo! Aş fi
în stare să iau eu copilul decât să las să se întâmple aşa
ceva!
— Mamă, se repezi Mia, ce ai face?

260
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
— Aş… îi… păi… ei bine, vorbeşte cu mama şi întreab-o
dacă nu vrea să aibă un nume şi-o adresă la care să lase
copilul în loc să nu mai ştie nimic de ea din cauza sistemului
vreme de 18 ani.
Chiar în momentul când rosteam aceste cuvinte, ştiam că
eram impulsivă, dar asta era mai mult decât atât. Am
adăugat:
— Bănuiesc că ar trebui să stau de vorbă şi cu Gary, când
vine acasă.
Asta a fost ziua în care Gary a ajuns acasă la ora
obişnuită, mi-a pus aceeaşi întrebare obişnuită, iar eu i-am
răspuns:
— Iubitule, aşază-te înainte s-o auzi pe asta.
I-am povestit, iar Gary, nevenindu-i să creadă, a zis:
— Da, aşa e, o să-l lase aici. Uh, hm, da, o să-l adoptăm.
Ciudat, dar cu cât suna mai absurd, cu atât eram mai
sigură că era bine ce făceam.
— Iubitule, am spus, asta e o ocazie unică în viaţă. Dacă
Mia n-ar fi fost transferată, dacă n-ar fi angajat-o pe tânăra
aceea şi n-ar fi adus-o aici la cursul acesta de zece zile…
Copilul acesta ni se oferă pe tavă. Dacă ţi-ai dorit vreodată
un copil al tău, asta e singura modalitate de a-l avea!
Copleşit, a răspuns:
— Da, da’ nu poţi să iei în câteva minute o decizie ca asta,
care-ţi schimbă toată viaţa.
Ştiind că se scoală dimineaţa cu mult înaintea mea, şi că
era în obiceiul lui să scrie hotărârile importante, i-am spus:
— Noaptea e un sfetnic bun; lasă-mi un bilet mâine
dimineaţă.

261
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

A doua zi, Gary a plecat devreme, ca de obicei, dar n-am


găsit biletul. Am fost dezamăgită, pentru că eram sigură că
era bine ce făceam, că aşa era să fie.
Exact la 9.00 a sunat telefonul.
— Bună, Sherry! Sue la telefon. Sunt asistenta socială de
la spital. Tocmai am vorbit cu mama copilului şi a spus că
poţi să-l iei. Vrei să vii s-o iei?
Ce trebuia să fac? Eu eram gata să răstorn lumea, iar
Gary, în aparenţă, prefera să ducă mai departe viaţa
ordonată pe care o aveam.
Îmi căutam cuvintele, când am auzit paşi pe scară. Spre
surprinderea mea, era Gary, care plecase de la serviciu.
S-a aşezat pe pat şi a şoptit:
— Cu cine vorbeai?
Am înşfăcat o bucată de hârtie şi am mâzgălit: „Cum ai
vrea s-o iei de la spital pe fiica ta?”
A luat creionul şi a scris: „Dacă se îmbolnăveşte? Ne
trebuie un avocat? Cât va costa? Şi dacă mama se
răzgândeşte?”
Am citit şi am rupt hârtia în jumătate, dându-i din nou
prima întrebare: „Cum ai vrea s-o iei de la spital pe fiica ta?”
— Ai un avocat? mă întrebase Sue.
— Nu, am spus eu. Cam cât o să coste toată povestea?
— Lasă-mă să-ţi găsesc un avocat şi să văd cum stăm, a
zis ea şi a închis.
Cinci minute mai târziu a revenit.
— Am găsit un avocat şi a zis că, dat fiind faptul că nu e
nimeni altcineva implicat până acum, o să te coste cam
2.000 dolari. Ai atâta bănet la îndemână?
Doamne, 2.000 de dolari! mi-am zis. Şi tocmai acum când
nu mai am nicio carte de credit. Apoi: „Asta e! O putem adopta
şi cu banii în avans!”
262
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
Gary, care tot împietrit era, a pornit, în cele din urmă, spre
serviciu. Am dat fuga la Wal-Mart după scutece şi reţete, apoi
mi-am văzut de treburile mele cât de calm am putut. Avocaţii
şi agenţiile demaraseră procedurile legale, dar mie tot nu-mi
venea să cred. Şi dacă mie nu-mi venea, eram cu atât mai
puţin sigură că Gary era pregătit pentru toată povestea asta.
În seara aceea, Gary a venit cu mine la o lansare de carte.
Fără să fie ceea ce se numeşte un petrecăreţ, a abordat un
aer calm, ca de obicei (sau să fi fost plictiseală?) toată seara.
Când s-a terminat, mi-am zis: Acum sau niciodată!
— Iubitule, am zis când am plecat, hai să mergem s-o
vedem.
— Nu se poate, a răspuns spiritul lui pragmatic. Orele de
vizită se termină peste zece minute, iar nouă ne ia douăzeci
de minute să ajungem la spital.
— Hai, te rog, am zis, împingându-l în maşină.
Când am ajuns la spital, ne-a însoţit pe coridoare un
zumzet de şoapte. La biroul asistentelor, către care fusesem
direcţionaţi, asistenta de gardă ne-a explicat:
— A fost un eveniment neobişnuit pentru toată lumea de
aici. Dacă paramedicii ar fi bănuit ca fata e însărcinată, ar fi
dus-o la maternitate. Noi nici măcar n-avem un salon pentru
mame aici!
Râsete şi chicoteli se auzeau de primprejur.
Ne-au arătat drumul, şi am luat-o, cu Gary, pe un hol
lung.
Soţul meu cel mare şi tăcut a apăsat, şovăind, clanţa.
în faţa noastră era o cameră uriaşă, goală. Goală, cu
excepţia unui pătuţ în mijloc. Ne-am apropiat amândoi şi am
văzut un nou-născut micuţ. Gary s-a aplecat peste pătuţ s-o
mângâie. Ea a întins mânuţele şi s-a prins de degetul lui. Îl

263
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

priveam şi l-am auzit pe Gary şoptind cu vocea lui groasă:


„Bună, iubita mea! Sunt tati”.
Deşi totul fusese neprevăzut, părea că tatăl şi fiica se
aşteptaseră unul pe celălalt.
Bănuiesc că unele lucruri sunt menite să se întâmple.
S-ar putea, totuşi, să treacă ceva timp până când Gary,
complet relaxat, să-mi pună întrebarea: „Cum a fost ziua de
azi?”
Sheryl Nicholson

264
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -

Promisiune de Ziua Mamei

Sue şi Kenny Burton încercaseră mai mult de doi ani să


facă copii, dar lucrurile nu mergeau bine. În ciuda testelor
medicale, fiecare lună însemna o nouă dezamăgire. Localnicii
din orăşelul Frankfort, Kansas, cunoşteau visul familiei
Burton şi se rugau pentru ei.
Pe vremea aceea, Sue interpreta cântece bisericeşti
contemporane într-un sextet de femei la Biserica Metodistă
Unită din Frankfort.
Grupul, ironic numit „Livrare specială” cânta regulat la
banchetele mamă-fiică, la întrunirile clubului Elk and Moose,
şi la alte petreceri. „În timpul programului, împărtăşim
publicului ceva din experienţa personală”, explică Sue.
„Întrucât grupul nostru cuprinde de la adolescente la bunici,
oamenii se pot raporta la fiecare dintre noi.”
Celelalte soliste, cunoscând dorinţa lui Sue de a avea un
copil, au încurajat-o să povestească publicului despre asta,
iar Sue le-a ascultat. Răspunsul publicului a fost de un
sprijin imens. După concertele de Crăciun, o mulţime de
oameni au venit la ea şi au asigurat-o că îşi vor uni
rugăciunile cu cele ale vecinilor ei. În martie, o femeie din
Dakota de Sud chiar a prezis că exact după un an, Sue va
avea o fetiţă. Deşi Sue şi Kenny nu erau mai aproape acum
de pregătirea camerei copilului decât fuseseră înainte, i-a
ajutat mult să ştie că atâtor oameni le pasă de ei.
De Ziua Mamei, sâmbăta, Sue a dus-o pe mama ei în
Kansas să petreacă câteva zile cu Shelley, sora ei, care urma
colegiul acolo. Cele trei s-au plimbat prin magazine întreaga
zi, iar Sue apăsa deliberat, de fiecare dată când coborau din
maşină, sistemul de închidere automată. „Am glumit noi
265
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

despre excesul de prudenţă în oraşele mari, dar n-are niciun


rost să fim neglijente”, explică Sue.
Duminică de dimineaţă, când s-a trezit, trioul a văzut că
plouă mocăneşte. Au rămas în apartamentul lui Shelley şi au
luat prânzul devreme. Ploaia nu încetase, dar au decis să
iasă, oricum. Picăturile de ploaie săltăreţe împroşcau maşina
lui Sue în parcare.
„Grăbeşte-te! Sunt udă leoarcă!” râse Shelley în vreme ce
Sue descuie portiera şoferului şi apăsă butonul să deschidă
celelalte uşi.
Sue şi Shelley se strecurară în faţă, iar mama lor se urcă
în spate.
— Ia priviţi! exclamă ea, iar fetele întoarseră capul.
Pe bancheta din spate se afla un botoşel roz.
— De unde a apărut? întrebă Sue. Ieri nu era acolo, nu,
mamă?
— Nu, răspunse mama. Am urcat şi-am coborât din
maşină toată ziua ieri şi nu l-am văzut.
— Să fi fost prins între perne, uitat probabil de unul din
prietenii tăi din Frankfort? se întrebă Shelley.
Sue dădu din cap.
— Mă îndoiesc. Copiii prietenilor mei sunt toţi mari. Nu
cred că am avut vreodată un bebeluş în maşină.
Se gândiră o vreme la asta.
— Cineva l-o fi găsit lângă maşină şi, crezând că e al
nostru, l-a băgat în maşină, încercă din nou Sue.
— Dar, remarcă Sue, maşina n-a rămas niciodată
descuiată. Ştii c-o încui de fiecare dată când coborâm. Şi de
ce ar crede cineva că botoşelul ne aparţine? Nu ne cunoaşte
nimeni pe aici.
— Uitaţi-vă ce noroi e afară, adăugă mama lui Sue.
Botoşelul e, însă, curat şi uscat.
266
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
Femeile rămaseră tăcute din nou, răsucind explicaţii
posibile în minte. Dar nu găsiră niciuna. Poziţia botoşelului
părea intenţionată, ca şi cum cineva ar fi dorit ca el să fie
văzut.
— Dar dacă… Sue nu fu în stare să termine fraza. Dar
celelalte ştiură la ce se gândea. Era, oare, botoşelul un mesaj
din ceruri, un semn că toate acele rugăciuni pornite din
Kansas aveau să primească un răspuns?
Sue nu îndrăzni să spere. A luat botoşelul acasă, l-a pus
între filele Bibliei şi a aşteptat. A aşteptat până când şi-a dat
seama că e într-adevăr însărcinată, era însărcinată atunci,
de Ziua Mamei, şi, întocmai cum prezisese femeia din Dakota
de Sud, va deveni mama unei fetiţe foarte curând. „Când
lumea mă întreba cum de pot fi aşa de sigură că e fetiţă, le
arătam, pur şi simplu, botoşelul,” spune Sue. „Mi-ar fi trimis
Dumnezeu culoarea roz din alt motiv?”
Azi, cinci ani mai târziu, botoşelul atârnă deasupra patului
lui Paige Elizabeth Burton ca un memento că Dumnezeu
răspunde rugăciunilor. De fapt, răspunde cu generozitate,
căci Paige are acum o surioară. „N-am nicio îndoială că
botoşelul a fost pus acolo de un înger, pentru mine”, susţine
Sue.
Pentru Sue, fiecare zi e Ziua Mamei.
Joan Wester Anderson

267
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Mama şi fiul s-au regăsit

Până în aprilie trecut, Kellie Forbes şi Shauna Bradley nu


se întâlniseră şi nici nu-şi vorbiseră vreodată. Soţii lor lucrau
la firme diferite, copiii lor mergeau la şcoli diferite. Acum,
când Kellie şi Shauna se pregătesc să sărbătorească primul
Crăciun împreună, singurul lor regret este că nu s-au
cunoscut mai devreme. Mai mult de 14 ani, cele două femei
din Utah au avut, fără să ştie, o relaţie de înrudire extrem de
apropiată; cu toate acestea, doar datorită unei împrejurări
incredibile au descoperit ce le leagă. Numiţi-o şansă, soartă,
sau dacă preferaţi, miracol.
În 1992, viaţa i se părea lui Kellie tare întunecată, cu trei
decese în familie. Apoi, imediat după ce se mutaseră în casă
nouă, ea şi soţul ei au fost concediaţi. Problemele acumulate
i-au lăsat sentimentul copleşitor al deznădejdii.
Firma la care lucrase i-a oferit consiliere cu psihoterapeuta
Shauna Bradley. Shauna nu s-a putut abţine să nu observe
asemănarea izbitoare a clientei sale cu fiul său, Jake, pe
care-l adoptase de mic. Avea senzaţia că gropiţele din obraji,
pistruii, părul negru şi ochii castanii sunt identici la Kellie şi
la Jake. Dar a trecut-o la categoria asemănări ciudate.
La a doua şedinţă, Shauna o întreba pe Kellie despre
planurile de viitor. Kellie spuse: „Aş vrea să scriu o carte
despre experienţa adopţiei”. În adolescenţă, i-a povestit ea
Shaunei, dăduse copilul spre adoptare unui cuplu pe care
nu-l cunoscuse niciodată. Kellie s-a căsătorit apoi, a avut o
căsnicie fericită şi trei copii, dar n-a încetat niciodată să se
gândească la primul ei fiu, care va împlini curând 14 ani.
Spera că scriind despre experienţa ei va ajuta alte tinere
mame.
268
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
Atitudinea lui Kellie o impresiona pe Shauna. Ştia că ar fi
fericită s-o întâlnească pe mama naturală a lui Jake, cu
condiţia să fie cum era Kellie. I-a destăinuit lui Kellie că
subiectul o interesa şi o atrăgea, ea fiind o mamă adoptivă.
Recunoscătoare că a găsit o ascultătoare plină de
afecţiune, Kellie îi vorbi, cu glasul întretăiat de lacrimi, de
singurul ei regret: nu i se permisese să-şi ţină copilul în
braţe înainte de a-l preda. Întrebată care a fost motivul,
răspunse: „Kanab e un orăşel, şi aşa se fac lucrurile acolo”,
referindu-se la orăşelul îndepărtat în care crescuse.
Tresărind, Shauna scăpă caietul de însemnări din mână.
Fiul ei se născuse în Kanab cu 14 veri în urmă.
— Ai spus Kanab? ţipă ea.
Prevenitoare, Kellie răspunse „da”.
Dintr-o daltă, Shauna simţi că nu mai are aer, ca şi cum
cineva îi dăduse o lovitură puternică în stomac. Apoi, începu
să se hiperventileze. Tremura din creştet până-n tălpi şi îşi
acoperi gura cu mâinile tremurânde în timp ce repeta: „O,
Doamne! O, Doamne!”
Kellie scoase cu greu cuvintele din gură: „E la tine?”
Shauna dădu din cap: „Cred că da.”
Pe rând, îşi istorisiră viaţa una alteia. Ca adolescentă,
Kellie se simţea ridiculizată de colegii de clasă. Îi spuse
Shaunei: „Am ales să am o relaţie fizică pentru că voiam atât
de mult să fiu acceptată”.
Rezultatul a fost o sarcină neaşteptată la 18 ani. A rupt
relaţia cu prietenul ei la puţin timp după ce i s-a confirmat
sarcina şi a decis să dea copilul spre adoptare. După ce au
fost selectaţi viitorii părinţi ai copilului ei, tot ce i s-a spus lui
Kellie despre ei a fost vârsta, înfăţişarea, ce educaţie şi religie
aveau.

269
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Jim şi Shauna Bradley erau căsătoriţi de patru ani când


au depus actele pentru adopţie, după o mulţime de
tratamente împotriva sterilităţii. Un an mai târziu, au fost
selectaţi să devină părinţii unui sugar din Kanab. La trei zile
de la naştere, Jake a fost prezentat părinţilor săi. Cei doi i-au
spus lui Jake despre adopţie când a fost destul de mare să
înţeleagă şi au accentuat faptul că mama lui naturală a
renunţat la el din dragoste. De ziua lui, Shauna îi spunea:
„ştii cine se gândeşte la tine azi”.
Stând în biroul Shaunei, Kellie nu ştia dacă să se bucure
sau să fie prudentă. După tot ce îndurase în ultimii ani,
simţea că n-ar mai putea suporta o altă dezamăgire amară
dacă femeia aceasta nu e mama fiului său.
Kellie începu:
— Aşadar, ziua lui de naştere e pe…
— 29 iunie, 1980.
— Iar avocatul se numea…
— Mike McGuire, spuse Shauna. Nu-i aşa că numele tău
de fată e Robinson?
Cu inima bătând să-i spargă pieptul, Kellie dădu din cap –
da. Imposibilul se produsese.
— Probabilitatea ca noi să ne întâlnim în felul acesta nu
există, spune Shauna.
Cele două femei au stat de vorbă mult după ce şedinţa se
terminase. Shauna i-a spus lui Kellie că ar vrea să-i
vorbească lui Jake despre ea când va avea 18 ani,
considerând că atunci va fi în stare să trateze problema ca
un adult. Kellie, fericită că fiul ei avea o familie iubitoare, fu
de acord.
În seara aceea, Jim Bradley ar fi putut să spună că soţia
lui era aşa de emoţionată de parcă ar fi avut cea mai grozavă

270
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
zi de lucru din viaţa ei. După ce s-au culcat copiii, a aflat de
ce Shauna era atât de fericită şi i-a împărtăşit bucuria.
În zilele care au urmat, Kellie şi soţul ei, Thayne, s-au
hotărât, la sfatul unui consilier, să le spună copiilor despre
întâlnirea aceea uimitoare. Copiii ştiau deja că au un frate
vitreg care fusese adoptat. Au întrebat cu emoţie când îl vor
putea întâlni pe Jake.
Între timp, familia Bradley se lupta cu propria lor dilemă.
Cântărind lucrurile, au ajuns la concluzia că Jake e destul
de mare pentru a-i spune acum. Se gândeau că dacă
aşteaptă şi el află între timp ceea ce ei ştiau deja – sau dacă
altcineva i-ar spune – s-ar putea ca Jake să-şi piardă
încrederea în ei. Dar dacă i-ar spune acum, Jake ar creşte cu
ideea că ştie cine e mama lui naturală, iar ei ar fi alături de
el.
Când Kellie auzi că Shauna şi Jim vor să-i spună lui Jake
cât mai curând posibil, fu rândul ei să se neliniştească.
— Vă rog, nu-i spuneţi doar pentru că aveţi impresia că eu
doresc asta, îi rugă ea. Acum se simţea ea tulburată. Dacă
nu se va ridica la înălţimea aşteptărilor lui Jake?
Într-o dimineaţă, Shauna şi Jim intrară în camera lui Jake
şi-l treziră. Shauna spuse:
— S-a petrecut un lucru foarte ciudat. Am avut o clientă şi
ne-am dat seama că e mama ta naturală.
Jake începu să râdă şi întrebă:
— Cum arată? Când o s-o cunosc?
Shauna îi dădu o fotografie de-a lui Kellie. Emoţionat,
tânărul alergă să-i arate fotografia bunicii.
Când Shauna telefona s-o anunţe: „I-am spus. Putem să
ne întâlnim la cină?”, Kellie răspunse prompt „da”, gândind:
„Mi-aş fi dat viaţa pentru asta”.

271
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Kellie a sosit prima la restaurant; încerca să-şi ţină emoţia


în frâu. Jim, care venea direct de la serviciu, a sosit al doilea.
Apoi au intrat în parcare Shauna cu Jake. Nici nu apucase
să parcheze maşina, că Jake a şi sărit şi i-a întins o violetă.
Lui Kellie îi tremura glasul:
— Trebuie să te îmbrăţişez. Am aşteptat atât de mult acest
moment.
S-au îmbrăţişat, iar lui Jake i se umplură ochii de lacrimi.
Se întoarse spre mama lui. Shauna îl linişti:
— E normal să fii emoţionat, dragostea mea. E un moment
important!
La masă, un adolescent emoţionat i-a povestit lui Kellie
despre hobby-urile şi preocupările lui. A fost fericit că mama
lui naturală îi împărtăşeşte pasiunea pentru muzică şi că
pasiunea lui de a repara lucrurile i se trage de la tatăl lui
Kellie, care era mecanic.
Amândoi – şi mamă şi fiu – au plâns când ea a rostit
cuvintele pe care dorea de-atâta timp să i le spună:
— Erau atâtea lucruri pe care ştiam că nu le pot face
pentru tine. Voiam să ai un cămin, o mamă şi un tată. Deşi
ştiam că procedez bine renunţând la tine, mi-a fost greu,
foarte greu s-o fac.
După prima întâlnire plină de succes, Shauna şi Kellie i-
au prezentat pe copii unii altora.
— Copiii noştri se poartă de parcă s-ar cunoaşte de când
lumea, spuse Kellie.
Astăzi, Shauna şi Kellie vorbesc cu regularitate, uimite
încă de coincidenţa fantastică ce le-a făcut să se cunoască.
— Sunt atât de fericită pentru Jake, spune Shauna. O
frântură din enigma vieţii sale a fost dezlegată.
Kellie adaugă:

272
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
— Sunt bucuroasă că Jake are familia pe care o are –
aşteptările mele au fost întrecute peste măsură.
Carolyn Campbell
Extras din Woman’s World Magazine

273
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

După 40 de ani

După ce am ajuns acasă de la slujbă în ziua de 13 iunie


1992, am şofat, ca în fiecare zi, de altfel, aducându-i pe cei
patru copii ai mei acasă, apoi am răsfoit corespondenţa. M-
am bucurat să găsesc copia certificatului meu de naştere
trimisă din Nebraska. Însemna un pas mai aproape de
obţinerea paşaportului, de care aveam nevoie pentru
îndelung aşteptata croazieră ce urma s-o fac cu soţul cu
ocazia reuniunii de 25 ani de la terminarea liceului.
Fredonând, am rupt plicul, iar conţinutul mi-a răvăşit
întreaga viaţă.
Primul rând, scris cu litere mari, denunţa apăsat:
„Certificat de Naştere pentru Adopţie”.
Trebuie să fie o greşeală. Nu deschizi o scrisoare la 42 de
ani şi găseşti o hârtie care pretinde că ai fost adoptată!
Părinţii mei, Beatrice şi Albert Whitney, erau amândoi
morţi, aşa că, după ce mi-am revenit, am sunat pe cineva din
generaţia lor care ar putea şti – pe unchiul meu. A fost evaziv
şi tulburat. Şi-a dres glasul, s-a bâlbâit, dar eu nu m-am
lăsat. În cele din urmă, a spus „da”, fusesem adoptată când
aveam doi ani, dar părinţii mei i-au pus pe toţi să promită că
nu-mi vor spune niciodată. Clătinându-mă, i-am telefonat
surorii mele mai mari, Joan. După îndelungi ezitări, a
confirmat şi ea.
Eram disperată. Mi se părea că întreaga mea viaţă a fost o
mare minciună. Credeam că ştiu cine sunt, dar se dovedea
că habar n-am. Deşi sună ilogic, mă simţeam trădată de
părinţii mei adoptivi şi abandonată de mama mea biologică.
Mike şi copiii au înţeles, parţial, prin ce treceam. În fine,
Mike mi-a zis:
274
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
— Draga mea, de ce nu încerci să-ţi găseşti părinţii
biologici?
— Nu toate poveştile au un sfârşit fericit, i-am întors-o eu.
E clar că mama nu m-a vrut atunci. De ce m-ar vrea acum?
— Ascultă. Indiferent ce s-ar întâmpla, n-o să te simţi mai
rău decât acum. Dacă îi găseşti, şi vor fi indiferenţi, măcar
vei primi nişte informaţii medicale care să-ţi folosească ţie şi
copiilor, şi tot vor fi mai bune decât nimic.
După ce-am întors problema pe toate feţele, mi-am dat
seama că are dreptate. Dar… de unde să încep?
Deşi crescusem în Riverside, California, ştiam că mă
născusem în Omaha, Nebraska. Joan, care era cu 13 ani mai
mare decât mine, şi-a amintit o informaţie de importanţă
crucială: prenumele părinţilor mei biologici. Am luat legătura
cu mai multe agenţii sociale şi am demarat, astfel, un lung
proces de investigare. Un agent social mi-a sugerat să dau un
anunţ în ziarul local din Omaha. N-am luat în considerare
propunerea. Cine citeşte anunţurile din ziare în afară de cei
care-şi caută o slujbă sau o maşină la mâna a doua?
Pe de altă parte, încercarea moarte n-are. Exista o şansă la
o mie să citească cineva anunţul, cineva care-i cunoştea pe
părinţii mei naturali sau pe cei adoptivi. M-am hotărât să
încerc. Anunţul spunea: Mă numesc Linda, sunt fiica lui
Jeannie şi a lui Warren, m-am născut pe 7 august 1950 şi am
fost dată spre adopţie. Părinţii mei adoptivi au decedat. Nu
vreau să produc necazuri nimănui, doresc doar informaţii şi,
dacă e posibil, reluarea legăturilor. Menţionam numărul de
telefon al unui agent din Lincoln care mă ajutase. Nu mi-am
pus prea multe speranţe în modalitatea aceasta de
investigare. Am plătit anunţul pe câteva săptămâni şi m-am
întors la treburile mele.

275
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Primul anunţ a apărut pe 25 octombrie. Luni, 2


noiembrie, a sunat telefonul. Era agentul meu.
— Linda, cred că vei avea parte de un Crăciun foarte,
foarte fericit, a zis el.
O doamnă pe nume Jeanenne Hankinson văzuse anunţul,
îl citise şi-l recitise şi telefonase, în final, la agenţie. Deţinea
informaţii despre mine pe care nu le-ar fi putut avea nimeni
altcineva.
— Să-i dau numărul tău de telefon? m-a întrebat.
Când a sunat telefonul în după-amiaza aceea, eram atât
de tulburată că nu puteam răspunde. Mike m-a ţinut de
mână. Femeia de la celălalt capăt al firului a zis:
— Cine e la telefon, Linda?
— Da, am răspuns. Vorbesc cu mama mea?
Două femei străine au izbucnit în plâns.
Când mi-am recăpătat glasul, am spus:
— Nu pot să cred că ai citit anunţul în prima zi de
publicare!
A replicat, molcom:
— Draga mea, caut anunţul acesta în ziar de 40 de ani, în
fiecare zi.
Am crezut, în acest punct, că nimic nu mă mai poate
surprinde, dar ce mi-a povestit m-a lăsat fără suflare.
Se măritase când avea 17 ani şi m-a născut în acelaşi an.
Un an mai târziu, ea şi tatăl meu şi-au dat seama că sunt
depăşiţi de situaţie şi au divorţat. A fost mulţumită că şi-a
găsit o slujbă în Omaha şi s-a simţit şi mai norocoasă că a
găsit şi o familie de treabă, Whitney, care să aibă grijă de
mine. Singura problemă era că familia Whitney locuia în
celălalt capăt al oraşului, la trei ore de mers cu tramvaiul
dus-întors. Deşi îi displăcea total ideea, a fost de acord să mă

276
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
lase la ei în zilele de lucru şi să mă ia acasă la sfârşit de
săptămână.
Timp de un an, aranjamentul a mers bine. Eram îngrijită
cum se cuvine şi mă jucam cu fiica lor mai mare, Joan. Dar,
într-o zi, Beatrice, înnebunită, a sunat-o pe mama. I-a spus
că serviciile sociale au aflat despre aranjamentul lor şi că,
dacă nu semnează amândouă nişte hârtii fără importanţă,
voi fi dusă la cămin. Mama s-a dus în fugă la avocat. Şi el i-a
spus aceeaşi poveste. Nu înţelegea prea bine termenii
judiciari din hârtiile acelea, dar îi tot repeta avocatului că ar
face orice să nu mă piardă. N-a avut niciodată intenţia să
renunţe la mine.
Criza părea să se fi aplanat. În weekendul următor era
ziua mea de naştere şi mama a venit, fericită şi încărcată de
daruri, să mă ia acasă. Dar apartamentul familiei Whitney
era gol. Dispăruseră cu totul.
A făcut tot ce i-a stat în putinţă să mă găsească. Avocatul
familiei Whitney a refuzat să vorbească cu ea. Şeful
domnului Whitney nu ştia nimic, decât că a plecat brusc.
Îngrijorată că hârtiile pe care le semnase erau acte de
adopţie, a luat legătura cu agenţiile în cauză, dar i s-a spus
că informaţiile sunt confidenţiale.
Fără bani pentru a angaja un avocat sau un detectiv
particular, a continuat să facă ce a putut de una singură. Ani
de zile, apoi zeci de ani, a căutat în toate cărţile de telefon
din Statele Unite. Şi citea, în fiecare zi, anunţurile, sperând.
Nu şi-a pierdut speranţa nicio zi în patruzeci de ani.
Prima mea reacţie a fost să mă înfurii pe părinţii mei
adoptivi, care, cu o logică strâmbă, mă iubiseră atât de mult
că mă răpiseră mamei mele. Dar m-am gândit apoi la mama
mea naturală şi la durerea de zeci de ani din sufletul ei.

277
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Suferinţa mea de câteva luni era nimic în comparaţie cu a ei.


Dar al treilea gând al meu a fost de fericire: mama mă iubea!
Mă voia!
Nu pot să explic cum ne-am legat una de alta imediat.
Cred că am înroşit telefoanele de atâta vorbit. Mama era
căsătorită, avusese un băiat care murise şi mai avea o fată,
Deb. Ea şi soţul ei adoptaseră şi un băieţel din Vietnam.
Mama absolvise colegiul la 53 de ani. La rândul meu, am
inundat-o cu un şuvoi de detalii din viaţa mea.
Ne-am văzut din nou, cum ar spune soarta şi epoca
noastră electronică, când cineva de la emisiunea Faith
Daniels a citit povestea noastră din ziarul local şi ne-a invitat
la televiziune. Sunt sigură că a fost o emisiune
impresionantă: am căzut una în braţele celeilalte, plângând
în hohote.
De Ziua Recunoştinţei, noua mea familie a venit la noi, în
Utah, să petrecem. De Crăciun, am zburat eu la mama, în
Grand Island, Nebraska, pentru două săptămâni.
Cred prea mult în Dumnezeu ca să consider că regăsirea
mamei mele a fost o coincidenţă. Chiar timpul pare să fi fost
prestabilit. Vedeţi voi, am avut, timp de un an şi jumătate,
vreme să ne cunoaştem, să devenim foarte apropiate
sufleteşte. După asta, mama s-a îmbolnăvit brusc de o boală
renală şi a murit.
Dar acel an şi jumătate a fost un dar nepreţuit. Chiar dacă
aflarea adevărului a fost dureroasă, sunt recunoscătoare că
l-am aflat.
Nu mai cred de mult că rubrica de anunţuri e citită doar
pentru posturi vacante şi maşini uzate.
Acum ştiu că uneori, doar uneori, îţi găseşti inima acolo.
Linda O’Camb

278
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -

Cei patru îngeri

Mă uitam pe geam afară, din ambulanţa care făcea drumul


invers, de la spital acasă. Am mângâiat îndelung mâna inertă
a mamei, în încercarea de a aduce puţină alinare şi mie şi ei.
Respira atât de încet; mi-am concentrat atenţia asupra
trupului ei – împuţinat acum (împuţinat, cu excepţia
stomacului umflat, uriaş) – şi am detectat o mişcare
imperceptibilă, neregulată a corpului ei. Mi-am ţinut
respiraţia, cuprinsă de groază.
Am şoptit, repede, o rugăciune disperată: Te rog, Doamne,
aşteaptă până ajungem acasă. Fă să se întâmple asta în patul
ei, în pace.
— Vrei să-mi spui ceva anume? mă întrebă mama, cu glas
străin.
O durea atât de tare gâtul de la tuburi şi aparate, că şi
cele mai simple cuvinte erau înăbuşite de inflexiuni
involuntare şi uneori neinteligibile.
N-am putut să-i răspund la întrebare imediat. Mi-am privit
mâinile încleştate în poală.
— Orice, mamă. Vreau să vorbim despre orice.
Despre orice lucru mărunt, despre orice lucru important care
se va întâmpla în viaţa mea de acum încolo, mi-am spus în
sinea mea. Vreau să mă sfătuieşti cum să-mi cresc fiica, prima
ta nepoată, care, prea mică acum să te cunoască, va fi nevoită
să-mi împrumute amintirile. Dar cel mai mult vreau să-mi spui
cum, mai ales cum – pas cu pas – voi trăi de acum încolo fără
tine – singurul, unicul meu refugiu de dragoste necondiţionată.

279
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Asta aş fi vrut să-i spun, dar am rămas tăcută. Cuvintele


rostite nu se potriveau în acest moment, am înţeles cu durere
în suflet.
— Ştiu, a zis mama, cu adâncă tristeţe în glasul acela
străin, ca şi cum mi-ar fi citit gândurile reflectate de cutele
de îngrijorare de pe faţa mea.
M-am uitat la ea cu atenţie, şocată pe moment de
schimbarea bruscă din privirea ei. Ochii ei frumoşi, albaştri
ca marea, erau plini acum de lacrimile, pal-gălbui, ale unei
femei pe moarte. Când se întâmplase asta? Noaptea trecută?
Acum un minut, când mi-am coborât privirea? Asta era
pierderea supremă, să ţi se smulgă posibilitatea de a mai
vedea trăsăturile ei unice, să rămâi să vezi doar, în final,
trupul ei împuţinat.
— Concluzia finală este că are o tumoare care se dezvoltă
rapid şi care va produce moartea în următoarele 24 de ore.
Asta ne-a spus, coborându-şi privirea, medicul oncolog
aseară, târziu, pe holul spitalului.
— S-ar putea să se chinuiască mult înainte de a muri, a
adăugat el, vorbind acum direct picioarelor noastre.
Surorile mele stăteau acolo, lângă mine, flancându-l pe
tata. Am strâns la piept carneţelul în care notasem, cu grijă,
toate întrebările pe care voiam să le punem doctorului.
Aveam, oarecum, credinţa că dacă îi punem acestui om
întrebarea justă, ne va da răspunsul pe care-l voiam. Acum,
însă, după ce ni se dăduse răspunsul final, nu mai avea
importanţă nicio întrebare legată de viaţa mamei. Şi totuşi,
tata, gâtuit de emoţie, mai puse una:
— Va reuşi să ajungă acasă?
Doctorul îi aruncă tatei o privire pe care o mai văzusem pe
faţa lui o dată. Cu zece luni în urmă, când fusese pus
diagnosticul iar mama, după ce ascultase explicaţiile
280
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
medicale, îi pusese o singură întrebare. Tăcerea din cameră
era aşa de grea, că mi s-a părut că aud cum ne explodează
inimile la toţi când a vorbit mama:
— Mi-a mai rămas un an de trăit?
Iar doctorul i-a răspuns mamei cu aceeaşi expresie de
îndoială în ochi.
Din păcate, a avut dreptate. N-a trecut nici măcar un an şi
puţine lucruri bune se întâmplaseră de atunci.
Tata se cutremură la mesajul tăcut de pe chipul
doctorului. Apoi vorbi cu un glas pe care îl mai auzisem
odată, cu mai mult de 20 de ani în urmă, un glas plin de
forţă, rezonator, aşa cum numai Dumnezeu, îmi imaginam
eu în copilărie, poate să aibă.
— Am chemat o ambulanţă particulară – s-o ducă pe soţia
mea acasă mâine dimineaţă, imediat ce se trezeşte. Vreau să
fiţi aici şi să-i scoateţi toate tuburile, absolut toate, vreau să
spun, ca să poată merge acasă cum se cuvine – cum se
cuvine pentru o persoană atât de îndrăgită şi iubită ca soţia
mea.
— Da, bineînţeles, a spus, simplu, doctorul.
Medicul a răsuflat uşurat. Nu-i mai rămăsese nimic de
făcut, şi, mai ales, nu se mai aştepta nimic de la el. Ultima
ştafetă, ca să zic aşa, până la sosirea acasă.
— Am trecut deja de pod, iubito? întrebă mama, arătând
surprinzător de vioaie după somn.
M-am uitat pe geam după un reper familiar şi am văzut că
traversam încet micul oraş adormit de pe coasta de est, în
care se retrăseseră, cu puţini ani înainte, părinţii mei. Am
recunoscut câţiva vecini; stăteau în faţa casei, salutând, într-
un fel solemn, ambulanţa care trecea, ştiind că e vorba
despre mama.

281
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Fuseseră alături de ea, în felul în care numai comunităţile


rurale mai ştiu să fie. Lăsând, la ora cinci, caserole cu
mâncare proaspăt încălzită pe treptele de la intrare, curăţind
grădina de buruieni când mama făcea chemoterapie sau
îndepărtând tufişurile de pe faleză pentru ca mama să vadă
apa stând în pat. Oameni făcuţi din aur masiv.
— Mamă, aproape am ajuns. Trecem prin oraş.
Ambulanţa intră pe aleea noastră şi l-am văzut pe tata şi
pe surorile mele aşteptând în faţa uşii. M-a izbit încordarea
disperată din atitudinea lor şi am izbucnit în plâns. Iată, deci
cum arăt şi eu, cum arătăm cu toţii, chipuri de suferinţă
prematură.
Era îngrozitor pentru mama să ne ţină minte aşa. Era la
fel de îngrozitor pentru noi să ne-o amintim aşa. M-am
aruncat, furioasă, în uşă, tocmai când au deschis-o, şi am
tras cu nesaţ aerul mirosind a ploaie în timp ce mă chinuiam
să cobor.
Am doar amintiri înceţoşate despre primele ore după
reîntoarcerea mamei acasă. Dar, într-un anume moment din
seara aceea, chiar în faţa ochilor noştri, mama a depăşit
criza – moment pe care niciun doctor nu-l prevăzuse sau
crezuse vreo clipă că ar fi posibil. În dimineaţa următoare,
mama s-a trezit, cu stomacul absolut plat, s-a dat jos din pat
şi a făcut cafeaua pentru familia ei care nu-şi putea crede
ochilor.
— Au fost patru îngeri cu mine aseară, ne anunţă mama,
cu glasul ei molcom, revenit la normal.
Am zâmbit şi eu şi surorile mele, gândindu-ne toate că se
referă la noi, care, îngeri sau nu, ascultasem, pe rând, toată
noaptea, cu urechea lipită de monitor, sunetele respiraţiei ei.

282
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
— Nu, zise ea, citindu-ne gândurile. Au venit patru îngeri
azi-noapte şi fiecare a ţinut ridicat câte un colţ al cearşafului
de pe stomacul meu.
Ne-a privit, solemn, pe fiecare pe rând. Tata îşi privea
mâinile, dar noi, fetele, i-am susţinut privirea, crezând ce ne
spunea.
— Şi acum mă aşteaptă, dar au spus că trebuie să am
credinţă, că mi-a mai rămas ceva timp. Ştiu ce au spus
doctorii, dar voi trebuie să mă credeţi, pentru că asta mi-au
spus îngerii. De aceea, hai să facem nişte planuri, acum.
Şi a început să enumere dorinţele din lista ei. Să luăm
barca cea nouă şi să facem o plimbare cu toţii. S-o aduc pe
fiica mea s-o mai vadă o dată. Să organizăm o mică petrecere
ca să le mulţumească celor mai buni prieteni. Dorinţe
mărunte. Şi totuşi, cu numai o zi înainte, ele se aflaseră
dincolo de cele mai cuprinzătoare rugăciuni ale noastre.
Surorile mele au făcut lista de cumpărături pentru
petrecere, iar eu m-am dus după mama în dormitor.
— Mamă, am început eu, fără să ştiu ce vreau s-o întreb.
Şi-a potrivit eşarfa pe capul lipsit de păr şi m-a privit
sfidătoare.
— N-a fost vis, să ştii. N-a fost nici vreo viziune. S-a
petrecut în realitate, au fost acolo la fel de sigur cum stai tu
aici. Şi, adaugă ea, arătându-l pe Danny, câinele de
vânătoare care stătea în poziţia lui preferată pe patul ei, el a
trebuit să-l dea la o parte pe unul din îngeri ca să-şi facă loc.
L-am văzut împingându-l uşor cu nasul mai încolo ca să se
urce în pat.
Ne-am uitat amândouă la câine, care-şi roti ochii căprui
înspre mine şi-şi clătină mândru capul ca şi cum ar fi ştiut

283
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

foarte bine importanţa faptului că a fost singurul martor la


povestea mamei mele.
— Aşa că, vezi, ai timp să iei avionul spre casă şi s-o aduci
pe nepoata mea s-o mai văd o dată.
Mi-am îngropat faţa în blana câinelui, ascunzându-mi
uimirea, şi am ascultat fericită planurile pe care le făcea
pentru viitor, un viitor scurt, dar care, totuşi, era. Am crezut
întotdeauna că dacă ar fi să aleagă Dumnezeu un animal
care să intre în rai, el ar fi un câine de vânătoare. Revelaţia
mamei mele n-a făcut decât să-mi întărească convingerea.
— Îngerii mi-au spus că Dumnezeu a hotărât ziua, a zis
ea, dar m-a lăsat pe mine să aleg ora.
Şi aşa a fost. În următoarele săptămâni, mama a găzduit
petrecerea, deşi a stat îmbrăcată în hainele de casă şi s-a
împărtăşit în camera de zi, preotul trebuind să păşească
peste câinele adormit, ca să nu verse vinul sfânt. Şi, într-una
din zilele calme, fără vânt, a mers cu noi în barca cea nouă a
tatei. Şi a mai văzut-o o dată pe fiica mea şi a auzit-o râzând
din toată inima, cum numai un copil de doi ani, netulburat
de prezenţa morţii, poate să râdă. Şi multe alte lucruri
mărunte, dar uriaşe pentru noi pentru simplul motiv că s-au
petrecut. Fiecare din ele, un dar de la Dumnezeu, pentru noi,
prin intermediul ei. Darul rugăciunilor primite.
Apoi, şase săptămâni mai târziu, mama a hotărât ora. Era
acasă, dormind în patul ei, ţinându-l pe tata de mână. N-am
întrebat, dar cred că Dumnezeu a fost pe undeva, aproape. Şi
sunt şi mai sigură că încă mai aproape de ea au fost cei
patru prieteni, pe care numai mamei şi câinelui nostru li s-a
acordat privilegiul de a-i vedea şi care au venit încă o dată să
ia cu ei preţioasa povară.
Jacquelin A. Gorman

284
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -

8. CUM ŞTII CÂND TREBUIE SĂ RENUNŢI

Ceea ce oferă fântâna se întoarce în fântână.


Henry Wadsworth Longfellow

285
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Home-run pentru mama

Când în 1990 s-a încheiat, după cinci ani, cariera mea de


jucător de baseball profesionist la St. Louis Cardinals, m-am
rugat la Dumnezeu să-mi dea şansa de a juca la o echipă
mai aproape de New York. Mama mea, Grace, fusese
diagnosticată cu cancer mamar. Locuia în Long Island şi
voiam să petrec mai mult timp cu ea. Dorinţa mea s-a
împlinit când am semnat contractul cu Philadelphia Phillies
pentru sezonul din 1991. Philadelphia era doar la trei ore de
locuinţa ei.
Pe măsură ce înainta sezonul de baseball, starea mamei se
înrăutăţea. Cancerul se întindea, iar ea n-o mai putea duce
mult aşa. Logodnica mea s-a căsătorit cu mine înainte cu
patru luni de data stabilită ca să poată fi prezentă şi mama.
Jocul meu regresa şi el. După meciurile All-Star, mi s-a
redus timpul de joc, iar cele câteva meciuri în care am jucat
au fost orice, numai impresionante nu. În următoarele şase
săptămâni, n-am reuşit să lovesc nicio minge de 18 ori,
consecutiv. Era o prăbuşire de lungă durată, iar eu am trecut
prin toate stările, de la auto-compătimire la sentimentul de
singurătate.
Scăderea performanţei mele a luat sfârşit pe 1 septembrie,
în meciul cu Atlanta Braves. Jucam în Philadelphia într-o
după-amiază de duminică, cu o vreme splendidă şi am intrat
pe teren în deschidere ca jucător la bătaie înlocuindu-l pe
numărul 10. La scorul de 4-4, am lovit mingea unuia din cei
mai grozavi aruncători din ligă, Mark Wohlers. Voiam să fac
imposibilul să ajung la bază ca să câştigăm meciul.
La primele două aruncări, am lovit una şi am ratat-o pe a
doua. Apoi am trimis în afara terenului următoarele două
286
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
mingi rapide, calculate la mai mult de 120 km/h! După
aceste două lovituri sănătoase, am simţit cum mă cuprinde
din nou spiritul combativ.
Cu două mingi lovite şi două ratate, am intrat pe teren,
pregătit psihic pentru cea mai puternică aruncare pe care ar
fi putut s-o facă adversarul meu şi hotărât să fiu cât se poate
de prompt. Mingea rapidă a fost aruncată şi a sărit din bâta
mea cu zgomotul acela asurzitor, rezervat doar vedetelor care
realizează, de obicei, home-run.
David Justice, jucătorul de câmp dreapta, a alergat să
prindă mingea şi a privit-o zburând peste gard; am câştigat
meciul printr-un home-run. Împresurat de coechipieri, mi-
am simţit inima bătând atât de tare că m-am gândit c-o să
iasă prin tricou. Asta da, senzaţie!
Două săptămâni mai târziu, i-am făcut o vizită mamei la
spital, nerăbdător să-i arăt caseta cu home-run. Când am
intrat în cameră, m-a şocat vederea stării de deteriorare fizică
în care se afla iubita mea mamă. Am ştiut atunci că asta va
fi, probabil, ultima dată când mai stau cu ea.
Am privit caseta, amândoi pentru întâia oară, aşa că nu
aveam cum să anticipez comentariul care a urmat. După
home-run-ul meu, comentatorul, Harry Kalas, a menţionat
că trecuseră şase săptămâni de la ultima mea lovitură bună.
Eu şi mama ne ţineam de mână şi ascultam comentariul.
„John Morris a luptat cât a putut în această a doua jumătate
a sezonului, iar acest succes nu putea să i se întâmple decât
acestui jucător atât de bun”. Privind reluarea cu încetinitorul
a dramaticului meu home-run, am simţit cum lacrimile sunt
gata să se reverse din ochii amândurora. În timp ce
aruncătorul se răsucea, Kalas a rostit cele mai frumoase
cuvinte pe care le-a auzit mama în viaţa ei: „Mama lui John e

287
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

foarte bolnavă de câtva timp”, şi, după ce mingea atinse bâta


mea, încheie spunând „iar asta a fost, probabil, pentru
mama sa”.
Şi eu şi mama am izbucnit în plâns. Mama m-a strâns în
braţe cât de tare a putut şi mi-a şoptit la ureche: „Te iubesc,
fiule şi sunt tare mândră de tine. Ai să-mi lipseşti foarte
mult”.
Sezonul era pe terminate în septembrie, când am primit
un telefon că mama, probabil, nu va mai trece peste
weekend.
Duminică după-amiază s-a încheiat sezonul, iar luni
dimineaţă mama s-a sfârşit, cu mine lângă ea. A fost ca şi
cum ar fi ştiut că s-a încheiat sezonul şi că acum putea să se
ducă.
John Morris

288
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -

Doar amintirile

Şi când unul se sfârşeşte


Iar celălalt rămâne să reziste,
Doar amintirile vor dăinui,
Doar ele ne vor sprijini.
Gândeşte-te la tine şi la mine împreună
Noi doi şi restul lumii.

Versurile acestui cântec mi se învârteau în minte ca un


disc care nu se mai oprea. M-am ridicat de pe scaun şi m-am
dus la fereastră. Se apropiau zorile şi începeau să se aprindă
luminile. Începea o nouă zi. Pretutindeni în jurul meu viaţa
mergea mai departe. Numai în camera aceasta viaţa se
sfârşea.
Cu excepţia unui sunet slab de la o pompă de nutriţie, era
linişte. M-am apropiat de pat şi am îndreptat pătura care
acoperea trupul micuţ, fragil. Am netezit părul argintiu care
era odată atât de frumos pieptănat. Am văzut cum se
scurgea viaţa, dar nu puteam face nimic ca s-o reţin.
Am auzit pe cineva intrând în cameră. Se schimbau turele
şi soseau surorile din tura de dimineaţă. S-a crăpat de ziuă
şi o rază de soare s-a strecurat pe fereastră înăuntru. Am
trecut şi de noaptea asta. Dar ce-o să ne aducă ziua de azi?
M-am uitat gânditoare la persoana care a avut o mai mare
influenţă asupra mea decât oricine altcineva. Aveam atâtea
lucruri să-i spun, lucruri pe care nu i le-am spus niciodată,
considerând că le ştie. Într-un anume fel, chiar a ştiut. Dar
în acest moment, aveam nevoie să fiu sigură.
Eram derutată. Când trecusem de la cea căreia i se purta
de grijă la cea care purta acum de grijă? Totul se petrecuse
289
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

atât de lin că nici nu-mi dădusem seama. Aceasta era femeia


care crescuse singură trei copii, pentru că rămăsese văduvă
de foarte tânără. Aceasta era femeia care mă învăţase că sunt
capabilă să realizez orice îmi pun în minte. Luase parte la
bucuria mea şi plânsese odată cu mine. Era neclintită ca o
stâncă. Fusese întotdeauna lângă mine. Acum era rândul
meu să fiu alături de ea.
Am simţit lacrimi sub pleoape când m-am uitat la
bandajele proaspăt schimbate pe braţele ei. A deschis ochii şi
mi-a zâmbit. Ah, privirea aceea. Am văzut aceeaşi privire în
ochii copiilor mei de o mie de ori, acea privire care spune
„Mi-e frică, nu lăsa pe nimeni să-mi facă rău”. Am simţit un
nod în gât. Eram pe punctul de a mă prăbuşi, dar ştiam că
trebuie să fiu tare.
A închis ochii şi a dormit. M-am dus şi m-am aşezat pe
scaun. Trebuia să-mi regăsesc stăpânirea de sine. Eram atât
de concentrată asupra propriei mele persoane, că n-am
observat că s-a produs o modificare în respiraţia ei. Devenise
mai rară şi mai superficială. Am fugit după o asistentă, doar
ca să confirme ceea ce ştiam deja.
Am rămas în picioare lângă patul ei şi i-am luat în palme
mâna care altădată o ţinea pe-a mea. Respira din ce în ce
mai slab. Am strâns-o şi mai tare de mână. Nu eram
pregătită s-o las să plece.
Foarte încet, mama a deschis ochii. Şi-a ridicat privirea
spre mine, zâmbind, a murmurat „Te iubesc” şi şi-a dat
răsuflarea.
Am rămas acolo o vreme, incapabilă să fac o mişcare. Mă
simţeam groaznic de singură. Cu lacrimile şiroindu-mi pe
obraz, simţeam nevoia să mă strângă-n braţe, să îndrepte
lucrurile, aşa cum făcuse întotdeauna. „E doar adormită” mi-
am spus în gând, dar ştiam foarte bine. Chipul frumos care
290
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
încercase întotdeauna să ascundă durerea era acum cuprins
de pace.
Se sfârşise. Nu mai era nimic de făcut. Când am plecat din
cameră şi am mers pe hol, viaţa îşi continua cursul. Încă o
dată, versurile acelea mi-au apărut în minte:

Doar amintirile vor dăinui


Doar ele ne vor sprijini.
Gândeşte-te la tine şi la mine împreună
Noi doi şi restul lumii.3

„Te iubesc, mamă”.


Într-un fel, sunt sigură că ştia.
Victoria A. Lapikas

3
YOU AND ME AGAINST THE WORLD, de Paul Williams şi Ken
Archer,1974 Almo Music Corp. (ASCAP). Toate drepturile rezervate.
Folosită cu aprobare. WARNER BROS. PUBLICATIONS. U.S.INC, Miami,
FI 33014
291
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Sărbătorind-o pe mama

Când am încetat s-o mai văd pe mama cu ochi de copil, am


văzut-o pe femeia care m-a ajutat să mă formez.
Nancy Friday

Cu aproape cinci ani în urmă, la a 80-a sa aniversare,


mama, care se simţea bine şi arăta minunat, a închis ochii şi
a murit în sufrageria casei mele.
Moartea ei n-a avut niciun sens pentru mine; vreme de un
an mi-am dus viaţa poticnindu-mă şi scrutând dimensiunile
golului pe care dispariţia ei îl lăsase în viaţa mea.
Pentru mine, ea fusese mai cuprinzătoare decât viaţa, şi
cu siguranţă mai generoasă decât alte mame. Se apleca pe
fereastra maşinii ca să dea lecţii unor grupuri de adolescenţi
care fumau, despre efectele nefaste ale tutunului. Dacă ne
prindea uitându-ne la American Bandstand, strâmba din nas
la dansatorii de pe ecran şi ne întreba: „De ce nu se duc
copiii ăia afară să se joace, mai bine?”
Era aprigă şi plină de umor. Era curajoasă şi onestă. Dar,
mai mult decât orice, era o persoană plină de compasiune.
Împreună cu mătuşa mea, Grace, a fost timp de 30 de ani
proprietara şi administratoarea unei tabere de vară pentru
fete şi nu-i plăcea nimic mai mult decât să privească cum
înfloresc fetele într-o atmosferă de încredere şi fericire. S-a
căsătorit târziu şi a avut nefericirea să-şi vadă mariajul
repede distrus. Dar şi-a crescut cele două fiice cu bucurie şi
fără să privească înapoi cu mânie. Ne simţeam în siguranţă
în preajma ei, ne simţeam iubite.
— Aveţi grijă pentru ce vă rugaţi, ne-a spus odată. Eu m-
am rugat pentru copii toată viaţa mea de adult. A făcut o
292
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
pauză, ca să dea greutate cuvintelor ei. Nu m-am rugat
niciodată pentru un bărbat. Şi ne-a făcut cu ochiul.
Cu o lună înainte de a împlini 80 de ani, eu şi sora mea
am vorbit cu soţii noştri despre marele eveniment aniversar.
„În loc s-o sărbătorim în octombrie, a sugerat unul din noi,
de ce n-am face-o în decembrie când se adună toată familia
în New England? Ce ziceţi de 20 decembrie?”
Am trimis invitaţiile cu aproape opt săptămâni înainte de
petrecerea aniversară. Înăuntru era o fotografie a mamei de
pe vremea când era bebeluş pe care scria: „Ce a devenit acest
bebeluş care era atât de dulce, de bun, curat şi liniştit în anii
copilăriei?” Pe spate era o fotografie recentă a mamei, cu un
zâmbet larg pe faţă. „Ca s-o vedeţi în persoană”, continua
invitaţia, „veniţi la a 80-a aniversare a ei”.
De ziua ei, pe 26 octombrie, sora mea i-a trimis un inel de
bunică cu pietrele de naştere ale celor patru nepoţi; a fost
încântată. Eu i-am dat un ceas cu un cadran mare, numai
bun pentru vederea ei slabă şi un taior – model chinezesc, pe
care l-a pus de-o parte. „Am să-l port la petrecerea din
decembrie”, a promis ea.
Au trecut octombrie şi noiembrie; se apropia ziua cea
mare. Nan a venit din Florida cu toată familia. Petrecerea
urma să aibă loc la mine; în ziua respectivă, ne-am trezit cu
toţii foarte devreme. Am vorbit şi am râs plini de vervă în
timp ce am lustruit argintăria, am aranjat paharele şi am
amestecat punch-ul. Căzuse multă zăpadă în timpul nopţii,
adăugând exact stropul de magie necesar.
Înainte de 14.00, sora mea a sunat-o pe mama să-i spună
că sunt în drum spre ea s-o iau cu maşina.
— Mă simt ca o mireasă, i-a spus lui Nan la telefon.

293
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Chiar aşa arăta – ca o mireasă îmbrăcată cu un taior


model chinezesc. Chipul îi strălucea de bucurie.
La mine, am intrat împreună în camera de zi şi toată
lumea se întorcea spre ea şi o aplauda.
— I-auzi, i-auzi, se bucură ea, înclinându-şi capul într-un
amestec de modestie şi emoţie puternică.
Venise timpul să tăiem tortul şi s-o felicităm pe MAMA. Ne-
am adunat în sufragerie. Am toastat, citind două documente
pe care le dezgropasem amândouă din fundul biroului ei.
Erau scrise de tatăl ei – bunicul tuturor celor prezenţi – care
murise cu 30 de ani în urmă.
Primul consta în câteva plicuri mici închise într-un săculeţ
de piele, pe care menţionase cu scrisul lui de mână mic, citeţ
„Socotelile lui Caroline cu timpul”. Fiecare plic conţinuse
odată cinci dolari şi marcase o etapă importantă din viaţa ei
(primul „pentru că a învăţat să meargă în patru labe şi în
picioare, şi să mănânce cu linguriţa”, al doilea „pentru că a
început şcoala” şi aşa mai departe).
Al doilea era o scrisoare pe care i-o trimisese când era în
colegiu, la a 20-a aniversare. „Ce extraordinar trebuie să fie
să ai 20 de ani”, scria el. „La vârsta asta, eu eram plin de
speranţă şi curaj, şi niciuna, mulţumesc lui Dumnezeu, nu
m-a părăsit până acum.
Am fost sănătos şi nu mi-a fost teamă să mă măsor cu
nimeni. Dar nu visam pe atunci că la anul sau nu ştiu peste
câţi ani o să am o fiică grozavă ca tine…”
Pe măsură ce citeam, din ochii mamei se rostogoleau din
ce în ce mai multe lacrimi. Am încheiat toastul şi am ridicat
paharele în sănătatea ei. Mama se întoarse spre sora ei şi
zise: „Ah, Grace, tu ai simţit? Parcă ar fi şi el aici, în cameră,
cu noi”.

294
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
Ce să spun, poate chiar a fost. Pentru că 20 de minute mai
târziu, ea ne-a părăsit ca să se ducă la el. Stătea în fotoliul ei
preferat în camera de zi, sporovăind, cu o farfurie de
prăjiturele în poală. În următorul moment a închis ochii şi s-
a dus. Atât de uşor, de delicat a fost.
În anul care a urmat, am devenit panicardă şi nervoasă:
îmi imaginam că toţi cei pe care-i iubesc mor în faţa ochilor
mei. Uitam de programări, am lovit maşina, am plâns-o pe
mama mult şi îndelung. Într-o zi ploioasă de aprilie, dintr-un
impuls lipsit de logică, mi-am luat cei trei copii şi i-am dus
să-i vadă mormântul pentru prima oară.
Nu apăruse încă iarba. Mormântul se lăsase câţiva
centimetri din cauza dezgheţului primăvăratic. Am stat în
ploaie lângă piatra de mormânt şi am plâns. Apoi ne-am dus
la Mall să ne descreţim frunţile un pic. Era acolo o fântână a
dorinţelor şi am aruncat câţiva bănuţi înăuntru.
— Aş vrea ca bunica să fie fericită acolo unde este, a zis
fiica mea, elevă în clasa a treia.
— Eu ştiu că bunica e fericită, aşa că îmi doresc să fim noi
fericiţi, a spus sora ei, în clasa a şasea.
— Eu nu vă spun pentru ce am aruncat bănuţul, a zis
fratele lor, în vârstă de trei ani, întristat.
Cu timpul, însă, ne-am vindecat. Încet-încet, mi-am adus
aminte de lucrurile pe mi le spusese cu luni de zile înainte să
moară. Unul din ele a fost acesta: într-o seară, cu doar câteva
săptămâni înainte de petrecere, sporovăiam cu ea la telefon,
lejer, fără un subiect anume, aşa cum făceam dintotdeauna.
La un moment dat, tonul ei s-a schimbat.
— Eşti aşa de bună, Terry, aşa de afectuoasă; aduci atâta
lumină în viaţa celorlalţi. Voi, fetelor, aveţi amândouă acest
dar: de a aduce bucurie…

295
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Am întrerupt-o:
— Mamă! Nu pe mine mă descrii, pe tine.
Dar nici n-a vrut s-audă.
Poate că încerca, în acea ultimă toamnă, să ne transmită
calităţile ei, să afirme, pentru ultima dată, valorile pentru
care trăise. Sau a fost ceva mai mistic decât asta – „Iată, vă
dau aceste daruri vouă”?
Nu ştiu. Cred că n-am să ştiu niciodată. Şi, deşi golul pe
care trecerea ei în nefiinţă l-a lăsat în viaţa mea este încă
prezent, simt acum că sunt în stare să-l privesc fără să simt
ameţeala îngrozitoare de la început. Treptat, am ajuns să văd
încheierea „socotelilor ei cu timpul” nu ca pe o parodie crudă
a sărbătoririi zilei de naştere, ci ca pe ceva cu totul diferit – o
sărbătorire a întregit ei vieţi, cu cei pe care i-a iubit, în jurul
ei – o lansare, aş spune.
Am purtat, în fiecare zi de atunci, ceasul ei cu cadranul
mare. Întotdeauna, îi spun poveşti, „ştii, semeni tare mult la
vorbă cu mama ta”, îmi spun prietenii din ce în ce mai des în
ultima vreme.
„Unde se duc morţii – morţii noştri cei mai iubiţi?” ne
întrebăm. Nu ştim să răspundem, bineînţeles. Dar eu simt că
femeia care mi-a fost mamă este prezentă pe undeva, nu prea
departe. Înăuntru, sau primprejur. În strălucirea familiară
din ochii copiilor mei. Sau chiar în propria mea oglindă.
Terry Marotta

296
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -

Un copil fără mamă

Doar când am avut primul meu copil am înţeles cât de mult


m-a iubit mama.
din Pentru mama – Un buchet de sentimente

Moartea mamei mele a fost rapidă şi violentă – a avut un


virus la stomac vineri noaptea, iar luni de dimineaţă nu mai
era în viaţă. N-am avut timp să ne luăm rămas-bun. Nu ne
pregătisem să o pierdem. Dar atunci cum ai fi putut să-i
explici unui copil de doi ani ce înseamnă moartea? L-am
întrebat pe tata cum am reacţionat.
— Erai aşa de mică, îţi distrăgeam uşor atenţia, mi-a zis.
Răspunsul lui spontan mi-a spus că nu discutase cu mine
despre moartea mamei atunci, şi că vorbeşte acum despre
asta numai pentru că e presat.
Aproape niciunul din personajele din cărţile mele de
poveşti nu au mamă: Cenuşăreasa, Dumbo, Bambi, Albă ca
Zăpada. Micuţa Annie e orfană. Pe Dorothy a crescut-o
mătuşa ei, Em. Absenţa mamei e o tehnică des folosită de
povestitori pentru a da personajelor statutul de eroină şi a le
face mai demne de iubire. Şi, copil fiind, chiar am iubit
personajele din poveşti – nu pentru că le consideram părăsite
şi vulnerabile, ci pentru că aveam ceva în comun.
Femeile care au mame se aşteaptă să pot articula tristeţea
pe care sunt sigure că am simţit-o. Vor să mă audă vorbind
despre calităţile de luptătoare pe care mi le-am dezvoltat
pentru a compensa absenţa mamei – a acelui cineva care să
mă ghideze prin riturile de trecere prin care fetele n-ar trebui
să navigheze singure. Adevărul este că eu nu am navigat de
una singură; n-am fost o eroină ca acei copii din poveşti.
297
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Mulţumită bunicii, mătuşilor, surorilor şi tatălui meu, masa


nu a întârziat niciodată. Părul mi-a fost împletit. Mi s-a citit.
Am purtat sutien. Şi s-a găsit cine să-mi explice ce e cu
misterioasele maşinării din toaletele de femei. Nu-mi
amintesc să fi simţit, copil fiind, că nu sunt destul de iubită
sau destul de alintată. La urma urmei, copilul este egoist, se
concentrează doar asupra nevoilor lui imediate, şi nu se lasă
distras de lucruri intangibile.
Când am mers la şcoală, am învăţat cum să mă folosesc de
faptul că nu am mamă, la fel cum fac povestitorii. Eram mai
aparte, mai importantă, din cauza asta. Am înţeles că, odată
ce au aflat trista mea poveste, călugăriţele m-au judecat
după alte criterii, diferite de cele pentru celelalte fete. Şi asta
m-a făcut să-l înţep pe tata cât am putut de tare cu
văicărelile mele când venea târziu să mă ia de la şcoală:
„Dacă ar fi trăit mama, sunt sigură că ar fi venit la timp”. În
cursul acelor ani de adolescenţă competitivă, ori de câte ori
prietenii mei se plângeau de mamele lor, îi reduceam la
tăcere cu: „Cel puţin, voi aveţi mamă”.
Odată cu maturitatea a venit şi acceptarea faptului că n-
am mamă – nu era nici neobişnuit, nici dificil. Şi de aceea m-
a surprins că, după ce s-a născut fiul meu, am început să
simt lipsa mamei – nu pentru că m-aş fi putut folosi de
ajutorul ei ca să-l cresc. Am înţeles, odată cu sosirea lui
Jacob pe lume, ce îi dăruieşte o mamă copilului ei, ce este o
mamă. Pe măsură ce ajungeam să-l cunosc pe Jacob, trăiam
o intensitate a sentimentelor, o plenitudine a dragostei pe
care nu crezusem că o fiinţă umană le poate nutri pentru
alta. Am descoperit ce îmi lipsea şi după ce tânjisem atâta
fără să pot exprima în cuvinte.
L-am privit cu mai multă atenţie mai ales la cinci zile după
ce împlinise doi ani – exact vârsta pe care o aveam eu când a
298
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
murit mama. Căutam să văd cum m-a afectat moartea ei.
Am încercat să-mi amintesc cum e să ai doi ani şi să ţi se
fure punctul central al existenţei tale. Dar n-am reuşit să-mi
amintesc acea experienţă. Asta e ceea ce specialiştii numesc
amintiri preverbale – gândurile şi sentimentele imposibil de
tradus în cuvinte de către un adult pentru că au avut loc
înainte de a se fi învăţat vocabularul. Nu puteam merge, deci,
înapoi. Aşa că m-am concentrat asupra relaţiei mele cu
Jacob – de tipul mamă-copil şi nu copil-mamă. Am privit
cum degeţelele lui dolofane încap în palma mea şi am înţeles
că şi mama trebuie să-mi fi ţinut la fel mâna cândva.
„Dădeam mâna” cu el în felul nostru „secret” – trei strângeri
uşoare concomitent de mânuţă în timp ce-i şopteam „Eu te
iubesc”. Învăţasem asta de la mama mamei; poate că Nana o
învăţase şi pe mama şi ea, la rându-i, pe mine. M-am gândit
la felul în care îl liniştesc pe Jacob când plânge, la felul în
care râde când îl gâdil pe burtică. Tot ce făceam eu cu Jacob,
făcuse şi ea, probabil, cu mine.
Pentru întâia oară m-am gândit la mama ca la o femeie
care şi-a iubit şi s-a bucurat de copilul ei cu pasiunea pe
care o simţeam eu pentru al meu. Şi atunci am plâns. A fost
un plâns purificator, din adâncul inimii. Am plâns pentru
femeia care fusese luată de lângă copilul ei. Am plâns pentru
fetiţa ei. Aş fi vrut s-o iau în braţe şi să-i spun cât de rău îmi
pare pentru pierderea pe care o suferise, să-i spun că o voi
ocroti, ca să se simtă în siguranţă. Aş fi vrut s-o fac să
înţeleagă cât de profund, de neîngrădit, fusese iubită de
mama ei. Asta mi-a dat libertatea să trăiesc toate acele
sentimente pe care negasem toată viaţa că le-aş avea. Iar
golul pe care încercasem să-l umplu cu munca, iubiţii sau

299
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

hobby-urile riscante, a început să se umple. Rana nu se va


vindeca total niciodată. Ştiu asta sigur.
Acum când îi citesc lui Jacob seara, la culcare, sau mă uit
cu el la filmele lui preferate, simt încă o anumită empatie
pentru personajele care trebuie să-şi ducă viaţa singure:
E.T., care a fost părăsit de nava pe care se afla mama sa;
Fievel, care a călătorit singur, fără părinţi, spre Vest; puiul de
dinozaur care şi-a pierdut mama de timpuriu în Tărâmul de
dinaintea vremii; Micuţa Sirenă care avea doar tată; şi
Frumoasa care a înfruntat Bestia fără să aibă o mamă care
s-o sfătuiască. Am înţeles însă şi cât de sfâşietor e faptul că
un copil nu are mamă. Ce nu m-a învăţat viaţa, m-a învăţat
copilul meu.
Jane Kirby

300
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -

Robin

Sunt bucuros acum nu pentru că iubita mea s-a dus,


Ci pentru că pământul pe care a trăit şi-a râs
E şi pământul meu.
Pentru c-am întâlnit-o şi-am iubit-o
şi pentru că iubirea eu i-am arătat-o.
Să plâng că a plecat?
Nu, mai bine fericit
Că pe acelaşi drum noi am păşit.
Trimisă familiei Bush de un prieten după moartea lui
Robin

Fiul nostru, Jeb, avea doar câteva săptămâni când Robin,


fiica noastră, s-a trezit într-o dimineaţă şi a zis:
— Nu ştiu ce să fac în dimineaţa asta. Aş putea să mă duc
afară, să mă întind pe iarbă şi să privesc cum trec maşinile
sau aş putea să stau în pat.
M-am gândit că asta nu prea suna normal în gura unei
fetiţe de trei ani, şi am decis că trebuie să aibă ceea ce mama
numea „febra de primăvară”. Am dus-o la excelentul nostru
pediatru, Dr. Wyvell. A examinat-o, i-a luat sânge şi mi-a
spus că o să mă sune când sunt gata rezultatele. Mi-a dat de
înţeles că ar fi bine să revin la ea fără Robin, dar împreună
cu soţul meu, George Bush. Asta mi s-a părut de rău augur,
dar n-am fost foarte îngrijorată. Desigur, Robin nu avea prea
multă energie, dar nu părea a fi ceva serios.
Dr. Wyvell a sunat, iar eu şi soţul meu ne-am întâlnit la ea
în birou, după-amiaza târziu. Dorothy nu era genul care
vorbeşte pe ocolite. Ne-a spus că Robin avea leucemie.
Niciunul din noi nu auzise de aşa ceva, iar George a întrebat-
301
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

o care era următorul pas: ce trebuie făcut pentru a se


vindeca? Doctoriţa ne-a vorbit puţin despre celulele albe şi
roşii şi ne-a spus cu toată blândeţea de care era în stare că
nu există vindecare. Sfatul ei a fost să nu spunem nimănui,
să mergem acasă, să uităm că Robin e bolnavă, s-o liniştim
cât putem, s-o iubim – şi s-o lăsăm să se ducă uşor. A spus
că asta se va întâmpla curând, în câteva săptămâni. George a
întrebat-o dacă ar fi de acord să vorbească cu unchiul lui, Dr.
John Walker, de la Memorial Sloan-Kettering Hospital din
New York. A acceptat imediat. Şi unchiul lui i-a dat puţine
şanse lui Robin, dar ne-a sfătuit s-o tratăm şi să încercăm
să-i prelungim viaţă, în caz că Robin ar reuşi să treacă peste
asta.
Chiar a doua zi eu şi George am luat avionul spre New
York şi am internat-o pe Robin la Memorial Sloan Kettering.
Aşa a debutat o experienţă uimitoare în care noi am
descoperit, într-un mod mai degrabă ciudat, cât de norocoşi
suntem. Am întâlnit acolo oameni care aveau un singur copil.
Noi aveam trei. Am întâlnit oameni care nu se iubeau. Noi ne
iubeam foarte mult. Aveam o familie şi prieteni care ne
ajutau şi ne susţineau.
Şi nu în ultimul rând, credeam în Dumnezeu, ceea ce a
reprezentat o enormă diferenţă, atunci, ca şi acum.
Robin a fost minunată. N-a întrebat niciodată de ce i se
întâmplă tocmai ei asta. A trăit fiecare zi aşa cum îi era dată
– cu drăgălăşenie şi iubire, fără să pună întrebări şi fără
egoism.
Luasem hotărârea să nu plângă nimeni în jurul lui Robin,
aşa că îi rugam pe cei care plângeau să iasă din camera ei.
Nu voiam s-o speriem. Bietul George a îndurat totul foarte
greu şi n-a suportat să vadă cum i se face fetiţei noastre o
transfuzie de sânge. Spunea că trebuie să meargă urgent la
302
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
toaletă. Râdeam şi ne întrebam dacă nu cumva Robin crede
că are cea mai slabă vezică urinară din lume. Nu era
adevărat. Avea sufletul cel mai bun din lume.
Medicamentele care controlau leucemia au produs alte
probleme îngrozitoare, iar fetiţa noastră a intrat în comă.
Moartea ei a fost plină de pace. În clipa asta a fost cu noi, iar
în secunda următoare s-a dus. Am simţit, fizic, cum sufletul
ei a părăsit trupul ei frumos. Am pieptănat-o şi am ţinut-o în
braţe pe scumpa noastră fetiţă pentru ultima oară. Niciodată
n-am mai simţit prezenţa lui Dumnezeu cu atâta acuitate ca
în clipa aceea.
După ce în 1992, a murit mama lui George, cineva mi-a
dat un plic adresat lui George. Conţinea scrisoarea de mai
jos, pe care George i-o trimisese mamei lui după moartea lui
Robin şi pe care ea o păstrase toţi aceşti ani.

Dragă mamă,
Am pus pe hârtie câteva cuvinte la fel de dragi inimii tale ca
şi mie. Aseară am fost plecat şi în drum spre casă – târziu –
mi-am spus: „Te-ai fi putut duce astă-seară la cimitir, în
Greenwich”… gândul mi-a venit din senin, dar n-am avut
sentimentul că aş fi neglijat să fac asta. Ce-mi place cel mai
mult este să mă gândesc la Robin ca şi cum ar fi o parte vie a
familiei noastre minunate, pline de energie şi de vitalitate,
formată din bărbaţi şi Barbara.
Şi Bar şi eu ne întrebăm cât o să dureze asta. Sperăm să
simţim această apropiere şi când vom avea 83 şi 82 de ani. N-
ar fi minunat să ai la vârsta aceea o fetiţă de 3 ani şi
jumătate… care nu creşte. Acum are vârsta lui Neil. Curând va
fi de vârsta lui Marvin – iar mai departe va fi singură-singură,
dar împreună cu noi, o parte vitală, vie şi încântătoare a vieţii

303
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

noastre de zi cu zi. Mă întreb câteodată dacă e corect din


punctul de vedere al băieţilor şi al prietenilor noştri să
„ridicăm în slăvi” portretul lui Robin la care ţin atât de mult,
dar aici intervine egoismul, pentru că de fiecare dată când
stau la masă, doar cu lumânarea aprinsă, nu mă pot abţine
să nu mă uit la fotografia pe care ne-ai dat-o şi să nu mă
bucur de senzaţia fizică mereu nouă de apropiere de persoana
iubită.
Scrisoarea asta… e un fel de spovedanie… între tine şi
mine, între mamă şi fiul ei micuţ, nu chiar atât de mic acum –
dar la fel de apropiat, numai că atunci când îmbătrânim,
ezităm să vorbim cu sinceritatea inimii la fel de mult.
E vorba despre ce are nevoie casa noastră. Energia
debordantă, vibrantă, mereu în mişcare, a celor patru băieţi
care se luptă să înveţe şi să crească, trupurile lor cu piepturi,
braţe şi picioare atletice; zgomotele lor fericite când îi
îmbrăţişează lumea… toate aceste minuni au nevoie de un
omolog. Avem nevoie de o rochiţă apretată care să meargă la
blugii noştri roşi în genunchi şi la caschete. Avem nevoie de
nişte bucle aurii care să contrabalanseze tunsorile identice.
Avem nevoie de o casă a păpuşii care să contracareze cetăţile
şi rachetele şi miile de poze cu jucători de baseball. Avem
nevoie de o stea bine conturată care să se joace singură în
timp ce ceilalţi se bat ca să vadă cine e „campionul familiei”.
Am avea nevoie de cineva… care să cânte „Alouette” cu voce
de soprană, în vreme ce afară, ceilalţi se chinuie să prindă
mingea înşelătoare, întotdeauna aruncată spre acoperiş, dar
ajungând, iremediabil, să lovească ecranele.
Avem nevoie de un înger autentic de Crăciun – unul care să
nu aibă manşete sub haină.
Avem nevoie de cineva căruia să-i fie frică de broaşte.

304
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
Avem nevoie de cineva care să plângă când mă înfurii – nu
să mă contrazică.
Avem nevoie de cineva care poate da un sărut fără să lase
urme de ou, gem sau gumă de mestecat.
Avem nevoie de o fetiţă.
Am avut una odată – se bătea, plângea, se juca şi-şi croia
drumul la fel ca ceilalţi. Dar ea avea o anume blândeţe.
Era răbdătoare – îmbrăţişările ei erau o idee mai directe.
La fel ca ei, se urca în pat la mine, dar, într-un anume fel, ea
îşi găsea locul.
Ea nu mă înghiontea şi nu-mi dădea bobârnace şi nu mă
trezea din somn turtindu-şi nasul de faţa mea sau privindu-
mă cu ochi şireţi de la doi milimetri depărtare de faţa mea
adormită.
Nu, ea ar sta lângă patul nostru până aş simţi că este acolo.
Liniştită şi tăcută, şi-ar pune buclele blonde şi parfumate pe
pieptul meu şi-ar adormi.
Liniştea ei mă făcea să mă simt puternic şi atât de
important.
„Tăticul meu” avea o notă de mângâiere, de proprietate,
care atingea o altă coardă decât „Salut, tată” – la care ţin
foarte mult.
Dar ea e încă cu noi. Avem nevoie de ea şi totuşi, o avem.
Nu putem s-o atingem, şi totuşi, îi simţim prezenţa.
Sperăm că o să rămână în casa noastră pentru multă,
foarte multă vreme.
Cu dragoste,
Pop

Eu şi George iubim şi apreciem mult mai mult fiecare


persoană datorită lui Robin. Ea continuă să trăiască în
305
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

inimile noastre, în amintiri şi-n tot ce întreprindem. Nu mai


plâng pentru că am pierdut-o. Ea este o parte fericită,
strălucitoare, a vieţii noastre.
Eu şi George Bush am fost două din cele mai norocoase
persoane din lume, şi când praful se va aşterne şi mulţimile
se vor fi dus, lucrurile care au importanţă sunt credinţa,
familia şi prietenii. Noi am fost binecuvântaţi peste măsură,
şi o ştim amândoi.
Barbara Bush

306
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -

Să ştii când să renunţi

Mă înclin, dar nu mă frâng.


Jean de La Fontaine

Era în ianuarie 1991. Viaţa ne era bună. Copiii erau bine.


Pe 30 ianuarie fiul meu, Shane, împlinea 12 ani. Aveam o
tradiţie în familie: în seara aniversării, persoana sărbătorită
trebuia să decidă asupra mesei festive – acasă sau la
restaurant. Shane a ales Red Lobster. A comandat picioare de
crab. Chelnerii i-au cântat „La Mulţi Ani”. S-a simţit puţin
jenat, dar i-a plăcut. Eu am fost sigură de asta. Fiica mea,
Nichole, i-a cerut iertare că nu i-a făcut niciun cadou.
— Vrei să vii cu mine şi cu Joey la schi sâmbătă? l-a
întrebat.
Privirea i s-a luminat. O asemenea ofertă din partea
surorii lui de 14 ani nu venea prea des.
În seara aceea, acasă, Shane a venit timid la mine, în timp
ce-mi periam părul, la oglindă. A deschis sertarul cu bijuterii
şi a luat o cruciuliţă de aur, pe care mi-o dăduse tatăl lui la
divorţ.
— Pot s-o iau? a întrebat.
— Sigur, dragul meu, am spus. Ia-o, dacă vrei.
Vineri, înainte de excursia la schi, Shane m-a oprit în
bucătărie, şi-a tras în jos gulerul de la pulover şi mi-a arătat
cruciuliţa de la gât.
— Dumnezeu e cu mine acum, a zis el încet.
Somnul n-a venit deloc în noaptea aceea. Nu era vorba că
mă gândeam, ca în cântec, c-o să fim împreună pe veci. Dar
m-am gândit că vom avea mai mult timp decât am avut. Nu
ştiam că sfârşitul va veni aşa de repede – că voi avea de
307
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

îndurat cel mai îngrozitor coşmar al unei mame – în care era


implicat nu unul, ci amândoi copiii.
— Să fiţi acasă pe la şase! ara strigat după ei când au
plecat, sâmbătă dimineaţa spre Afton Alps, localitatea de
schi situată la sud de casa noastră din Stiliwater, Minnesota.
Nichole mi-a promis că se vor întoarce la timp.
A fost o zi ciudată. Aveam sentimentul că aştept ceva, fără
să ştiu ce anume. Seara, la opt, mă întrebam de ce n-au sosit
încă copiii. Îmi făceam de treabă prin casă când după nouă a
sunat telefonul.
— Doamna Beattie? a întrebat o voce de bărbat. Sunt din
patrula de schi din Afton Alps. Fiul dumneavoastră e rănit. E
inconştient, dar sunt sigur că îşi va reveni repede. Rămâneţi
acasă. O să vă sun din nou.
Telefonul a sunat iar după 15 minute.
— Fiul dumneavoastră e tot inconştient. Îl ducem la spital,
a spus bărbatul.
Păstrează-ţi cumpătul, mi-am spus. Du-te la spital şi vezi ce
se întâmplă cu fiul tău. Stai lângă el. Totul va fi bine.
La camera de urgenţă m-a întâmpinat o asistentă. M-a
privit într-un fel aparte, cum nu mă mai privise nimeni până
atunci. M-a luat de braţ şi m-a condus într-o cămăruţă.
— Aveţi pe cineva să chemaţi aici? a zis.
Mi s-a frânt inima. Ştiam ce înseamnă asta.
Am aflat curând ce se întâmplase. După ce schiase toată
ziua pe pârtia pentru începători, Shane se hotărâse să
încoroneze totul cu o coborâre pe pârtia pentru profesionişti
numită Trudy’s Schuss. A convins-o pe una din prietenele lui
Nichole să meargă cu el.
Când au ajuns în vârf, Shane a strigat: „S-o înfruntăm!”.
Şi-a înfipt beţele în zăpadă şi şi-a dat drumul. A trecut peste
o denivelare, a căzut şi s-a ridicat. În timp ce încerca să se
308
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
reechilibreze, a fost lovit din spate de un schior şi a căzut din
nou. A rămas nemişcat.
Echipa de prim-ajutor a sosit imediat. Când respiraţia
artificială n-a avut efect, cineva a chemat ambulanţa.
— Ajutaţi-l! E fratele meu! a ţipat Nichole la paramedici.
Unul din ei îi puse un colier de fixare a coloanei vertebrale,
iar celălalt începu să taie lanţul de care atârna cruciuliţa.
— Lăsaţi-i-l la gât! a zis Nichole.
Au închis uşile ambulanţei şi s-au îndreptat în viteză spre
spitalul de urgenţă.
La spital am vorbit cu un doctor. Mi-a spus ceva despre
leziuni pe creier. Umflături. Alte teste. Tot weekendul m-am
rugat pentru o minune. Uneori nu mai suportam să stau în
camera lui Shane. Simţeam că sunt pe punctul de a exploda
sau de a înnebuni. Ventilatorul fâşâia împingând aerul în
plămânii lui. Îl ţineam de mână, strângându-l uşor. Nu mi-a
răspuns.
Mi-am adus aminte cum ne-am dat cu săniuţa cu câteva
săptămâni înainte, iar el a intrat într-un copac şi s-a
răsturnat cu sania. A rămas acolo pe spate, în zăpadă.
— Shane, te simţi bine? am urlat, fugind spre el.
S-a ridicat repede, a zâmbit şi mi-a zis:
— Obsedată?
— Încetează cu ironia, am zis. Dacă ţi se întâmplă ceva, nu
cred că voi rămâne întreagă. Înţelegi ce-ţi spun?
M-a privit cu seriozitate şi a zis da. Ştia asta.
Acum îmi doream să se ridice, să zâmbească şi să zică:
„Obsedată?”. Dar n-a făcut-o.
În cea de-a treia zi medicii mi-au spus că ar trebui să
deconectăm aparatele care-l menţineau în viaţă. Rinichii lui
Shane încetaseră să mai funcţioneze. Organismul lui nu mai

309
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

funcţiona. Creierul îi era mort. Din punct de vedere medical,


nu mai era nimic de făcut.
Am început să ţip.
— La naiba! Vorbiţi despre copilul meu!
Am dat cu piciorul în uşă cât am putut de tare.
După ce şi-au luat rămas-bun prietenii lui Shane, prietenii
lui Nichole, familia, am intrat în camera lui. I-am tăiat o
şuviţă din păr şi l-am atins pe picior. Întotdeauna îmi
plăcuseră picioruţele lui. Şi l-am ţinut în braţe în timp ce
deconectau ventilatorul.
— Te iubesc, am spus. Te-am iubit întotdeauna. Şi te voi
iubi mereu.
Când au închis aparatul, un suflu de aer ieşi din plămânii
lui, dar nu s-a mişcat. Ştiam că nu mai respira, că nu mai
trăia de câteva zile. Aparatul îl făcuse să pară astfel, dar nu
era aşa.
Să ies din camera aceea şi din spital a fost cel mai greu
lucru de făcut din toată viaţa mea.
La înmormântarea lui Shane am adus baloane. Când erau
mici, copiilor mei le plăceau baloanele foarte mult. Dacă
scăpau vreunul din mână, îi linişteam spunându-le: „N-are
nimic. Doamne-Doamne prinde toate baloanele tale şi când
ai să te duci în cer, ai să ai un mănunchi mare de baloane
din cele pe care le-ai pierdut. Nu mai plânge. Ele te aşteaptă
în cer.”
Cerul era senin în ziua aceea de februarie când sute de
baloane s-au ridicat în aer, plutind spre cer până când nu le-
am mai văzut.
În lunile care au urmat, mi-a fost îngrozitor de dor de
Shane. Mi-era dor de prezenţa lui, de vocea lui, de
mângâierea lui. Multe nopţi am rămas trează până
dimineaţa, încercând să străpung vălul care desparte lumea
310
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
noastră de cea de dincolo. Îl simţeam pe Shane tot departe.
Dus pentru totdeauna. Viaţa mea se golise de orice înţeles.
Nichole trecea şi ea printr-o perioadă proastă. Uneori
plângeam una în braţele celeilalte, dar, pe măsură ce timpul
trecea, simţeam că o pierd şi pe ea. Am început să ne certăm.
Refuza să-şi mai facă lecţiile şi chiulea de la şcoală. Nu-mi
plăcea noua gaşcă de prieteni cu care umbla. Erau taciturni
şi uneori, chiar bădărani. Am încercat s-o conving să se
despartă de ei, dar n-a mers.
Pluteam amândouă în derivă, fiecare în apele proprii, reci,
mohorâte, incapabile să ne ajutăm una pe alta, incapabile să
facem altceva decât să înotăm pentru a ne menţine în viaţă.
Uneori mai ieşeam la suprafaţă, ne întindeam mâinile, ne
ţineam de mână şi ne spuneam „Te iubesc”.
Într-o asemenea împrejurare, la şase luni după moartea lui
Shane, Nichole mi-a spus:
— Mamă, unii sunt de părere că timpul vindecă lucrurile
de genul acesta. Într-un fel, însă, timpul le-a înrăutăţit. Mi-e
dor de Shane pe zi ce trece tot mai mult.
Cu toate acestea, în marea majoritate a timpului, ne
luptam cu viaţa fiecare, separat.
Într-o noapte, Nichole a venit acasă foarte târziu. Când am
încercat să-i vorbesc, a început să chicotească, apoi mi-a
trimis o bezea. Mirosea a alcool.
Am stat de vorbă cu ea a doua zi. Am fixat temeinic câteva
reguli, încercând să fiu explicită şi rezonabilă. Am insistat să
meargă la un psiholog, dar a refuzat.
Am întrebat-o cât de des bea. A numit vreo două ocazii în
anul care trecuse: ziua în care fusese înmormântarea şi altă
dată în vară. M-a asigurat că nu face nimic rău.

311
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Într-o după-amiază din iarna următoare, eram în


bucătărie, când uşa s-a deschis brusc, cu putere.
— Trebuie să stau de vorbă cu tine, a zis Nichole. Nu ştiu
cum să-ţi spun asta, dar îmi pierd controlul de câte ori beau.
Câteodată mi se şterge totul din minte şi a doua zi nu-mi mai
amintesc nimic. Mi-e frică. Ajută-mă.
— Bine, am spus, neştiind ce altceva să-i ofer.
— Am început să mă dispreţuiesc, a continuat ea. M-am
uitat în ochii tăi şi te-am minţit în legătură cu ce fac şi unde
mă duc. Am luat şi cocaină şi marijuana.
A doua zi o internam într-un centru de tratament al
dependenţei de substanţe chimice pentru tineri. I-am spus la
revedere şi am îmbrăţişat-o strâns.
— O să fie bine, iubire, am spus. E un nou început, aşa
debutează restul vieţii noastre.
— Ţi-am făcut numai rău, a spus ea. Mi-e ruşine. Aş vrea
să fii într-o zi mândră de mine, mamă.
După o săptămână urma să aibă loc conferinţa de familie,
ceva de care mi-era groază. E ziua în care rufele murdare se
spală în văzul străinilor, într-o întrevedere părinte-copil-
psiholog.
Am păşit în biroul mic şi m-am aşezat în faţa lui Nichole.
Psihologul, o femeie cu părul tuns scurt, şedea lângă ea.
— Spune-i, i-a zis.
Lui Nichole îi tremura bărbia şi mâinile. La început, glasul
îi era molcom.
— Îmi pare rău, mamă, a zis. Mă simt vinovată, mi-e
ruşine. Am încercat să alung sentimentul cu băutura. Am
încercat să-l alung cu drogurile.
În secunda următoare, era în picioare şi urla.
— Tot acest coşmar e numai din vina mea! Mi-ai spus să
ne întoarcem seara la şase. Ăsta a fost ultimul lucru pe care
312
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
ni l-ai spus înainte să ieşim pe uşă. Şi dacă te-aş fi ascultat,
dacă am fi venit acasă când ne-ai spus, Shane n-ar fi acum
mort. Îmi pare rău, îmi pare atât de rău, mamă.
Următorul lucru de care-mi amintesc e că o ţineam în
braţe. Trupul i se zgâlţâia atât de tare că de-abia o ţineam în
braţe.
I-am spus că a fost un accident; nu era vina nimănui.
Înainte să plec, i-am scris un bileţel:

Dragă Nichole,
Te iubesc mult. Te-am iubit întotdeauna. Şi dacă m-ai fi
sunat în seara aceea să mă întrebi dacă vă mai las la schi şi
după şase, aş fi spus da. Nu din cauza ta s-a întâmplat,
copila mea. Şi nu te mai gândi că e vina ta.
Cu dragoste,
Mama

Când am ajuns acasă, suna telefonul.


— Mulţumesc, mamă, a zis Nichole. Îţi mulţumesc din
suflet. Biletul tău înseamnă foarte mult, mai mult decât orice
altceva.
În acea clipă am înţeles cât de important este să scapi de
sentimentul inutil de vină. Al ei şi al meu.
Există anotimpuri ale sufletului. Există anotimpuri în viaţa
noastră, aşa cum există anotimpuri ale naturii. Nu poţi
obliga aceste anotimpuri să apară, aşa cum, chiar dacă
întinzi firele de iarbă ca să le faci să crească mai repede, nu
poţi obliga primăvara să vină. Mi-a luat ceva timp să înţeleg.
Am simţit o uşurare pe care nu o mai simţisem de ani de
zile. Poate niciodată în viaţa mea. M-am întrebat de câtă
vreme mă luptam să înţeleg cum trebuie această lecţie.

313
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Nu mai trebuia să urc şi să cobor munţii trecând de la


disperare la euforie în încercarea de a-mi demonstra că viaţa
este fie dureroasă şi îngrozitoare, fie minunată şi plină de
bucurii. Adevărul – foarte simplu – e că viaţa e şi una şi alta.
N-am venit pe pământ să trăiesc fericită până la adânci
bătrâneţi, deşi acum am senzaţia că aş putea.
Nichole a venit acasă în ianuarie. Am jurat să avem cel mai
bun an pe care l-au avut vreodată o mamă şi fiica ei. Ca să
sărbătorim întoarcerea ei, am dat o petrecere cu prietenii ei.
A fost o zi măreaţă.
Venise timpul, am înţeles, să dau drumul balonului meu,
celui pe care îl ţineam strâns în mână de la înmormântarea
lui Shane. Să-mi las inima să zburde de fericire şi speranţă,
aşa cum, gândeam eu, n-o va mai face niciodată.
Aşa că i-am dat drumul. „Îţi mulţumesc pentru tot ce
înseamnă viaţa mea”, am şoptit aerului.
M-a surprins să aflu că o credeam.
Melody Beattie

314
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -

John

În aprilie l-am văzut întâia dată


Când mi s-a spus: „Ai un băiat”,
Aşteptam de mult s-aud aceste vorbe
Aşa că el s-a transformat în bucuria mea.

Cu fiecare nouă aniversare


El tot mai mult creştea
Şi m-am trezit într-o clipită
Că şi la şcoală el mergea.

Mi s-a părut că doar un semn eu am făcut


Şi iată-l în adolescenţă
Purtând şepcuţe caraghioase
Şi blugii, de preferinţă.

Apoi maşini şi fotbal – şi timpul s-a umplut


În anii de liceu s-a amuzat
Iar în cutia cu comori – s-au adunat
Medalii ce le-a câştigat.

Şi când acasă se-ntorcea


După ce-o fată a întâlnit
La uşa mea şoptea încet
„Mamă, te-am trezit?”

Stăteam de vorbă o vreme amândoi


Apoi el se culca, iar eu
Spuneam în şoaptă o rugăciune
„Ai grijă, Doamne, de fiul meu”.
315
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

În aprilie ultima dată l-am văzut


„N-ai grijă, mamă” a zis şi a zâmbit
Eu plec-acum în Vietnam
Dar voi fi-napoi rapid.

Dar înapoi nicicând nu va mai fi


De plâns am obosit,
Nicicând nu-l voi mai auzi şoptind:
„Mamă, te-am trezit?”

Dar mulţumesc lui Dumnezeu mereu


Pentru iubire, pentru fericire
Iar în comoara inimii păstrez
A fiului meu amintire.
Muriel Cochrane

316
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -

Căpitanului Candy şi tuturor femeilor care s-au


înălţat spre stele

A fost unul din cele mai emoţionante momente din viaţa


mea. Eram cu bebeluşul meu într-o tipografie micuţă,
numită The Sandpiper, de pe Insula Balboa, când le-am auzit
din întâmplare, pe cele două proprietare murmurând ceva. O
ajutau pe o clientă să fotocopieze un articol şi exclamau fără
oprire: „Uită-te la ea ce frumoasă el” M-am apropiat să văd la
ce se uitau.
Pe clientă o chema Marilyn, iar articolul pe care îl
fotocopia era despre una din primele femei-pilot din Statele
Unite, care zburaseră în misiune în timpul celui de-al doilea
război mondial. Era orbitor de frumoasă, ca o vedetă de film.
— Sunt şocată, i-am spus lui Marilyn, tata a lucrat o viaţă
pentru forţele aeriene şi nici măcar el nu ne-a spus vreodată
că au fost şi femei pe avioanele de luptă în război. Mai
trăieşte?
— Nu. A murit când avionul ei, un B-25, s-a prăbuşit în
1944. Avea doar 19 ani.
Ochii i s-au umplut de lacrimi când a rostit aceste cuvinte.
Îi înţelegeam sentimentele. Deşi familia mea nu pierduse
pe nimeni cunoscut într-un accident aerian, tata avea datoria
să vorbească cu familiile victimelor avionului prăbuşit. Toată
viaţa stătusem cu ochii aţintiţi în televizor de câte ori se
prăbuşea un avion, rugându-ne să nu avem pe nimeni
printre pasageri.
Marilyn continuă să vorbească despre articol.
— Aceasta e poezia pe care au citit-o la înmormântarea ei,
în 1944. E intitulată „Zbor celest” şi a devenit veriga ce le

317
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

leagă pe toate femeile-pilot. Întotdeauna se citeşte această


poezie la comemorările femeilor-pilot.
Am fost mişcate – şi total nepregătite pentru ce a urmat.
— Au citit poezia la înmormântarea fiicei mele.
Ne-am uitat la ea cu uimire şi am aşteptat, în tăcere, să-şi
reia povestea. Fiica ei era căpitanul Candalyn Kubeck – ea îi
spunea căpitanul Candy – pilotul avionului Valujet care se
prăbuşise în Florida Everglades. Începuse să zboare când
avea 16 ani, şi în ciuda numeroaselor rugăminţi ale lui
Marilyn de a renunţa, Candy n-a ascultat-o. Îi plăcea să
zboare, să plutească în înaltul cerului, să simtă libertatea pe
care ţi-o dă zborul. La un moment dat, Marilyn a pus capăt
obiecţiilor ei şi a început să susţină pasiunea fiicei ei pentru
zbor.
În timp ce o priveam cu ochii în lacrimi, mi se perindau
prin minte amintiri despre episodul Valujet, şi mi-am
imaginat prin ce trecuse această biată mamă. Ştirea că piloţii
şi pasagerii au murit. Zecile de audieri, săptămâni întregi de
emisiuni despre accident. La un moment dat, fiica ei a fost
învinuită, dar cercetările ulterioare au stabilit nevinovăţia
căpitanului Candy şi a echipajului. Apoi gândul mi s-a întors
la Marilyn, rămasă fără copil – o mamă care avusese curajul
să-şi lase fiica să zboare, să-şi îndeplinească visul. Ce i-aş fi
putut spune?
Ţinându-mi copilul în braţe, nu m-am putut gândi la
altceva decât să-i ofer aceleaşi cuvinte care apăruseră în
articolul care tremura în mâna lui Marilyn:

Zbor celest

Nu a murit – ea zboară doar mai sus


Mai sus ca niciodată
318
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
Iar limitele pământene
N-or s-o mai împiedice vreodată.

Nu mai e plafon de zbor,


Nici combustibil de epuizat
Nu mai e nici anoxie
Şi nici motoare de schimbat.

Zborul ei acuma poate fi


Spre înălţimi la care a visat
Unde se-ntrece cu comete
Şi curcubeul a îmbrăţişat.

Căci ea-i ca universul,


Ca dragostea, curajul şi speranţa,
Ca sentimentele ne-ncătuşate
Eterne ca şi viaţa.

Să înţeleagă destinul de pilot


E ceva ce-i stă-n putere
Dar nu tristeţea voastră, nu,
Nu inimi frânte şi durere.

Uitaţi de lacrimi, voi, cei ce-aţi iubit-o,


Da, greşiţi dacă o plângeţi
Căci ea mai mult vă va iubi curajul
Şi tare-ar vrea să credeţi

Că n-a murit.
Ar trebui să ştiţi
Că zboară doar mai sus,

319
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Mai sus ca niciodată.

Adio, căpitane Candy şi voi, femei care-aţi zburat spre


înălţimi albastre şi v-aţi dus. Şi mulţumiri tuturor mamelor
care şi-au lăsat fiicele să zboare. Ele n-au ajuns în lumea
vedetelor, dar au ajuns la stele.
Diana L. Chapman
Poezia de Elizabeth MacKethan Magid

320
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -

9. IUBIREA DE BUNICĂ

Dacă bebeluşul tău este „perfect, frumos, nu plânge


niciodată, nu se foieşte, doarme după program şi
regurgitează la comandă, un înger toată ziua”… atunci tu
eşti bunica.
Teresa Bloomingdale

321
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

CERCUL FAMILIEI de Bil Keane

„Ştii ce suvenir aş vrea să iau cu mine acasă, bunico? Pe


tine!”

Reprodusă cu permisiunea lui Bil Keane

322
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -

Ce este o bunică?

O bunică este o doamnă care nu are copii ai ei. Ei îi plac


fetiţele şi băieţeii altora. Un bunic este o bunică-bărbat. El se
duce la plimbare cu băieţii şi vorbesc despre pescuit şi alte
chestii de genul ăsta.
Bunicile n-au nimic de făcut decât să fie prezente. Ele sunt
atât de bătrâne că nu se pot juca sau alerga. E destul dacă
ne duc cu maşina la bazar unde ne putem da în carusel şi
dacă au bănuţi cu grămada la îndemână. Sau, dacă ele ne
duc la plimbare, ar trebui să se oprească când trec pe lângă
diverse lucruri ca frunzele frumoase şi omizile. N-ar trebui să
ne spună niciodată „grăbiţi-vă”.
De obicei, bunicile sunt grase, dar nu atât de grase încât
să nu-ţi lege şireturile. Poartă ochelari şi lenjerie ciudată. Pot
să-şi scoată dantura şi gingiile.
Bunicile nu trebuie să fie inteligente, doar să ştie să
răspundă la întrebări ca „De ce nu e căsătorit Dumnezeu?” şi
„De ce nu se înţelege câinele cu pisica?”
Bunicile nu vorbesc cum vorbesc copiii mici, cum fac
oaspeţii, pentru că ar fi greu de înţeles. Când ne citesc, nu
sar peste pasaje şi nu se supără dacă citesc aceeaşi poveste
iar şi iar.
Toţi ar trebui să încerce să facă rost de o bunică, mai ales
dacă nu au televizor, pentru ca bunicile sunt singurii adulţi
care au timp.
Sursa necunoscută

323
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Sunt făcută pentru această slujbă

Dacă aş fi ştiut că nepoţii sunt atât de distractivi, i-aş fi


făcut pe ei mai întâi.
Anonim

Ca bunică-novice, am aşteptat cu nerăbdare să aud pentru


întâia oară: „Mamă, ai putea să-l ţii la tine pe bebeluş câteva
zile?” Răspunsul meu? „Abia aştept! Când ajungeţi?”
Am şters din agendă întâlnirile de la clubul de bridge şi
meciurile de tenis. Pătuţul a fost aşezat în camera de oaspeţi,
şi mi-am alertat prietenii că-mi voi ţine casa deschisă pentru
debutul în societate al micii noastre prinţese. Acest copil
frumos, un înger în carne şi oase, avea să fie al meu şi
numai al meu timp de două zile şi jumătate. Ia vorbiţi acum
de dividende!
Ia vorbiţi acum de responsabilităţi! Instinctul mi-a spus că
îngrijirea copilului copilei mele avea să fie o cu totul altă
găleată de scutece (Găleată de scutece – recipientul în care
noi, oamenii de Neanderthal, punem scutecele murdare
înainte de a le spăla. Da, chiar le spălăm.) Am cumpărat un
exemplar nou din cartea Dr. Spock. Mă îngrijora gândul că,
dacă n-o să-mi fac datoria cum se cuvine de data aceasta, n-
o să mai fie nicio dată viitoare.
Proaspeţii părinţi au sosit cu o rezervă de hăinuţe pentru
două săptămâni, atâtea scutece cât să sece fluviul
Mississippi, o întreagă grădină zoologică de animale-jucărie,
cărucior, scăunel pentru maşină, itinerariul lor pe două zile
făcut pe ore, numărul de telefon al medicului pediatru (aflat
la 1.000 km depărtare), propriul lor exemplar din Dr. Spock

324
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
(cu însemnări pe margine) şi şase pagini de instrucţiuni.
Lăsaseră câinele acasă.
Instrucţiunile cuprindeau programul de hrană şi somn de
la ora 6.30 la ora 19.30. Bebeluşul trebuie să le fi citit şi el,
pentru că le-a urmat ad literam, deşi exista şi o atenţionare
cum că „orele sunt estimative”. Drăgălaşa mea nepoţică
venise pe lume de-abia de patru luni şi avea patru oameni în
jurul ei pentru a-i îndeplini ordinele, dornici să ţină un
registru cu ordinele ei şi să-l mai şi numească program.
Remarcile fiului nostru la plecare sunau ca nişte edicte –
clasice, de altfel – ale celui care devine tată întâia oară.
— Mamă, s-o mai laşi să plângă câteodată. (Ce fel de sadic
am crescut eu?!)
— Nu trebuie s-o iei în braţe cum deschide ochii. (Am
aşteptat patru luni ca să-mi pot lua în braţe nepoţica când
am chef!)
— E o chestiune de disciplină, să ştii, şi asta trebuie să
înceapă devreme. (Asta venea de la un băiat care la 15 ani
avea nevoie de 45 de motive logice să nu facă autostopul
5.000 km până la liceul unde se ţinea turneul de baschet.)
M-am sculat la 5.30 în prima dimineaţă. Nepoţica mea m-a
făcut să stau şi s-o privesc cum respiră până la 6.45.
Bunicul s-a dus la serviciu şi nu a trebuit să stea s-o
privească dormind. Din anumite motive, n-a considerat asta
un sacrificiu major.
Frumoasa mea nepoţică şi cu mine am avut o zi minunată.
Am îmbrăcat-o în cele mai frumoase hăinuţe şi am dansat
amândouă prin sufragerie şi ne-am plimbat cu căruciorul în
susul şi în josul străzii. S-a purtat minunat cu toate
potenţialele bunici care s-au nimerit pe-acolo, apoi a dormit
toată după-amiaza, extenuată, bineînţeles, de efortul de a fi

325
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

adorabilă. A respectat, în continuare, programul întocmai. Ce


copil minunat!
Ce bucurie să ai o asemenea experienţă – să faci plăcere
primului nepot. Ţinând-o în braţe, mă uitam în ochii ei –
copie identică ai tatălui ei. Se încreţeau şi radiau de fericire
la fiecare chicotit al guriţei fără dinţi. Mi-am băgat nasul în
obrăjorii ei pufoşi şi am inspirat mirosul acela proaspăt şi
dulce de bebeluş, pe care îl uitasem demult şi de care mi-era
tare dor. Nepoţica mea adăugase o dimensiune vieţii
imposibil de măsurat sau de explicat. Şi toate păcatele
tatălui ei, de la colici la avarierea maşinii, au fost iertate.
A doua noapte, bebeluşul a dorit să afle cât de repede
poate ajunge bunica la pătuţul ei când o cheamă. Bunica s-a
împiedicat şi a căzut în fugă de fiecare dată. Bebeluşul a
ţipat la 1.00 – de foame. Am hrănit-o. A ţipat la 2.30, dorind
să zâmbească şi să se joace. La 4.00 îşi rodea pumnişorul.
Am hrănit-o. La 5.00 tot ce-i dădusem să mănânce la 4.00 a
reapărut peste tot, pe ea şi în pătuţ. Dormeam amândouă la
masa de la ora 6.30. Dar nu cred că i-a dus dorul.
A fost fericită şi mulţumită cât timp am petrecut împreună,
bucurându-se de statutul ei de vedetă până cu exact cinci
minute înainte să intre pe uşă părinţii ei. În acel moment s-a
trezit din somn şi a început să ţipe, fără alt motiv pe care să-l
pot pricepe decât că-şi uitase programul. M-au găsit, părinţii
ei, adică, cu părul vâlvoi, cu cămaşa afară din pantaloni,
străbătând camera de la un capăt la altul şi îngânând „Taci
cu buni!…” Mămica ei mi-a smuls comoara din braţe. Plânsul
a încetat ca prin farmec. Nu i-am convins niciodată că
bebeluşul nu făcuse aşa nici măcar o dată în cele două zile.
Dar am trecut cu bine testul de bunică-începătoare şi mi-
au încredinţat slujba din nou. Înc-o dată, şi încă o dată, şi
tot aşa. La fel au făcut şi ceilalţi copii ai noştri, aşa că în
326
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
momentul când îl legănam pe cel de-al şaptelea nepot,
norocul meu de începător ajunsese la statutul de profesionist
în vârstă.
Au trecut 20 de ani de când am auzit primul „Mamă, ai
putea să…?” iar răspunsul meu este tot „Abia aştept. Când
ajungeţi?”
Billie B. Chesney

327
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

CERCUL FAMILIEI de Bil Keane

„Cea de colo nu e o baby-sitter ADEVĂRATĂ. E bunica.


Ei îi PLACE să aibă grijă de noi.”

Reprodusă cu permisiunea lui Bil Keane

328
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -

Grădina bunicii

În fiecare an, bunica mea, Ines, sădea lalele în grădina ei


şi aştepta cu nerăbdare, bucurându-se ca un copil,
frumuseţea lor de primăvară. Sub grija şi privirea ei
vigilentă, lalele apăreau, credincioase, în fiecare aprilie, fără
s-o dezamăgească vreodată. Dar ea spunea că adevăratele
flori care îi împodobesc viaţa sunt nepoţii.
În ceea ce mă priveşte, eu n-aveam de gând să joc cum îmi
cântă.
M-au trimis să stau la bunica când aveam 16 ani. Părinţii
mei locuiau de partea cealaltă a oceanului, iar eu eram o
femeiuşcă care le dădea tare multă bătaie de cap, plină de
falsă înţelepciune şi mânioasă pe ei că nu sunt în stare să
mă înţeleagă şi să se descurce cu mine. Adolescentă
nefericită, nerespectuoasă, eram pe punctul de a renunţa la
şcoală.
Bunica era o femeie micuţă, privită de la înălţime de
propriii ei copii şi de progeniturile lor încă imature, şi avea
acea drăgălăşenie clasică, demodată. Avea părul negru şi
coafat elegant, iar ochii ei, de un albastru pur, fremătau şi
străluceau de o energie intensă. Se conducea după regula
unei extraordinare loialităţi faţă de familie şi iubea cu
profunzimea şi sinceritatea unui copil. De aceea, m-am
gândit că bunica va fi mai uşor de ignorat decât părinţii mei.
M-am mutat la ferma ei micuţă fără zgomot, strecurându-
mă de colo-colo pe furiş, cu capul în jos şi ochii plecaţi, ca
un animal de casă certat de toată lumea. Renunţasem la
compania celorlalţi, şi mă înconjurasem cu o cochilie
rezistentă de apatie. Nu lăsam pe nimeni să pătrundă în
lumea mea interioară din prea marea teamă ca nu cumva
329
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

cineva să-mi descopere slăbiciunile tăinuite. Eram convinsă


că viaţa este o luptă plină de amărăciune şi e mai bine să te
lupţi cu ea de unul singur.
Nu voiam nimic de la bunica decât să mă lase în pace, şi
am plănuit să nu accept nimic mai puţin. Ea, totuşi, nu s-a
lăsat cu una cu două.
A început şcoala şi mă duceam la cursuri ocazional,
petrecându-mi restul zilelor în pijama, uitându-mă, posacă la
televizorul din camera mea. Fără să ia în seamă aluzia mea,
bunica dădea buzna în camera mea în fiecare dimineaţă ca o
rază de soare deloc binevenită.
— Bună dimineaţa! ciripea ea voioasă, ridicând storurile
de la fereastra mea. Eu îmi trăgeam pătura peste cap şi o
ignoram.
Când mă aventuram să ies din cameră, mă supunea la un
foc continuu de întrebări bine intenţionate despre sănătatea
mea, despre gândurile mele şi despre opiniile mele despre
lume, în general. Răspundeam monosilabic, dar ea nu părea
descurajată.
De fapt, se purta ca şi cum mormăiala mea neinteligibilă
ar fi fascinat-o; mă asculta cu atâta interes şi solemnitate de
parcă am fi avut o conversaţie importantă în cursul căreia i-
aş fi destăinuit un secret personal. În rarele ocazii în care-i
ofeream mai mult decât monosilabe, bătea din palme
bucuroasă şi zâmbea fericită ca şi cum i-aş fi făcut cel mai
frumos cadou.
La început, mă întrebam dacă, pur şi simplu, nu se
prinde. Deşi sesizasem că, în pofida faptului că nu era o
femeie educată, avea acel bun-simţ care provine dintr-o
inteligenţă nativă. Căsătorită la 13 ani în timpul marii crize
economice, învăţase ce trebuia să ştie despre viaţă crescând
cinci copii într-o perioadă extrem de grea din punct de vedere
330
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
economic, gătind în diverse restaurante şi conducând
propriul ei restaurant.
Aşadar, n-ar fi trebuit să fiu surprinsă când a insistat să
mă înveţe să fac pâine de casă. M-am împotmolit rău de tot la
frământatul aluatului, aşa că bunica a preluat acţiunea din
acel punct. Cu toate astea, nu m-a lăsat să plec din
bucătărie până ce n-a crescut pâinea. Atunci, când toată
atenţia ei era îndreptată asupra pâinii, iar eu priveam cu
gândurile aiurea florile din grădină, atunci, în acel moment
am început să-i vorbesc prima oară. M-a ascultat cu atâta
atenţie că mă simţeam jenată, uneori.
Treptat, pe măsură ce îmi dădeam seama că interesul
bunicii faţă de mine nu se ofileşte odată cu noutatea
prezenţei mele acolo, mi-am deschis sufletul în faţa ei din ce
în ce mai mult. Am început să doresc, în secret, dar cu
ardoare, să stau de vorbă cu ea.
Când în sfârşit, îmi găseam cuvintele, nimic nu mă mai
oprea. Am început să mă duc la şcoală regulat şi alergam
repede acasă după ore s-o găsesc în acelaşi scaun de-o viaţă,
aşteptând zâmbitoare o relatare amănunţită a evenimentelor
din ziua aceea.
Într-o zi, în primul an de liceu, am intrat val-vârtej pe uşă
şi am anunţat-o pe bunica victorioasă: „Am fost aleasă
editorul ziarului nostru!”
A rămas fără suflare şi şi-a pus mâinile la gură. Mai
impresionată decât aş fi putut eu fi vreodată, mi-a luat
mâinile într-ale ei şi mi le-a strâns cu putere. M-am uitat în
ochii ei, mai strălucitori ca niciodată. A zis: „Îmi eşti atât de
dragă şi sunt tare mândră de tine!”
Cuvintele ei au avut un efect atât de puternic asupra mea,
că n-am putut scoate un sunet. Acele cuvinte au însemnat

331
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

pentru mine mai mult decât o mie de „Te iubesc”. Ştiam că


dragostea ei e necondiţionată, dar eu voiam să-i câştig
prietenia şi s-o fac să fie mândră de mine. Ca să reuşesc asta
am început să mă întreb dacă e ceva de plăcut şi merituos la
mine. Această femeie incredibilă trezise în mine dorinţa de a-
mi descoperi potenţialul şi raţiunea de a-i lăsa pe ceilalţi să-
mi cunoască slăbiciunile.
În ziua aceea am luat hotărârea să încerc să trăiesc ca ea –
cu energie şi intensitate. M-a inundat brusc apetenţa pentru
explorarea lumii, minţii mele şi inimilor celorlalţi, pentru a
iubi la fel de neîncătuşat şi necondiţionat ca ea. Şi atunci am
înţeles că am iubit-o – nu pentru că era bunica mea, ci
pentru că era o persoană extraordinară care mă învăţase tot
ce ştia despre cum să te iubeşti pe tine şi pe alţii.
Bunica s-a sfârşit primăvara, la doi ani după ce venisem
să stau la ea şi cu două luni înainte de a absolvi liceul.
A murit înconjurată de copii şi nepoţi, care s-au ţinut de
mâini şi au rememorat viaţa ei plină de dragoste şi fericire.
Înainte de a ne părăsi pentru totdeauna, ne-am aplecat, pe
rând, peste patul ei, cu chipurile înlăcrimate şi am sărutat-o
cu multă dragoste. Când mi-a venit rândul, am sărutat-o
încetişor pe obraz, am luat-o de mână şi i-am şoptit: „Ţin atât
de mult la tine, bunico, şi sunt aşa de mândră de tine!”
Acum, când mă pregătesc de absolvirea colegiului, mă
gândesc adesea la cuvintele bunicii şi nutresc speranţa că
mai este, încă, mândră de mine. Mă mir încă de bunătatea şi
răbdarea cu care m-a ajutat să mă transform dintr-o copilă
dificilă într-o tânără cu sufletul plin de pace. Mi-o imaginez
primăvara, când lalelele din grădina ei, ca şi noi, vlăstarele
ei, înflorim cu un entuziasm egalat doar de entuziasmul ei. Şi
voi munci ca şi până acum, ca să am certitudinea că n-o s-o
dezamăgesc niciodată.
332
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
Lynnette Curtis

333
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

La restaurant

Ne-am dus la un restaurant micuţ


Nu departe de cămin
Să luăm masa împreună
În vreme ce studenţii de acolo
Mâncau şi discutau probleme filosofice.

Te-ai aşezat la masa noastră,


Gingaşă şi senină, în jeans-i şi bluză albă
Cu părul ciufulit – strălucitor
Cu ochi scânteietori, poznaşi.
Şi ţi-ai pus farmecul în joc
Asupra mea, asupra tuturor.

Chelneriţa te-a adorat din prima clipă,


Ceaşca ţi-era mereu umplută
„Alt şerveţel? Imediat!”
„Crutoane pentru supă? Cu dragă inimă!”
Ai flirtat din plin cu ea,
Şi cu patroana, bineînţeles,
Zâmbindu-le seducător de dulce,
Invitându-le la vorbă,
Ciugulind de pe masă doar ce-ţi plăcea.

De două ori ai plecat de la masă


Ca să dai o raită primprejur
Împrăştiindu-ţi farmecul cu dărnicie,
Oprindu-te la câte-o masă
Zâmbind deschis, cuceritor,
Stârnind lumea la vorbă.
334
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -

Te-am privit cucerindu-le inimile,


Ştiind că ai furat-o şi pe a mea,
Dar rămas-am liniştit, privindu-te.

În fine, împăturind şervetul cu răbdare


şi punându-l lângă farfuria goală,
Am înţeles că-i timpul de plecare
şi îndreptându-mă spre tine, am spus:
„Să ne luăm la revedere.”

Şi luându-te în braţe, te-am pus


În căruciorul tău şi în drum spre uşă,
Ai făcut cu mâna tuturor,
După prima ta cină cu bunica,
Voi două doar, la restaurant.
Maryann Lee Jacob

335
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

CERCUL FAMILIEI de Bil Keane

„Ţineţi minte! O îmbrăţişaţi şi o sărutaţi pe bunica înainte


de a o întreba ’Ce ne-ai adus, bunico?’”

Reprodusă cu permisiurea lui Bil Keane

336
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -

Avem nevoie de o piatră

Ziua anterioară naşterii fiului meu a fost una de care îmi


voi aminti mereu. Mama era internată, în convalescenţă
după un accident cerebral care îi paralizase partea stângă şi
îi afectase capacitatea de vorbire. Eu şi sora mea o vizitasem
în fiecare zi încurajând-o şi încercând s-o facem să
vorbească. Doctorul ne spusese că o să vorbească când o să
aibă ce ne spune.
În ziua aceea, mama a încercat să-mi spună ceva. Privirea
ei se aţintea asupra mea şi apoi se îndrepta spre uşă. Se
vedea că încearcă să formuleze cuvintele pe care le ţipa în
minte, dar buzele refuzau să colaboreze. Am strâns-o în braţe
şi am plâns amândouă. Ştiam că se îngrijorează din pricina
mea şi că ar vrea să mă ştie acasă, dar mai ştiam că mai e o
lună până să nasc şi voiam să stau cu ea.
Nu aveam nevoie de cuvinte ca să ne înţelegem, dar o
singură vorbă de-a mamei ne-ar fi umplut de speranţă.
— Vin înapoi mâine, i-am spus în cele din urmă, făcându-i
cu mâna şi mergând, târşâit, spre uşă.
Am văzut-o scuturând din cap, ca şi cum ar fi spus:
— Rămâi acasă şi odihneşte-te.
Mama a avut dreptate. Ar fi trebuit să mă odihnesc. Şapte
ore mai târziu, eram dusă de urgenţă la acelaşi spital.
Doctorii au spus că e placenta previa. Tot ce ştiam era că şi
bebeluşul şi eu eram în pericol.
Cu ajutorul lui Dumnezeu şi al câtorva doctori buni, am
rămas în spital, trei etaje deasupra salonului mamei mele,
ţinând în braţe un băieţel de toată frumuseţea. Mă uitam la
el şi încercam să-i găsesc un nume. Numele este foarte
important. El trebuie să aibă o istorie de care copilul meu să
337
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

fie mândru. Numele trebuie să aibă rădăcini adânci. Dar


eram prea stoarsă din punct de vedere emoţional şi prea
extenuată de operaţia de cezariană ca să-mi vină în minte cel
mai potrivit nume.
Primului nostru copil îi dădusem numele tatălui lui,
Daniel. Cel de-al doilea fiu al nostru primise celălalt nume al
tatălui lui, Michael. Din păcate, Dan nu mai avea şi un al
treilea nume. Fiicei noastre îi dădusem numele celui mai
frumos ţinut din Irlanda, Kerry. Toate celelalte nume din
familie fuseseră date la doi-trei nepoţi din numeroasa
noastră familie. Unchiul meu ne-a spus că Sfântul Finbar
este patronul familiei noastre, dar eu ştiam că „Finbar Ryan”
ar trebui să înveţe să se bată înainte de a învăţa să meargă.
Intrasem în criză de timp, iar surorile din spital mă presau
să le dau numele copilului. Brusc, mi-a venit o idee. Am
chemat o asistentă şi am rugat-o să-i ducă un bileţel mamei
mele, la etajul trei: Mamă, e băiat. N-ai vrea să-i dai tu un
nume? Cu dragoste, Kathy.
Am aşteptat aproape toată ziua un răspuns. De fiecare
dată când îmi ţineam copilul în braţe, îl legănam şi-i
şopteam:
— Vei avea un nume acum-acum.
Mă gândeam la mama şi aş fi vrut să o văd, iar ochii mi se
umpleau de lacrimi. Am văzut-o, deodată, pe asistentă stând
în uşă. Avea o lucire poznaşă în privire.
A luat copilul şi a şoptit „şşş”. Nedumerită, am întrebat:
— Ce se întâmplă?
Mi-a făcut semn să mă aşez în scaunul cu rotile şi să nu
scot o vorbă. O altă asistentă a dus copilul în salonul
copiilor. Sora m-a dus într-un hol întunecat. Acolo, în faţa
salonului de copii stăteau Dan şi mama care zâmbea cu cel
mai chinuit zâmbet pe care mi-a fost dat să-l văd vreodată.
338
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
— Mamă, am strigat, cu ochii înotând în lacrimi. Era
prima dată când ieşea din camera ei de la etajul trei. Urmă
apoi o lungă tăcere, timp în care ea ridică mâna stângă şi o
îndreptă spre salonul copiilor unde asistenta îl dusese pe
băieţelul meu la geam. Rar şi cu mult efort, mama rosti:
— Pune-i numele Peter. Avem nevoie de o „piatră” în
familie.
Kathy Ryan

339
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

10 MULŢUMESC, MAMĂ

Tot ce sunt sau sper să fiu într-o zi îi datorez mamei.


Abraham Lincoln

340
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -

Mama şi doamna Jordan

Există doar două lucruri imuabile pe care putem spera să le


dăruim copiilor noştri. Unul sunt rădăcinile, celălalt – aripile.

Mama a venit la mine, m-a luat de bărbie cu fermitatea


care însemna că trebuie să-i dau atenţie. M-am trezit de-a
binelea şi mi-am dat seama că e aproape miezul nopţii. Avea
pe faţă o expresie severă.
— Mary, zise mama, unde ţi-e tema?
În momentul acela mi-am amintit. Nu-mi terminasem
temele. Uitasem să las caietele cu temele făcute pe masa din
bucătărie ca să le verifice când venea acasă de la ultima din
cele trei slujbe pe care le avea.
— Ah, mamă, am adormit, am spus cu glas scăzut.
— Atunci ai face mai bine să te scoli şi să-ţi termini
temele. Învăţătura e pe primul loc! a spus eliberându-mi
bărbia.
M-am târât jos din pat, mi-am luat caietele şi cărţile, şi m-
am pus pe treabă. În timp ce scriam, nu-mi puteam reprima
sentimentul pătrunzător că se făcuse o mare nedreptate. De
ce eu? De ce mi se pare că mă alege întotdeauna pe mine ca
să mă trateze atât de aspru?
Dar cu mama nu te puteai contrazice. Făceai ce-ţi spunea.
Mi-am terminat temele şi i le-am dat să le verifice. La ora
aceea, moţăia în balansoar, extenuată după o zi de muncă
care începea înainte de răsăritul soarelui.
Mama, Josephine Hatwood, dorise să devină asistentă
medicală. Părinţii ei muriseră, însă, când era mică, şi a fost
nevoită să întrerupă şcoala din clasa a şasea. Muncise
neîntrerupt de atunci încoace.
341
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Primele mele amintiri erau despre căsuţa noastră din


Altavista, Virginia. Era un bungalow drăguţ cu o grădiniţă.
Tata lucra în construcţii. Aceia au fost nişte ani fericiţi.
Ulterior, tata s-a îmbolnăvit. Luam trenul şi ne duceam cu
mama la Lynchburg, să-l vizităm pe tata la spital. Dar starea
lui se înrăutăţea şi, la înapoiere, o vedeam pe mama cum se
lupta cu lacrimile.
Apoi tata a murit, iar muntele de facturi medicale nu
puteau fi plătite pentru că nu avea asigurare medicală. Am
pierdut casa şi ne-am mutat în Lynchburg, unde mama a
lucrat ca menajeră la trei familii, pe lângă faptul că făcea
curat în biserici ca să ne hrănească şi ne îmbrace pe sora
mea, Ann, şi pe mine.
Îmi amintesc cum, într-o zi frumoasă de septembrie, eu şi
sora mea ne-am dus desculţe la şcoală, pentru că ni se
rupseseră pantofii şi mama nu avea bani să ne cumpere alţii.
Directorul şcolii s-a uitat la noi, a ridicat din sprâncene, dar
n-a zis nimic. Am crezut că o să zică ceva a doua zi, dar n-a
zis. A treia zi ne-a întâmpinat la uşă.
— De ce sunteţi desculţe?
I-am explicat că mama nu avea bani să ne cumpere
pantofi.
— Ei bine, a zis el, atunci va trebui să mergeţi acasă. Nu
vă putem permite să veniţi la şcoală desculţe. Va trebui să-i
spuneţi asta mamei voastre.
Ann m-a luat de mână şi am ieşit din şcoală. Eu fiind mai
poznaşă, i-am propus să ne petrecem ziua într-un câmp de
porumb din apropiere. La ora când se terminau cursurile,
ne-am dus acasă.
Mama ne aştepta. Era un lucru neobişnuit, dar veştile
neplăcute circulau mai repede decât poşta expres într-un
orăşel ca Lynchburg.
342
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
Mama era încruntată şi stătea în faţa noastră ţeapănă ca
un stâlp. Ne-a întrebat unde am fost. Eu am imaginat o
poveste, ca să n-o supărăm. Dar ea a început să plângă.
— N-aţi fost la şcoala astăzi, a zis ea.
Era clar că ştia totul. Ne-a spus cât de important era să
avem şcoală. Ne-a mai spus să nu ne fie niciodată ruşine că
suntem săraci.
— N-are importanţă cu ce eşti îmbrăcat, important e ce
eşti, ne-a spus. Asta e cel mai important.
După câteva zile, când şi-a luat salariul, cu banii cu care
ar fi plătit facturile casei, ne-a cumpărat pantofi.
Mama nu prea avea timp să stea cu noi, dar noi ne
bucuram de fiecare clipă petrecută cu ea, mai ales de serile
acelea în care citeam cu glas tare. Mă cuibăream în patul ei
şi aşteptam cuminte să-mi vină rândul. Atunci trebuia să
stau lipită de ea până când le venea rândul surorilor mele.
Dacă n-ar fi fost această căldură pe care o simţeam în
acele momente, severitatea mamei faţă de mine mă făcea
întotdeauna să mă gândesc că eu o mulţumeam mai puţin
decât ceilalţi copii ai ei şi că n-o să reuşesc niciodată să-i
câştig laudele. Sora mea, Marianne, pe care mama o
adoptase când îi murise mama, părea să aibă avantaje de
care eu nu mă bucurasem niciodată. Îmi amintesc cât am
invidiat-o când mama i-a cumpărat o hăinuţă nouă, în vreme
ce eu a trebuit s-o port tot pe cea veche şi uzată. N-am
înţeles atunci de ce. Dar mama intuise că nevoile Mariannei
erau mai mari decât ale mele din cauza pierderii pe care
tocmai o suferise.
Şi totuşi, mama mi-a dăruit ceva. Eram un copil cu
sufletul fericit, astfel că deşi mica mea lume nu era pe deplin
însorită, nici tristă nu era. Îmi plăcea, de asemenea, să

343
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

vorbesc, o trăsătură nu tocmai plăcută profesoarei mele de


engleză din clasa a zecea, d-ra Jordan.
Era o profesoară pe care nu prea o agrea nimeni din cauza
severităţii ei. Avea cam 1,60 în înălţime, era slabă şi-şi purta
părul strâns la spate într-un fel care îi dădea o înfăţişare
cabalină. Pe deasupra, mai purta şi ochelari cu bifocar. Când
se supăra, îşi lăsa capul în jos şi ne privea pe deasupra
ochelarilor. Simţeai că-ţi scade brusc temperatura şi îngheţai
când te fixa aşa.
Într-o zi, la ora ei, am fost atât de prinsă de conversaţia cu
colega mea, că nu mi-am dat seama că se oprise din predat
şi mă fixa încruntată.
— Domnişoară, vreau să ne vedem după ore.
Mai târziu, domnişoara Jordan mi-a explicat că datoria
mea era să o ascult când preda.
— Drept pedeapsă, vreau să scrii un eseu de maximum
1.000 de cuvinte despre impactul pe care îl are învăţătura
asupra economiei, mi-a spus.
Am predat lucrarea la timp. Eram încrezătoare. Era o
lucrare bună. A doua zi, însă, în clasă, m-a chemat şi mi-a
înapoiat lucrarea.
— Du-te acasă şi refă-o, a zis. Şi ţine minte: fiecare
paragraf trebuie să înceapă cu o idee nouă.
Când mi-a dat lucrarea înapoi a doua oară, mi-a corectat
gramatica. A treia oară, ortografia. A patra oară, punctuaţia.
A cincea oară, nu era destul de îngrijită. Mi se făcuse rău!
A şasea oară, am rescris totul încet, cu cerneală, lăsând
margini generoase. Când a văzut-o, şi-a scos ochelarii şi a
zâmbit. În sfârşit, a acceptat lucrarea.
Trebuie să fi trecut două-trei luni de la acea întâmplare,
când, din nou, vorbeam în timpul orei. Colegii mei mi-au
spus:
344
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
— Taci, Mary! Domnişoara Jordan se uită la tine!
Mi-am ridicat privirea şi am văzut aceeaşi încruntare pe
chipul ei.
— Mary, ai auzit ce-am spus?
— Nu, îmi cer scuze.
Domnişoara Jordan a continuat:
— Vorbeam despre un concurs de eseuri pe oraşe. S-au
anunţat câştigătorii. A făcut o pauză. Dragii mei, sunt
bucuroasă să vă anunţ că Mary a câştigat premiul trei la
acest concurs de eseuri despre impactul pe care îl are
învăţătura asupra economiei.
Am fost uimită şi încântată, în acelaşi timp. Era prima
dată când câştigam un premiu. Ulterior, domnişoara Jordan
mi-a spus că învăţasem ceva din acea întâmplare, şi asta era
important. Rescriind de atâtea ori lucrarea, am învăţat să mă
disciplinez. Am fost mişcată. După mama, era singura
persoană din lume pe care tare aş fi vrut s-o mulţumesc.
La sfârşitul clasei a zecea, toţi am dat un test de verificare
a cunoştinţelor. Am ieşit pe locul cinci. Toţi profesorii m-au
îndemnat să mă gândesc să-mi continuu studiile la colegiu.
Dar asta rămânea o speranţă îndepărtată. Nu exista nici cea
mai mică posibilitate care să-mi permită să fac asta. Am
trimis cererea de înscriere oricum şi am fost acceptată la
Virginia State College.
În ziua absolvirii, mama era acolo, mândră mai ales
pentru că eram prima din familie care absolvea liceul
(urmată, un an mai târziu, de sora mea, Ann). Mama stătea
în primele rânduri, şi i-am surprins privirea în momentul
când mi se înmâna diploma. Zâmbea printre lacrimi.
Şi totuşi, nu acela a fost marele moment al zilei. Spre
uimirea mea, mi-au strigat numele, şi l-au tot repetat după

345
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

aceea. De fiecare dată, anunţau obţinerea bursei la alt


colegiu. Puteam să merg la colegiu, deci!
Nu-mi spuseseră nimic nici mie, nici mamei. Dar cred că
profesoara mea preferată, domnişoara Jordan, ştia, pentru că
zâmbea şi dădea din cap de fiecare dată ca şi cum mi-ar fi
spus: „Vezi ce poate face disciplina?”
Am câştigat multe burse şi am şi muncit în vacanţe până
când mi-am obţinut diploma în activitate educaţională în
afaceri. Chiar şi la colegiu, auzeam deseori remarci despre
hainele mele sărăcăcioase – cele mai multe vechi şi reparate
de mama. Mă gândeam atunci la cuvintele ei: „Important nu
este cu ce eşti îmbrăcat, important este ce eşti”. Şi totuşi,
când nu mă vedea nimeni, plângeam. Cu toate acestea, ştiam
că ce simţeam eu nu era nimic în comparaţie cu durerea şi
suferinţa prin care trecuse mama pentru mine.
Unii din prietenii mei se înfuriau când realizau ce preţ
plătiseră din cauza zecilor de ani de discriminare. Dar
admonestările domnişoarei Jordan legate de auto-disciplină
m-au făcut să nu mă gândesc decât la studiile mele. Iar
exemplul şi cuvintele mamei m-au ajutat să nu mă înfurii
sau să mă descurajez vreodată.
— Mary Alice, obişnuia să-mi spună mama, dacă eşti
nefericită din cauza unor lucruri, încearcă să le schimbi. Şi
dacă eşti înfrântă, ridică-te şi ia totul de la capăt!
De atunci, forţa şi aptitudinile pe care le-am dobândit de
la mama şi de la domnişoara Jordan au acţionat ca două
faruri călăuzitoare îngemănate care mi-au arătat drumul şi
când predam la o şcoală din Alexandria şi acum când sunt
preşedinta Asociaţiei Naţionale de Educaţie. M-am străduit
să fiu un bun emul al tăriei de caracter a mamei şi al
clarităţii minţii caracteristice domnişoarei Jordan. Iar în
lupta mea împotriva discriminării şi în numele corpului
346
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
profesoral, am ajuns să apreciez valoarea exigenţelor de
neclintit ale mamei mele. Şi totuşi, continua să mă roadă o
întrebare de mai mult de 30 de ani.
Apoi, mama a venit într-o zi, în vizită la mine. Stăteam una
lângă alta, spălând oale şi cratiţe după o reuniune familială.
Am tras adânc aerul în piept şi:
— Mamă, cum se face că erai întotdeauna mai severă cu
mine decât cu ceilalţi?
A lăsat din mână prosopul cu care ştergea vasele şi a
rămas pe gânduri. Dar n-a zis nimic.
A doua zi, de dimineaţă, stăteam împreună la micul dejun
şi ne uitam pe fereastră la grădina mea. Vorbeam despre
una-alta, iar eu am turnat fiecăreia a doua ceaşcă de cafea.
Am rămas tăcute preţ de ceva clipe, când mama mi-a luat
bărbia în mână cu acea fermitate calmă pe care i-o ştiam. M-
a privit drept în ochi şi mi-a spus:
— Mi-ai pus ieri o întrebare, Mary Alice. M-am tot gândit
la un răspuns. Aveai forţă, dar erai şi tare încăpăţânată.
Trebuia să fiu mai severă cu tine pentru că aveai multe
aptitudini, aveai multe de dăruit, şi era important să ai parte
de toată învăţătura posibilă pentru că ştiam că multe alte
persoane se bazau pe tine să faci tot ce-ţi stătea în putinţă.
Acesta e răspunsul la întrebarea ta, Mary Alice.
Îmi ţinea încă bărbia în mână, când am auzit pendula
bunicului ticăind în biroul meu. Am dat din cap, iar ea şi-a
retras mâna.
— Am înţeles, mamă.
În sfârşit, înţelesesem.
Mary Hatwood Futrell

347
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Când o mamă suflă în 75 de lumânări

Spera în taină ca unul din darurile pentru ea să fie un


rezervor de oxigen.
De-a lungul anilor, a strigat, a rostit şi s-a rugat „Isuse,
Sfântă Fecioară şi Sfinte Iosif, daţi-mi răbdare!”. De
1.245.187 de ori.
Mâinile ei au întins la uscat scutece, au sterilizat
biberoane, au cărat copii din apartamentul nostru de la
etajul trei la parter, a călcat costume de vară şi a plimbat cu
mândrie bebeluşi în cărucioare.
A curăţat mai mulţi cartofi decât o armată de soldaţi la
datorie.
I s-a ondulat părul cu bigudiuri, i s-a făcut permanent, a
fost vopsit şi tuns model paj, pudel sau cârlionţat mărunt; şi
din nou permanent, până când a încărunţit.
„Coaforul” a fost locul unde se amuza în compania altora,
„cămara” păstra alimentele, „răcitorul” ascundea kilograme
de îngheţată, iar „maşina de spălat” îi aparţinea în zilele de
marţi.
Şi-a câştigat experienţa de îngrijit copii în timpul
pojarului, varicelei, oreionului, pneumoniei, poliomielitei,
tuberculozei, febrei, copcilor puse la răni, gripei, mâinilor
fracturate şi inimilor frânte.
Din când în când, la vreo ocazie, şifonierul ei se umplea de
rochii de casă, pălării cu pene, mănuşi albe, fuste lungi sau
scurte, costume-pantalon, rochii de şifon, rochii strâmte, o
haină de duminică şi jucării de Crăciun pe care le comanda
din catalogul Sears.
Inima ei a cunoscut extazul iubirii unui bărbat, bucuria
copiilor, disperarea greşelilor lor, căldura unei prietenii de-o
348
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
viaţă, aniversările nunţilor, binecuvântarea divină a nepoţilor
şi strănepoţilor.
Cine poate număra de câte ori a frecat podelele, de câte ori
a pregătit cina, câte cadouri a împachetat, de câte ori a
ascultat cuvinte dictate pe litere, de câte ori a citit poveşti
seara la culcare, scuzele pe care le-a auzit, rugăciunile
adresate lui Dumnezeu în fiecare zi?
Braţele ei au legănat generaţii întregi de bebeluşi. Mâinile
ei au pregătit feluri de mâncare „preferate” fără număr. Şi-a
îndoit genunchii rugându-se pentru cei pe care îi iubea de
nenumărate ori. Buzele ei au sărutat „auu-ri” care dureau,
de mii de ori. Spatele ei s-a îndoit ca să spele „cowboy-i”
murdari, să culeagă de pe jos hainele aruncate de
adolescenţi, să adune flori din grădină şi să îmbătrânească.
A trecut prin viaţă râzând şi plângând, privind cum
apusurile de ieri se transformau în răsăriturile de mâine,
pline de speranţă şi promisiuni. Datorită ei şi a bărbatului
care i-a cerut mâna, viaţa şi dragostea familială trec
neîntrerupt de la o generaţie la alta.
Când o mamă suflă în 75 de lumânări, binecuvântaţi sunt
cei care o înconjoară cu dragoste.
Alice Collins
Transmisă prin Geraldine Doyle

349
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Şase din cele şapte minuni ale lumii mele

— Acesta e unul din lucrurile pe care nu le-aş fi făcut


niciodată dacă nu aş fi avut şapte copii, a zis mama,
întorcându-se spre mine, în vreme ce traversam, în
Chevrolet-ul decapotabil, deşertul New Mexico. Sosise în
Tucson cu două zile înainte, să fie cu mine când mă mutam
la Washington D.C. Îi spusesem că o să fac excursia asta
singură, şi nu aşteptase s-o rog să mă ajute. Îşi luase, pur şi
simplu, liber de la serviciu, făcuse rezervările la avion şi veni
tocmai de la Chicago să-mi dea o mână de ajutor şi să-mi
ţină de urât pe drum.
Deseori am auzit că în familiile cu şapte copii, cineva este
întotdeauna lăsat la urmă, ca şi cum ar exista o ecuaţie
matematică (numărul de ore împărţit la numărul de copii e
egal cu cantitatea de atenţie care-i revine fiecăruia). Aşa ceva
mie nu mi se potrivea. Nu ştiu cum făcea mama, dar eu n-am
simţit niciodată că există un loc doi – nici în privinţa copiilor
mei, nici faţă de activitatea sau cariera ei, nici măcar în ceea
ce-l privea pe tata.
Îmi aduc aminte cum stăteam în braţele ei când eram
mică, ascultând-o cum ne povestea că inima ei are opt căsuţe
egale – una pentru fiecare copil şi una pentru tata. Habar n-
am unde erau fraţii şi surorile mele sau tata când eu jucam
cu mama jocul nostru „Dna O’Leary şi Dna O’Foley” la o
ceaşcă de ceai sau de cafea şi vorbeam vrute şi nevrute
despre vecinii noştri, sau când îmi citea la culcare şi îmi
cânta „Dormi cu mama, dovlecel / Nani, nani, îngeraş / De
dormi bine, dovlecel / Vei fi ca un trandafiraş.”
Când am mers la grădiniţă, mama mi-a spus că dacă o să
mă simt vreodată singură, tot ce trebuie să fac este să-i
350
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
trimit o sărutare; ea o s-o primească şi o să mi-o trimită
înapoi. Chiar am crezut că ea primea sărutările mele şi că le
simţeam pe ale ei când se întorceau la mine, şi tot aşa cred şi
azi. Telefonul sună, cumva, chiar când am nevoie de ea.
Oriunde aş fi, orice mi s-ar întâmpla, prima care află este
mama. Uneori mă întreb ce voi face într-o zi fără ea. Dar am
ajuns să înţeleg că mama va fi întotdeauna cu mine. Asta
pentru că a pus cele mai trainice bucăţele din inima ei în
fiecare din noi, cei şapte copii, aşa că n-o să mă simt
niciodată singură…
Ori de câte ori am nevoie de sfatul ei, fie că e vorba despre
cum să-mi cresc copiii, fie despre noua mea tunsoare, o sun
pe sora mea Lisa. De la ea primesc sfatul cel mai bine gândit,
corect şi onest pe care mi l-ar fi dat mama.
Când am de rezolvat o problemă, îl sun pe fratele meu,
Bill, căci el are înţelepciunea şi capacitatea creatoare a
mamei. A moştenit, de asemenea, talentul mamei de a privi
lumea şi de a mă convinge că el ar conduce-o cel mai bine.
Când mă gândesc că am o mulţime de lucruri de făcut şi
prea puţin timp la dispoziţie, când am nevoie de forţa şi
umorul mamei, o sun pe Gay, care îşi creşte cei patru copii,
are trei slujbe şi tot mai găseşte timp să stea de vorbă, să
asculte şi să râdă cu mine din inimă.
Când lumea mi se pare tristă şi monotonă, îl sun pe Jim,
pentru o doză din vraja mamei. La fel ca mama, Jim vede
magia din fiecare lucru. Indiferent dacă vorbeşte cu un copil
sau cu un adult, el va jura că a văzut, de Crăciun, un
spiriduş la lucru.
Pentru afecţiunea mamei, când am nevoie de cineva care
să mă asculte şi să mă accepte fără să mă judece, o sun pe

351
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Mary. Ea îmi face o ceaşcă cu ceai şi mă lasă să plâng, ştiind


când trebuie să tacă.
Iar când am nevoie de curajul mamei, când nu mă pot
convinge să fac ceva ce ştiu bine că ar trebui, o sun pe sora
mea, Doyle, care, deşi e mezina familiei, a avut dintotdeauna
un instinct pentru ce e drept şi încrederea în forţele proprii
de a acţiona.
Aşa că, iată-mă, conducând prin deşert, cu mama alături,
vorbind despre anumite lucruri pe care nu le-ar face dacă n-
ar avea şapte copii. Da, dar ar fi şi mai multe lucruri
minunate pe care noi, cei şapte copii, nu le-am avea dacă ea
n-ar fi avut şapte copii – pentru că noi suntem cel mai mare
dar pe care ni l-a făcut mama.
Jane Harless Woodward

352
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -

CERCUL FAMILIEI de Bil Keane

„— Cum îţi împărţi dragostea între cei patru copii?”


„— N-o împart. O înmulţesc.”

Reprodusă cu permisiunea lui Bil Keane

353
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Cutii de scrisori

Cutia poştală a familiei noastre era la capătul aleii lungi de


aproape un kilometru. Cu majuscule scrise mare, cu alb, îi
anunţa pe toţi cei care treceau pe acolo: FAMILIA BURRES.
Nouă, copiilor, cutia aceea de metal, pusă pe un băţ, era o
sursă de nesfârşite previziuni şi independenţă, şi
promisiunea unei iubiri necondiţionate.
Mama cultivase în noi acest spirit de aventură, probabil nu
din neatenţie. Era de părere că noi, copiii, trebuia să învăţăm
câte ceva. Pentru mama, puteai învăţa ceva în orice clipă, iar
ea era o învăţătoare profesionistă.
În fiecare zi, pe la prânz, mama se ducea să ia
corespondenţa. Sâmbăta, când o vedeam că se îndreaptă
spre cutia poştală, noi, copiii, lăsam orice activitate şi o
zbugheam spre ea, ca şi căţelul, membru al familiei noastre.
Mama se bucura imens că o însoţeam, şi ne întâmpina
fericită şi pusă pe joacă. Excursia noastră la şi de la cutia
poştală era lungă pentru cei mici, dar merita. Mama era mai
mult decât fericită. Pentru noi era o ocazie să ne afundăm în
oceanul de dragoste al mamei.
Odată ce ajungeam la capătul aleii, mama scotea scrisorile
din cutie şi, în timp ce le sorta, ne anunţa dacă sosise ceva
pentru noi, copiii – deşi nu spunea numele celui căruia îi era
adresată corespondenţa. În felul acesta, ne ţinea pe toţi în
suspans până ajungeam în casă, moment în care ne dădea
fiecăruia scrisorile primite. Mama ne-a învăţat să respectăm
intimitatea celuilalt şi să păstrăm discreţia cu privire la cine
a primit şi nu a primit scrisori în ziua respectivă.
— Uite, asta e pentru tine, spunea ea.

354
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
Aveam voie să ne deschidem scrisorile proprii fără ca
mama să-şi arunce privirea peste ele.
Spre uimirea noastră, fiecare copil primea din când în
când câte o scrisoare. Şi mai surprinzător, fiecare dintre noi
primea cam acelaşi număr de scrisori. Uneori sosea câte o
revistă pe numele unuia din fraţii sau surorile mele; alteori
un bileţel de la o mătuşă, de la un unchi, de la bunica,
bunicul sau de la învăţătoarea de la şcoala de duminică (care
era şi vecina noastră şi prietena cea mai bună a mamei).
Niciun copil nu era dezamăgit de poştă. Chiar şi
corespondenţa fără importanţă sosea pe numele cuiva. N-
avea nicio importanţă că era scrisă de mână sau la maşină,
faptul că primeai o scrisoare, pe numele tău era prilej de
bucurie şi respect.
Obiceiul nostru, al copiilor, de a ne deschide singuri
scrisorile a început din ziua în care am fost destul de mare
să înţeleg ce e aceea o scrisoare până când am plecat din
casa părintească. N-am înţeles decât mult mai târziu că în
timp ce noi, copiii, eram prinşi cu bucuria primirii
scrisorilor, mama avea o agendă supra-încărcată.
În scurtele noastre plimbări spre cutia poştală, mama ne
spunea adesea câte o poveste potrivită unui moment anume.
Alteori, folosea plimbarea ca să ne înveţe despre Dumnezeu.
Uneori, poveştile se repetau. Mama folosea orice prilej ca să
trezească în noi conştiinţa miracolelor vizibile ale creaţiei. Nu
trecea neobservată nicio pasăre, albină, floare sau animal.
Obiceiurile fascinante ale animalelor de pe pământ sau din
aer; misterul şi frumuseţea culorilor şi formelor, ca şi
parfumul florilor; zborul albinelor din floare în floare ca să
culeagă polenul; soarele cu puterea lui nesfârşită de a încălzi

355
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

şi de a dărui lumina strălucitoare; pe toate mama ni le arăta


ca să învăţăm să le apreciem.
O adoram pe mama. Era pentru noi totul. Era o femeie
veselă, o optimistă incurabilă, mereu cu zâmbetul pe buze,
fredonând mereu un cântecel, însoţindu-şi mereu cuvintele
cu un surâs firesc care o făcea să-şi arunce pe spate părul
lung, moale, castaniu.
Şi astfel se întâmplă că vederea cutiilor poştale, mai ales a
celor de la capătul aleilor lungi, deţine o semnificaţie aparte
pentru mine. Ele îmi aduc în minte dragostea mamei şi
valorile şi credinţele pe care ni le-a transmis cu atâta
afecţiune. Ea era întruchiparea bucuriei, dragostei şi
respectului, şi ne-a învăţat ce înseamnă toate acestea şi pe
noi.
Bettie B. Youngs

356
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -

Bogăţiile mamei

Trebuie să existe ceva aparte la o mamă care îşi creşte fiica


fără ca ea să fie conştientă de sărăcia în care trăiau. Până în
clasa a doua habar n-am avut că suntem săraci. Aveam tot
ce-mi trebuia; nouă fraţi şi surori cu care mă jucam, cărţi de
citit, o prietenă – păpuşa făcută de mână, Raggedy Ann – şi
haine curate pe care mama le repara cu îndemânare sau le
făcea chiar ea. Mama mă spăla pe cap şi îmi împletea părul
în fiecare seară, pregătindu-mă pentru următoarea zi de
şcoală, pantofii erau făcuţi cu cremă şi străluceau. Eram
extraordinar de fericită la şcoală; îmi plăcea mirosul de
creioane noi şi hârtia colorată pe care ne-o dădea
învăţătoarea pentru proiectele noastre. Absorbeam
cunoştinţele ca un burete şi mi-am câştigat privilegiul de
invidiat de a duce mesajele directorului o dată pe săptămână.
Îmi amintesc încă ce mândră eram urcând singură scările
spre biroul directorului cu darea de seamă a mesei de prânz
din ziua aceea. Când mă întorceam la clasă, m-am întâlnit
cu două eleve mai mari care urcau scările.
— Uite-o pe fetiţa cea săracă, a şoptit una din ele şi au
chicotit amândouă. Cu faţa roşie ca focul şi lacrimile
înnodându-se în gât, am petrecut restul zilei ca într-o
negură.
În ziua aceea, pe drumul spre casă am încercat să-mi pun
în ordine sentimentele contradictorii pe care comentariul
fetelor le trezise în mine. Mă întrebam de ce credeau fetele
acelea că sunt săracă. M-am uitat cu ochi critic la rochiţa
mea şi pentru prima dată am observat cât era de decolorată,
încreţitura tivului anunţând că rochia era o vechitură. În
ciuda faptului că pantofii grei, de băiat erau singurii care mă
357
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

împiedicau să merg cu tălpile în afară, am simţit, brusc, un


sentiment de jenă că port pantofii aceia maro urâţi.
Când am ajuns acasă, îmi plângeam deja de milă. Am
simţit că intru într-o casă străină şi am privit totul cu ochi
critic. Am văzut linoleumul rupt din bucătărie, urmele de
degete murdare pe vopseaua veche de pe pereţi. Distrusă, n-
am răspuns la salutul vesel al mamei care pregătea în
bucătărie fursecuri de ovăz şi lapte praf drept gustare. Eram
sigură că fetele din şcoală nu erau nevoite să aibă la gustare
lapte praf. Am rămas gânditoare în camera mea până la
masa de seară, întrebându-mă cum să discut problema
sărăciei cu mama. De ce nu mi-o fi spus, mă întrebam. De ce
a trebuit să aflu de la alţii?
După ce mi-am adunat tot curajul de care eram în stare,
m-am dus la bucătărie.
— Noi suntem săraci? mi-a scăpat, cumva sfidătoare. Mă
aşteptam ca mama să nege, să se apere sau, cel puţin să
clarifice lucrurile pentru mine ca să nu mă mai simt aşa
jenată. Mama m-a privit gânditoare şi n-a zis, pe moment,
nimic.
— Săraci? a repetat ea, punând jos cuţitul cu care tăia
cartofi.Nu, nu suntem săraci. Aruncă o privire în jurul tău şi
vezi câte avem, a spus ea, arătând spre fraţii şi surorile mele
care se jucau în camera de alături.
Prin ochii ei am văzut soba care umplea casa de căldură,
perdelele vesel colorate şi preşurile ţesute de mână care
împodobeau casa, farfuria plină de prăjiturele de pe masă.
Uitându-mă pe geam, am văzut întinderea nesfârşită a
ţinutului care oferea divertisment şi aventură celor zece copii
ai mamei. A continuat:
— Poate că unii se gândesc că suntem săraci din cauza
banilor, dar avem atâtea altele.
358
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
Şi cu un zâmbet de mulţumire, mama s-a întors la treaba
ei, pregătind cina pentru familia ei, nerealizând că în seara
aceea a hrănit ceva mai mult decât un stomăcel gol. În seara
aceea mi-a hrănit inima şi sufletul.
Mary Kenyon

359
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

O mare greşeală

A spune că mama era o femeie ştearsă nu înseamnă nici


că o critic, nici că mă plâng. Era, pur şi simplu, una din
femeile acelea care trec neobservate. Lumea e plină de
proverbiala «Geta».
Născută într-o familie de alcoolici din tată-n fiu, mama s-a
hotărât la 17 ani să plece din St. Louis, pentru că, după cum
spunea ea „nu mai suportam niciun minut certurile, băutura
şi nebunia.” S-a mutat la vărul ei din California şi a început
o nouă viaţă alături de familia lui. Era în 1959.
În 1960, s-a căsătorit cu tatăl meu – marinar – şi în
următorii patru ani i-au avut pe Tammy, Tina şi pe mine,
Jerry. În 1967, părinţii mei au cumpărat o căsuţă simplă în
Orange County. În 1975, după ce au dat căsniciei ce au
putut, au divorţat. Aveam 12 ani.
Poate că din cauza schimbărilor uriaşe pe care le aduce un
divorţ, poate din alte cauze, am început brusc s-o privesc pe
mama nu ca părinte, ci ca persoană. Am început să-i observ
chipul cu trăsături imobile. Ochii aveau cearcăne mari,
întunecate iar trupul fusese deformat de naşteri şi
consecinţele lor. Bărbaţii nu băgau de seamă că mama e
singură. Niciunul nu părea să observe ochii aceia înflăcăraţi
de care eu am devenit conştient cu timpul.
Cum se întâmplă de obicei cu mamele care-şi cresc
singure copiii, şi a mea a fost nevoită să-şi mai ia o slujbă:
noaptea, livra formulare de curse magazinelor de băuturi
alcoolice. Îmi promitea o prăjitură cu vârful muiat în
ciocolată de la Foster’s Freeze dacă o însoţeam, spunându-mi
că, oricum, e singura perioada din zi în care mă poate vedea.
Ducea maldăre de formulare în magazine, şi nu primea
360
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
măcar un mormăit de la bărbaţii din spatele tejghelelor.
Mama părea să fie invizibilă pentru ei.
Tânăr fiind, simţeam o amărăciune nespusă la
dezinteresul total al oamenilor faţă de mama mea.
Cunoşteam spiritul ei pe care îl mânuia letargic şi imensele
cunoştinţe pe care le acumulase din ce citise cu sete
nepotolită. Totul era în ordine în privirea aceea. Nu era o
observaţie critică, tipică adolescenţilor când vine vorba de
părinţii lor. Observam, pur şi simplu, cum viaţa plină de
eroism tăcut a mamei mele trecea fără să fie remarcată şi
apreciată. Şi mă durea.
Pe 19 februarie, 1986, am primit un telefon la mijlocul
schimbului pe care-l efectuam la depozitul unde lucram. Era
mama, care-mi dădu vestea că răceala de care încerca să
scape de două luni se datora unei tumori în plămânul stâng
care „prinsese” răceala înăuntru. O săptămână mai târziu o
deschidea un chirurg. Văzu că tumoarea se încolăcise în
jurul aortei ca o spirală care se îndrepta spre inimă, şi o
închise repede la loc. Ne-a vorbit pe larg despre chimioterapie
şi iradiere, dar am citit adevărul în ochii lui.
Mama mea cea ştearsă s-a luptat cu tumora ca un
adevărat războinic, dar nimeni n-a părut să observe. A
suportat consecinţele iradierii care i-a afectat vocea,
capacitatea de a înghiţi şi chiar de a respira. Într-o manieră
deloc „ştearsă,” s-a confruntat cu coşmarul chimioterapiei,
cumpărând chiar o perucă de un roşu strident, încercând
astfel să ne descreţească frunţile. N-a mers. A jurat să
„învingă bestia”, până când, pe 2 februarie 1987, şi-a pierdut
cunoştinţa şi s-a stins înconjurată de cei trei copii care o
ţineau de mâini şi-o mângâiau pe obrajii nefardaţi, imobili.
M-a cuprins furia.

361
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Eram înfuriat pe lume pentru că n-o observase. Eu o


observasem. Eu văzusem cum o marcaseră lupta şi
singurătatea. Cum de n-au reuşit sa vadă că femeia asta
ştearsă era, în realitate, o fiinţă extraordinară? Am fost furios
până la înmormântare.
Oameni pe care nu-i ştiam au început să intre, în grupuri
mari, în capela simplă, micuţă, unde mama putea fi băgată
în seamă pentru ultima dată. Au venit colegi care lucraseră
cu ea cu douăzeci de ani în urmă şi mi-au spus că ultima
dată când m-au văzut eram îmbrăcat încă în scutece.
Prieteni despre care nu ştiam nimic, de la ultimul loc de
muncă al mamei, se îngrămădiră să intre, îmbrăţişându-ne
pe mine şi pe surorile mele. A venit chiar şi şeful pe care-l
avusese cu opt ani în urmă, când distribuise formularele de
curse; mi-a strâns mâna şi mi-a spus că mama mea cea
ştearsă a fost „cea mai cumsecade femeie pe care a cunoscut-
o vreodată”.
Începusem să mă uit la mama ca la o persoană când
aveam 12 ani şi am crezut că are o viaţă searbădă. M-am
uitat prin capela plină de oameni cumsecade care o
„observaseră” în realitate pe mama şi care o crezuseră
oricum, numai „ştearsă” nu. Ea le influenţase vieţile, şi
numai eu nu observasem. Nu m-am simţit niciodată atât de
bine că mă înşelasem. Toţi aceia o remarcaseră pe mama, iar
mie mi-a trecut supărarea.
Gerald E. Thurston, Jr.

362
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -

O mare doamnă

Eu cred că mama a fost cea mai minunată femeie pe care


am cunoscut-o vreodată. Am întâlnit o mulţime de oameni
hoinărind prin lume, dar n-am întâlnit încă o femeie mai
rafinată decât ea. Dacă am devenit ceva în viaţă, i se
datorează numai ei.
Charles Chaplin

Îmi aduc aminte când eram în clasa a patra iar tu făceai


tot felul de lucruri, cum ar fi să stai trează jumătate de
noapte ca să-mi faci un costum Zorro de Halloween. Ştiam că
eşti o mamă bună, dar nu mi-am dat seama atunci că eşti şi
o mare doamnă.
Îmi aduc aminte că uneori, aveai câte două slujbe şi
conduceai şi salonul de coafură din faţa casei noastre ca să
n-o ducem prea greu. Munceai ore în şir şi totuşi, reuşeai să
zâmbeşti tot timpul. Ştiam că eşti o persoană harnică şi
conştiincioasă, dar nu mi-am dat seama că eşti şi o mare
doamnă.
Îmi aduc aminte de noaptea în care am venit la tine târziu
– era miezul nopţii sau chiar mai târziu – şi ţi-am spus că
aveam să fiu regele într-o piesă la şcoală a doua zi. Te-ai
întrecut pe tine însăţi şi mi-ai făcut o mantie regală purpurie
cu hermină (din vată şi puncte negre colorate cu marker-ul).
După toată munca aceea, eu am uitat să mă rotesc pe scenă,
aşa că n-a văzut nimeni rezultatul muncii tale. Şi totuşi, ai
fost în stare să râzi, să-ţi placă şi să te bucuri chiar şi în
astfel de momente. Am ştiut atunci că eşti o mamă fără
seamăn pe lume, care se poate ridica la înălţimea oricărei
ocazii. Dar nu mi-am dat seama că eşti şi o mare doamnă.
363
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Îmi aduc aminte când mi-am spart capul la şcoală, pentru


a şasea oară consecutiv, şi i-ai spus directorului „Îşi va
reveni. Lăsaţi-l să stea puţin liniştit. Trec mai târziu să văd
ce face”. Ştiau şi ei, ştiam şi eu, că eşti o fire puternică, dar
nu mi-am dat seama că eşti şi o mare doamnă.
Îmi aduc aminte cum mă ajutai în anii de liceu să-mi
rezolv problemele şcolare – cum îmi făceai costume pentru
evenimentele festive ale şcolii, cum participai la meciurile
mele. Am ştiut atunci că ai încerca orice dacă ai şti că le e de
ajutor copiilor tăi, dar nu mi-am dat seama că eşti şi o mare
doamnă.
Îmi aduc aminte cum am adus 43 de copii acasă la 3.30
dimineaţa, pe când pregăteam „Young Life” şi te-am întrebat
dacă pot să rămână peste noapte şi să ia micul dejun la noi.
Îmi amintesc că te-ai sculat la 4.30 să-ţi îndeplineşti această
îndatorire eroică. Am ştiut atunci că dăruieşti cu bucurie şi
generozitate, dar nu mi-am dat seama că eşti şi o mare
doamnă.
Îmi aduc aminte că erai prezentă la toate meciurile mele de
fotbal şi baschet din liceu şi că te bucurai atât de tare că
odată ai lovit cu pălăria persoana din faţa ta. Te auzeam
chiar strigându-mi pe unde s-o iau ca să scap de urmăritori.
Am ştiut atunci că eşti cel mai bun microbist din lume, dar
nu mi-am dat seama că eşti şi o mare doamnă.
Îmi aduc aminte de toate sacrificiile pe care le-ai făcut ca
eu să pot merge la Standford – slujbe în plus, pachetele pe
care mi le trimiteai, plină de grijă, regulat, scrisorile care îmi
spuneau că nu sunt singur. Ştiam că eşti o prietenă
extraordinară, dar nu mi-am dat seama că eşti şi o mare
doamnă.
Îmi aduc aminte că am absolvit Standford-ul şi m-am decis
să lucrez pentru 200$ pe lună, pentru că iubeam copiii de la
364
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -
„Young Life”. Deşi tu şi tata v-aţi gândit că eşuasem, ai
continuat să mă încurajezi. De fapt, îmi aduc aminte cum ai
venit să mă ajuţi să-mi aranjez cămăruţa de la mansardă. Ţi-
ai pus amprenta, plină de iubire, pe ceea ce ar fi fost, altfel, o
simplă cameră de locuit. Am înţeles atunci – şi iar şi iar,
după aceea – ce geniu creator erai, dar nu mi-am dat seama
că eşti şi o mare doamnă.
Timpul a trecut, m-am maturizat, m-am căsătorit, mi-am
întemeiat o familie. Ai devenit „Na-Na” şi te-ai bucurat de
noul rol, fără să pari că îmbătrâneşti vreun pic. Am înţeles
atunci că Dumnezeu a creat un locşor special în viaţă când
te-a făcut pe tine, dar nu mi-am dat seama că eşti o mare, o
foarte mare doamnă.
Am fost nevoit să-mi întrerup orice activitate pentru o
vreme din cauza unui accident. Situaţia mea devenea din ce
în ce mai grea. Dar ai fost alături de mine, ca întotdeauna.
Unele lucruri – mi-am spus – nu se schimbă niciodată – şi
am fost profund recunoscător. Am înţeles atunci ceea ce
ştiam de mult – cu câtă grijă şi devotament poţi îngriji un
bolnav – dar nu mi-am dat seama că eşti şi o mare, o foarte
mare doamnă.
Am scris câteva cărţi care, se pare, au avut succes la
public. Tu şi tata eraţi aşa de mândri că ofereaţi cartea
oamenilor doar ca să le arătaţi ce realizase unul din copiii
voştri. Am înţeles atunci ce promotor extraordinar erai, dar
nu mi-am dat seama ce mare, mare doamnă eşti.
Timpurile s-au schimbat… anotimpurile au trecut, şi unul
din cei mai grozavi bărbaţi pe care i-am cunoscut a trecut în
nefiinţă. Îmi aduc aminte încă cum stăteai dreaptă şi demnă,
la slujba din biserică, într-o rochie de un purpuriu
strălucitor, spunând, parcă, celor prezenţi: „Cât am fost de

365
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

binecuvântaţi şi cât de recunoscători suntem pentru viaţa


noastră trăită cum se cuvine”. Am văzut, în acele momente, o
femeie care putea să stea dreaptă şi recunoscătoare în cele
mai dificile împrejurări. Începeam să descopăr ce mare, mare
doamnă eşti.
În ultimul an, când a trebuit să rămâi singură, cum nu
mai fuseseşi până atunci, tot ce văzusem şi trăisem în viaţa
mea mi-a apărut într-o nouă lumină. În pofida a ceea ce se
întâmplase, acum râsul tău e mai bogat, forţa ta e mai
puternică, iubirea ta e mai profundă, iar eu descopăr cu
adevărat ce mare, mare doamnă eşti.
Tim Hansel

366
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -

Postfaţă
Rugăciune pentru mama

Dragă Doamne,
Acum, când nu mai sunt tânără, am prieteni ale căror
mame au murit. I-am auzit – fii şi fiice – spunând că nu şi-au
apreciat niciodată mamele aşa cum ar fi trebuit decât atunci
când era deja, prea târziu.
M-ai binecuvântat cu o mamă care trăieşte încă. O
apreciez în fiecare zi tot mai mult. Mama nu se schimbă, dar
eu, da. Pe măsură ce îmbătrânesc şi devin mai înţeleaptă, îmi
dau seama ce persoană extraordinară este mama mea. Cât e
de trist că nu pot să rostesc aceste cuvinte în prezenţa ei, dar
ele ies cu uşurinţă de sub condeiul meu.
Cum poate începe o fiică să-i mulţumească mamei pentru
însuşi darul vieţii? Pentru dragostea, răbdarea şi efortul
imens de a creşte un copil? Pentru grija permanentă faţă de
copilul care abia începe să meargă, pentru înţelegerea
adolescentei ţâfnoase, pentru tolerarea studentei care le ştie
pe toate? Pentru aşteptarea zilei în care fiica îşi dă seama cât
de înţeleaptă este, de fapt, mama ei?
Cum poate o femeie matură mulţumi mamei sale pentru
că îi este, şi acum, mamă? Pentru că este gata să-i dea un
sfat (când i se cere) sau să rămână tăcută când simte că
tăcerea e mai de folos? Pentru că nu spune „ţi-am spus eu…”
când ar fi fost îndreptăţită să rostească aceste cuvinte de

367
- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

nenumărate ori? Pentru că este, tot timpul, ea însăşi –


iubitoare, grijulie, răbdătoare şi iertătoare?
Nu ştiu cum s-o fac, dragă Doamne, decât rugându-te s-o
binecuvântezi cu dărnicia cu care merită şi să mă ajuţi să
mă ridic la înălţimea exemplului ei. Mă rog la Tine ca propriii
mei copii să mă privească cu aceeaşi ochi cu care îmi privesc
eu mama.
O fiică

Ann Landers
Transmisă spre publicare de Lynn Kalinowski

368
- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci
Shimof -

369