1

METAFOFE PSIHOLOGICE -TERAPIE

SĂ RIȘTI

Două seminţe stăteau una lângă alta în pământul fertil de primăvară.

Prima sămânţă spuse: “Vreau să cresc! Vreau să-mi trimit rădăcinile cât mai adânc în pământ, şi să-mi
înfig spre lumină mugurii prin scoarţa pământului…Vreau să-mi desfac bobocii mei gingaşi ca un semn că
primăvara a venit… Vreau să simt căldura soarelui pe faţă şi binecuvântarea stropilor de rouă dimineaţa pe
petalele mele!“

Şi ea crescu.

Cea de-a doua sămânţă spuse: “Mie mi-e frică. Dacă îmi trimit rădăcinile dedesubtul meu, nu ştiu ce voi
întâlni în întuneric. Dacă îmi fac loc prin pământul tare şi răzbesc la suprafaţă pot să-mi rănesc mugurii
delicaţi…Dacă îmi las mugurii să se deschidă şi un melc încearcă să-l mănânce? Şi dacă ar fi să-mi
deschid bobocii, un copil poate să mă smulgă din pământ. Nu, e mai bine să aştept până este mai sigur.“

Şi aşteptă.

O găină începu într-o zi de primăvară să scurme pământul în căutare de ceva de mâncare, găsi sămânţa
care aştepta şi o înghiţi imediat.

Morala poveştii:

Aceia care refuză să rişte şi să crească vor fi înghiţiţi de viaţă.

--

DIFICULTATEA DE A FACE LUCRURILE BINE PENTRU TOATĂ LUMEA

În căldura zilei, un tată mergea prin praful străzilor Keshan-ului cu fiul său şi un măgar. Tatăl călărea
măgarul, iar fiul îl conducea. “Bietul copil“, a spus un trecător. “Micuţele sale picioare încearcă să ţină pasul
cu măgarul. Cum poate omul să lenevească pe măgar, când vede că băiatul îşi scoate sufletul alergând“.
Tatăl a pus aceste cuvinte la inimă, a coborât de pe măgar la următorul colţ, şi l-a lăsat pe băiat să urce pe
măgar.

Dar nu după mult timp, un trecător a ridicat vocea şi a spus, “Ce ruşine! Micuţul stă acolo ca un sultan, în
timp ce bătrânul său tată merge pe lângă măgar“. Această remarcă l-a rănit foarte tare pe băiat şi l-a rugat
pe tatăl său să se aşeze în spatele său pe măgar.

“Ai văzut vreodată aşa ceva ? “, a spus o femeie cu faţa acoperită, “o asemenea cruzime pentru animale!
Spatele bietului animal s-a îndoit de greutate, iar acest bătrân bun de nimic şi trândavul său fiu stau ca şi
 2

cum ar fi un divan – biata creatură!“ Ţintele acestei critici au fost amândoi şi, fără să spună un cuvânt au
coborât de pe măgar. Dar au făcut numai câţiva paşi când un străin a început să facă haz de ei spunând,
“Slavă cerurului că nu sunt atât de prost. De ce plimbaţi măgarul, când el nu este de nici un folos, dacă nu
cară pe unul dintre voi?“

Tatăl a împins o mână de paie în gura măgarului şi l-a luat pe după umeri pe fiul său. “Indiferent de ce
facem”, a spus el, “există cineva care nu este de acord cu asta.Cred că ştim ceea ce este bine pentru noi“.

--

O POVESTE PE DRUM

Misticismul persan vorbeşte de un hoinar care trecea, după cum se pare de-a lungul unui drum lung, fără
sfârşit. Era încărcat cu tot felul de poveri.Un sac greu atârna în spatele său; un vas mare cu apă era
înfăşurat în jurul corpului său. În mâna dreaptă, el căra o piatră de formă ciudată, iar în mâna stângă, un
bolovan. În jurul gâtului său, o veche piatră de moară se bălăbănea de o frânghie încâlcită. Lanţuri ruginite,
cu care el căra greutăţi grele prin praf, îl răneau în jurul gleznelor. Pe cap, bărbatul ţinea în echilibru o
jumătate de dovleac. Cu fiecare pas pe care îl făcea, lanţurile zăngăneau. Gemând, el trecea mai departe
pas cu pas, plângându-se de destinul său greu şi de oboseala care îl chinuia. În acest fel, un fermier l-a
întâlnit în fierbinţeala miezului zilei. “O, hoinar obosit, de ce nu laşi jos acest bolovan?“

"Extraordinar, dar nici macar nu l-am observat inainte" - a replicat hoinarul. Spunand acestea, el a aruncat
piatra deoparte si s-a simtit mult mai usor.

Din nou, după ce a făcut o bună bucată de drum, un fermier l-a întâlnit şi l-a întrebat: “Spune-mi hoinar
obosit, de ce te necăjeşti cu jumătatea de dovleac de pe cap şi de ce tragi acele greutăţi de fier din spatele
lanţurilor? “

Hoinarul a răspuns: “ Sunt foarte bucuros că mi le-ai arătat. Nu am realizat ceea ce îmi făceam“. El a scos
lanţurile şi a spart dovleacul într-un şanţ de pe marginea drumului. Din nou, el s-a simţit mai uşor. Dar cu
cât mergea mai departe, cu atât mai mult a început să sufere din nou.

Un fermier venind de pe camp, l-a privit cu uimire şi a spus: “O, bunule om, tu cari nisip în sac, dar vezi că
în depărtare este mai mult nisip decât vei putea căra vreodată. Iar vasul tău de apă este mare – ca şi cum
ai planificat să traversezi deşertul Kawir. După un timp, un râu clar va curge alături de tine, care te va însoţi
în drumul tău pentru mult timp.“

După ce a ascultat toate acestea, rătăcitorul a deschis vasul cu apă şi a vărsat apa pe o potecă. Atunci el a
simţit greutatea nisipului din rucsacul său. A rămas gânditor şi s-a uitat la asfinţitul soarelui. Atunci el a
simţit greutatea nisipului din rucsacul său. A rămas gânditor şi s-a uitat la asfinţitul soarelui. Ultimele raze
îşi trimiteau lumina către el. S-a uitat la el şi a văzut piatra grea de moară din jurul gâtului său şi brusc a
realizat că era piatra care îl făcea încă să meargă aplecat. A desprins-o şi a aruncat-o cât de departe a
putut, în râu. Eliberat de greutăţile sale, el a rătăcit apoi prin răcoarea serii pentru a-şi găsi o colibă.
 3

--

POVESTE CU UN CĂUGĂR ȘI DOI CĂLUGĂRI

Într-o zi, un călător mergea dintr-un sat în altul. Pe drum, a observat un călugăr care ara câmpul de lângă
drum. Călugărul îi dădu bineţe călătorului, iar călătorul îl salută din cap pe călugăr. Călătorul se întoarse
către călugăr şi spuse:

- Scuzaţi-mă, vă supără dacă vă adresez o întrebare?

- Deloc, răspunse călugărul.

- Am plecat din satul din munţi către satul din vale şi vreau să vă întreb dacă ştiţi cum este în satul din vale.

- Spuneţi-mi, răspunse călugărul, ce părere v-a făcut satul din munţi?

- Îngrozitoare! Răspunse călătorul. Ca să fiu cinstit, sunt bucuros să plec. Am găsit oameni foarte
neprimitori. Când am ajuns acolo, am fost primit foarte rece. N-am reuşit să mă simt niciodată integrat în
comunitatea satului, oricât am încercat. Sătenii erau foarte egoişti şi nu se purtau deloc blând cu străinii.
Aşa că spuneţi-mi, la ce să mă aştept în satul din vale?

- Îmi pare rău să-ţi spun, zise călugărul, dar cred că vei avea parte de acelaşi lucru şi dincoace.

Călătorul şi-a lăsat capul în jos dezamăgit şi a mers mai departe. Peste câteva luni, un alt călător trecea pe
acelaşi drum şi a dat şi el peste călugăr.

- Bună ziua, spuse călătorul.

- Bună ziua, răspunse călugărul.

- Cum o duceţi?

- Sunt bine, a răspuns călugărul. Unde mergeţi?

- Mă duc în satul din vale, răspunse călătorul. Ştiţi cum e acolo?

- Da, a răspuns călugărul. Dar mai întâi spuneţi-mi de unde veniţi.

- Vin din satul din munţi.

- Şi cum a fost acolo?

- A fost minunat.Aş mai fi stat dacă aş fi putut, dar trebuia să-mi continui călătoria. M-am simţit ca şi cum aş
fi fost un membru al familiei din acel sat. Bătrânii mi-au dat multe sfaturi, copiii au râs şi au glumit cu mine,
iar oamenii, în general, au fost buni şi generoşi. Îmi pare rău că am plecat. Şi cum e în satul din vale? – a
întrebat el încă o dată.

- Cred că e cam la fel, a răspuns călugărul. La revedere.

 4

- La revedere şi mulţumesc, a răspuns călătorul zâmbind şi ducându-se în drumul lui.

--

COPACUL ÎMPLINIRII TUTROR DORINȚELOR

Un cãlãtor obosit se aşezã într-o zi la umbra unui copac, fãrã sã-şi imagineze cã se aşezase la umbra unui
copac fermecat:”copacul împlinirii tuturor dorinţelor”.

Stând el aşa pe pãmântul tare, se gândi ce bine ar fi sã stea pe un pat moale. Nici nu-şi terminã bine
gândul, cã lânga el apãru un pat moale.

Uimit, cãlãtorul se întinse pe pat şi se gândi cã fericirea lui ar fi completã dacã ar veni o tânãrã fatã sã-i
maseze picioarele înţepenite. Tânãra apãru ca prin minune şi începu sã-i maseze uşor picioarele.

„Mi-e foame, îşi spuse omul şi dacã aş mânca în acest moment, ar fi un deliciu.” Dintr-o datã, apãru în faţa
lui o masã încãrcatã cu tot felul de bucate alese.

Omul se desfãtã. Mancã şi bãu pe sãturate. Pãmântul începu sã se învârtã în jurul lui şi abia îşi mai ţinea
ochii deschişi. Se întinse pe pat, savurând toate evenimentele fericite care avuseserã loc în acea zi.

„O sã dorm o orã, douã îşi spuse el. Cel mai rãu ar fi dacã ar trece un tigru pe aici în timp ce dorm”.

Tigrul apãru imediat şi îl devorã.

--

DE CE ȚIPĂ OAMENII UNII LA ALȚII?

Într-o zi, un înţelept din India puse urmãtoarea întrebare discipolilor sãi:

- De ce ţipã oamenii când sunt supãraţi?

- Ţipãm deoarece ne pierdem calmul, zise unul dintre ei.

- Dar de ce sã ţipi, atunci când cealaltã persoanã e chiar lângã tine? Intrebã din nou înţeleptul.

- Pãi, ţipãm ca sã fim siguri cã celãlalt ne aude, încercã un alt discipol.

Maestrul întrebã din nou:

- Totuşi, nu s-ar putea sã vorbim mai încet, cu voce joasã?

Nici unul dintre raspunsurile primite nu-l mulţumi pe înţelept . Atunci el îi lãmuri:

- Stiţi de ce ţipãm unul la altul când suntem supãraţi? Adevãrul e cã, atunci când douã persoane se ceartã,
inimile lor se distanţeazã foarte mult. Pentru a acoperi aceastã distanţã, ei trebuie sã strige, ca sã se poatã
 5

auzi unul pe celãlalt. Cu cât sunt mai supãraţi, cu atât mai tare trebuie sã strige, din cauza distanţei şi mai
mari.

Pe de altã parte, ce se petrece atunci când douã fiinţe sunt indrãgostite? Ele nu ţipã deloc. Vorbesc
încetisor, suav. De ce? Fiindcã inimile lor sunt foarte apropiate. Distanţa dintre ele este foarte micã.Uneori,
inimile lor sunt atât de apropiate, cã nici nu mai vorbesc, doar şoptesc, murmurã. Iar atunci când iubirea e
şi mai intensã, nu mai e nevoie nici mãcar sã şopteascã, ajunge doar sã se priveascã şi inimile lor se
înţeleg. Asta se petrece atunci când douã fiinţe care se iubesc, au inimile apropiate.

În final, înţeleptul concluzionã, zicând:

- Atunci când discutaţi, nu lãsaţi ca inimile voastre sã se separe una de cealaltã, nu rostiţi cuvinte care sã
vã îndepãrteze şi mai mult, cãci va veni o zi în care distanţa va fi atât de mare, încât inimile voastre nu vor
mai gãsi drumul de întoarcere.

--

VULTURUL REGAL

Un fermier a descoperit într-o zi un cuib pãrãsit de vultur, în care se gãsea un ou. L-a luat şi l-a pus la o
gãinã care tocmai stãtea pe ouã. Pasãrea a venit pe lume deci în mijlocul gãinilor şi a învãţat sã se mişte
ca o gãinã. Fermierul se ocupa mult de noua sa „gãinã” şi fãcea totul pentru a-l proteja, a-l rãsfãţa şi a-i
procura imediat tot ce acesta avea nevoie. Vulturul-gãinã a devenit treptat foarte dependent de fermier,
care nu-şi dãdea seama de rãul pe care i-l fãcea.

La un moment dat, vulturul a vãzut pe cer o pasãre mare, care plana şi a spus:”într-o zi voi zbura precum
aceastã pasãre!”. Atunci, fraţii şi surorile sale au început sã râdã de el. Foarte ruşinat, regretã cã spusese
acest lucru şi a continuat sã mãnânce grãunţe din sac.

Dar iatã cã într-o zi, o zânã bunã a trecut pe acolo şi a vãzut vulturul regal, care moţãia în mijlocul gãinilor.
Ea s-a adresat fermierului astfel:”Cred cã iubeşti foarte mult pasãrea ta rarã, însã cred cã nu-i faci un
serviciu ţinând-o astfeL. Te gândeşti prea mult la tine. Aceastã pasãre nu este fericitã şi atunci când va fi
mare îţi va purta picã pentru faptul de a nu o fi lãsat sã-şi dezvolte calitãţile sale extraordinare şi potenţialul
sãu nelimitat!”

A doua zi, dupã ce a reflectat, fermierul nostru a luat pasãrea în braţe şi a lansat-o în aer. Vulturul nu a
prea avut timp sã-şi deschidã aripile şi a aterizat lamentabil pe sol în hohotele de râs ale gãinilor. Insã
bãrbatul nu s-a descurajat, s-a urcat pe acoperişul grajdului şi i-a spus pãsãrii: „Tu eşti un vultur! Zboarã!”
şi l-a lansat în aer. Printr-un reflex spontan, acesta şi-a deschis aripile, a planat câteva clipe deasupra curţii
şi era sã se prãbuşeascã peste gãinile uimite...

Atunci fermierul a urcat pe muntele ce domina orizonturile şi l-a lansat pe vultur din nou în aer. Cu mişcãri
ale aripilor din ce în ce mai largi, vulturul se ridicã fericit cãtre cer, din ce în ce mai sigur pe el...
 6

Periodic, venea sã-l vadã pe fermier şi pe prietenii sãi, care îl considerau de acum ceea ce era cu
adevãrat: vultur regal!

--

CIOPLITORUL ÎN PIATRĂ

Era odatã un cioplitor în piatrã , nemulţumit de el şi de viaţa pe care o ducea.

Intr-o zi, a trecut pe lângã casa unui negustor bogat şi prin poarta deschisã a vãzut multe avuţii frumoase şi
mulţi oaspeţi importanţi.”Cât de puternic trebuie sã fie negustorul acesta!”, s-a gândit cioplitorul în piatrã. A
devenit foarte invidios şi şi-ar fi dorit şi el sã fie la fel de înstãrit ca acel negustor. Atunci n-ar mai trebui sa
trãiascã viaţa unui cioplitor amãrât.

Spre marea lui surprizã, deodatã, deveni negustorul însuşi, bucurându-se de mai multã bunãstare şi putere
decât ar fi visat vreodatã sã aibã, invidiat şi detestat de cei mai puţin înstãriţi ca el. Dar curând, un
funcţionar de rang înalt a trecut pe acolo într-o lecticã , însoţit de o mulţime de slujitori şi escortat de soldaţi
bãtând tobele. Oricine, indiferent cât era de bogat, trebuia sã se încline adânc în faţa procesiunii.”câtã
putere are acest om!”, s-a gândit negustorul.”Mi-aş dori sã fiu un asemenea funcţionar de rang înalt!”

Şi a devenit un înalt funcţionar transportat peste tot în lectica lui împodobitã, urât şi temut de oamenii din
jur care trebuiau sã se închine pânã la pãmânt când trecea el. Era o zi toridã de varã, iar oficialul se simţea
foarte nemulţumit, în lectica lui. S-a uitat în sus la soare. Strãlucea mândru pe cer fãrã sã-i pese de
prezenţa lui. „cât de puternic este soarele!”, s-a gândit el. „Aş dori sã fiu chiar eu soarele!”

Şi a devenit soare strãlucind mândru deasupra tuturor şi când pârjolea campiile îl blestemau fermierii. Dar
un nor imens, negru, s-a aşezat între el şi pãmânt, aşa încât nu-şi mai putea arunca lumina peste tot ce se
afla dedesubt.”Ce puternic este acest nor de furtunã!”, s-a gândit el.”Mi-aş dori sã pot fi un nor!”

Şi a devenit un nor, inundând câmpuri şi sate, blestemat de toatã lumea. Dar curând, norul a fost dat
deoparte de o forţã mai mare, vântul.”Ce puternic este vântul!”, s-a gândit el.”Mi-aş dori sã pot fi vântul!”

Şi a fost vântul, doborând ţiglele de pe acoperiş, scoţând copacii din rãdãcinã, urât şi temut de toţi cei care
se aflau în calea lui. Dar, dupã un timp, vântul a dat peste ceva pe care nu l-a putut mişca din loc, oricât de
tare ar fi suflat: o stâncã înaltã. „Ce puternicã este aceastã stancã!”, s-a gândit el. „Aş dori sã pot fi o
stâncã!”.

Şi a devenit o stâncã, mai puternicã decât orice altceva de pe pãmânt. Dar cum stãtea acolo, a auzit
sunetul unui ciocan bãtând o daltã în piatra tare şi a simţit cã ceva se schimbã. „Ce poate fi mai puternic
decât mine, care sunt o stâncã?”, s-a gândit el. S-a uitat în jos şi a vãzut departe, dedesubt, silueta unui
cioplitor în piatrã.

--

CASA CU O MIE DE OGLINZI

 7

Cu mult timp în urmã, într-un sãtuc, se gãsea un loc cunoscut drept „casa celor o mie de oglinzi”. Un
cãţelus mititel, vesel din fire, prietenos, s-a hotãrât sã viziteze acest loc vestit. Când a ajuns acolo, a sãrit
vesel pe scãri şi a intrat în casã. S-a uitat pe hol cu urechiuşele ridicate şi a dat din coadã. Spre marea lui
uimire s-a trezit cã o mie de cãţeluşi prietenoşi îl priveau fericiţi, dând din coadã ca şi el. A primit o mie de
zâmbete la fel de calde şi prietenoase. A plecat fericit, gândind: „Este un loc minunat unde mi-am fãcut
mulţi prieteni. Cu siguranţã mã voi întoarce aici şi altãdatã!”

În acelaşi sat, un alt câine care nu era asa de fericit ca primul s-a gândit sã viziteze şi el casa despre care
toatã lumea vorbea. A urcat cu greu scara, cu capul plecat şi cu coada între picioare. Când a intrat, a vãzut
o mie de câini trişti şi neprietenoşi, uitându-se la el. S-a speriat, zbârlindu-se pe spate şi mârâind. Când cei
o mie de câini au început şi ei sã mârâie, s-a speriat şi a luat-o la fugã. Odatã ieşit afarã s-a gândit:”Este un
loc îngrozitor, nu mã mai întorc acolo niciodatã!”

--

CINCIZECI DE ANI DE POLITEȚE

Un cuplu în vârstã şi-a celebrat nunta de aur dupã mulţi ani de cãsãtorie. În timp ce îşi luau micul dejun
împreunã, femeia s-a gândit: „Timp de cinci zeci de ani m-am gândit numai la soţul meu şi i-am dat coaja
de deasupra chiflei. Astãzi vreau şi eu, în sfârşit, sã mã bucur de aceastã delicatesã.”.A uns partea de
deasupra cu unt şi i-a dat partea cealaltã soţului ei.

Contrar aşteptãrilor ei, soţul a fost foarte mulţumit, i-a sãrutat mâna şi i-a spus:”Draga mea, mi-ai provocat
o mare bucurie. Timp de cinci zeci de ani nu am mâncat partea de dedesubt a chiflei, care este partea care
îmi place cel mai mult. Întotdeauna m-am gândit cã ar trebui s-o ai, deoarece îţi place atât de mult”.

--

COPACULURIAȘ

Un tâmplar şi ucenicii sãi cãlãtoreau prin provincia Qi în cãutare de materiale de construcţii. Ei vãzurã un
copac uriaş.Cinci oameni ţinându-se de mâini nu-i puteau cuprinde trunchiul, iar coroana îi ajungea
aproape pânã la nori.
- Sã nu pierdem timpul cu copacul ãsta, spuse meşterul tâmplar. O sã treacã o veşnicie pânã îl tãiem.Dacã
am vrea sã facem o corabie din trunchiul acesta greu, ea s-ar scufunda. Dacã am încerca sã-l folosim ca
sã construim un acoperiş, pereţii ar trebui sã fie întãriţi în mod special.

Grupul şi-a continuat drumul. Unul dintre ucenici observã:

- Un copac aşa de mare şi nu foloseşte nimãnui!
- Aici te înşeli, zise meşterul tâmplar. Copacul acesta a fost credincios propriului destin. Dacã ar fi fost ca
toţi ceilalţi, ar fi trebuit sã-l doborâm. Dar pentru cã a avut curaj sã fie altfel, va rãmâne în viaţã şi puternic
încã multã vreme.

--
 8

POVESTE PICĂTURII DE APĂ

A fost odatã ca niciodatã un discipol care l-a întrebat pe maestrul sãu:

Grupul şi-a continuat drumul. Unul dintre ucenici observã:

- Care este lucrul care mã separã de adevãr?

Maestrul îi rãspunse:
- Nu eşti singurul care este separat de adevãr! Mai sunt şi alţii...Îţi voi spune douãsprezece povestioare
care ţi se vor pãrea foarte simple. Trebuie sã meditezi asupra acestora tot timpul – îi spuse maestrul. Şi
chiar de ţi se va pãrea cã le-ai înţeles, nu te opri din a medita asupra lor pânã când nu le vei înţelege într-
adevãr. Continuã sã reflectezi asupra lor pânã când aceste povestiri simple vor cãpãta proporţii uriaşe şi
pânã vor deveni din nou simple!”

Prima poveste
A fost odatã o picãturã într-un ocean, ce spunea cã oceanul nu existã...Tot astfel se întâmplã şi cu mulţi
oameni.Trãiesc înãuntrul lui Dumnezeu şi spun cã Dumnezeu nu existã.

A doua poveste
„Vreau sã fiu liberã!” strigã o picãturã din mijlocul oceanului şi oceanul, în compasiunea sa, a ridicat-o la
suprafatã. „Vreau sã fiu liberã!” a strigat din nou picãtura de apã, şi soarele, auzindu-i glasul, o aşezã într-
un nor. „Vreau sã fiu liberã!” spuse picãtura de apã încã o datã şi norul o eliberã şi aceasta cãzu din nou în
ocean.

A treia poveste
O picãturã de apã din ocean era o adevãratã intelectualã...şi pentru aceasta, ea îşi renegã apartenenţa la
ocean.

A patra poveste
„Sunt o picãturã total lipsitã de valoare!” spunea o picãturã de apã suspinând, iar suspinul ei era atât de
zgomotos cã devenise incapabilã sã mai audã tumultul şi sã mai vadã vastitatea oceanului care o înconjura
şi din care fãcea parte.

A cincea poveste
„Fãrã îndoialã, eu sunt cu mult mai importantã decat oceanul!” spunea o picãturã de apã din mijlocul
oceanului.

A şasea poveste
„Nu voi putea niciodatã sã ajung la ocean” spunea cu tristeţe o picãturã de apã din ocean.

A şaptea poveste
„Oh, ce-mi pasã mie de ocean?!” spunea cu îngâmfare o picãturã de apã din ocean.
 9

A opta poveste
Era odatã o picãturã de apã care-şi regreta soarta; la urma urmei, cu toate cã ea se afla în mijlocul
oceanului, nu ştia nimic despre ocean...

A noua poveste
O picãturã de apã din mijlocul oceanului, chemã toate picaturile de apã sã i se alãture, pentru a se rãscula
împotriva oceanului.

A zecea poveste
„Prin puterea cu care am fost investitã”, spunea o picãturã de apã din ocean altor picãturi de apã „prin
puterea cu care am fost investitã, de astãzi sunteţi excluse din ocean !”

A unsprezecea poveste
„Tu te afli în mijlocul iubirii mele!”, îi spunea oceanul picãturii de apã. Dar picãtura nu auzea oceanul,
pentru cã era plinã de iubire pentru altã picãturã de apã...

A douãsprezecea poveste
„Dacã aş putea cuprinde” gândea o picãturã de apã „fiecare picãturã cu dragostea mea, atunci aş deveni
oceanul!”. Cum gândi aceasta, picãtura începu sã reverse dragostea sa asupra tuturor picãturilor, pe rând.
Dar între ele se afla şi o picãturã care odatã, demult, îi fãcuse mult rãu şi, deşi era capabilã de o mare
iubire, picãtura nu putu sã o ierte.Şi pentru cã ea nu putu sã-şi verse dragostea asupra acesteia, picãtura
nu a mai putut sã devinã oceanul...

Discipolul se întoarse şi-l întrebã pe maestru sãu:

- A existat vreodatã vreo picãturã care a devenit oceanul?

Şi maestrul îi spuse şi ultima poveste:

- Era odatã o picãturã de apã care cãuta pacea oceanului şi profunzimea lui. Dorinţa îi era mare şi puterea
sa de iertare era mare, şi atunci oceanul îi spuse:”Tu şi cu mine, noi suntem una!” Şi oceanul îşi deschise
larg braţele şi îmbrãţişã picãtura şi tot ce aparţinea oceanului deveni şi al picãturii. Ea se bucurã de pacea
oceanului, se întinse pe toatã suprafaţa lui, şi prin profunzimea sa deveni salvarea lumii.” Aflã astfel, o,
ucenicule cã oceanul este plin de iertare pentru cei ce-l iubesc şi cã îi primeşte în mãreţia sa, pe toţi cei ce
o doresc cu adevãrat!”
- Dar ce s-ar întâmpla dacã o astfel de picãturã devine...murdarã? mai întrebã discipolul.

Maestrul râse din toatã inima şi spuse:

- O picãturã nu poate sã devinã atât de murdarã încât oceanul sã nu o poatã curãţa.

--

CÂINELE ȘI OGLINDA

       „Ratacind pe ici, pe colo, un câine urias ajunse într-o odaie care avea pe toti peretii oglinzi imense.
 10

Astfel se vazu dintr-odata înconjurat de câini. Se înfurie, începu sa scrâsneasca din dinti si sa mârâie.
Fireste, si câinii din oglinda facura la fel, descoperindu-si coltii fiorosi.

Câinele nostru începu sa se învârta vertiginos într-o parte si în alta pentru a se apara de atacatori, dupa
care, latrând cu furie, se arunca asupra unuia dintre presupusii sai adversari.

În urma puternicei izbituri în oglinda, cazu la pamânt fara suflare si plin de sânge.

Daca ar fi dat din coada prieteneste o singura data, toti câinii din oglinda ar fi raspuns în acelasi fel. Si
întâlnirea lor ar fi fost o sarbatoare.”

--

DESPRE LAUDE ȘI CRITICI

            Intr-una dintre cele mai simpatice povesti este vorba despre o batrana broasca testoasa care avea
doi prieteni buni, doi batlani. Ei au trait in armonie pana cand a venit o seceta cumplita care a secat balta
langa care locuiau, obligandu-i sa caute solutii ca sa se salveze. Pentru batlani era simplu: isi luau zborul si
nu se opreau pana nu gaseau un loc bun, dar cu broasca ce sa faca? S-au hotarat sa gaseasca o tija
solida pe care sa o tina fiecare de cate un capat, iar broasca sa se prinda cu gura de mijloc. Si asa…

“O ora mai tarziu, cei trei prieteni si-au luat zborul. Desprinderea de pamant a fost putin cam dificila. Cei doi
batlani nu erau obisnuiti cu aceasta greutate, dar, curand, au adoptat un ritm regulat, desfacandu-si la
unison aripile puternice. Zburau astfel peste pamantul pustiit: campuri de bumbac devastate, orezarii
abandonate si, ici si colo, corpuri de animale moarte. Pe la amiaza, pe masura ce inaintau spre nord,
peisajul devenea mai verde, mai vesel. Pe la mijlocul dupa-amiezii, taranii care lucrau la camp au zarit
acele zburatoare ciudate.

- Vedeti ce inteligenta este testoasa! au exclamat ei. E transportata de doi batlani! Pi-Huan s-a ferit sa
raspunda, dar, in timp ce strangea batul in gura, savura complimentele. Acum treceau pe deasupra unui
oras, cu temple, gradini, pagode cu acoperisuri aurite, iar vorbele de lauda, rostite la adresa ei, o imbatau
pe doamna Pi-Huan ca o mireasma puternica de tamaie.

- Sa fie oare regina testoaselor? Ati remarcat cam ce bidivii are? Ce mod inteligent de a calatori! Cei doi
batlani si-au continuat zborul, dar oboseala incepea sa le ingreuneze aripile. Erau nerabdatori sa gaseasca
un rau, un lac linistit, unde sa coboare. Cand treceau pe deasupra unei pajisti, cativa ciobanasi au aratat
spre ei cu degetul. Doamna Pi-Huan, care nu se mai satura de complimente, a tras cu urechea.
- Uitati-va la batlanii aceia doi, a spus un baiat. O poarta pe testoasa aceea; probabil ca sa o manance la
masa de seara. Cat sunt de inteligenti!
 11

- Ciobani prostanaci! Nu intelegeti nimic! a vrut sa strige Pi-Huan. Dar, cum a deschis gura, a scapat batul,
s-a prabusit la pamant si carapacea s-a spart. Cei doi batlani au coborat in zbor planat si au smuls o pana
cenusie si una alba din aripi in semn de doliu. S-au rotit o clipa deasupra sarmanei lor prietene, apoi au
disparut in departare.
Inteleptul, spune maestrul zen, primeste la fel laudele si dispretul. Nimeni nu ne poate agresa moral fara
consimtamantul nostru, noi suntem cei care deschidem ecluzele supararii. Nici o injurie nu ar fi trebuit sa o
faca pe broasca-testoasa sa dea drumul batului. Insulta, dispretul, anatema reprezinta opinia celui care o
profereaza, e problema lui, nu a noastra. Este posibil, la urma urmelor, ca blamul sa fie indreptatit, il
acceptam ca atare. Cine e perfect? Si se mai poate ca sa fie gresit, partinitor, nedrept; il lasam in gura celui
care l-a pronuntat. Pacea noastra sufleteasca, destinul nostru se afla in mainile noastre. “Intre dintii nostri”,
bombane fantoma testoasei!”

--

ERAU ODATĂ DOI PĂRINŢI ORBIŢI DE DORINŢELE LOR

Uneori suntem dezarmaţi în faţa copiilor noştri, uneori nu suntem în stare să îi ajutăm, suntem prea închişi
în înlănţuirea haotică a aşteptărilor noastre, a dorinţelor şi a fricilor noastre.

Era odată un cuplu de părinţi foarte fericiţi. Da, încă mai există astfel de cupluri în care cei doi sunt în
armonie şi împărtăşesc tot ceea ce este mai bun în ei. Trăiesc împreună, au un proiect de viaţă comună şi
sunt suficient de atenţi şi de respectuoşi unul faţă de celălalt pentru a se împlini reciproc. Trăiau într-o
armonie perfectă şi îşi juraseră că, atunci când vor deveni părinţi, vor asigura fericirea copilului lor.

Probabil, o să mă întrebaţi; "Dar cum este posibil să promiţi ceva atât de nesigur precum fericirea care va
veni?" Cum este posibil să prevezi astfel viaţa unui copii şi să eviţi toate obstacolele, toate bolile, suferinţa,
disperarea legata de o pierdere sau toate incidentele ce pot să apară în viaţa cuiva, pentru ca acel copil să
se poată simţi fericit, în fiecare moment al vieţii?"

Părinţii aceia erau sinceri, chiar dacă încă nu ştiau că de fapt erau orbiţi. Credeau că s-au gândit la toate
acestea. Şi cum, fiecare dintre ei trăise o serie de dificultăţi în propria sa copilărie, doreau să evite aceleaşi
încercări şi greutăţi în cazul copilului lor. Dorinţa de a-1 proteja, de a veghea ca fiul lor să nu cunoască
suferinţa şi violenţa care existase în copilăriile lor, reprezenta motivul care îi împingea să aştearnă parcă un
covor roşu la picioarele copilului, pe care îl considerau comoara lor cea mai de preţ.

Însă a face o promisiune este un lucru şi a o respecta este altceva. A promite fericirea înseamnă să uiţi că
fericirea este imprevizibilă, aproape insesizabilă şi, mai ales, foarte trecătoare. Fericirea nu se lasă nici
cumpărată, nici sedusă, nici îmblânzită. Tot ce putem face este să o primim atunci când trece foarte
aproape de noi sau rămâne pentru o clipă.

Probabil, vă daţi seama că acei părinţi se angajaseră într-o sarcină aproape imposibilă, îşi atribuiseră o
misiune care putea să absoarbă nu doar esenţialul din timpul lor, ci şi toate gândurile lor. Promisiunea pe
care o făcuseră copilului lor îi ţinea ocupaţi în fiecare moment al vieţii lor. Mai ales pe mamă, care, încă de
când se trezea dimineaţa îşi imagina cum ar putea fi ziua copilului ei, cum ar trebui să se desfăşoare. Şi,
 12

chiar înainte de a se trezi, începea să stabilească în minte o listă întreagă cu ce avea de făcut, pentru a nu
uita, mai ales pentru a nu uita. Soţul ei, care era mai ocupat în afara familiei, îi spunea în fiecare dimineaţă:
"Dacă e nevoie să mă suni, o să vin imediat..." Seara, când se întorcea acasă, o întreba imediat: "Cum a
fost ziua de azi pentru el?" se gândea, bineînţeles la ziua copilului lui!

Şi vă puteţi imagina cum putea fi o zi din viaţa acelui copil! Trebuia să dea socoteală pentru orice, era
asaltat cu întrebări: "A fost bine, când ai mers la şcoală? Şi în clasă? Şi în pauză? Cum e noul tău prieten?
Şi la sport, nu a fost prea greu pentru tine? La tine în cameră nu e prea frig? Şi ţi-a plăcut ce ai mâncat
aseară, nu te-a durut stomacul? Ghiozdanul nu e prea greu pentru tine?"

Vă puteţi imagina avalanşa de întrebări care îi invadau viaţa şi, în spatele acelor întrebări, toate temerile
care erau astfel transferate asupra lui. Şi foarte devreme a înţeles că trebuia să îi asigure, să îi protejeze
pe părinţii lui. Trebuia să le dea răspunsurile pe care ei le aşteptau, trebuia să le calmeze angoasa şi să
aibă grijă de ei.

Şi foarte repede, în viaţa lui de copil a învăţat să aibă o existenţă dublă. O viaţă de copil cuminte şi perfect,
pentru a corespunde aşteptărilor, dorinţelor şi fricilor părinţilor lui şi o viaţă doar pentru el, în care putea să
respire mai liber, să fie aşa cum era cu adevărat, să-şi asum riscuri, să descopere plăcerile necunoscutului,
ale imprevizibilului. O viaţă pe care să o trăiască doar pentru el însuşi.

E inutil să vă mai spun că nu a întâlnit prea des fericirea! Nu credea deloc că tot acel confort ca într-o
conservă, în care se simţea închis, ar corespunde cu ceea ce îşi imagina el că este fericirea.

Oare de câţi ani va avea nevoie mai târziu acel copil pentru a-şi trăi viaţa din plin? Cât curaj îi va trebui
pentru a se afirma, a se poziţiona, a se defini în funcţie de propriile sale dorinţe şi nevoi, fără să se
gândească mereu să-i asigure şi să-i protejeze pe părinţii lui? Cum va reuşi să găsească distanţa potrivită
faţă de ei şi să crească cu adevărat? Pentru că în acest lucru constă esenţialul trecerii de la copilărie la
viaţa de adult: a accepta să creşti din interior pentru a te despărţi de dorinţa şi de fricile părinţilor, pentru a-
ţi putea înfrunta propria existenţă.

--

POVESTEA MICULUI PONEI CARE NU ŞTIA CUM SĂ SE POARTE CU FERICIREA

Fericirea nu este nici un drept, nici o obligaţie. Este o stare provizorie, adesea efemeră,  care îşi are
rădăcinile în câteva ancore sacre:a trăi în prezent, a accepta să te iubeşti, a-l primi pe celălalt ca pe un
cadou, a întâmpina miracolele imprevizibilului.

    A fost odată un pui de ponei, care încă de când era foarte mic a început să maltrateze fericirea.

Să nu credeţi că a fost un lucru uşor pentru el, deoarece fericirea iubeşte copiii, se apropie  de ei fără
precauţii şi chiar încearcă să rămână puţin alături de cei care îi zâmbesc, lucru foarte frecvent în ţara
poneilor.
 13

Însă, puiul despre care vorbeam avea detestabilul obicei de a nu trăi în prezent. Era tot timpul înaintea
prezentului şi se repezea asupra momentului care venea cu viteza unui fulger.

Astfel încât, fericirea, care aşa cum ştie toată lumea, vrea să fie recunoscută, mângâiată, alintată,  nu avea
nici o şansă să fie primită de către acel pui de ponei, pe care îl chema, am uitat să vă

spun, Ilfoke.

Mai târziu, devenit un frumos ponei adolescent, făcea în aşa fel încât să descalifice orice  moment de
fericire posibilă cultivând insatisfacţia, amărăciunea şi resentimentele şi, mai ales atribuindu-şi injuncţii:
"Trebuie să fac asta, trebuie să fac aia..."

Viaţa nu era niciodată aşa cum ar fi trebuit să fie, ceilalţi nu se comportau cu el aşa cum  ar fi trebuit, tot
ceea ce i se întâmpla avea un gust de ceva insuficient şi deja cunoscut. Pe scurt,  fericirea, imediat ce îl
zărea pe Ilfoke, se abătea din drum, fiindcă trebuie să ştiţi că fericirile, oricare ar fi vârsta şi calităţile lor, nu
suportă violenţa şi devalorizările. 

Astfel, de-a lungul vieţii lui de adult, poneiul care trăia într-o superbă crescătorie de cai, pe un platou înalt,
înconjurat de multă dragoste şi atenţie, bucurându-se de o mare libertate, avea o serie de atitudini şi de
comportamente care descurajau orice fericire ce trecea pe lângă el, oricât de perseverentă ar fi fost. Era ca
şi cum Ilfoke îi interzicea fericirii să se apropie de el, ca şi cum

i-ar fi spus: "Nu am încredere în tine."

Poate o să îmi spuneţi că, privind în jurul lui şi-a dat seama cât de diferiţi sunt ceilalţi,  simţea când mergeau
pe păşune, la plimbare, alături de ceilalţi ponei masculi sau femele sau pui, faptul că ei ştiau să primească
fericirea.

Nu era deloc aşa. El credea pur şi simplu că există noroc, care vine la anumiţi privilegiaţi,  dar el, oricum nu
putea conta pe aşa ceva. "Eu nu mă bazeze pe noroc, ca şi alţii, mă bazez doar

pe mine însumi!", îi plăcea lui să le spună tuturor.

Printre altele, nu ştia că, mai târziu, partenera lui şi copiii pe care i-au avut, îl numeau  între ei "Domnul
Singur". Astfel Ilfoke, sau "Domnul Singur" îşi petrecu viaţa cultivându-şi insatisfacţia cu perseverenţă.
"Dificultăţile, spunea el, le cunosc, nu mă deranjează, am trăit cu ele toată viaţa, doar nu o să mă
părăsească acum!" Ar fi putut să spună altfel: "Am o mare abilitate în a-mi activa şi a intreţine dificultăţile,
cred că îmi este foarte greu să renunţ la această abilitate, să nu mă mai plâng mereu, să nu mai cred că
sunt un persecutat al vieţii".

Nu ştia încă faptul că era posibil să se schimbe, să vadă altfel lucrurile, să fie mai deschis  în faţa
imprevizibilului întâlnirilor, să primească prezentul, ca pe un dar - ca pe un cadou. Pentru că prezentul
poate fi un cadou, dacă ştim cum să îl primim!
 14

Nu, nu ştia deocamdată cum să facă acest lucru, iar povestea aceasta îi este dedicată lui.

Poate o va citi. În limba poneilor, bineînţeles!

--

POVESTEA LUI MALLODO CEL NEINTELES

Mallodo era fiinţa cea mai neînţeleasă care se născuse vreodată pe planeta Tăcerii.

Poate l-aţi întâlnit sau l-aţi zărit în drumul vostru, pentru că Mallodo este peste tot. De obicei  este discret,
nu se manifestă decât prin semne de durere relativ suportabilă. Alteori însă ţipă, urlă, se blochează şi
refuză clar să mai facă vreo mişcare.

Trebuie să încercăm să îl înţelegem puţin pe Mallodo. Este neînţeles şi nu se poate exprima decât prin
violenţă. în adâncurile lui, este o persoană care nu prea are încredere în sine. Crede că pentru a fi iubit,
pentru a fi acceptat trebuie să facă ceva pentru ceilalţi.

Pentru că, vedeţi voi, viaţa lui Mallodo este plină de o mulţime de injuncţii pe care şi le atribuie el singur:

"Trebuie să faci asta şi asta." "Nu trebuie să faci cutare sau cutare lucru".

La toate acestea se adaugă multe alte "Trebuie să", toate acele fraze care îi umplu existenţa.

Încă de dimineaţă, chiar înainte de a deschide ochii are deja pregătite mai multe fraze în

minte: "Trebuie să...".

Mallodo are sentimentul că nu există decât cu acordul sau aprobarea celorlalţi. Bineînţeles,  încearcă să se
afirme uneori, dar după cum am spus, într-un mod violent. Deoarece suferă, ajunge să ţipe foarte tare.
Limbajul lui preferat se bazează pe oboseală, laşitate, suferinţe împrăştiate din cap până în picioare.

Dar, în anumite momente refuză orice, totul se blochează. Atunci e imposibil să-1 faci să se mişte.

Mallodo a avut o copilărie, nu atât nefericită, cât plină de neînţelegeri. De exemplu, când încerca să
vorbească despre el, să exprime ceea ce simţea, în nouă cazuri din zece nu era înţeles.

O să vă dau un exemplu simplu, pe care voi îl veţi înţelege cu uşurinţă.

Când Mallodo era mic şi nu îi plăcea supa, încerca să îi spună mamei sale:

- Mamă, nu îmi place supa, nu vreau să o mănânc...

Mama lui îi răspundea imediat:

- Dar este foarte bună supa, o să-ţi dau şi puţin lapte sau puţină smântână să pui în ea...
 15

Ea îi vorbea despre supă şi smântână în timp ce el vorbea despre el însuşi. Se crea astfel o  neînţelegere
îngrozitoare. Era înspăimântător sentimentul acela de a nu fi înţeles când vorbea, atunci când vorbea
despre el! Cu siguranţă credeţi că exagerez, dar ascultaţi urmarea poveştii.

Câţiva ani mai târziu, când încerca să spună:

- Mamă, mă plictisesc la şcoală, copiii nu se poartă frumos cu mine...

Mama lui îi răspundea:

- Cum adică, nu se poartă frumos! Sunt sigură că Nicolas şi Naomi vor să se joace cu tine  atunci când şi tu
eşti drăguţ cu ei. Şi apoi, ştii că şcoala este foarte importantă pentru tine, pentru viitorul tău, eu dacă nu mi-
aş fi continuat studiile...

Şi astfel se crea o nouă neînţelegere. Mama îi vorbea despre alţii, despre Nicolas, despre  Naomi, despre
şcoală... în timp ce el încerca pur şi simplu să vorbească doar despre el şi să se  facă înţeles în
sentimentele lui: plictiseală, dezamăgire, tristeţe... şi nu era niciodată înţeles.

Şi toate acestea au continuat de-a lungul întregii vieţi a lui Mallodo:

-Mamă, tată, aţi văzut bicicleta lui George, un Pegas nou nouţ, cu zece viteze, din oţel şi titan etc.

-Iar începi cu bicicleta lui George, ai văzut cum arată bicicleta ta? E nouă nouţă, ai primit-o la ultimul
Crăciun ....

Şi tatăl lui ţinea un discurs întreg despre bicicleta copilului, în loc să-1 asculte pe cel care  vorbea, pe fiul
său Mallodo! Este destul de greu să încerci să-ţi înţelegi copilul atunci când acesta îţi vorbeşte despre el
însuşi!

Voiam să vă mai spun că, în ziua aceea Mallodo ştia cum primise George bicicleta sa din oţel- titan.
Făcând economii timp de paisprezece luni, pentru a reuşi să o cumpere "singur". Mallodo

ar fi vrut ca părinţii lui să nu-i mai facă daruri "gata făcute", "cadouri afective", cum le numeau  ei, cei
crescuţi în anii 60. Mallodo ar fi vrut mai degrabă ca părinţii săi să-i dea bani de ziua lui  de naştere sau de
sărbători, deoarece, Mallodo calculase şi aflase că, economisind treisprezece luni, ar fi putut să-şi ofere el
"singur" o bicicletă frumoasă! Dorinţa lui cea mai arzătoare de atâta timp.

Dar cum să-i facă să înţeleagă toate acestea, când adulţii din jurul lui Mallodo confundau  totdeauna
"subiectul": cel care vorbeşte, cel care vrea să spună ceva, cu "obiectul", despre care  se vorbeşte! într-
adevăr, trăim într-o civilizaţie a obiectelor, după cum spun ziarele cunoscute, foarte cunoscute, se gândea
Mallodo!

Adulţii şi în primul rând părinţii se grăbesc, se aruncă, cu capetele înainte, cu urechile  astupate, cu ochii
larg deschişi, asupra a ceea ce cred ei că au înţeles.
 16

-Tată, sunt invitat la ziua de naştere a Silviei, sunt foarte fericit...

-Cine mai e şi Silvia asta şi la ce oră se termină petrecerea? Te gândeşti că mâine mergi la şcoală?

Cine l-ar fi întrebat pe Mallodo "ce reprezintă pentru el acea petrecere şi mai ales ce înseamnă  Silvia
pentru el" ?

Nu vă dau decât câteva detalii, dar puteţi să vă imaginaţi că aceste lucruri se repetau de o sută  de ori pe zi,
în trei sute cincizeci şi cinci de zile pe an, trei sute şaizeci şi şase, în anii bisecţi şi

timp de zece, cincisprezece, douăzeci sau treizeci de ani. E un lucru exasperant pentru un copil şi mai apoi
pentru un adult, să trăiască pe planeta Tăcerii, planeta neînţelegerii!

Fiindcă majoritatea oamenilor de pe acea planetă funcţionează aşa. Chiar şi Mallodo, de altfel,  deoarece
nimeni nu îl învăţase să comunice. Nimeni nu îl învăţase ce înseamnă "să pui în comun

ceva". Cum aţi vrea să nu se simtă neînţeles? Nimeni nu îl învăţase să nu confunde subiectul şi  obiectul în
materie de comunicare.

Dar ceea ce era cel mai îngrozitor pentru Mallodo era faptul că, devenit adult, credea că este înţeles cel
puţin de cea pe care o iubea şi de care se simţea iubit. Şi dintr-o dată, lucrurile au început să meargă foarte
prost. În sensul că Mallodo nu înţelegea de ce nu era înţeles.

Într-o seară, întorcându-se acasă (ce cuvânt frumos!), a îndrăznit să spună:

-Nu mi-e cald, mi-e cam frig la spate... Şi iubita lui i-a răspuns:

-Dar aerul condiţionat este fixat la 24° C.

Ceea ce însemna că ar fi trebuit să-i fie cald, deoarece termometrul arăta o temperatură ridicată.

Totul se întâmpla în viaţa lui Mallodo ca şi cum nu ar fi fost posibil să-şi exprime propriile  sentimente,
trăirile sale, fără să stârnească o respingere, un refuz, o neînţelegere, pe scurt, o lipsă de comunicare.

În acelaşi timp şi el îşi dădea seama că funcţiona la fel, după acelaşi sistem.

Seara, când îşi dorea să facă dragoste cu soţia sa, nu suporta ca ea să nu vrea acelaşi lucru.

- Nu este normal, înseamnă că nu mă iubeşti, nu ai chef niciodată, eşti frigidă, eşti la fel ca mama ta...

Nici el, în astfel de momente nu ştia să asculte şi să înţeleagă ceea ce simţea celălalt.

O dată au petrecut împreună un week-end de trei zile la Veneţia. El s-a bucurat foarte mult.

Iar când a vrut să povestească despre asta în faţa prietenilor, soţia sa a spus:
 17

- Nu m-am plictisit niciodată atât de mult, bătea un vânt umed, nu a fost soare decât în ziua în care am
plecat, eu aveam chef să rămân la hotel şi să citesc, departe de copiii mei, în sfârşit în  linişte, iar el mă ţâra
după el pe jos şi în gondolă prin toate colţurile Veneţiei, o după-amiază întreagă am stat pe o insuliţă să ne
uităm la morminte ... A fost oribil!

Auzind cele spuse de soţia sa, lui Mallodo nu-i venea să creadă.

Şi în cazul multor altor evenimente, fiecare dintre ei avea sentimente diferite, dar nu accepta să
recunoască trăirile celuilalt, atât erau de diferite de cele personale.

Nu voi insista mai mult asupra vieţii lui Mallodo cel neînţeles. Cred că voi m-aţi înţeles. Dacă  nu, risc să am
dureri în zona lombară.

Într-adevăr, Mallodo este însoţitorul nostru cel mai familiar. Trăieşte în fiecare dintre noi şi apare în
momentul în care nu ne mai respectăm pe noi înşine.

De fapt, am putea să-1 considerăm pe Mallodo un prieten. De fiecare dată când apare, încearcă să ne
spună, în felul său:

- Atenţie, există un conflict în tine, nu un conflict cu celălalt, ci un conflict cu tine însuţi . Fie nu te-ai
respectat, fie ai vrut să-i faci pe plac celuilalt, renunţând la propria ta plăcere, uitând propriul tău proiect.

Mallodo foloseşte o mulţime de trucuri foarte iscusite, dureroase de altfel, pentru a ne spune:

- Asumă-ţi riscul de a te afirma, renunţă la nevoia ta bolnăvicioasă de a fi aprobat, de a căuta acordul

celuilalt în tot ceea ce faci sau nu faci. Asumă-ţi riscul de a fi mai mult tu însuţi...

Vă spun toate acestea pentru că l-am cunoscut bine, la fel de bine ca şi pe vărul său, Maldedo.

Vă transmit în încheiere mesajul cel mai important al lui Mallodo cel neînţeles:

- Îndrăzneşte să te respecţi rămânând în acelaşi timp în acord cu tine însuţi.

--

REGELE TĂCERII

Există o mare diferenţă între a împărtăşi şi a avea un schimb. Într-un schimb, fiecare dă

şi primeşte. Într-o împărtăşire, există cineva care dă şi altcineva care primeşte. Pot exista însă şi

împărtăşiri reciproce...

Încă din şcoala primară i se spunea "Regele tăcerii", nu doar pentru că era foarte
 18

zgârcit cu cuvintele, ci şi pentru că tăcerea lui avea o calitate aparte, care îl incita pe celălalt

să vorbească, să se exprime, să spună lucruri pe care le purta demult în el, fără să fi îndrăznit

vreodată să le spună... Era un copil subţire, cu pieptul puţin adâncit şi cu gesturi neîndemânatice,

care nu avea rezultate prea bune la gimnastică, unde era ultimul din clasă.

Mai târziu, devenit adult, nimic special nu îţi atrăgea atenţia asupra lui. Ai fi putut spune,

fără nici o ezitare că trecea mai degrabă neobservat şi stârnea foarte puţin interes într-un grup.

La început, fetele îl ignorau, parcă nu îl vedeau şi, totuşi, de fiecare dată când era prezent şi el, se

întâmpla ca una dintre ele să îi vorbească, nu pentru a-i cere ceva sau pentru a-i face o invitaţie,

ci pentru a sta de vorbă cu el. Pentru a se exprima, a i se confesa, a spune uneori lucruri pe care

nu le spusese nimănui înainte. Putea să îi povestească o amintire din copilăria ei, un vis, un

proiect sau un eveniment care o marcase.

Jean, cum se numea băiatul, avea un fel foarte particular de a asculta. Mai întâi, privea

buzele celui care vorbea, apoi, propriile lui buze schiţau câteva aprobări sau confirmări, în

tăcere, o mimică foarte sumară, pentru a-i lăsa celuilalt impresia că era ascultat. După aceea,

îşi privea interlocutorul, cam despura nasului, între ochi şi continua să schiţeze o mimică

aprobatoare. Şi, mai ales, ştia să încline capul exact la momentul potrivit. Acea uşoară înclinare

din cap, puţin spre stânga, îl făcea pe cel care vorbea să aibă dintr-o dată mai multă încredere în

el.

Nu avea nevoie să pună întrebări, să facă comentarii, să aprobe sau să discute ceea ce

spunea celălalt. El doar primea. Până în momentul în care cel sau cea care i se confesa spunea,

cu un aer distrat: "Bine, te las acum, trebuie să plec." Iar el îi răspundea mereu, cu aceleaşi

cuvinte: "Să fii plin de viaţă!"

În perioada aceea, la liceu, când îl vedeam des, nu i se mai spunea "regele tăcerii",

ci "Plindeviaţă". Dar, după ceva timp, toţi erau miraţi pentru că, chiar dacă li se părea simpatic,

nu îl considerau nici prea dinamic, nici prea însufleţit.

 19

Dacă v-aş spune că fostul "rege al tăcerii", cel căruia i se spunea "Plindeviaţă" a devenit

psiholog şi, mai târziu, chiar psihanalist, probabil că nu vă voi surprinde. Era foarte bun în

profesia lui şi reuşise câteva terapii spactaculoase, chiar dacă mulţi dintre pacienţii lui nu mai

veneau la el la cabinet, deoarece aceştia aveau nevoie de ceva în plus decât o ascultare în tăcere,

oricât de călduroasă şi de binevoitoare ar fi fost ea!

Când "Plindeviaţă" s-a căsătorit, disponibilitatea lui pentru a-i asculta pe ceilalţi nu s-

a diminuat deloc, chiar dacă îşi consacra mult timp relaţiei de cuplu, apoi familiei, însă nu a

devenit astfel mai vorbăreţ.

Neînţelegerea care a apărut foarte repede între el şi soţia lui consta în faptul că ea dorea

să aibă în faţa ei pe cineva căruia nu doar să îi vorbească, dar care să vrea să vorbească şi de el,

care să accepte să exprime ceea ce simţea, care să-şi dorească să împărtăşească entuziasmul şi

îndoielile, care să îndrăznească să vorbească despre gândurile şi visele sale. Ea îi spunea adeseori

soţului ei: "Aş vrea să te ascult, să te înţeleg, astfel aş putea să primesc, să împărtăşesc cu tine, să

fie un schimb reciproc..."

Paradoxul acestei situaţii, era faptul că "Plindeviaţă", care ştia atât de bine să îi asculte

pe ceilalţi, trăia cu o femeie care nu reuşea să îi suporte tăcerea, oricât de stimulantă ar fi fost.

Astfel, treptat, fără ca măcar să îşi dea seama, a început să se închidă şi ea în tăcere. "Nu mai

vreau să fiu doar eu cea care vorbeşte, am nevoie ca şi tu să vorbeşti despre tine." Îşi exprima

astfel o cerere reală, importantă pentru ea, care se pare că există la multe dintre femei, la cele

care au o adevărată dorinţă de a comunica, de a pune în comun.

Nu ştiu dacă vă puteţi imagina continuarea poveştii. Într-o zi, soţia lui s-a hotărât să îl

părăsească...

Povestea aceasta nu are nici o morală, poate doar reflectă una dintre neînţelegerile cele

mai acute şi cele mai durabile dintre o femeie şi un bărbat: nevoia de a vorbi despre sine, din
 20

partea unuia şi dificultatea de a se exprima a celuilalt.

--

POVESTEA ÎNŢELEPTULUI CARE AFLASE SINGUR DRUMUL SPRE LIBERTATE

În acea ţară se răspândise un zvon, mai întâi mai răzleţ, apoi tot mai insistent. Erau o mulţime de vorbe
care circulau între oameni. Cineva spunea că cunoaşte un înţelept care "descoperise singur calea spre
libertate".

Într-o zi, un adolescent plecă la drum ca să afle mai multe. I s-a spus să meargă într-o direcţie, iar pe
drumul pe care a luat-o, a întâl nit iubirea unei femei care nu avea nevoie de libertate, ci de a fi iubită. A
iubit-o şi atunci când a fost sigură că este iubită, 1-a părăsit. Există astfel de iubiri, de nevoie, care se
sfârşesc atunci când nevoia este împlinită.

Tânărul rămase singur. Îşi continuă drumul şi întâlni o femeie care 1-a iubit şi care s-a lăsat iubită. A
crescut în acea iubire, până într-o zi când a devenit suficient de mare pentru a-şi părăsi iubita. Există astfel
de iubiri pepiniere care ne permit să creştem.

Îşi continuă drumul şi timp de câţiva ani a trăi în singurătate.

Într-o dimineaţă se trezi având o dorinţă, aceea de a întâlni o altă dorinţă. O întâlni şi atunci a fost o
sărbătoare. Sărbătoare a durat o mie de zile şi o mie de nopţi.

Într-o noapte însă s-au despărţit, fiecare dintre ei fiind atât de minunat de celălalt, încât îşi imaginau că
nimic mai frumos nu se mai putea întâmpla între ei. Astfel, fiecare dintre ei, avea să multi plice întâlnirile. El
avea să găsească multe, foarte multe.

Într-o zi, însă, îşi continuă drumul. Iar pe drum, a întâlnit o femeie care 1-a întrebat cu ardoare:

- Te rog, vreau să fiu împlinită, dăruieşte-mi un copil.

El i-a dăruit cinci. Credea în generozitatea vieţii. Câţiva ani mai târziu, într-o după-amiază însorită, îşi reluă
drumul.

Nu mai era tânăr acum, era un bărbat plin de cicatrice, în acelaşi timp vulnerabil şi puternic, care înainta pe
drumul libertăţii. Au mai fost apoi alte şi alte întâlniri, alte rătăciri, entuziasme şi descoperiri, până când a
ajuns în sfârşit să-1 întâlnească pe înţeleptul care găsise drumul spre libertate.

Când a ajuns în faţa lui, bărbatul 1-a întrebat pe înţelept despre secretul lui, despre învăţătura lui, despre
rigoarea căutării, despre numele maeştrilor pe care îi avusese, despre suferinţele şi terapiile pe care le
făcuse.

Înţeleptul nu răspunde însă la nici o întrebare. Îi spuse doar atât.

 21

- Singurul lucru pe care l-am aflat este legat de descoperirea pe care am făcut-o: astăzi ştiu să spun da sau
nu, fără să mă rănesc.

Astfel se încheie povestea omului care a încercat mult timp, foarte mult timp, să caute drumul spre
libertate.

Câteva cuvinte apoi pleacă...

Cuvintele însă nu pleacă, rămân fixate sau continuă să călătorească în vibraţii subtile, în invitaţii tăcute.

Esenţa unei poveşti constă într-un cuvânt invizibil, strecurat între alte două cuvinte scrise sau spuse...

--

POVESTE FĂRĂ SFÂRŞIT

Suntem fiinţe de rostiri şi de tăceri, care înaintăm uneori pe acelaşi drum, foarte aproape unii de alţii, dar
mult mai rar ne aflăm in acelaşi timp pe cele patru drumuri care se numesc: A îndrăzni să ceri, A şti să dai,
A putea să primeşti şi A-ţi asuma riscul de a refuza.

Era odată, pe o planetă foarte apropiată de a noastră, o femeie pe care o chema Da Deacord şi care făcea
parte din tribul Spunetot. Un trib înrudit cu tribul Măsimtbineînpieleamea, Sănătoşii, veri cu
Câtimpnuamîncercatcontinui şi cu Reuşescoricum. Şi încă multe altele, precum faimosul trib
Amîncredereînmine, unde copiii, foarte devreme învaţă să îndrăznească să îşi exprime sentimentele, să îşi
arate emoţiile, să vorbească despre ceea ce simt, să se poziţioneze, să se afirme în faţa celorlalţi, fără nici
o reţinere.

Într-o zi, Da Deacord a întâlnit un bărbat pe care îl chema Anxiosul, din tribul foarte renumit Nimicdezis.

Foarte repede, şi-a dat seama că avea pentru el sentimente de iubire şi chiar dorinţa de a merge mai
departe în acest sens. Şi, cum se părea că şi el o iubea, chiar dacă nu se exprimase niciodată clar, îşi
dorea să stea mult cu ea, fără să îi spună niciodată ce dorea de fapt, astfel încât a îndrăznit ea să facă
primul pas. Astfel, între Da Deacod şi Anxiosul au fost mai multe întâlniri care apoi s-au trans format în
întâlniri amoroase. Întâlniri, care, în spiritul lui Da Deacord trebuiau să se transforme într-o relaţie de cuplu
si, de ce nu, într-o căsătorie! Astfel, Anxiosul a acceptat atunci când ea i-a vorbit despre dorinţa ei de a trăi
cu el şi, cine ştie, poate de a forma apoi o familie, de a avea o casă a lor.

Tribul lui Anxiosul, Nimicdezis, care nu era doar cunoscut, ci şi foarte numeros, conţinea de asemenea mai
multe clanuri, toate înru dite între ele, de sute de ani, precum clanul Nuîndrăznesc, clanul Nueuşor, Mi-
efrică, Nucontează, Nupotfacenimic, Nureuşesc, Nueştigenul meu. Toţi membrii acestor clanuri, bărbaţi,
femei, copii aveau o caracteristică generală: nu aveau încredere nici ei între ei, nici în alţii, din afara
clanului. Acest lucru se traducea printr-o dorinţă de a nu spune absolut nimic despre sine, de a nu exprima
ceea ce simţeau, de a nu vorbi despre ceea ce gândeau, de a nu lăsa să se vadă emoţiile pe care le
aveau. Toate astea de frică să nu pară slabi. Nu cred că e nevoie să mai spun că, printre membrii acelor
 22

triburi, bărbaţii, în primul rând erau incapabili să îşi exprime senti mentele pe care le aveau, în cazul în care
aveau sentimente... Lucru care se întâmpla însă foarte rar!

Cred că aţi înţeles faptul că Da Deacord a avut o dificultate. A descoperit foarte repede, după câteva luni
de viaţă în comun, că iubirea nu era suficientă pentru a menţine împreună două persoane, în timp lung şi
mai e nevoie de ceva în plus: să îndrăzneşti să comu nici, adică să accepţi să împărtăşeşti, să pui în
comun, să vorbeşti despre tine şi să ai sentimentul că eşti ascultat de celălalt...

Avea sentimente foarte puternice pentru Anxiosul, pe care ar fi vrut să le împărtăşească sau măcar să le
exprime. Ar fi vrut să îi vor bească despre gândurile ei, despre copilăria ei, despre amintirile ei fericite.
Uneori se întreba: "oare cum pot să îi spun că îl iubesc, fără să se simtă deranjat, fără să considere acest
lucru drept o intruziune în viaţa lui intimă, o agresiune sau o provocare? Cum aş putea să îl invit să
vorbească despre el, despre tinereţea lui, despre familia lui, despre visele sau despre proiectele sale fără
să considere acest lucru drept o violare a intimităţii? Cum să îndrăznesc să stârnesc un schimb, fără să mă
confrunt cu mutismul partenerului meu, care de obicei nu are nimic de spus, nu vrea să împărtăşească
nimic (în afara întâlnirilor pe plan fizic)? Un bărbat curajos, dinamic, care se simte bine aşa cum e, dar care
nu vrea să schimbe nimic în relaţia ei? Pentru Anxiosul era bine aşa cum era, nu era necesar să vorbească
despre asta. De altfel, imediat ce Da Deacord încerca să vorbească, el se ridica, începea să se agite,
părea că tot timpul avea ceva de făcut, ceva urgent.

Da Deacord, după câteva tentative de a-1 face să vorbească, care au eşuat, a înţeles că tot ceea ce era
legat de relaţiile umane consti tuia un schimb delicat, uneori chiar îl deranja. Astfel a început să se teamă
să nu îl sperie, să nu îl forţeze şi atunci a renunţat să mai vor bească despre ea, despre ceea ce simţea.
Ea, care totuşi făcea parte din tribul Spunetot, un trib în care fiecare ştia să vorbească foarte bine. Un trib
în care cu toţii, mari şi mici îşi vorbeau cu o mare uşurinţă şi libertate, despre tot ceea ce li se întâmpla în
viaţă. Da Deacord s-a trezit în mod paradoxal în situaţia de a nu mai putea să vorbească despre ea, de a-şi
interzice să mai spună ceva despre relaţia lor. Astfel, a început să cenzureze comunicarea, adică posi
bilitatea de a împărtăşi şi de a pune în comun.

După câţiva ani, relaţia lor consta în a se despărţi dimineaţa, pen tru a merge la serviciu, fiecare în altă
direcţie, apoi a se reîntâlni seara, spunându-şi bună seara, a ieşi uneori să se plimbe în tăcere, unul lângă
altul sau a merge la restaurant doar pentru a mânca, apoi stăteau în faţa televizorului şi priveau doar
emisiunile pe care el voia să le vadă (se uita în fiecare dimineaţă, înainte de a pleca la ser viciu, în program
pentru a şti la ce să se uite seara!)

Apoi mergeau să se culce, unul după altul, foarte rar în acelaşi timp, pentru că ei îi plăcea să mai rămână
să citească. Uneori, bineînţeles, făceau dragoste, (de obicei o dată sau de două ori pe săptămână), în
linişte.

Anxiosul adormea apoi imediat. Uneori adormeau unul lângă altul, după ce potriveau ceasul să sune la ora
6:45, când el se trezea. După ce se trezea alerga puţin şi apoi îşi lua micul dejun, citind ziarul.
 23

Da Deacord a fost foarte repede atinsă, fără să îşi dea seama, de un simptom numit "Represie imaginară".
Simptom, care apoi se poate transforma într-o boală serioasă, antirelaţională, care ne face să nu îndrăznim
să spunem ceva pentru noi înşine, deoarece ne gândim înainte că acel lucru ar putea să îi facă rău celuilalt
sau că celălalt nu va fi de acord sau ne va judeca sau ne va respinge şi nu ne va mai iubi dacă ne
exprimăm esenţa gândurilor şi vorbim despre ceea ce simţim atunci când simţim acel lucru!

Exista un antidot foarte puţin cunoscut împotriva acelei boli, însă eficient, care se numea: "Nu o să mai
gândesc în locul celuilalt". Insă Da Deacord nu se simţea pregătită să ia acel antidot. Ea credea, în mod
naiv, că într-o zi, partenerul ei se va trezi, că se va schimba, va înţelege şi va începe să vorbească, să
comunice cu ea!

Îşi pusese multe speranţe în el, însă fără să ţină cont de condiţiile în care a fost crescut Anxiosul, de
educaţia pe care a primit-o în tribul lui. In tribul Nimicdezis "Nu se vorbea, nu se pierdea timpul cu discuţii
inutile! Nu era nevoie să îţi povesteşti mereu viaţa! Oricum, cuvintele nu folosesc la nimic, decât la a
produce suferinţă... când cei doi parteneri îşi dau seama că nu se mai înţeleg, a vorbi este o pierdere de
timp, între bărbaţi se poate discuta, glumi, însă cu femeile devine totul foarte serios, vor tot timpul să ştie ce
simţim, daca le iubim, dacă ne este bine..."

Cu toate acestea, Da Deacord nu voia să se descurajeze, credea că iubirea ei, răbdarea ei, atenţia faţă de
partenerul ei, îl vor face să înţeleagă faptul că, într-un cuplu era important ca cei doi să îşi vor bească, să
comunice, să împărtăşească ceea ce simt...

Însă timpul care trecea, nu îi confirma deloc acest lucru. Şi până la urmă ea a fost cea care s-a schimbat.
Atunci când a descoperit că nu mai cânta, ea care cânta atât de des la începutul relaţiei cu Anxiosul. Ea,
care fusese tânăra atât de veselă, relaxată, care râdea tot timpul, din orice, simţea că a devenit nervoasă,
crispată, supărată.

Şi atunci Da Deacord s-a gândit să sosise timpul să se respecte, să nu îşi mai consume toate resursele şi
să încerce să păstreze vie încrederea ei în viaţă. A făcut o ultimă tentativă cu partenerul ei. Într-o seară,
după masă, după ce a stins televizorul, i-a întins un sim bol, o sârmă ruginită, pe care i-a spus să o ţină de
un capăt. Ea ţinea în cealaltă mână o eşarfă de mătase. "Sârma aceea ruginită sim bolizează relaţia
noastră, cea pe care o avem astăzi. Pentru mine această relaţie nu mai este bună şi prefer să renunţ la
ea." Şi a dat drumul capătului de sârmă pe care îl ţinea în mână. "Nu mai vreau această relaţie, nu m-am
căsătorit cu tine pentru a trăi aceste lucruri" Apoi i-a arătat eşarfa: "Această eşarfă reprezintă relaţia pe
care aş vrea să o am cu tine. Înseamnă că am nevoie de o relaţie în care să existe reciprocitate, în care să
poată circula mesaje de la mine înspre tine şi mesaje care vor veni dinspre tine spre mine, pe care să le
pot accepta fără să ezit, fără reticenţă".

Povestea mea nu mai spune mai departe ce a făcut Anxiosul. Oare a acceptat noua relaţie pe care i-o
oferea soţia lui şi a renunţat la cea veche? Ceea ce ştiu însă este că Da Deacord a hotărât să se respecte
pe sine şi este pregătită să meargă pe drumul pe care simte că va fi cel mai bine pentru ea. A avut nevoie
de mulţi ani pentru a descoperi că era foarte important să se respecte şi să îşi asume riscul de a renunţa la
 24

o relaţie, chiar dacă era foarte importantă pentru ea, când acea relaţie nu mai era destul de hrănitoare
pentru a îi permite fiecăruia să împărtăşească ceea ce era mai bun în ei.

--

NIMIC NU ESTE CEEA CE PARE !

Doi îngeri calatori s-au oprit sa-si petreaca noaptea în casa unei familii înstarite.

Familia a fost rea si a refuzat sa-i lase pe îngeri sa înnopteze în camera de oaspeti. În schimb, le-a oferit o
camaruta în subsol.

În timp ce îsi faceau paturile, îngerul cel batrân a vazut o gaura în perete si a reparat-o imediat.

Când îngerul cel tânar l-a întrebat de ce, celalalt înger i-a raspuns: " Lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce
par a fi ".

În noaptea urmatoare îngerii au ajuns sa se odihneasca în casa unui om foarte sarac, dar foarte ospitalier,
taran ce locuia împreuna cu sotia lui.

Dupa ce au împartit cu ei putina mâncare ce o aveau, i-au lasat pe îngeri sa doarma în patul lor, unde se
puteau odihni în voie.

Când s-au trezit a doua zi, îngerii i-au gasit pe taran si pe sotia lui plângând. Singura lor vaca al carei lapte
era unicul lor venit, murise pe câmp.

Îngerul cel tânar s-a înfuriat si l-a intrebat pe cel batrân, cum se poate întampla un asemenea lucru?

" Primul om avea tot… si totusi l-ai ajutat ", a spus el.

" A doua familie avea atât de putin, dar era în stare sa imparta totul, si tu i-ai lasat vaca sa moara ".

" Lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi ", i-a raspuns îngerul cel batrân.

"Când am stat în subsol am observat ca în gaura din perete era depozitat aur. De vreme ce stapânul era
orbit de lacomie si era incapabil sa-si împarta bogatia cu altcineva, am astupat zidul ca sa nu o mai
gaseasca. Noaptea trecuta când am dormit în patul familiei de tarani, îngerul mortii a venit dupa sotia lui. I-
am dat în schimb vaca. Lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi. Uneori chiar asa se intampla când
lucrurile nu se desfasoara asa cum ar trebui."

Morala

Daca reusesti sa pastrezi o atitudine pozitiva, sa nu iei orice lucru la modul personal, vei vedea ca absolul
orice situatie poate sa te ajute în cresterea ta.

Orice picior dat în fund este un pas înainte. ;)

 25

Înca din leagan am fost învatati ca orice lucru are o dubla polaritate. Ca el este ori bun, ori rau. Lucrurile
sunt mai complexe decât atât. Important este sa te adaptezi, sa crezi cu tarie ca orice întâmplare este în
avantajul tau.

--

POVESTEA CELOR O MIE DE BILE

                      " Pe măsură ce înaintez în vârstă, îmi plac din ce în ce mai mult dimineţile de sâmbătă. Poate
că din cauza liniştii pe care o  simt atunci când mă trezesc primul, sau poate că este doar bucuria
neascunsă că nu trebuie să fiu la serviciu. Oricum ar fi, primele ore ale dimineţilor de sâmbătă sunt cât se
poate de plăcute. 

                Acum câteva săptămâni, savurând liniştit prima cafea a unei astfel de dimineţi de sâmbătă, am
pornit radioul. Ceea ce a urmat a devenit una din acele lecţii pe care viaţa ţi le dă din când în când.

           Iată despre ce e vorba: La radio rula o emisiune matinală interactivă, cu păreri exprimate telefonic
de ascultători pe tema emisiunii, punctate din când în când de anunţuri ale crainicului prin care îi asigura pe
aceştia că le stă la dispoziţie în fiecare zi a săptămânii, inclusiv în dimineţile de sâmbătă până la prânz.

              La un moment dat a intrat în direct un ascultător care dorea să povestească, oricui dorea să
asculte, povestea celor 1000 de bile, ceea ce mi-a captat atenţia. Avea o voce gravă, fermă, dar deosebit
de calmă.

            Şi iată povestea lui, spusă crainicului radio:  Se pare că eşti tare ocupat cu acest serviciu la postul
de radio: să ai o emisiune zilnic, inclusiv sâmbăta dimineaţa, nu e un lucru uşor. Sunt convins că te plătesc
bine dar cred că e o ruşine că te ţin departe de familie atât de mult timp. E foarte dureros că în aceste
sâmbete în care ai lucrat ai pierdut primul concurs de dans al fiicei tale, primul meci de fotbal al fiului tău, şi
câte altele...  Dă-mi voie să-ţi spun ceva ce pe mine m-a ajutat să-mi stabilesc şi să-mi urmăresc
priorităţile. Este povestea celor 1000 de bile. 

        Vezi tu, într-o dimineaţă de sâmbătă ca şi aceasta, m-am aşezat la masă şi am făcut puţină
aritmetică:  un om trăieşte în medie 75 de ani. Ştiu că unii trăiesc mai mult iar alţii mai puţin, dar media este
asta -75 de ani; am înmulţit 75 cu 52 şi am obţinut 3900, adică numărul de zile de sâmbătă pe care le
trăieşte în medie un om; deoarece la acel moment aveam deja 55 de ani, am socotit câte zile de sâmbătă
trăisem deja, adică 55x52, adică aproape 2900 de sâmbete; am socotit apoi că dacă voi trăi 75 de ani, mi-
au mai rămas aproximativ 1000 de sâmbete. 

          După ce am terminat cu aritmetica, am trecut prin 3 magazine de jucării şi am cumpărat 1000 de bile
de sticlă, din acelea cu inserţii colorate, cu care se joacă copiii. Şi am trecut prin 3 magazine pentru că nici
unul nu avea 1000 de bile. Oricum, până la urmă le-am cumpărat, le-am dus acasă şi le-am pus într-un vas
mare şi transparent..
 26

De atunci, în fiecare sâmbătă dimineaţă, am scos câte o bilă şi am aruncat-o. Am realizat că observând
cum se micşorează numărul bilelor din vas am devenit tot mai concentrat pe lucrurile care contează cu
adevărat în viaţă.

Nimic nu te motivează şi nu te ajută mai mult în a-ţi stabili priorităţile în viaţă decât simpla imagine a
timpului tău scurgându-se. 

          Şi acum, dă-mi voie să-ţi mai spun un singur lucru înainte de a închide şi a merge să-mi trezesc
familia pentru a lua împreună micul dejun: în această dimineaţă am scos din vas ultima bilă. Mă gândesc
că dacă apuc sâmbăta următoare, sau şi pe cealaltă... pur şi simplu mi s-a dat puţin timp în plus. Şi
singurul lucru pe care orice om îl va accepta, este puţin timp în plus. Mi-a făcut plăcere să vorbesc cu tine
şi sincer, îţi doresc să ai parte de mai mult timp cu familia ta. Iar mie îmi doresc să mai fiu pe-aici şi să ne
mai întâlnim pe acest post de radio. 

Bună dimineaţa şi ... la revedere!  

--

ALEGEREA “Sunt parte din problema sau din solutie?”

Un om care se simtea vesnic împovarat de greutatile vietii i se plânse unui maestru spiritual vestit.
- Nu mai pot! Viata mi-e un chin!
Maestrul lua o mâna de cenusa si o lasa sa cada într-un pahar plin cu apa curata, buna de baut, pe care-l
avea pe masa, spunând:
- Acestea sunt suferintele tale. 
Toata apa se tulbura si se murdari. Maestrul arunca apa, lua o alta mâna de cenusa la fel cu cea dinainte,
i-o arata omului nostru, se apropie apoi de fereastra si o arunca în mare.
Cenusa se împrastie într-o clipa, iar marea ramase la fel ca înainte.
- Vezi?, îl lamuri înteleptul. “În fiecare zi trebuie sa alegi între a fi un pahar de apa sau marea.”

Prea multe inimi neîncapatoare, prea multe suflete sovaitore, prea multe minti nepricepute si brate închise.

Una dintre lipsurile majore ale timpului nostru este curajul. Nu îndrazneala prosteasca, temeritatea
inconstienta, ci adevaratul curaj, care în fata fiecarei probleme spune linistit: ”Exista cu siguranta o solutie
pe undeva, iar eu o voi gasi .”

… iar cand in viata ta exista momente in care te plangi de starea jalnica in care se afla lumea, societatea
sau cand esti tentat(a) sa arati acuzator spre altii, raspunde-ti la o singura intrebare:

“Sunt parte din problema sau din solutie?”

--

TOT CEEA CE SPUI VORBEȘTE DESPRE TINE!

 27

Odata, pe inserate, un taran se aseza pe pragul modestei sale case, bucurandu-se de racoarea serii. In
apropiere, serpuia un drumeag care ducea spre sat; un om care trecea il vazu pe taranul nostru si se
gandi:
“Omu’ asta e fara gres un mare lenes, sta de pomana si cat e ziua de mare lancezeste pe pragul casei…”

La putina vreme, aparu un alt trecator. Acesta se gandi:

“Omu’ asta e un Don-Juan. Sade aici ca sa se poata uita la fetele care trec, ba poate le mai si necajeste…”

In fine, un strain care se indrepta spre sat isi zise:

“Omu’ asta e de buna seama un mare muncitor. A trudit toata ziua, iar acum se bucura de odihna
binemeritata…”

La drept vorbind, nu putem sti prea multe despre taranul asezat pe pragul casei. Putem spune insa multe
despre cei trei oameni care se indreptau spre sat: primul era un lenes, al doilea un om rau, iar al treilea un
mare muncitor.

Tot ceea ce spui vorbeste despre tine… mai ales cand vorbesti despre altii!

--

NU TOTUL DINTR-O DATĂ

Mullahul, un predicator, intra într-o sala, unde vru sa tină o predica. Sala era goala, cu exepţia unui tanar
grajdar, aşezat în primul rând. Mulahul, cumpanind daca sa vorbeasca sau nu, in cele din urma ii zice
grajdarului :”Esti numai tu singur aici. Crezi ca ar trebui sa vorbesc sau nu ?" Grajdarul îi spuse:
"Invatatorule, eu nu sunt decât un om  simplu si nu înţeleg lucrurile acestea. Dar, daca aş intra in grajduri si
aş vedea ca toţi caii au fugit si a mai rămas doar unul, l-aş hrani totuşi."

Mullahul puse la inima acestea si incepu ss predice. Vorbi mai mult de doua ore. Dupa aceea, se simti in
culmea fericirii si vru ca audienţa sa ii comfirme cat de buna fusese predica lui. Întreba: "Ti-a plăcut predica
?" Grajdarul raspunse :"Ţi-am spus deja că sunt un om  simplu si nu înţeleg foarte bine aceste
lucruri.Totuşi, daca as intra in grajduri si aş afla ca toti caii au disparut, cu exeptia unuia, l-aş hrani, dar nu
i-as da tot nutreţul pe care il am."

--

ASEMENI UNUI COPAC

…ne întindem crengile spre lumină şi căldură, rădăcinile noastre caută seva şi stabilitatea.
Înfrunzim, înflorim, devenim frumosi, rodim şi ne dezvoltăm în acord cu spaţiul dimprejurul
nostru, continuînd să ducem cu noi pînă în fructe samînţa ce am fost cîndva. Suntem
perfectibili, Cineva ne-a dat capacitatea de a evolua, de a participa la propria devenire, ne
 28

putem alege singuri modelele de creştere, în acord cu esenţele noastre. Credinţa,

speranţele şi întreaga noastră existenţă se aliază la un moment dat unui singur destin; celui
pe care ni-l asumăm din entuziasm şi convingere.

Prin relaţiile noastre cu semenii devenim vizibili, puternici şi importanţi, pentru că tot ceea
ce suntem mai frumos poate fi de folos, împlinindu-ne astfel visul realizării noastre.
Constatăm atunci că nu doar rădăcinile invizibile ne fac puternici ci si felul în care îi
îmbrăţisăm pe ceilalţi.

Se întîmplă adesea ca furtunile să ne pună la încercare. Cînd cei din jur încep să cadă şi ne
simţim dezrădăcinati, singuri şi obosiţi, fără sens, ai nimănui. Ne sunt distruse rădăcinile, ne
sunt rupte crengile, în scoarţa noastră ramîn săpate adînc cicatrici. Ceva se întîmplă şi
creşterea noastră ia o altă direcţie, alta decît cea dorită de noi.

Ne trebuie cineva care să ne înţeleagă şi să ne asculte. Cineva care să ştie cum să ne facă
să înflorim iar,să ne continuăm mai departe creşterea, în acord cu visurile noastre.