Povestea furnicuței care a muncit până la epuizare...

A fost odată ca niciodată, o fetiță furnică căreia îi plăcea să facă pe plac la toată lumea.
Era mereu atentă la dorințele și reacțiile celor din jur uitând de nevoile și dorințele ei.
În curând furnicuța harnică ajunse faimoasă în mușuroi pentru hărnicia și istețimea sa şi mai marii
mușuroiului îi dădeau sarcini tot mai multe și mai grele, fiind încântați și mândri de realizările lor cu
această furnicuță.
Faima furnicuței crescu şi ea primi din ce în ce mai multe sarcini, astfel încât nu mai prididea cu
munca. E adevărat că de atâta muncă devenise foarte pricepută, dar în sufletul său ramăsese aceeaşi
furnicuță simplă şi naivă şi seara cand ajungea frântă de oboseală se așeza în pat și un val de tristețe o
cuprindea.
Trebuie spus ca în ultimii ani fusese atât de ocupată încât nu prea avusese timp să se ocupe de
sufletul ei. Deși era un copil, furnicuța îndeplinea toate sarcinile pe care le primea de la mai marii săi
și nimeni nu o învăța să facă ceva pentru nevoile sufletului ei de copil. Şi uite aşa, furnicuța noastră
deși acum era faimoasă, trăia zi de zi cu aceeași tristețe care începuse acum, după atâta timp, să-i
străpungă sufletul.
E drept, se mulţumea de multe ori doar să primească sarcini și laude, să apuce să schimbe câteva
vorbe cu mai marii săi și asta îi dădea din nou putere. Era mult mai bine decât să fie criticată. Se
mulţumea cu puţin căci așa a văzut și a învățat de la părinții săi, foarte harnici și responsabili. Deşi,
din când în când, părinții o mai dojeneau că nu iese și ea la plimbare, că nu se joacă ca ceilalți copii,
că nu are prieteni și doar muncește, furnicuța rămânea tăcută și nu putea să înțeleagă că ea nu poate
face ceva ce nu a văzut și nu a învățat de la nimeni.
Nu lua în seamă spusele lor, avea prea multe pe cap, se gandea prea mult la cum să rezolve
sarcinile și prea puțin la tristețea care nu-i dădea pace.
Cu toate astea, sufletul i se întrista pe zi ce trece. Deşi se înconjura de faimă, tristețea îi
revenea în suflet oricât de obosită ar fi fost. Mâncarea nu mai avea gust, gândurile erau confuze, iar
dimineaţa se trezea mai obosită decât seara.
Intr-o dimineață, se uită în oglinda unei picături de apă şi ce văzu îi umplu ochii de lacrimi.
-Deci așa arăt eu! Oare cum am făcut să ajung așa?
Îngrozită de ceea ce a văzut în oglindă, a mers să ceară ajutorul bătrânei furnici înțelepte. Cum a
văzut-o, fără să întrebe nimic, bătrâna ia spus ”stăpânul care nu-și iubește casa nu se îngrijește de ea”.
Atunci furnicuța a înțeles că făcând pe plac altora și-a abandonat propria ființă. A aflat de la furnica
înțeleptă că poți avea grijă de tine dacă ești atent la nevoile sufletului și corpului tău. A mai aflat că
atunci când cineva te critică, face asta din frica lui de a nu pierde controlul asupra ta. Astfel tu te simți
vinovat, rușinat și vrei să-i faci pe plac. Înțelepții îi corectează și îi învață pe învățăcei când greșesc,
nu îi critică. A învățat că dacă nu ai un program pentru nevoile tale, se va găsi cineva să-ți dea de lucru
pentru nevoile lui. A învățat să spună ”da” nevoilor sale și să spună ”nu” nevoilor celor care se pot
ajuta singuri. A învățat să-i recunoască pe cei care nu se pot ajuta și să aleagă să-i ajute, când poate. A
învățat că nu poți ajuta întotdeauna pe cei care au nevoie de ajutor și nu trebuie să te simți vinovat sau
rușinat pentru asta.
Se apucă să se îngrijească, renunțând la a mai face pe plac altora și la visele nebunești de faimă
și mărire. De atunci s-a decis să afle care-i sunt nevoile și să fie atentă la nevoile ei așa cum atata timp
a fost atentă la nevoile altora.
Când a inceput să se iubească și să se respecte având grijă de nevoile sale, furnicuța harnică a
înțeles valoarea ajutorului pe care îl primești de la cineva. Iar mai marii mușuroiului au apreciat-o și
mai bine căci acum furnicuța descoperise și cunoștea valoarea ajutorului pe care-l dăruia, ştia să-şi
drămuiască talentul şi munca, știa cine este. Acum furnicuța a înțeles de ce unii semeni din mușuroi nu
apreciază ce faci și te critică. Nici ei nu-și cunosc nevoile, alergând după faimă și mărire.
De multe ori facem şi noi ca furnicuța harnică, punem visele şi nevoile altora pe primul loc
pentru că nu le cunoaștem pe ale noastre și nu știm cum să facem altfel. Ne bucurăm de aprecierile de
moment și facem tot posibilul să nu se termine pentru că ne este teamă de cuvintele de respingere.
Oare unde am învățat asta? ... îndepărtându-ne de noi.