Sunteți pe pagina 1din 6

Sigla Gestalt

(realitatea exterioara)
Putem vedea aici un desen, o vaza (sau 2 vaze suprapuse), o clepsidra, piciorul unei mese de
gradina, ori 2 profiluri fata in fata (sau 4 profiluri) = "realitatea" interioara proiectata pe realitatea
exterioara. Gestalt inseamna forma, structura. Gestalt-terapia utilizeaza schimbarea de
perspectiva n modul de a privi figura si fondul. Tot ceea ce credem ca vedem nu exista decat in
viziunea celui care priveste: sunt proiectii, ceea ce numim in limbajul curent realitate, plecand
de la aspectul sensibil care cade pe retina si pe care-l numim real. La fel se intampla cand ne
indragostim la prima vedere. Credem ca intalnim idealul de femeie pe care-l avem in mintea
noastra. Ne indragostim de masca pe care o atribuim celuilalt. La sfarsitul lunii de miere, cand
incepe adevarata viata in doi, cade masca : "Tu nu esti cea care credeam ". Putem spune acelasi
lucru despre oameni si lume.
Gestalt-terapia, inventata de Fritz Perls (SUA), isi are originea in psihanaliza din care
utilizeaza anumite procedee. Ea mprumuta de la W. Reich si bioenergie numeroase date despre
relatiile intre emotii si corp. Se inscrie in noile terapii ale miscarii umaniste, insistand pe "aici si
acum", unde fiecare repeta ranile trecutului. Gestalt isi gaseste originalitatea mai ales in
mijloacele terapeutice: centrare constanta pe trezirea constiintei sentimentelor si corpului si
punerea in actiune a noi comportamente in vederea reducerii rezistentelor care reprezinta un
obstacol pentru contact.

Rolul jocului a intrat in preocuparea multor psihologi. Pentru Freud era un mediator intre
preconstientul individului si inconstientul acestuia, pentru Piaget era o experienta prin care
era integrata invatarea, modalitatea prin care capatam cunostinte despre lume pentru a o
intelege si a o controla (Bandura). Deci jocul este o activitate frecventa si familiara, cu atat
mai accesibila fiind in cadrul terapiei, daca se trece peste rezistentele si prejudecatile
adultului care poate considera ca vine la terapie pentru a-si rezolva problemele, nu pentru
a se juca sau pentru a juca teatru. Rolul terapeutic al terapiei prin teatru poate fi exprimat
in definirea catorva scopuri in cadrul terapiei: exprimarea emotiilor, dezvoltarea
capacitatii de auto-observare, expansiunea repertoriului de roluri jucate si dezvoltarea
abilitatilor interpersonale (Emunah, 1995). n afara de principii generale, terapia
existentiala nu este una structurata, nu abunda in tehnici proprii, acestea sunt
imprumutate din diferite terapii si sunt folosite pentru atingerea scopului terapeutic. Unul
din scopurile terapiei experientiale este tocmai exprimarea emotiilor si a ceea ce este mai
autentic in individ. Astfel, terapeutii experientiali au preluat modalitati de lucru din
gestaltterapie si de la grupurile de intalnire. Alte tehnici expresive cum ar fi
aasculpturaaa? si aadesenulaa? familial au valorificat influentele
tehnice din artterapie si psihodrama. Liderii orientarii experientiale in terapia de familie
sunt Carl Whitaker si Virginia Satir, primul dintre acesta ii incuraja pe indivizi sa fie ei
insisi. Acesta a invatat din experienta clinica cu psihoticii sa asculte si sa inteleaga
gandurile bizare ale acestor pacienti, identificand si gandurile pe care persoanele umane se
feresc sa le dezvaluie. An momentul in care terapeutul are deschidere si manifesta
acceptarea gandurilor celor mai bizare, ii ofera clientului un cadrul securizant si, lipsit
fiind de teama ca va fi judecat sau respins daca recunoaste existenta in el a unor impulsuri
care banuieste ca nu sunt tocmai acceptate social, va indrazni sa se deschida, sa fie sincer
cu el insusi si cu ceilalti. Psihoterapia experientiala s-a nascut din grupul creativ si
productiv pe care acesta l-a creat. Observam ca punct comun cu psihodrama tendinta de a
lucra in grup si de a se exprima creativ. Tocmai aceste trasaturi comune a facut foarte
potrivita inserarea tehnicilor psihodramei in terapia experientiala. Virginia Satir s-a
remarcat, de asemenea, printr-o abilitate strategica deosebita, prin inventivitate si prin
sensibilitatea si forta ei afectiva pe care le investeste in terapia experientiala de familie. Alti
reprezentanti, Fred si Bunny Duhl, au introdus o serie de tehnici expresive in terapia de
familie experientiala. Ei folosesc semnificatiile nonverbale ale comunicarii, cum ar fi
spatializarea si sculptura, ca si jocul de rol si aapapusile (marionetele)
familialeaa?. Ei denumesc aceasta abordare aaterapie familiala
integrativaaa?, reunind elemente ce apartin unor surse numeroase, incluzand:
psihodrama, psihoterapia experientiala, psihologia cognitiva, terapia familiala structurala
si psihoterapia comportamentala. Alaturi de Fred Duhl, cofondator al Institutului Familia
din Boston (1969) este si David Kantor, care imprumuta din formatia de
psihodramaterapeut si introduce abordarea aafamiliei ca teatruaa? - metafora
de baza in terapia de familie. Caracteristicile comune ale acestor reprezentanti sunt
spontaneitatea, creativitatea si asumarea riscului. Ei intervin in mare masura dupa
inspiratia de moment. An timp ce isi impartasesc libertatea, individualitatea si
implinirea personala, experientialistii sunt mai curand practici, decat teoretici. Scopul
utilizarii diversitatii tehnice este sa aadeschidaaa? indivizii la propriile
experiente si sa aadezgheteaa? interactiunile lor in cadrul familiei si cu alti
indivizi. Scopul terapiei experientiale este cresterea si nu stabilitatea. Se urmareste
cresterea integritatii personale (congruenta intre experienta interioara si comportamentul
exterior, care se poate face in cadrul libertatii date de jocul de rol A sa ne amintim de
jucarea antirolului care elibereaza individul de tensiunile acumulate in timpul jocului lui
pe scena sociala conform cerintelor si expectantelor sociale, fiind atent la fatada pe care o
prezinta celorlalti,totodata are acces la o mai buna si autentica cunoastere de sine, asi
descopera impulsuri, nevoi si emootii care anterior nu se ridicasera la nivelul

constientului), o mai mare libertate de optiune, mai putina dependenta si o mai mare
extindere a experientei (Malone, Whitaker, Warketin si Felder, 1961). Se considera ca
simptomele cu care vine individul sunt doar aabileteaa? de intrare la
psihoterapie, adevarata problema fiind sterilitatea emotionala. Ca urmare, obiectivul
terapiei este ca membrii familiei sa devina sensibili la nevoile si sentimentele lor si sa le
impartaseasca in cadrul familiei. Se urmareste imbunatatirea relatiilor cu ceilalti prin
interactiunea vie si autentica, renuntand la represiune si autonegatie. Terapia experientiala
include elemente rationale si non-rationale. Primele sunt necesare pentru a promova
constientizarea si intelegerea, celelalte pentru a creste spontaneitatea si sinceritatea.
Acestea sunt in spiritul psihodramei, in care exista spontaneitate, dar si analiza
materialului rezultat. Nu putem sa ne oprim doar la efectul cathartic al jocului de rol, ci
materialul oferit de acesta trebuie prelucrat , afland astfel conflictele, emotiile, modul de
reactie al clientului, dar devenind si sursa de inspiratie pentru solutii, o lectie de invatare.
Experimentarea constienta a potentialurilor interne (impulsuri, fantezii, etc.) ii priveaza pe
oameni de influentele lor patogene si le elibereaza forta lor de viata. Rezultatul acestei
cresteri a constientizarii este o reintegrare a partilor reprimate sau deposedate ale sinelui.
Cei mai multi experientialisti accentueaza latura afectiva a naturii umane: creativitatea,
spontaneitatea si abilitatea de a se juca. Whitaker proclama aanebuniile,
nonrationalul, experimentarea creativa si functionalitateaaa? drept adevaratul scop al
terapiei. Daca vom deveni mai jucausi, mai aatrasnitiaa?, crede el, familiile se
vor deschide spre emotionalitate, spontaneitate, caldura, bucurandu-ne de consecintele
acestora. Whitaker pune accentul pe valoarea experientei, intregul proces de psihoterapie
fiind un proces de extindere a experientei, care conduce, in conceptia lui, catre crestere.
Experientele noi rup expectatiile rigide si deblocheaza constientizarea. Tehnici si modalitati
de lucru ale terapiei experientiale An terapia experientiala sunt esentiale exprimarea
sentimentelor si a experientei intime, anxietatea este stimulata si traita. Terapeutii sunt
alternativ provocativi si calzi-suportivi, ajutand indivizii sa isi asume riscul de a trai
anxietatea, cel putin temporar. Tehnicile din psihodrama pot avea acest caracter
provocator al emotiilor si trairii diferitelor stari. Punerea in scena a unui conflict poate
determina trairea unor emotii chiar mai intense decat in timpul conflictului insusi, clientul
nefiind limitat de cerintele sociale si putand sa se exprime liber fara a se teme de consecinte
sau ca va rani pe cineva.Astfel, jocul de rol permite exprimarea unor reactii pe care in
timpul conflictului sau in situatii sociale in general clientul este obligat sa le inhibe. An
acest fel, jocul de rol ii permite individividului sa fie autentic, sa se exprime cu sinceritate si
fara inhibitii pe sine, ii permite sa aiba experiente pe care nu le poate avea in viata
cotidiana care necesita adaptare la convietuirea in societate. Aan mod obiectiv,
jocul de rol permite iesirea la suprafata a aspectelor ascunse ale conflictului. An plus,
jocul de rol are o functie catharctica, permite eliberarea de tensiuni si de emotii
neexprimate in alte imprejurari. Prin exprimarea acestora are loc restabilirea echilibrului
psihic al individului. Prin accentuarea trairilor emotionale, jocul de rol creste motivatia
individului in suferinta sa lucreze pentru a-si rezolva problemele, creeaza o mare
disponibilitate in vederea abordarii problemelor. Numai o problema deranjanta, care
provoaca suficienta suferinta determina la client dorinta de a o rezolva, in caz contrar
apare tendinta de a amana consumul emotionalsi efortul depus in lucrul asupra problemei.
Acesta duce la o accentuare a tensiunii emotionale fara de care nu exista psihoterapie,
tensiune care este diminuata apoi in procesul de luare a control a situatiei si a propriilor
emotii, apare o detensionare ca urmare a descarcarii emotionale. Terapeutii experientialisti
le ofera clientilor sustinere emotionala pentru a ii ajuta sa faca fata acestor emotii si
probleme. Pentru Virginia Satir, exprimarea grijii si acceptarii a fost cheia ajutorarii
persoanelor, dincolo de frica, deschizandu-i fata de propria lor experienta si unii fata de
altii. Terapeutii au introdus tehnica comunicarii spontane a sentimentelor depline
(anxietate, furie, suparare, plictiseala, bucurie, etc.). Unii se manifesta impulsiv in terapie,

adorm sau isi marturisesc visele. Kempler sustine ca aaa-ti exprima deplin intreaga
personalitate ca terapeut in actul terapeutic creeaza acea atmosfera incurajatoare pentru
ca toti membrii familiei sa-si exprime cat mai deplin sau total personalitatileaa?.
Printr-o extrema autodezvaluire sunt provocate stari de maxima deschidere clientilor.
Astfel terapeutul isi asuma rolul de model. Terapeutii care doresc sa stimuleze deschidere si
autenticitate in comportamentul clientilor trebuie sa fie ei insisi deschisi si autentici, ceea ce
presupune nu atat planificare si structurare, cat spontaneitate si creativitate, trasaturi
specifice si jocului de rol bazat pe improvizatie. Cu toate acestea, terapeutii experientialisti
folosesc si tehnici structurate, cum ar fi sculptura de familie si coregrafia (dans) cu scop de
stimulare a intensitatii trairilor afective pe parcursul sedintelor de psihoterapie. Se
utilizeza, de asemenea, tehnici imprumutate din dramaterapie si artterapie (desenul
familiei, modelaj, etc.). Aedintele se structureaza in acest caz pe una sau doua tehnici de
baza, care, in cazul terapiei de familie, antreneaza familia in activitati comune ce
favorizeaza deblocarea afectivitatii, spontaneitatatii si comunicarii autentice. Indivizii sunt
activ ghidati de terapeut in a-si constientiza propriile trairi, imaginile de sine si perceptiile
reciproce, gandurile si atitudinile nemarturisite pe care le au unii fata de altii. Sunt
utilizate si o serie de exercitii de comunicare in scopul clarificarii sentimentelor proprii,
indepartarii persoanelor de la lamentatii in legatura cu trecutul, prin experimentarea
verbala si nonverbala aaaici si acumaa? a gasirii de solutii chiar de catre
clienti. Tehnicile nestructurate se practica sub forma sedintelor nestructurate,
nonstrategice in mod deliberat, insistand pe ideea de a fi cu familia, mai mult decat pe a
face ceva impreuna. Terapeutii se bazeaza pe spontaneitatea si creativitatea de a fi pur si
simplu ei insisi in prezenta clientilor si in interactiunea cu ei. La baza acestui model
terapeutic sta convingerea ca terapia ar trebui sa fie o experienta intensa, emotionala,
aaaici si acumaa?. Pentru Whitaker, adecvarea personala a terapeutului,
abilitatea de a fi iubitor, grijuliu, fermitatea si abilitatea de a fi imprevizibil sunt cai de
schimbare cu mult mai importante decat tehnicile terapeutice. Acest lucru poate fi sustinut
de rezultatele cercetarilor. Citand lucrarea lui Lambert (2003) care a sumarizat cercetarile
facute in secolul XX asupra eficientei psihoterapiei, David enumera componentele
tratamentului psihoterapeutic care contribuie la eficienta terapiei. Relatia terapeutica
contribuie cu aproximativ 30% la ameliorarea simptomatologiei, tehnicile de interventie
acopera 15%, la fel ca si efectul placebo care se refera la speranta clientului in insanatosire
si ca tratamentul il va face sa se simta mai bine. An mod surprinzator, factorii
personali ai pacientul acopera 40% din eficienta terapiei si se pot imparti in factori
psihologici si de educatie, factori economici si suportul social de care beneficiaza clientul.
Revenind la Whitaker, acesta crede ca experienta, intelepciunea si creativitatea
terapeutului ii vor ghida intentiile mult mai bine decat orice plan preconceput sau
structurat. Ei stimuleaza prin chiar felul lor de a fi experientele emotionale si
interactiunea, ajutand clientii sa fie mult mai autentici, reali si deschisi prin modelarea
comportamentului acestora dupa propriul lor comportament. Terapeutii observa semnalele
nonverbale ale trairilor, sentimentelor exprimate si neexprimate, observa modul de
interactionale, care persoane sunt mobile sau rigide si se straduiesc sa identifice reactiile
emotionale reprimate, ascunse. O tehnica frecvent folosita este focalizarea cu scop de
constientizare (Kaplan si Kaplan, 1978), prin directionarea atentiei persoanei catre ceea ce
experimenteaza intr-un anumit moment, inducerea stoparii (opririi) gandurilor despre
emotiile traite si provocarea revelatiei (insight-ului) asupra aamaterialuluiaa?
de constientizat. An terapia de familie, experientialisti folosesc un numar mare de
tehnici care au in comun elemente sau doar un spirit comun cu psihodrama: Sculptura
familiala (Duhl, Kantor, 1973, Virginia Satir si Baldwin, 1983) Interviul cu papusile
familiale (Irwin si Mallory, 1975) Artterapia familiala (Geddes si Medway, 1977) Desenul
familiei conjugale (Bing, 1970) Tehnicile gestalt-terapeutice (Kempler, 1973) Ca si in
psihodrama, se folosesc accesorii necesare acestor tehnici (jucarii, casute, vopsele, creta,

hartie, etc.), pe care nu le limiteaza doar la terapia prin joc cu copiii, ci le integreaza ca
suport in diferite jocuri si exercitii experientiale propuse clientilor de orice varsta.
Sculptura familiala este o tehnica conceputa de David Kantor si Fred Duhl, prin care
terapeutul solicita tuturor membrilor familiei sa se aseze intr-un grup statuar cu sens.
Fiecarui membru i se cere sa-i aseze pe ceilalti intr-un tablou semnificativ. Aceasta sarcina
portretizeaza, in termeni de spatiu, postura si atitudine, perceptiile fiecarei persoane despre
familie, redate prin sensul grafic (sculptural). Procedeul permite o constientizare puternica
a ceea ce sunt membrii familiei unii fata de altii. Virginia Satir a utilizat aceasta tehnica
pentru a dramatiza constrangerile rolurilor familiale, adevarate aacapcaneaa?
psihologice redate postural printr-o gama de exercitii din seria aafamily
sculptureaa?. Ea demonstreaza si permite constientizarea de catre membrii familiei
diferite tipuri de relatii care exista sau pot exista intre ei, cu avantajele si dezavantajele lor.
Utilizand aceasta aasculpturaaa? a vietii de familie, Virginia Satir creeaza
reprezentari tridimensionale asupra raporturilor dintre soti, parinti si copii. Adesea,
participantii la joc raspund ca si cum aceste roluri simbolice ar fi reale. Astfel, portretul
aafizicaa? (postural-atitudinal) poate lua locul celui
aaemotionalaa?, sau prilejuieste experimentarea trairilor emotionale resimtite
de membrii grupului sculptural unii fata de altii. Sculptura e tot un fel de joc de rol, mai
pasiv, o modalitate de expresie si un prilej de autocunoastere pentru client si de culegere de
informatii pentru terapeut. Metafora posturala ii poate ajuta sa-si inteleaga mai bine
pozitiile relationale si emotionale, deficientele de comunicare, limitarile. An mod
spontan, familia poate sa modifice pozitia pentru a ajunge intr-o postura mai confortabila,
mai libera. Acesta poate fi un prim pas pentru modificarea raporturilor familiale spre
altele mai sanatoase si mai placute. Se mai folosesc si alte pozitii precum: aaStapansclavaa?, aaTu si numai tuaa?, aaAn carca
dragonuluiaa?, aaNe sprijinim unul pe altulaa?, aaPe un
piedestalaa?, aaOscilatie liberaaa?, pozitii care pot fi considerate
metafore care ii ajuta sa constientizeze starea de fapt, anumite raporturi relationale,
posibilitati de schimbare si consecintele schimbarilor. Sculptura familiala, coregrafia sau
spatializarea sunt folosite, de asemenea, de Jefferson (1978) pentru a clarifica anumite
aasceneaa? din trecut. Instructajul tipic este: aaAminteste-ti de tine
cum stateai in fata casei tale din copilarie. Lasa-te in aceasta imagine, mergi si descrie ce se
intampla.aa? Clientul isi portretizeaza perceptiile, ceea ce poate aduce foarte multe
informatii care isi gasesc utilitatea in sugerarea de schimbari care sa fie traduse in actiuni:
aaAti place cum stai, ce faci? Daca nu, schimba pozitia asa cum vrei tu ca sa iti
fie bine. Ai daca te preocupa asta in mod real, fa ceva referitor la ea si intre sedintele
terapeutice.aa? Tehnicile specifice psihodramei preluate de terapia existentiala sunt
interviul cu papusile familiale, jocul de rol si tehnica scaunului gol. Interviul cu papusile
familiale este o tehnica introdusa de Irwin si Mallory (1975), care consta in solicitarea
unuia dintre membrii familiei de a pune in scena o poveste utilizand papusile. Aceasta
tehnica, utilizata initial in terapia cu copiii mici, s-a presupus a fi un vector pentru
exprimarea si iesirea la iveala a conflictelor si aliantelor. Totusi, tehnica se limiteaza adesea
la lucrul cu copiii, pentru ca multi adulti se dovedesc rezistenti in a
aaregresaaa? la nivelul acestora si a se exprima in acest mod. Asta poate fi si
un simptom al dezobisnuirii adultilor de a se juca si a limitarii creativitatii odata cu
punerea unor limite rationale, realiste in judecarea lucrurilor. Jocul de rol este o alta
tehnica favorita a terapeutilor experientiali in care clientul isi joaca propriul rol, spre
deosebire de teatrul clasic in care artistul trebuie sa se apropie cat mai mult de personaj, in
jocul de rol in scopuri terapeutice clientul trebuie sa fie el insusi, sa se apropie cat mai mult
de ceea ce este el, chiar mai mult decat in viata de zi cu zi, cand isi joaca rolul pe scena
sociala. Jocul de rol este o situatie aaca si cumaa? care reproduce realitatea cat
mai asemanator si are potentialul de a genera o reactie emotionala, fiziologica, cognitiva,

comportamentala asemanatoare sau pe cat posibil identica cu cea produsa de situatia reala
la client. Asta cu atat mai mult se intampla in terapia experientiala, in care se urmareste o
autocunoastere si o exprimare cat mai autentica. Cu cat jocul este mai similar cu
functionarea cotidiana a individului, cu atat aceasta tehnica are o mai mare validitate in
calitate de instrument de cunoastere si autocunoastere. An acest caz psihodrama
faciliteaza cunoasterea comportamentului individului (Borgatta, 1950) in diferite situatii,
mai ales in cele conflictuale, stabilirea nivelului de interactiune sociala si de comunicare
(McReynolds, DeVoge, Osborne, Pither si Nordin, 1981) si face evidente si vizibile
abilitatile de rezolvare de probleme si alte aspecte ale personalitatii (Bronfenbrenner si
Newcomb, 1948). Readucerea schemelor trecute sau a proiectiilor viitoare in prezent si
experimentarea lor aaacum si aiciaa? constituie obiectivul de baza. Kempler
(1968) ii incurajeaza pe parinti sa fantazeze si sa joace roluri si scene traite in copilarie.
Mama poate fi solicitata prin jocul de rol sa se comporte asa cum o facea in copilarie, iar
tatal sa se joace, sa interpreteze aadilema fiului sauaa?, imaginandu-se pe sine
in locul lui, drept un baiat de varsta acestuia, sau el insusi la aceasta varsta. Prin aceasta
tehnica se exploreaza blocajele emotionale (rupandu-se dialogul familial si lucrandu-se cu
individul), se investigheaza amintirile si visele. Lui Kempler, lucrul individual intrapsihic in
prezenta familiei ii ocupa o foarte mare parte din sedinta terapeutica si din majoritatea
sedintelor. Ratiunea acestui mod de lucru este convingerea ca aaproblemele
personale neincheiate, nerezolvateaa?, impiedica intalnirea autentica cu ceilalti
membrii ai familiei. Se utilizeaza si tehnica scaunului gol, preluata din gestaltterapie.
Astfel, cand un copil vorbeste despre bunicul sau, este pus in situatia de a i se adresa chiar
lui, personificat, substituit de un scaun gol aflat in fata clientului. Aceasta tehnica este
foarte utila pentru intensificarea experientelor emotionale prin aaspargereaaa?
amintirilor si a reactiilor refulate, prin focalizare si actionare. Ea mai are rolul si de a
aadeschideaa? dialogul blocat intre membrii familiei. Whitaker (1975) foloseste
o tehnica a jocului de rol pe care o numeste aapsihologia absurduluiaa?. Ea
consta in accentuarea calitatilor nerationale (nerezonabile) ale raspunsurilor pacientului
pana la limita absurdului: aaAm incercat orice cu soacra mea, nu o mai suport!
aa? aaAti incercat si cianura?aa? Efectul poate fi castigarea de catre
pacient a unei distante obiective prin participarea la modul de distantare a terapeutului.
Pericolul este insa ca pacientul sa se simta ranit sau luat peste picior. An concluzie,
terapeutii experientiali de familie actioneaza ca agenti provocatori ai unei constientizari
emotionale intense si a unei expresivitati crescute, care ofera familiilor in dificultate sansa
unei revitalizari a relatiilor, a unor interactiuni mai autentice si a unei comunicari
deblocate. Reducand rezistentele emotionale, terapeutii se focalizeaza mai curand pe
valoarea de schimbare a experientei si mai putin a intelegerii. Terapia prilejuieste o
experienta emotionala si de comunicare intensa, si nu atat o actiune intelectuala, de tip
interpretetiv. Schimbarea produsa este evaluata prin efectul de catalizare a expresiei
emotionale in afara sedintelor terapeutice. Bibliografie David, Daniel A Castele de nisip.
Atiinta si pseudostiinta in psihopatologie, Edit. Tritonic, Cluj-Napoca, 2003 Forrester,
A.M. (2000): Role-playing and dramatic improvisation as an assessment tool. The Arts in
Psychotherapy. Volume 27, Issue 4, Pages 235-243 Mitrofan, Iolanda, Vasile, Diana A
Terapii de familie, Edit. SPER, Colectia Alma Mater, Bucuresti, 2001 Snow, Stephen,
D'Amico, Miranda - Therapeutic theatre and well-being, The Arts in Psychotherapy,
Volume 30, Issue 2, 2003, Pages 73-82 Psiholog Livia Catalina Baetica