UNIVERSITATEA „SPIRU HARET” BUCUREȘTI

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI

SPECIALIZAREA PSIHOLOGIE
Anul III, I.F.

PURIFICAREA PRIN CATHARSIS ÎN PSIHODRAMĂ

STUDENT: IONIȚĂ (VASILE) GEORGIANA

 NOȚIUNI INTRODUCTIVE

Psihodrama este o metodă terapeutică și de consiliere cu un statut de sine stătator. Este o

metodă terapeutică relativ nouă, care deține o specificitate iar bazele sale sociale ajută la
explicarea diferitelor fenomene psihice ce au loc la nivel individual, dar și la nivelul unui grup,
precum și a eventualelor tulburări care pot apărea în aceste sisteme. Este o metodă care
fascinează, iar esența sa nu este deloc misterioasă, ea apelând la sursele interioare ale fiecăruia și
la puterea de vindecare cu care suntem înzestrați. Frumusețea întregului proces constă tocmai în
libertatea pe care o are la îndemâna individul ce se angajează într-o astfel de terapie, întrucât ea
permite libertatea de exprimare, crearea unui nou context în care poate fi interpretat și pus în
discuție respectivul eveniment „traumatizant”, dând posibilitatea „unei noi învăţări a
comportamentului emoţional la un nivel experienţial.”(TianDayton, p. 7).
Psihodrama se bazeaza pe „jocul scenic” prin care individul interpretează diverse roluri
sociale, reale sau imaginare, ceea ce permite exprimarea liberă și spontană a cauzelor care au dus
la dereglarea lui psihică și socială.” ( Golu, 197apudBoria, 1996, p.31).
Fondatorul psihodramei este J.L. Moreno (1889-1974). Tian Dayton face o frumoasă
introducere a lui Moreno în lucrarea sa Drama interioară, spunând despre acesta:
„Moreno a înţeles valoarea terapeutică pe care ar putea-o avea oferirea libertăţii de a interpreta, ca şi copiii,
roluri şi scene relevante din viaţa lor, pentru pacienţii cu tulburări psihice. Şi ei şi-ar putea trăi în afară
psiho-drama într-un mediu controlat şi observat, în care şi-ar putea atât descărca sentimentele ataşate
diferitelor roluri, cât şi corecta experienţa prin interpretarea sa aşa cum a fost ea, cum ar fi putut să fie sau
cum şi-ar fi dorit să fie. Moreno credea în primul rând în viaţă şi apoi în patologie, el dorea să se amintească
de el ca de omul care a adus bucuria în domeniul psihiatriei.” (Dayton,
p. 9).
Ne sunt prezentate două aspecte cu care se evidențiază psihodrama de restul tipurilor de
terapii, acestea sunt: spontaneitatea și întâlnirea. Prin spontaneitate, Moreno a vrut să aducă în
discuție locul copilăriei, a carui declanșare era spontaneitatea, adică are în vedere creativitatea a
cărui activitate este aceea de transformare profundă. Este clar că fiecare individ a trecut printr-o
pierdere de acest tip în drumul spre maturitate, de aceea psihodrama este una din metodele prin
care o putem recupera. Tian Dayton abordează problematica spontaneității astfel: „spontaneitatea
înseamnă să fim pregătiţi de a răspunde unei situaţii în acord cu solicitările acesteia. Această
abilitate trebuie să fie naturală; nu putem obţine spontaneitate ca un act de voinţă. Dacă nu mai
este naturală, cum este la copii, este necesar să crească treptat ca un rezultat al antrenării

2 din 8
spontaneităţii prin intermediul tehnicilor oferite de psihodramă.”(Dayton, p 13). De asemenea,
Moreno prezintă o serie de instrumente de care se folosește pentru a iniția o astfel de terapie,
fiecare având relevanță. Acestea sunt: „scena, subiectul sau pacientul, directorul, staff-ul
terapeutic sau eurile auxiliare şi auditoriul”. (Pecican, 2011-2012, p.2).

Voi face o prezentare succintă a fiecărui instrument și voi începe cu scena a cărui
importanță Moreno o subliniază înca de la început. Ea este definită ca fiind centrul teatrului de
psihodramă, acel spațiu terapeutic în care individul este încurajat să se exprime liber și să dea
sens și înțelegere trăirilor proprii.
Iată cum este descrisă scena de catre Moreno:
„Primul element este scena. Aceasta sugerează subiectului un spaţiu de viaţă multidimensional şi extrem de
flexibil. Spaţiul de viaţă oferit de realitate este adesea restrâns şi limitat, în el individul poate să-şi piardă
echilibrul uşor. Pe scenă, el îl poate regăsi datorită unei metodologii a libertăţii: libertatea faţă de stres şi
libertatea de a experimenta şi de a se exprima. Spaţiul oferit de scenă constituie o amplă oportunitate de
autorealizare depăşind testul realităţii prezentat de viaţa cotidiană. În fapt, realitatea şi fantezia nu sunt în
conflict, amândouă concurând la funcţionarea unei realităţi mult mai ample (este vorba de semirealitate):
lumea psihodramatică a persoanelor, a obiectelor, a evenimentelor. În logica aceasta, spiritul tatălui lui
Hamlet este la fel de real ca însuşi Hamlet. Pe scenă, fantasmele minţii prind corp, asumându-şi o
concreteţe egală cu cea a percepţiilor senzoriale normale…Design-ul architectonic al scenei este conceput în
acord cu exigenţele terapeutice. … Natural, o psihodramă se desfăşoară - dacă este necesar - în orice loc,
oriunde se află un pacient: strada din cartier, o clasă dintr-o şcoală sau locuinţa privată. Dar, soluţia
optimală pentru conflictele mentale profunde presupune un loc special, teatrul terapeutic.” (Moreno,
1953, p. 82).

SUBIECTUL SAU PACIENTUL

Subiectul sau pacientul este descris de Moreno ca fiind protagonistul, cel care pune în
scenă propria lume, care este încurajat să fie autentic și cât mai deschis spre sine și spre
exprimarea lui către ceilalți, notăm din descrierea lui Moreno:
„Al doilea element este subiectul sau pacientul. Acestuia i se cere să fie el însuşi pe scenă, să-şi reprezinte
propria lume privată. El trebuie să fie el însuşi, nu un actor, dat fiind faptul că actorul trebuie să îşi sacrifice
lumea sa rolului trasat de autorul operei reprezentate. Subiectul, când este suficient încălzit pentru ceea ce
va trebui să facă, reuşeşte cu o relativă uşurinţă să furnizeze pe parcursul acţiunii o dare de seamă despre
viaţa sa cotidiană, dat fiind faptul că nimeni nu este mai competent decât el să se reprezinte pe sine. El
trebuie să acţioneze pe măsură ce conţinuturile se afişează în mintea sa: pentru aceasta este indispensabil ca
el să fie pus într-un context de libertate de expresie, de spontaneitate. O importanţă particulară o deţine
reprezentarea scenică; aceasta ajută subiectul să depăşească nivelul de exprimare prevalent verbal,
încorporându-l nivelului acţiunii. Sunt diverse forme de reprezentare: jucarea unui rol imaginat,
reproducerea unei scene trecute, trăirea unei probleme actuale presante, exprimarea unor aspecte creative,
experimentarea din perspectiva unei situaţii viitoare, etc… Procesul de pregătire a protagonistului pentru
reprezentaţia psihodramatică este stimulat prin numeroase tehnici al căror scop nu este cel de a transforma

3 din 8
 protagonistul în actor, ci mai degrabă de a stimula manifestarea pe scenă a ceea ce este adevărat, mai
profund şi explicit decât apare în viaţa cotidiană.” (Moreno, 1953, p. 82-83)

DIRECTORUL

Directorul, denumit si „psihodramatist”, este cel care conduce întreaga sesiune de terapie,
cel care încurajează transferul fantasmelor din partea grupului, cel care se ocupă de analizarea
materialului emotiv cât și de deschiderea personală spre grup, fără a da posibilitatea interpretării,
mai mult decât atât este cel care nu ia poziție neutră, dimpotrivă este eficient să-și arate
disponibilitatea spre împărtășirea cu grupul a particularităților sale umane. Pentru a fi eficient
este necesar să își elibereze propria spontaneitate pentru a crea o legatură cu membrii grupului.

Moreno descrie funcțiile directorului astfel:

„Al treilea este directorul. Acesta are trei funcţii: producător, terapeut, analist. Când este producător, el
trebuie să fie atent să transforme în acţiune orice indiciu oferit de subiect, să realizeze reprezentaţia
psihodramatică într-un stil adecvat stilului de viaţă al acestuia şi evitarea ca reprezentaţia să piardă contactul
cu auditoriul. Când este terapeut, poate fie să atace şi să tulbure, fie să râdă şi să glumească cu el. În alte
cazuri poate deveni indirect şi pasiv, astfel încât în aspectele imediat perceptibile, şedinţa poate părea
condusă de pacient. Când este analist, el poate integra interpretările sale ca răspunsuri provenite de la cine le
posedă: auditoriul, sau soţul, sau părinţii, sau copiii, sau prietenii, sau vecin.” (Moreno, 1953, p. 83)

EUL AUXILIAR

Prin „eu auxiliar“ se înțelege orice protagonist ce face parte din actul psihodramatic, este
actorul ce este invitat să joace rolul fantasmelor (de exemplu: o dorință, o teamă, etc…), scopul
principal fiind acela de a-l ajuta pe protagonist să analizeze existența lor, acceptarea și nu în
ultimul rând rezolvarea și integrarea acestora într-o realitate externă.
Moreno vorbea despre eul auxiliar, făcând o delimitare clară a funcțiilor acestuia:
„Al patrulea element este un staff al eurilor auxiliare. Aceste euri auxiliare sau actori terapeutici au un rol
dublu semnificativ: sunt o extensie a directorului în funcţia sa investigativă şi terapeutică dar sunt totodată o
extensie a pacientului, atunci când încarnează persoane reale sau imaginare prezente în viaţa sa. Funcţia
eurilor auxiliare este triplă:
1. funcţia de actor care încarnează rolurile cerute de lumea pacientului;
2. funcţia de agent terapeutic care stimulează subiectul;
3. funcţia de investigator social. ” (Moreno,1953, p. 83).

AUDITORIUL

După alegerea protagonistului, restul persoanelor sunt invitate să se retragă într-un spațiu
special rezervat, aceștia reprezintă auditoriul, sunt cei care iau parte vizual și auditiv sau sunt
încurajați să se miște ușor atunci când li se cere acest lucru.
4 din 8
 Despre auditoriu, Moreno nota următoarele:
„Al cincelea element este auditoriul. Chiar şi el are o dublă semnificaţie: poate ajuta pacientul sau poate
deveni el însuşi pacient, când i se cere să ajute subiectul care lucrează pe scenă. Pentru a ajuta subiectul,
auditoriul acţionează ca un fel de instrument de rezonanţă al opiniei publice. Răpunsurile şi comentariile
sale sunt la fel de neaşteptate ca şi ale pacientului, putând merge de la râs la proteste violente. Când
pacientul este izolat (de exemplu, pentru că drama sa de pe scenă este îmbibată de fantezia halucinatorie),
cu atât mai mult devine important pentru el prezenţa unui auditoriu care doreşte să îl accepte şi să-l
înţeleagă. Când auditoriul îl ajută pe pacient – devenind astfel el însuşi pacient - situaţia se inversează:
auditoriul se observă pe sine însuşi; observă, astfel, unul din sindroamele sale reprezentate pe scenă.”
(Moreno, 195, p. 84)

Următoarele aspecte ce le voi prezenta în continuare țin de tehnica folosită în psihodramă

și a cărui importanță și rezultate au fost luate în considerare de mulți autori. Primul care a
descries acest fenomen a fost Aristotel, continuând cu Moreno, Shiller, Schopenhauer etc...

CATHARSISUL

Pentru că am adus în discuție primele consemnări ale acestui fenomen, voi începe cu
Aristotel și descrierea sa atât de realist și totuși necunoscută acelor timpuri. În opera sa Poetica,
Aristotel dezbate necesitatea apariției milei și fricii că trăiri definitorii și caracteristice
fenomenului cathartic: ”Aşadar, tragedia este imitaţia unei acţiuni alese şi depline, cu o anumită
întindere, într-o limbă frumoasă, deosebită ca formă, potrivit diferitelor părţi ale tragediei,
imitaţia făcută de personaj e în acţiune, iar nu printr-o povestire, şi care, stârnind mila şi frica,
săvârşeşte purificarea caracteristică unor asemenea emoţii. (Aristotel, 1957, p. 24).
Este cel care intră în contradicție cu Platon, atribuind catharsisului un sens favorabil.
Toate tragediile grecești erau dominate de două forțe ale dramei: mila și frica. Prin
intermediul mimensisului, adică prin imitarea realității, spectatorul filtrează totul prin
sensibilitatea proprie având într-un final parte de o adevărată purificare ce vine prin catharsis.
Moreno se folosește de această tehnică pentru a putea elibera emoțiile fără de care
comportamentul nu poate suferi o schimbare. Catharsisul este, în concluzie, un proces cu o
importanță deosebită în toate tipurile de terapie, cu precădere în psihodramă, ducând la facilitarea
obținerii unui rezultat optim al terapiilor.
Tian Dayton notează într-o manieră explicită în opera sa “Drama interioara”, efectul pe
care îl are catharsisul în rândul auditoriului, astfel:

5 din 8
 „Audienţa parcurge patternul şi treptat vede patternul ca fiind acelaşi cu cel personal. Semnificantul dramei
este însuşit pe măsură ce actorul se apropie de punctul culminant, de rezolvarea acţiunii. Apropierea de
spectator se bazează pe prezentul familiar al povestirii. Noţiunea de legătură este faptul că drama este
povestea mea, semnificaţia istoriei mele fiind ritualizată în faţa ochilor mei pe scenă. Scenarizarea este o
oglindă a propriilor sensuri. Catharzisul reprezintă, aici, o clarificare şi o explicaţie dramatică.” ( Dayton,
p. 15).
De asemenea, s-a constatat în urma punerii în scena a evenimentului dramatic, cu ajutorul
spontaneității este obținut un răspuns ce vine sub forma catharsisului, și se pot distinge
metaphoric vorbind șapte tipuri de catharsis:
„(1) într-un papirus antic catharzisul înseamnă „curăţire” aşa cum un individ curăţă pământul prin
îndepărtarea buruienilor, (2) într-un alt papirus apare ca „vânturare” cu referire la separarea grânelor de
impurităţi, (3) Diocles foloseşte termenul ca pe o imagine a „curăţirii” când descrie procesul curăţării hranei
pentru a putea fi gătită, (4) Teofrast în eseul său „Despre Plante” foloseşte termenul de „retezare a crengilor
uscate” când leagă catharzisul de pomi, (5) Philodemus în eseul său „Despre libertatea limbajului” şi Epicur
în ale sale „Epistole” folosesc acelaşi cuvânt pentru a întruchipa „clarificarea” obţinută prin explicaţie, (6)
Galenius, bineînţeles, a folosit termenul de catharsis pentru a semnifica „vindecarea” bolii prin aplicarea
tratamentului, (7) pentru Chrysippus catharzisul este „purificarea” universului prin foc .”(Dayton,
p.15).
Pentru ca răspunsul să fie unul adecvat, pacientul trebuie să treacă print-un catharsis al
integrării, acest fapt însemnând că procesul emoțional a fost parcurs, de importanță este și
percepția ce are loc la nivel cognitiv, totul conducând la schimbarea emoțională dorită de pacient
cu ajutorul terapeutului. Este clar că orice tip de catharsis, fie el de integrare sau de abreacție,
trebuie să fie îndreptat mai mult spre proces decât spre obiectiv. Terapeutul este cel care
încurajează această „descărcare” sub orice formă și ajută la aducerea în conștient a materialului
inconștient, pentru a putea fi înțeles cu ușurință, având în vedere că mutarea sa se face la nivelul
grupului.
Moreno afirmă:
„Oricât de liniştitoare este pentru pacient, analiza situaţiilor, testul final constă în întoarcerea de pe scenă în
situaţiile din viaţa reală. Acolo îşi poate da repede seama că echilibrul pe care crezuse că îl câştigase din
analiză nu este adecvat. (Ceea ce lipseşte este) Legătura dintre orice îi poate oferi analiza în drumul spre
obţinerea echilibrului şi acţiunea sau alte mişcări ale vieţii. Această legătură este spontaneitatea pe care
pacientul trebuiesă fie capabil să o activeze atunci când situaţia o cere. Este nevoie de testări repetate pentru
a asigura pacientul că a fost obţinut catharzisul necesar lui. Spontaneitatea este cea care în final încununează
(MORENO, 2009, p. 107).
eforturile psihodramei.”
Prin catharsisul mintal se urmăresc trei modalități de manifestare. În acord cu Moreno
acestea sunt: în interiorul protagonistului, în interiorul eurilor auxiliare ce iau parte la psihodramă
și nu în ultimul rând în rândul auditoriului printr-o anumită identificare cu scenarizarea ce are loc.
Catharsisul ocupă un loc important în toate tipurile de terapie, cum am mai specificat, el
având ca drept scop exprimarea liberă și deschisă a trăirilor afective, înlăturarea mecanismelor de
apărare ce le generează fiecare dintre noi, și nu în ultimul rând acceptarea propriului eu.

6 din 8
 Fritz Pearls ilustrează prin zicala sa „în interior se află premiul corporal”, faptul că
resursele interioare de care dispunem pentru rezolvarea unor evenimente pot fi aduse la suprafață
prin acest tip de descărcare, mai pe înțeles cel care determină catharsisul este insight-ul fiecăruia,
care trebuie perceput și la nivel cognitiv, ca o schimbare să poată avea loc.

SCURT INTERVIU DESPRE CATHARSIS

Întreg dialogul este unul imaginar...

„... − Când a început și când s-a terminat?

− Cred că trebuie doar sa îți asculți cu atenție inima... pentru că vei avea senzația că ai parte
de catharsis dar este doar o senzație, sunt doar gesturi lipsite de energie, crezând că prin
jocul tău vei avea parte de el, dar nu-i așa...
− Dar când ești furios, cum îți dai seama că furia a trecut? Sau sexual, cum știi că
sexualitatea s-a dus?
− Atunci când simți vidul din tine, atunci când simți că în sfârșit acea energie s-a mișcat, a
ieșit la suprafață prin diferite forme. Am țipat și acel țipăt m-a eliberat, pentru că toate
emoțiile au fost atat de mult timp reprimate. Le accepți, le trăiești cu adevărat, le asimilezi
ca fiind parte din tine. Abia atunci vei simți energia eliberatoare, energia purificatoare...
− Când catharsisul este autentic? Cum îți dai seama...?
− Poți să simți că a fost autentic, atunci când după această descărcare, te simți din nou
revigorat, tânăr și plin de energie... acel ceva din tine care te ținea blocat pe loc, nu-ți
dădea posibilitate de mișcare, de simțire, a fost îndepărtat... atunci sigur e autentic,
catharsisul este mijlocul și nicidecum scopul...!”

ÎN LOC DE CONCLUZIE...

Introspecția, acceptarea trăirilor cât și exteriorizarea lor te conduc spre libertate și spre
autenticitate. Nu e nevoie să te prefaci, nici să te ascunzi. Vei fi un om „nou” abia atunci cand te
vei vedea și accepta în oglinda proprie așa cum ești de fapt, căci catharsisul nu este scopul, el este
doar un mijloc.

7 din 8
 BIBLIOGRAFIE

1. ARISTOTEL, Poetica, Bucuresti, Editura Științifică, 1957;

2. BEŞLEAGĂ C., Revista de Psihoterapie Integrativă, Vol.4, No.1. Aprilie 2015;
3. DAYTON, T., Drama interioară, Psihodrama și Terapia Experiențială, Health
Communications, Inc. Deerfield Beach, Florida;
4. MORENO, J.L., Scrieri fundamentale despre psihodramă, metode de grup și
spontaneitate, Bucuresti, Editura Trei, 2009;
5. PECICAN, M.M., Instrumentele psihodramei, Note de curs, Anul II, 2011-2012.

8 din 8