LOGOTERAPIA ŞI ANALIZA EXISTENŢIALĂ

Se spune că ceea ce diferenţiază omul de restul speciilor este faptul că omul are
conştienţa existenţei sale. Eu aş spune ca de fapt omul in cel mai bun caz este intr-adevăr
constient de sine, dar nefiind cu adevărat trezit la lumea din jur nu putem să mergem atât de
departe încat sa afirmăm ca el este singurul care are această calitate. Privind la exemplul
şamanilor care in viziunea mea sunt cei dintâi psihologi şi cei mai autentici păstrători ai esenţei
existenţei şi a căilor de revelare a acesteia, vedem ca in tradiţia lor există modalităţi şi tehnici de
conectare cu spiritul/esenţa tututror lucrurilor şi comunicarea conştientă cu aceasta. Pentru ei
totul este viu şi conştient, ca urmare face parte din cotidianul lor să vorbească cu animalele sau
cu plantele sau cu elementele in moduri mult mai avansate decât limbajul vorbit. De aceea in
incantaţiile lor ei se adresează Stelelor şi Pământului la fel ca oricarei fiinţe vii, iar pe ceilalţi
locuitori cu care imparţim acest spaţiu terestru, îi numesc Oamneni Pietre, Oameni Copaci,
Oameni cu Patru Picioare care toţi sunt fraţi şi egali întru existenţă cu Oamenii cu Două Picioare.
Pentru ei existenţa individuală sănătoasă e armonizarea cu Totul, cu întreaga Creaţie. Numai
atunci şi numai aşa se poate atinge Pacea, eliberarea de angoasa existenţială.

Dat fiind însă faptul că omul alb a fost, conform propriei credinţe „ alungat din Rai ”, s-a
vazut astfel nevoit în momente de criză existenţială, să gaseacă modalităţi de a reveni la esenţa
existenţei pentru a-şi satisface nevoia adancă de sens.

Numeroase mişcări şi filosofii au căutat de-a lungul vremii să explice existenţa omului şi
problemele care decurg din subiectivitatea şi constiinţa de sine a acestuia. Toate aceste filosofii
au fost adunate sub o umbrela generic numită filosofie existenţială.

Filosofia existenţială, practicată de multe personalităţi marcante ale secolelor XIX-XX,

face din existenţa umană obiectul ei fundamental, realizând că atingerea autenticităţii existenţei
omeneşti este dobândită de conştientizarea "situaţiilor-limită" (suferinţa, angoasă, moarte etc.).

Termenul de Filosofie existenţială a fost introdus de Fritz Heinemann in 1929 in cartea

sa „Neue Wege der Philosophie. Geist, Leben, Existenz” („Noi cai in Filosofie. Spirit, Viata,
Existenta”) pentru a descrie suma tuturor mişcărilor şi curentelor din filosofie, care au ca obiect
problema existenei umane.

Considerat părintele existenţialismului, Sören Kierkegaard (1813-1855) spune că

existenţa umană autentică este una separată de viaţa socială, strict individuală, trăire singulară.
Aruncat în lume, omul trăieşte viaţa speciei, a colectivităţii sau societăţii şi nu pe a sa proprie.
Existenţa autentică presupune raportarea sinelui la sine, afirmarea sa de sine insuşi. Nimeni nu
poate avea trairea altuia sau viaţa altuia, căci nu există indivizi identici.

Karl Jaspers (1883-1969) sustine că existenţa propriu-zisă nu se atinge pe calea

orientării către lume, ci prin iluminare. Aceasta este posibilă in situatii limită de viaţa (moarte,
suferintă, luptă, dragoste, culpa). Atunci se petrece un fel de salt datorat angoasei sau ingrijorării.
La Jaspers, constiinţa existenţei, obţinută prin iluminare, permite comunicarea ei şi
deci comuniunea cu alte existenţe.

Existenţialismul lui Jean Paul Sartre (1905-1980) urmareşte in mod special redarea

clipei de luciditate, a momentului existenţial, de trezire a Existenţei autentice din lume.
 Irvin Yalom (născut în 1931) susţine ca „stresul” omului contemporan se leagă de cele 4
daturi ale existenţei umane: inevitabilitatea morţii, libertatea si responsabilitatea ce decurge din
această libertate, izolarea existenţiala, şi lipsa de sens.

Analiza existenţială şi logoterapia defineşte o orientare psihoterapeutică ale cărei baze au

fost puse între anii 1926 şi 1933 de către neurologul şi psihiatrul vienez Viktor E. Frankl.
Aceasta orientare psihoterapeutică a fost definitivată în ultimele două decenii, ca o metodă de
psihoterapie de sine stătătoare, de către Societatea de Logoterapie şi Analiză Existenţială din
Viena, graţie contribuţiilor aduse în primul rând de către Alfried Langle.

Termenul de logoterapie își are originea în cuvântul grecesc logos care înseamnă sens,
așadar este, terapia prin găsirea sensului. Logoterapia își privește misiunea ca pe o datorie de a-l
îndruma pe pacient să-și descopere sensul din viața sa, făcându-l conștient pe acesta de ‘logos-ul’
ascuns al existenței sale. Orice analiză în procesul terapeutic încearcă să-l facă pe pacient
conștient de ceea ce se afla în realitate, în adâncul ființei sale.

Logoterapia a fost considerată a treia școală vieneză, după psihanaliza lui Freud și
psihologia individuală a lui Adler. Dacă la Freud regăsim voința de plăcere, iar la Adler este
vorba de voința de putere, la Victor Frankl este vorba despre voința de sens. Logoterapia, spre
deosebire de psihanaliză, se centrează mai degrabă asupra viitorului, fiind mai putin retrospectivă
și introspectivă. Logoterapia reprezintă totodată și o modalitate de educare pentru asumarea
responsabilității. Rolul logoterapeutului este acela de a extinde câmpul vizual al pacientului,
încât acesta să devină conștient de potențialul de care dispune. Pacientul trebuie să ajungă în mod
independent la sensul existenstenței personale. Mai mult decât atât, Frankl explică faptul că
această voință de sens, așa cum o numește el, reprezintă motivația de bază a omului, nefiind
o ,,raționalizare secundară a pornirilor sale instinctuale” (Frankl,1984).

De asemenea, voința de sens este capabilă să producă frustrare existenţială. Termenul de

existență se referă la trei aspecte: la existența însăși, adică modul specific de a fi al persoanei; la
sensul existenței; şi la strădania de a găsi un rost concret în viață, adică la voința de sens. Această
frustrare existențială poate determina la rândul ei nevroze. Victor Frankl a introdus termenul de
nevroze noogene, în opoziție cu termenul de nevroze psihogene. Nevrozele noogene își au
originea în dimensiunea neaologică, de la cuvântul grecesc noos, care înseamnă minte. Din acest
motiv, nevrozele noogene au nevoie de o terapie care să pornească dinspre mental, respectiv o
terapie axată pe factorul spiritual, în măsura în care ea sondează existența personal spirituală.
Aceste nevroze noogene nu se nasc din pulsiuni și instincte, ci din probleme existențiale.

Frankl dă exemplul unui caz, un pacient de-al său, un diplomat american care s-a
prezentat la cabinetul său din intenția de a continua tratamentul psihanalitic, pe care îl începuse
în urmă cu cinci ani. Întrebat de ce consideră că ar avea nevoie de psihanaliză și care este
motivul pentru care ar avea nevoie de ședințele psihanalitice, a reieșit că pacientul era
nemulțumit de cariera lui și i se părea extrem de dificil să se supună politicii externe americane.
Psihanalistul îi repetase de nenumărate ori că trebuia să se împace cu tatăl său, întrucât guvernul
Statelor Unite și superiorii săi nu erau altceva decât imagini ale tatălui, astfel că insatisfacția
generată de activitatea sa se datora urii pe care în mod inconștient o nutrea față de tatăl său. Pe
parcursul celor cinci ani, după cum explică Frankl, pacientul a fost tot mai mult îndemnat să
accepte interpretările tatălui lui, până când nu a mai fost capabil să vadă realitatea de simboluri și
sensuri. După câteva întâlniri, Frankl și-a dat seama că voința de sens a pacientului era
împiedicată din cauza vocației sale: omul dorea de fapt să se implice în alt gen de activitate.

În acest sens, logoterapia se deosebește de psihanaliză prin faptul că ea consideră omul

drept o ființă a cărei scop este de a-și atinge rostul și nu de a-și satisface pulsiunile și instinctele.
Omul are nevoie de tensiune, respectiv are nevoie de chemarea pe care i-o adresează un anumit
sens potențial care se vrea realizat. Frankl afirmă că omul are nevoie nu de homeostazie, ci
de ,,noodinamică”, adică de o dinamică existențială într-un câmp de tensiune polar, unde unul
dintre poli este reprezentat de sensul care trebuie împlinit, iar cel de-al doilea, de omul însuși
care trebuie să-l împlinească.

Logoterapia cunoaște cinci domenii de indicații. Astfel, ea este indicată ca terapie dinspre
logos, dinspre sens, în primul rând, în cazuri de nevroză noogenă, care s-a format printr-o
pierdere de sens. În cel de-al doilea domeniu de indicații, în cazul nevrozelor psihogene, în care
este implementată sub formă de dereflecție și intenție paradoxală, se răsfrânge ca tehnică
nespecifică, în măsura în care diversele modele reacționale patogene de a căror dizolvare se
îngrijește nu au nimic de-a face cu problematica sensului. În al treilea domeniu de indicații
încetează să mai fie terapie, din simplul motiv că în acest domeniu al ei de indicații nu are numai
în general de-a face cu suferințe somatofome, ci și în special cu boli somatice care sunt
incurabile, la care nu se mai poate pune decât problema de a-i da bolnavului în suferința lui,
posibilitatea găsirii unui sens și anume sub forma realizării unor valori atitudinale. În al patrulea
domeniu de indicații, logoterapia este confruntată cu fenomene sociogene ca sentimentul lipsei
de sens, sentimentul de vid existențial și vacuum existențial, deci numai cu fenomene asupra
cărora nu se poate aplica modelul medical, căci ele nu sunt patologice de la sine, oricât ar fi de
patogene. În al cincilea domeniu de indicații, logoterapia vizează îngrijirea omenească a celor
aflați în suferință. În acest domeniu este vorba despre prevenirea nevrozelor iatrogene.

Concluzii

Personal, dat fiind că eu insămi mă aflu pe o cale a descoperirii şi împlinirii sensului

propriu, am fost foarte încântată sa aflu ca există un domeniu al psihoterapiei care se ocupă cu
asta. La fel de incântată am fost şi când am aflat că bazele acestei forme de psihoterapie au fost
puse de un om care el insuşi a trecut printr-o perioada foarte dramatică dată fiind experienţa lui
ca prizonier în lagăr, precum şi experienţele morţilor tuturor celor apopiaţi cu excepţia unei
surori. Întotdeauna cei care vorbesc din experienţa proprie şi nu din filosofii îmi inspiră respect
pentru că doar în aceştia pot recunoaşte autenticitatea. De aceea recunosc şi respect valoarea
muncii depuse de Frankl, dar există un punct cu care nu sunt de acord şi anume acela ca omul îşi
poate gasi sensul doar în afara sa.

Pentru mine, cu cât merg mai adanc in sine cu atât totul devine mai clar. Înţelepţii
iluminati, cei care traiesc absolutul ca pe o realitate cotidiană, îndeamnă la auto-observare şi
introspecţie detaşată precum şi la meditaţie ca metode de relevare a sensului. Ashida Kim in
cartea sa „Ninja de Fier” spunea citând la rândul lui un astfel de înţelept iluminat că „Dacă vrei
să-ţi găseşti Maestrul, mergi pe urmele maestrului tău.” Tot astfel eu nu pot să merg decât pe
urmele celor care au atins ţelul la care aspir şi eu. Dar cum „fără mine nu se poate, dovadă că
sunt”(Nichita), cea mai importantă etapă este găsirea şi integrarea propriului maestrului interior.
Dealtfel un maestru autentic îţi arată exact asta – calea către propriul maestru interior. Pentru că
el şi-a transcens toate reflexiile, iţi poate oglindi cu claritate propria măiestrie (sau propria
imbecilitate ).
Bibliografie:

Revista de Psihoterapie Integrativă,Vol.1, No.1., Decembrie 2012

Webografie:

FILOSOFII CONTEMPORANE CU RELEVANŢĂ PSIHOLOGICĂ

http://www.rasfoiesc.com/educatie/psihologie/FILOSOFII-CONTEMPORANE-CU-
RELE18.php

Cărţi de Psihologie existenţială

https://iosifszenasi.com/carti-de-psihologie-existentiala.html