Contribuția lui Langle la dezvoltarea analizei existențiale

LÄNGLE Alfried n. 27 martie 1951, medic, psiholog şi psihoterapeut austriac, elev

şi continuator a lui V. Frankl, elaborează şi definitivează metoda de psihoterapie:
analiza existenţială, dezvoltând şi întregind d.p.v. metodologic deschiderea
psihoterapeutică realizată de Frankl sub numele de logoterapie.

Studiază în paralel medicina şi psihologia iniţial la „Universitatea din Innsbruck”

(1971-1973), studii pe care le continuă şi aprofundează ulterior la: „Università
Cattolica” din Roma (1974/75), „ Université Paul Sabatier” din Toulouse
(1975/76) şi în cele din urmă la „Universitatea din Viena” (1976 – 1981). Studii
încheiate cu două doctorate în medicină (1978) şi respectiv în psihologie (1981). În
perioada 1976 – 1983 se formează ca psihoterapeut la Prof. Frankl, formare la care
se adaugă calificări şi în alte orientări de psihoterapie precum: hipnoză, training
autogen, imaginaţie catatimă, terapie comortamentală şi psihologie abisală. Îşi
începe cariera profesională ca medic în serviciul social-psihiatric al oraşului Viena
(1981-1983) pentru ca ulterior să se dedice din ce în ce mai mult activităţii practice
ca psihoterapeut în paralel cu o prodigioasă activitate didactică şi de cercetare.

În 1983 întemeiază învăţământul de formare în analiză existenţială şi logoterapie în

colaborare cu „Institutul de logoterapie” – Viena (Dr.Eva Kozdera şi Dr.phil.
Gabriele Vesely-Frankl), învăţământ care continuă din 1985, când înfiinţează
Asociaţia de logoterapie şi analiză existenţială – „GLE” (al cărei preşedinte este şi
în prezent), în cadrul acestei noi instituţii profesionale. Lector universitar la
Institutul de psihologie al Universităţii din Viena (1984-1987), lector universitar la
facultatea de medicină din Viena – catedra de psihiatrie (1986-2000), lector
universitar la Institutul de psihologie al Universităţii din Innsbruck (1994-1999),
lector universitar la Clinica psihiatrică din Graz (1997-1998). Din 1995 membru al
International Board of Advisers al „American Journal of Psychotherapy”. Co-
fondator în 1997 al programului de studii avansate „Master of Advanced Studies”
(psihosomatică şi psihoterapie medicală) ce se desfăşoară în Schloβ Hofen, Lochau
/ Austria.

Este membru a numeroase societăţi ştiinţifice naţionale şi internaţionale:

Gesellschaft für Logotherapie und Existenzanalyse (GLE) – Viena,
Österreichischer Berufsverband für Psychotherapie (ÖBVP), European Association
of Psychotherapy (EAP), World Council of Psychotherapy (WCP), International
Federation of Psychotherapy (IFP) (Board of Advisors), International Society for
Existential Analytical Psychotherapy (ISEAP) (preşedinte), Membru al corpului
didactic al facultăţii de medicină al universităţii de stat Tucuman (Argentina),
precum şi membru de onoare al: Centro de Psicologia Existencial y Logoterapia
(Buenos Aires), Gesellschaft für Existenzanalytische Psychotherapie, secţiunea
Elveţia, Společnost pro Logoterapii a Existencialni Analýzu (Praga), Societatea de
analiză existenţială şi logoterapie (SAEL) – România.

În anul 2000 este distins cu titlul de Doctor honoris causa al Universităţii de

Medicină şi Farmacie din Timişoara (România) şi Visitante Ilustre al Facultăţii de
Medicină a Universităţii de Stat din Tucuman (Argentina) Publică peste 100 de
articole şi lucrări ştiinţifice în numeroase reviste de specialitate şi o serie de cărţi:
Wege zum Sinn. München: Piper (1985), Sinnvoll leben. Angewandte
Existenzanalyse. St.Pölten: NÖ Pressehaus (1988) – lucrare tradusă până în prezent
şi în limbile portugheză, croată şi maghiară, Entscheidung zum Sein. München:
Piper (1988), Süchtig sein. Entstehung, Formen und Behandlung von
Abhängigkeiten. Viena: WUV-Facultas (împreună cu Ch. Probst) (1997), Viktor
Frankl – ein Porträt. München: Piper (1998). Sinnspuren. Dem Leben Antwort
geben. St. Pölten: NÖ Pressehaus (2000), Existenzskala. Göttingen: Hogrefe
(împreună cu Ch. Orgler şi M. Kundi) (2000), Praxis der Personalen
Existenzanalyse. Viena: WUV-Facultas (2000).

Längle contribuie în mod fundamental la dezvoltarea psihoterapiei analitic –

existenţiale.

Prin intermediul dezvoltărilor teoretice şi metodologice pe care le propune, stadiul

de „completare” a psihologiei abisale, loc rezervat de V. Frankl pentru logoterapie,
este depăşit iar „analiza existenţială” devine, graţie tocmai acestor noi dezvoltări, o
psihoterapie de sine stătătoare (recunoscută astăzi ca atare de toate forurile
ştiinţifice de specialitate).

Acest lucru a devenit posibil în primul rând prin depăşirea modelului monadic al
abordării planului motivaţional. În baza observaţiilor empirice, Längle constată că
ceea ce-l dinamizează, îl pune în mişcare pe om, nu poate fi redus la o unică şi
ultimă motivaţie. Omul este motivat nu numai de voinţa întru plăcere (Freud), întru
putere (Adler), întru individuaţie (Jung) sau întru sens (Frankl) ci şi de fiecare
dintre acestea şi toate la un loc, într-o arhitectură bine stabilită.
 Prin teoria celor patru motivaţii fundamentale personal existenţiale Längle
dezvoltă ipoteza lui Frankl, realizând în acelaşi timp o nouă punte spre
psihodinamică şi astfel o modalitate de abordare practică a acesteia dintr-o
perspectivă existenţialist – fenomenologică.

Acest aport fenomenologic al analizei existenţiale a fost desăvârşit de Längle în

plan metodic prin elaborarea „analizei existenţiale personale” principala „tehnică”
de intervenţie a analizei existenţiale.

În felul acesta a fost depăşit şi deficitul metodologic de care pe bună dreptate a fost
acuzată logoterapia lui Frankl. Toate aceste noi dezvoltări la care s-au adăugat
elaborarea a o serie de tehnici specifice de intervenţie precum: analiza biografică,
găsirea poziţiei prsonale, etc. şi nu în ultimul rând lărgirea perspectivei
antropologice în care omul nu mai este văzut doar ca cel ce este chemat să
răspundă întrebărilor vieţii ci şi fundamental situalt într-un perpetu dublu dialog cu
sine şi cu lumea, cu universul său interior şi cu cel exterior, au dus în cele din urmă
la despărţirea de Frankl. Acesta se retrage din şcoală fără a combate, dar şi fără a-şi
da acordul pentru această nouă orientare.

Se poate spune, în felul acesta că Alfried Längle, prin cercetările şi contribuţiile

sale teoretice fundamentale este practic întemeietorul acestei noi şi moderne
orientări a psihoterapiei contemporane – analiza existenţială.

AE este o metodã psihoterapeuticã, aplicatã în special prin procese induse verbal.

Pe baza metodologiei şi perspectivei sale antropologice, ea poate fi definitã ca o
psihoterapie fenomenologic personalã, care are scop de a facilita persoanei o trăire
liberã (spiritual-emoţionalã), o atitudine autenticã şi responsabilã faţã de sine şi
faţã de lume. Ca atare, ea poate fi utilizatã în tulburări cu determinism psiho-social
(tulburări de adaptare şi relaţionare), tulburări psiho-somatice, precum şi în cazul
tulburărilor psihice ale trăirilor şi ale comportamentului.
Ţelul psihoterapiei analitic existenţiale este sã elibereze persoana de fixaţiile,
disarmoniile, stereotipiile şi traumatizările care îi influenţeazã trăirea şi
comportamentul. Procesul psihoterapeutic se produce prin analiza fenomenologicã
a vieţii emoţionale, înţeleasã ca centru al trăirilor.
Analiza biograficã şi însoţirea empaticã (din partea terapeutului), duc la o
înţelegere mai profună de sine şi la un acces mai larg la propria emotivitate. În
decursul terapiei pacientul/clientul va fi sprijinit sã adopte atitudini şi sã ia decizii,
care sã-i permită un acces liber la ţelurile, sarcinile şi valorile pe care le resimte ca
autentice şi personale.
AE vede în “orientarea spre lume” (intenţionalitate), un proces dinamic esenţial
fiinţei umane. În acest fel, persoana este sesizatã şi mobilizatã în capacitatea ei de
deschidere spre lume. Subiectul resimte aceasta ca pe un apel, apel adresat
“simţului” valorilor şi capacitãţii sale de a lua o atitudine. Pe aceastã bazã, de
responsabilitate şi decizie liberã, omul poate ajunge la împlinirea “existentei” sale
personale.
În centrul AE stã conceptul de existentã . Acesta presupune, o viaţã plinã de sens,
structuratã în libertate şi responsabilitate, în armonie cu lumea. Existenţa se
întemeiază pe capacitatea omului de a trece dincolo de sine şi a se orienta spre ceea
ce a descoperit şi recunoscut în sinea sa ca valoros. (“Auto-transcedere” după
Frankl). Acest concept al existenţei, presupune deci, cã omul poate trăii în acord
interior cu sine şi cu lumea.
Existenta umanã este văzuta de AE ca întemeiatã pe o indisolubilã şi inseparabilã
împletire cu universul trăit (Husserl). Relaţia cu lumea este văzuta ca o
intercondiţionare reciprocã, dar nu ca o dizolvare în lume, ci ca pe o autenticã
delimitare. Prin aceastã relaţie în dublu sens cu lumea, cu valorile ei, omul ajunge
sã se înţeleagã pe sine şi sã trăiască o viatã plinã de sens. Perspectiva
comportamentalã şi psihodinamicã este astfel practic inversatã: nu doar
condiţionãri şi forţe inconştiente îl împing pe om, ci şi “valorile din lume” îl atrag.
“Existenţa” presupune a trãi şi a modela aceste valori. Forţa motivaţionalã primarã
a omului, nevoia (trebuinţa) de sens, este mobilizatã de aceste valori.
Conform AE, omul nu poate fi “întreg” prin el însuşi, chiar dacã este sănătos şi
toate instinctele şi pulsiunile îi sunt satisfăcute. Omul ca “persoanã” are tendinţa de
a se autotranscede orientându-se spre lume (obiecte, oameni, sarcini), astfel
devenind posibilã împlinirea existenţialã. Acelaşi cadru conceptual poate fi regăsit
în conceptul lui Heidegger de: “a-fi-în-lume” (In-der-Welt-Sein), al lui Jaspers de
“comunicare” (Kommunikation) sau a lui Scheler de “afectare-prin-valoare”
(Werteaffektion). Aceste concepte de bazã ale filozofilor existenţialişti, se traduc
în viziunea lui Frankl prin “autotranscedere” (Selbst-Transzendenz) şi
“intenţionalitatea trăirii şi acţiunii umane” (Intentionalität menschlichen Erlebens
und Handelns). Fundalul filozofic existenţial, specific analizei existenţiale, îi atestã
“persoanei” capacitãţi fundamentale caracteristice, care în procesul terapeutic pot
fi abordate şi mobilizate. Netrãirea acestor capacitãţi fundamentale atrage după
sine “sentimentul de vid existenţial” care mai devreme sau mai târziu, duce la
suferinţã şi tulburări psihice. Aceste tulburări au rostul şi pot fi văzute ca
simptomatice pentru pericolul existenţial în care se aflã omul respectiv. Înţelegerea
nosologicã, în AE este întotdeauna raportatã la existenţã.
Dintre capacitãţile personale ,amintite mai sus, determinantã pentru împlinirea
existenţei este fundamentala deschidere a persoanei umane, şi legat de aceasta
capacitatea sa de dialog. În sens analitic existenţial, capacitatea de dialog nu se
reduce la dialogul verbal, ci presupune relaţia fundamentalã a omului cu lumea,
aceea de a-fi-întrebat si de a-da-rãspuns. Existã o interacţiune permanentã între
acţiunea “paticã” a lumii asupra persoanei şi intervenţia modelatoare a omului
asupra lumii.
AE se concentrează în primul rând, asupra “dialogului cu lumea” , pe care îl
iniţiazã, îl lãrgeşte sau îl menţine.
Rezultatul acestei orientării trebuie sã fie desluşirea şi înţelegerea “conţinutului”
(sensului), al “dialogului cu lumea” purtat de pacient. Înţelegerea existentei
omului, presupune înţelegerea legãturilor sale cu oamenii din jurul său, cu “lumea
sa”, iar “tratamentul” se poate face doar prin cunoaşterea şi utilizarea acestor
legãturi.

Bibliografie :

Frankl V. (1987) Logotherapie und Existenzanalyse. Texte

aus 5 Jahrzehnten. München: Piper

Frankl V. (1991) Der Wille zum Sinn. München: Piper

Längle A. (1988) Entscheidung zum Sein. München: Piper

Längle A. (1993) (Hg.) Wertbegegnung. Phänomene und

methodische Zugänge. Wien: GLE –

Tagungsbericht

Längle A. (1994) Existezanalyse und Logotherapie. In:

Stumm G., Wirth B. (Hg.) Psychotherapie

.Schulen und Methoden. Wien: Falter, 187-192