Unitatea de învăţare 12.

INCURSIUNI ÎN PSIHOLOGIA ROMÂNEASCĂ

Cuprins
1. Introducere ................................................................................................................ 107
2. Obiective ................................................................................................................... 107
3. Durată ........................................................................................................................ 107
4. Conţinutul
1. Întemeierea psihologiei în România ca ştiinţă experimentală ………………….. 108
2. Avântul psihologiei în România secolului al XX-lea …………………….……. 110

1.1. Introducere
Unitatea de învăţare 12 prezintă debuturile psihologiei româneşti ca ştiinţă
experimentală şi avântul înregistrat în perioada interbelică.

1.2. Obiective
După parcurgerea acestei unităţi de curs, studenţii vor fi capabili:
• să descrie principalele contribuţii ale gânditorilor români la întemeierea
şcolii naţionale de psihologie.

1.3. Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2 ore.

Întemeierea psihologiei în România ca ştiinţă experimentală

Procesul de constituire al unei psihologii ştiinţifice experimentale, detaşate de
filozofie este strâns legată de contribuţia marilor profesori de filozofie Vasile Conta, Titu
Maiorescu, Ştefan Michăilescu şi Constantin Leonardescu. Prin scrierile lor, au marcat
trecerea la studiul psihologiei ca disciplină independentă, accentuând importanţa abordării
experimentale a domeniului pentru a explica apariţia şi manifestarea faptelor psihice.
Psihologia experimentală în România s-a dezvoltat la Bucureşti şi Iaşi mai mult ca ştiinţă
experimentală decât ca ştiinţă generatoare de teorii speculative filosofice. În jurul anilor
1900, la relativ puţin timp după ce se impuseseră pe plan mondial, încep şi în România
studiile de psihologie experimentală. Principalii pionieri ai psihologiei româneşti sunt Eduard

107
Gruber, Nicolae Vaschide şi Constantin Rădulescu-Motru, urmaţi apoi de creatori de şcoală
precum Florian Ştefănescu şi Mihai Ralea.

Eduard Gruber (1861 - 1896)

Eduard Gruber s-a format ca psiholog sub influenţa sistemului de gândire a lui
Théodule Ribot care i-a fost profesor în 1886. A realizat primul său studiu de psihologie la
Universitatea din Iaşi în 1886, Audiţia colorată (sinestezia). Utilizând introspecţia, el
urmăreşte procesul de reactualizare în memorie a denumirii unei flori şi ajunge la concluzia
că în procesul reamintirii participă imagini vizuale, auditive şi motorii cu grade diferite de
conştientizare.
A lucrat în laboratorul de la Leipzig al lui W. Wundt în 1889, sub conducerea lui
Oswald Külpe. Şi-a susţinut doctoratul cu Wundt în 1893, având ca temă luminozitatea
specifică a culorilor; teza a fost foarte bine receptată. În 1889 a participat la al doilea congres
de psihologie experimentală de la Londra unde a prezentat o lucrare pe tema audiţiei colorate,
care de asemenea s-a bucurat de succes.
În 1893, Gruber deschide la Universitatea din Iaşi primul curs de psihologie
experimentală şi înfiinţează primul laborator de psihologie experimentală, care se număra
printre primele 10 din lume. Dotările laboratorului erau modeste, după cum reiese din
solicitările adresate Ministerului Învăţământului. Deşi a avut o perioadă scurtă de activitate,
Gruber a avut o activitate intensă care a cuprins studii de psihologia artei şi sinestezie,
comunicări de psihologie experimentală la congresele internaţionale, primul curs de
psihologie experimentală şi primul laborator de psihologie experimentală.

Nicolae Vaschide (1873 - 1907)

Nicolae Vaschide şi-a luat licenţa în psihologie în 1895 la Universitatea din Bucureşti
cu o teză despre senzaţiile vizuale. În acelaşi an a audiat prelegerile de psihologie
experimentală ale lui Alfred Binet, aflat în vizită la Bucureşti, care l-au influenţat mult.
Savantul francez îi oferă posibilitatea de a lucra în laboratoarele de la Sorbona. A rămas în
Franţa până la sfârşitul vieţii, survenit la abia 34 de ani şi a desfăşurat o prodigioasă activitate
ştiinţifică.
Vaschide este primul cercetător veritabil în domeniul psihologiei experimentale,
realizând studii şi cercetări metode de investigaţie a proceselor senzoriale împreună cu mari
psihologi din Franţa: Alfred Binet, Edouard Toulouse şi Henri Pieron. A construit aparate
necesare în studiile experimentale psihologice, precum dinamometre, ergografe cu resort,
esteziometre (Şchiopu, 1997). Elaborează metode de investigaţie experimentală a gusturilor şi
a mirosului, studiază influenţa muncii intelectuale şi fizice, a emoţiilor şi a altor procese
psihice asupra presiunii sanguine. Se apropie şi de fenomene mai dificil de studiat precum
somnul, semnificaţia viselor, telepatia.
A dedicat un eseu psihologiei mâinii, considerând că mâna defineşte fiinţa umană mai
mult decât orice alt organ al corpului. A subliniat relaţia dintre gândire şi motricitate pornind
de la mişcările involuntare care însoţesc gândurile. Astfel, Vaschide anticipează cercetările

108
care vor demonstra modificări de intensitate ale biocurenţilor de la nivel muscular în timpul
activităţii mentale. Pentru Vaschide, mâinile, alături de ochi, gură, faţă aduc informaţii
preţioase despre viaţa psihică, fiind un precursor al afirmării rolului expresivităţii nonverbale
sau limbajului corporal (Aniţei, 2007).
Studiind somnul şi visele, Vaschide interpretează visul ca o modalitate de disociere a
imaginilor reale provenite din starea de veghe şi care se înlănţuie într-o manieră particulară
datorită influenţelor de ordin emoţional. Vaschide apreciază că visele se asemănă cu
halucinaţiile şi de aceea cercetarea halucinaţiilor ar permite analogii experimentale cu visul.
Totodată, a făcut şi asumpţii originale referitoare la modul de lucru al memoriei în timpul
somnului, precum şi referitoare la activitatea propriu-zisă a psihicului în timpul somnului
(Aniţei, 2007).
În ciuda scurtei sale existenţe, Vaschide s-a impus ca un cercetător dedicat muncii
ştiinţifice, recunoscut în lumea europeană a psihologiei, preţuit de colegii săi francezi,
considerat chiar un corifeu al psihologiei experimentale franceze.

Constantin Rădulescu-Motru (1868 - 1957)

Filosof şi psiholog, C. Rădulescu-Motru a studiat la Bucureşti şi s-a specializat la

Paris timp de un an (Collège de France, Hautes Etudes), apoi a lucrat la München şi Leipzig
timp de trei ani cu W. Wundt, unde a obţinut titlul de doctor cu o exegeză a dezvoltării teoriei
lui Immanuel Kant asupra cauzalităţii în natură.
La Universitatea Bucureşti, a fost, între anii 1900-1941, profesor de istorie a
filosofiei, de estetică şi de psihologie. A fost membru al Academiei române şi preşedinte al
acesteia. A contribuit la instituţionalizarea psihologiei prin înfiinţarea de reviste dedicate
domeniului: Revista de psihologie experimentala si practica care a apărut numai în 1931,
Analele de psihologie, cu apariţii între 1934 şi 1943, Jurnalul de psihotehnică din 1937 până
în 1941. Prima carte de specialitate, Problemele psihologiei, este publicată în 1898.
În 1897 introduce primul curs de psihologie experimentală la Universitatea din
Bucureşti, iar în 1906 înfiinţează tot acolo primul laborator de psihologie experimentală. Abia
în 1929 laboratorul va funcţiona independent, printre figurile remarcabile care i-au sporit
faima numărându-se I.M. Nestor, Gheorghe Zapan, G. C.Bontila, C. Georgiade, C. Zahirnic,
adevăraţi experimentalişti.

109
 A considerat că psihologia este o ştiinţă exactă şi a subliniat relaţiile de
interdependenţă dintre fiziologie şi psihologie; a acordat un loc important factorilor sociali în
explicarea vieţii şi activităţii psihice, încurajând cercetările de laborator. A elaborat un sistem
explicativ al personalităţii, numit personalismul energetic în care valorifică ideea
energetismului sugerat de W. Oswald (Şchiopu, 1997).

2. Avântul psihologiei în România secolului al XX-lea

Florian Ştefănescu-Goangă (1881 – 1958)

După absolvirea Facultăţii de Filozofie şi Litere din Bucureşti, Florian Ştefănescu-
Goangă studiază între1908 şi 1911 la Leipzig cu W. Wundt şi îşi susţine teza de doctorat pe
tema tonalităţii afective a culorilor (clasificate de autor în culori excitatoare şi calmante)
(Experimentelle Untersuchungen zur Gefühlsbetonung der Farben). Teza sa a fost primită cu
interes de către comunitatea internaţională, fiind publicată în Germania (1911 şi 1964), Franţa
(1932), fosta URSS (1940) şi SUA (1972).
Din 1919, este profesor de psihologie la Universitatea din Cluj (căreia i-a fost şi rector
mai târziu), unde fondează Laboratorul de psihologie experimentală, transformat în 1922 în
Institutul de psihologie experimentală comparată şi aplicată. Laboratorul acestui institut a
fost mult timp cel mai bine dotat din România, graţie eforturilor sale de documentare în
Germania şi susţinerii financiare din partea statului în vederea înzestrării cu aparatură
modernă. În institutul condus de el se vor dezvolta noi secţii şi departamente dedicate ariilor
majore ale psihologiei. Îşi încurajează colaboratorii (Mihai Beniuc, Nicolae Mărgineanu,
Dimitrie Todoran) să se specializeze în universităţi renumite din Europa şi Statele Unite ale
Americii. În 1937 a devenit membru corespondent al Academiei Române.
A fost preocupat de dezvoltarea unor servicii de psihologie aplicată în transporturile
feroviare, armată, justiţie, penitenciare, asistenţă socială etc. Pentru îmbunătăţirea activităţii
educaţionale a făcut eforturi pentru introducerea în toate şcolile din România a fişei personale
de observaţie şi a examenelor psihologice pentru cunoaşterea individualităţii elevilor. În
perioada 1935 și 1940, a coordonat organizarea de cursuri de perfecționare pentru cadrele
didactice care desfășurau activități didactice cu copii cu diferite deficiențe
Preocupările sale au fost diverse, abordând atât teme din discipline mai aplicate ca
psihologia muncii, psihologia şcolară (ex. psihologia copilului; psihodiagnostic) şi psihologia
clinică (ex. deficienţa mintală; psihodiagnostic), cât şi teme legate de discipline fundamentale
(ex. psihologie socială). Nu doar teza de doctorat l-a făcut cunoscut lumii ştiinţifice
internaţionale. Spre exemplu, psihologul american Terman a adaptat în 1916 pe populaţia
americană testul psihologic Binet-Simon sub denumirea de testul Stanford-Binet. În 1937
acest test a fost din nou revizuit şi utilizat în SUA sub denumirea de „Scala Terman-Merrill“.
Florian Ştefănescu-Goangă a revizuit, completat şi adaptat în 1940 această variantă a testului
pentru populaţia românească şi a pus-o în aplicare. De asemenea, s-a ocupat de adaptarea şi
etalonarea de teste, chestionare şi fişe de observaţie necesare pentru studierea aptitudinilor şi
a personalităţii.

110
 A înființat și a condus Revista de psihologie, apărută la Cluj între 1938 şi 1949.
Opere principale: Selecţionarea capacităţilor şi orientarea profesională (1928),
Măsurarea inteligenţei (1940).

Mihai Ralea (1896 - 1964)

A fost licenţiat în filozofie şi litere la Bucureşti şi în drept la Iaşi, iar la Paris a obţinut
doctoratul în ştiinţe economice şi politice şi, respectiv, în litere. S-a afirmat ca psiholog,
filosof, estetician şi sociolog, contribuind la pregătirea unui număr însemnat de psihologi
între 1926 şi 1938, ca profesor la Universitatea din Iaşi, apoi la Universitatea din Bucureşti. A
susţinut cursuri de psihologie generală, psihologie socială şi psihologie comparată; a fost
preocupat, de asemenea, de psihologia personalităţii şi psihologie diferenţială. Concepţia
psihologică a lui Ralea este dominată de ideea raporturilor dintre psihic şi social.
O contribuţie marcantă la îmbogăţirea psihologiei o reprezintă analiza conceptului de
amânare(Zlate, 2000). Prin conduita amânării, prin întârzierea, suspendarea sau inhibarea
reacţiilor în faţă solicitărilor de mediu, actele psihice umane se diferenţiază fundamental de
cele animale şi, astfel omul îşi depăşeşte condiţia biologică. Această capacitate de reprimare a
impulsului spre acţiune constituie o formă eficientă de autocontrol, care îi permite omului
adaptarea socială. Amânarea nu este manifestarea unui instinct, ci rezultatul unei decizii
conştiente şi voluntare; graţie ei, omul îşi poate atinge realiza scopuri complexe şi îndepărtate
în timp, îşi construieşte actele morale, dezvoltă comportamente de economisire. Amânarea
este expresia autocontrolului, a capacităţii de a interveni în mediu, de a-i modifica structura şi
finalitatea prin acţiuni chibzuite, îndrăzneţe şi, uneori, riscante.
În studiul Psihologie şi viaţă (1938) analizează aplicaţiile psihologiei în domenii
variate precum organizarea ştiinţifică a muncii, orientarea şi selecţia profesională,
organizarea reclamei profesionale, pedagogie, medicină, justiţie. Mihai Ralea a abordat în
opera sa şi problemele psihologiei artei, psihologiei creaţiei şi ale receptării operei de artă.
Eforturile pentru instituţionalizarea psihologiei se concretizează în înfiinţarea
Institutului de Psihologie al Academiei Române în 1956, înfiinţarea Asociaţiei Psihologilor
din România al cărei preşedinte a fost până în 1964, fondarea Revistei de Psihologie în 1955.
Opere principale: Relaţiile dintre imagine şi gândire (1916), Formarea ideii de
personalitate – studiu de psihologie genetică (1924), Problema inconştientului (1925),
Psihologie şi viaţă (1938), Explicarea omului (1946), Istoria psihologiei (împreună cu C.I.
Botez, 1958), Schiţa unui sistem de psihologie (1964), Psihologie şi sociologie. Introducere
în psihologia socială (în colaborare cu Traian Herseni, 1966), Psihologia artei.

Bibliografie

Aniţei, M. (2007). Istoria psihologiei. Sibiu: Psihomedia.

Luca, M.R. (2003). Istoria psihologiei. Note de curs.
Şchiopu, U. (1997). Dicţionar de psihologie. Bucureşti: Ed. Babel.
Zlate, M. (2000). Introducere în psihologie. Iaşi: Polirom.

111