Unitatea de învăţare 8.

GESTALTISMUL

Cuprins
1. Introducere ................................................................................................................ 60
2. Obiective ................................................................................................................... 60
3. Durată ........................................................................................................................ 60
4. Conţinutul
4.1. Paradigma gestaltistă ……………………………………………………… 61
4.2. Etape în evoluţia psihologiei formei: Precursori ai psihologiei formei, Şcoala
de la Berlin, psihologia formei în SUA …………………………………….… 62
4.3. Perspectivă critică asupra gestaltismului ……………………………….. 71
5. Test de evaluare ......................................................................................................... 72

1.1. Introducere
Unitatea de învăţare 8 abordează problematica psihologiei formei, originile sale
în studiul percepţiei şi paradigma sa. Mutat din Europa pe continentul american,
Gestaltismul va cunoaşte, pe de o parte, dezvoltări în câmpul social, iar, pe de
alta, va pregăti, alături de cibernetică şi lucrările lui Piaget şi Chomsky, apariţia
cognitivismului.

1.2. Obiective
După parcurgerea acestei unităţi de curs, studenţii vor fi capabili:
• să evidenţieze contribuţiile precursorilor la dezvoltarea psihologiei
formei;
• să găsească exemple pentru a ilustra principiile gestaltismului;
• să găsească exemple pentru a ilustra legile percepţiei;
• să analizeze critic teoria gestaltistă

1.3. Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2 ore.

60
4.1. Paradigma gestaltistă

Gestaltismul (Gestaltteorie, Gestalt = formă) apare la începutul secolului al XX-lea, în

Austria şi Germania, ca o reacţie amplă împotriva asociaţionismului, care era considerat o
abordare atomistă a realităţii psihice, incapabilă să surprindă datele esenţiale ale procesului
adaptării organismului la mediu. Noul curent de gândire nu se limitează la domeniul
psihologic, ci este împărtăşit şi de filosofi, care îl consideră o nouă concepţie asupra lumii
(Weltanschauung). De altfel, însăşi noua psihologie, a formei, apare mai curând ca o mişcare,
decât ca o şcoală, fiind legată de criza culturală pe care o traversa Germania la acea epocă.
Primele cercetări datează de la sfârşitul secolului al XIX-lea, apoi şcoala se dezvoltă
puternic la Berlin în anii ’20, pentru a se muta în SUA în anii ’30, din cauza expansiunii
nazismului, unde cunoaşte o înflorire remarcabilă până recent, mai ales în domeniul
psihologiei sociale. Köhler şi Koffka înşişi emigrează în SUA, unde vor publica, în deceniile
3 şi 4, operele lor fundamentale. Gestaltismul devine o alternativă la behaviorism, pe atunci
dominant în universităţile americane. Mai mult, se vor produce chiar interferenţe între unii
comportamentalişti, precum Tolman, şi şcoala gestaltistă.
Se consideră că momentul apariţiei gestaltismului este anul 1910, când Wertheimer a
iniţiat experimentele asupra mişcării aparente. Ulterior, avându-i pe Köhler şi Koffka ca
subiecţi, a continuat cercetările în laboratorul Universităţii din Frankfurt (1912). Pe un suport
orizontal au fost plasate două becuri care se aprindeau alternativ, cu viteză din ce în ce mai
mare, până când subiecţii nu au mai văzut două surse distincte de lumină, ci o singură lumină
în mişcare. Mişcarea aparentă a fost numită de Wertheimer fenomenul phi. Asociaţioniştii
susţineau că percepţia mişcării se bazează pe percepţia iniţială a obiectului în mişcare şi a
diferitelor sale poziţii intermediare. Wertheimer a afirmat că această iluzie nu este urmarea
faptului că percepţiile sunt rezultatul însumării unor senzaţii, iar perceperea globală, a formei
mişcării este independentă de componentele elementare ale percepţiei.
Într-o variantă a experimentului, cu ajutorul tahistoscopului, erau proiectate imagini cu
viteze foarte mari, astfel că apărea senzaţia de mişcare, ca în cinematografie. Dacă într-o suită
de imagini se inserează o imagine intrusă, percepţia mişcării iniţiale nu este alterată.
Fenomenul phi se explică prin fuziunea imaginilor remanente care se produc la nivel cerebral.
Astfel, se confirmă prioritatea formei în percepţie şi la nivel vizual, similar cu structura
formală a melodiei (Lecadet şi Mehana, 2006, p. 158).
Concepţia Gestaltismului este înrudită cu ceea structuralistă, care înţelege faptele
psihice în funcţie de raporturile lor cu un întreg şi cu semnificaţia lor pentru complexul
funcţional al acestui întreg (Nicolas şi Ferrand, 2008, p. 112). Fiecare parte a întregului poate
fi înţeleasă numai în interdependenţele sale cu celelalte părţi şi cu întregul. Asocierea unor
elemente simple în ansambluri complexe, aşa cum propuseseră asociaţioniştii, nu poate
explica gândirea logică şi nici adaptarea comportamentului la o situaţie complet nouă. Ea
poate să explice doar fenomene simple cum sunt stereotipul dinamic, deprinderile, memoria
mecanică. Teoria gestaltistă poate fi rezumată în propoziţia „Întregul este mai mult decât

61
suma părţilor”. Kurt Koffka (1886-1941) defineşte psihologia ca „studiul comportamentului
în conexiunea sa cauzală cu câmpul psiho-social organizat” (Nicolas şi Ferrand, 2008, p. 116)
În articolul manifest Experimentelle Studien über das sehen von Bewegungen (Studii
experimentale asupra perceperii mişcării) publicat în revista Psychologische Forschung
(Cercetări psihologice) în 1921, Wertheimer enunţă poziţia de principiu a noului curent.
Gestaltismul propune o abordare a psihicului dintr-o perspectivă inversă asociaţionismului,
care definea atomist conştiinţa, reconstituind cu ajutorul legilor asociaţiei lanţul unităţilor ce o
compun – senzaţii, idei. Teoreticienii gestaltişti pornesc de la studierea globală a întregului
pentru a explica părţile, de la complexitate spre explicarea elementelor, de la percepţie spre
explicarea senzaţiilor.
Înţelegerea întregului implică modelarea (Gestaltung), adică constituirea unui model
mintal care să reproducă configuraţia fenomenului fizic, raporturile şi interdependenţele
existente între componentele sale. Prin studierea globală a formei ca întreg pot fi înţelese
relaţiile structurante ce există între părţi în interiorul acestei forme. Forma organizează
structurarea câmpului perceptiv. Exemplul cel mai bun la îndemână este imaginea perceptivă
vizuală, care conţine elemente în plus faţă de imaginea retiniană (tridimensionalitate),
elemente care reproduc configuraţia reală a obiectului, sau percepţia auditivă a melodiei
cântate de diferite instrumente.
Fenomenele de configurare sunt primare şi originare. Experienţa şi atenţia joacă un rol
secundar în percepţie:
- O figură compusă din două litere nu este văzută ca un compus al acestor litere, cum ar fi
natural pe baza experienţei, ci ca o figură specială supusă legii bunei configuraţii.
- Dacă atenţia ar juca un rol central în percepţie, în caz de oboseală, când atenţia scade, ar
trebui să percepem numai fragmente şi senzaţii izolate.
- Percepţiile cele mai bine organizate (configuraţiile tari) se impun de la sine, fără o
concentrare a atenţiei.
- Atenţia intervine mai ales în cazul configuraţiilor slabe, fiind îndreptată spre
surprinderea întregului (configuraţiei).

4.2. Etape în evoluţia psihologiei formei

Precursori ai psihologiei formei

Christian von Ehrenfels şi Şcoala austriacă de la Graz
Studiul percepţiei în domeniul muzical este emblematic pentru emergenţa şi
dezvoltarea psihologiei formei. Psihologii şi precursorii lor filosofi, mulţi cu o solidă cultură
muzicală, considerau că „muzica oferă un teren experimental fecund şi reprezintă o metaforă
a unităţii şi armoniei pe care ştiinţele o caută” (Lecadet şi Mehanna, 2006, p. 151).
La sfârşitul secolului al XIX-lea, precursori precum Christian von Ehrenfels susţineau
că, în orice act perceptiv, coexistă „calităţi sensibile” (albastru, înălţimea sunetului),

62
semnalizate prin senzaţii şi „calităţi ale formei” obiectului (pătrat, rotund, linia melodică). Ei
considerau că senzaţiile sunt pure abstracţii, însuşirile obiectului fiind „configurate“, adică
impunându-se împreună într-o „formă".
La audierea unei melodii, subiectul nu percepe o succesiune de note, de sunete
elementare izolate din a căror însumare apare linia melodică. Ceea ce se percepe este o
structură, o formă temporară, în care sunt organizate informaţiile furnizate de fiecare notă.
Chiar transpusă în altă tonalitate, melodia va fi recunoscută dacă relaţiile dintre note, adică
structura, se vor păstra. Percepţia este globală şi sintetică, înainte de a fi analitică.
Meinong susţine că în procesul de percepţie există două faze: prima fază, de acţiune a
stimulilor asupra analizatorilor generează senzaţia, a doua fază, de percepere a formei, adică
de construire a formei de către subiectul percepător. Întrebarea este de unde vin aceste calităţi
ale formei cărora nu le corespunde nici un stimul specific. Răspunsul lui Ehrenfels şi al
gânditorilor Şcolii de la Graz (Ernst Mach, Vittorio Benussi, Carl Strumf) constă în a admite
că forma este un produs al spiritului, de origine supra-fiziologică, care se adaugă senzaţiilor
elementare. Prin acest răspuns, este acceptat un cadru dualist pentru explicarea funcţionării
psihice, pe de o parte rezultatul experienţei imediate – senzaţiile, pe de altă parte natura
spirituală a producerii formei. Vittorio Benussi consideră că forma este generată în urma unei
operaţii mentale, a unei funcţii psihice sau a unei activităţi mentale care necesită timp şi efort
din partea subiectului percepător.
Psihologul danez Edgar Rubin, prin studiul asupra relaţiei formă – fond şi a relaţiei de
reversibilitate dintre ele, deschide calea investigării modului de organizare a câmpului
perceptiv de către psihologii formei. În desenele sale duble (1915), aceeaşi stimuli pot fi
organizaţi perceptiv astfel încât să fie văzute alternativ o vază sau două profiluri umane, în
funcţie de elementele considerate obiect al percepţiei sau fond perceptiv (fig. 1).

Imaginea din Imaginea din dreapta

stânga reprezintă poate fi a unei femei
o vază pe fond tinere sau a uneia
negru sau profilul foarte bătrâne, în
unui bărbat şi al funcţie de elementele
unei femei pe grafice pe cale le
fond alb. considerăm obiect şi,
respectiv, fond al
percepţiei

Fig. 1 Imagini duble

Şcoala de la Berlin va respinge această explicaţie şi va arăta că obiectul percepţiei nu

are două tipuri de calităţi, ci constituie un tot omogen şi uniform (Braunstein şi Pewzner,
2005, p. 174).

63
Şcoala de la Berlin
Cei mai importanţi trei reprezentanţi ai acestei şcoli sunt Max Wertheimer, Wolfgang
Köhler şi Kurt Koffka.
Domenii abordate de gestaltiştii Şcolii de la Berlin
a) percepţia, b) inteligenţa, c) filosofia fizicii şi a naturii

a) Legile organizării perceptive (Max Wertheimer şi Kurt Koffka)

Max Wertheimer (evreu de origine cehă) (1880 - 1943), elev al lui C. von Ehrenfels
Plecând de la constatarea că în perceperea stimulilor se produc grupări bazate pe
calităţi intrinseci ale formei, Wertheimer formulează în 1923 legea pregnanţei bunei forme.
Excitaţiile venite dinafară sunt receptate ca forme unitare, bine închegate. Orice bună formă
este pregnantă şi se impune subiectului ca atare sub acţiunea unor factori obiectivi
(configuraţia însuşirilor obiectului), la care se adaugă factorii subiectivi, preexistenţi
momentului percepţiei (atitudinea, starea de pregătire sau setul perceptiv, interesele şi
preocupările). Legea pregnanţei exprimă tendinţa indivizilor de a identifica cea mai bună
formă într-un câmp perceptiv, mai ales sub acţiunea stimulilor ambigui, când se impune o
alegere ca în cazul figurilor incomplete sau în detaşarea formei de fondul perceptiv
(Braunstein şi Pewzner, 2005, p. 176). Forma este construită în minte, plecând de la
elementele care o alcătuiesc; forma rezultă dintr-o activitate a spiritului.
Criteriile pregnanţei (după Kofka) (1886 - 1941):
- regularitatea
- simetria
- simplitatea
- inclusivitatea
- continuitatea
- unificarea
Ö pe baza lor se dezvoltă legi de organizare a câmpului, care explică segregarea formei de
fond.
Există două categorii de legi de organizare:
a) Legi intrinseci sau de constatare - ţin de organizarea obiectului-stimul.
b) Legi extrinseci obiectului - explică contribuţia specifică adusă de subiect în
organizarea câmpului perceptiv.
Legi intrinseci:
• Legea închiderii: există tendinţa de a completa contururile şi a ignora lacunele
dintr-un ansamblu de stimuli. Conturul subiectiv este un fenomen de percepere a
unei forme inexistente în plan fizic.

64
 Exemple

Percepem în imaginea din stânga trei cercuri negre şi un triunghi negru acoperite de un
triunghi alb, în cea din mijloc conturul unui cerc, iar în cea din dreapta conturul unui
pătrat.

• Legea continuităţii: formele cu contur continuu sunt mai bune, mai uşor
perceptibile decât cele cu contur discontinuu (ex. figurile Ishihara). De asemenea,
există tendinţa de a organiza stimulii în configuraţii continue.

Exemple

Figură Ishihara Cele două linii încrucişate Figura este percepută ca un

sunt mai uşor de distins cromozom, două linii curbe
decât cele patru cercuri încrucişate, şi nu ca un U
negre. deasupra unui ∩.

• Legea proximităţii: elementele învecinate sunt percepute ca părţi ale aceluiaşi

obiect. În cazul unui şir de figuri (cercuri) egal distanţate, dacă se creează condiţii
de proximitate / distanţare (cercurile sunt apropiate două câte două, unitatea şirului
se sparge, unitatea trece asupra grupelor (de câte două cercuri).

Exemple

Percepem trei şiruri de Percepem şase cercuri aşezate la întâmplare în stânga, iar
cercuri în stânga şi alte în dreapta şase cercuri care formează un triunghi.
două şiruri în dreapta.

65
 • Legea asemănării: elementele asemănătoare sunt percepute ca părţi ale aceluiaşi
întreg. În cazul aceluiaşi tip de figuri (bile), dacă intervalele se menţin, dar intervin
deosebiri de luminozitate, elementele se regrupează şi apar alte configuraţii.
Exemple

Percepem mai degrabă şiruri orizontale de cercuri albe şi negre (stânga) sau şiruri
de cercuri şi pătrate (dreapta), decât şiruri verticale de cercuri alternativ albe şi
negre sau de pătrate şi cercuri.

• Legea simetriei: figurile cu axe de simetrie sunt considerate „forme bune”.

Legi extrinseci:
• Legea montajului perceptiv: în cazul formelor slab structurate, pregătirea
subiectului pentru ceea ce urmează să perceapă îi ghidează fenomenul de închidere.
în sensul organizării sugerate de montaj („Vezi norul acela în forma de cămilă? ”)
• Legea lui G. Murphy: în urma experimentelor cu mohicani şi americani s-a
constatat preferinţa fiecărui grup pentru scene din mediul lor cultural. Percepţia este
interpretată prin prisma experienţei proprii (schemelor perceptive preexistente).

b) Studiul inteligenţei
Wolfgang Köhler (german evreu) (1887 - 1967)
- a realizat între 1913 şi 1920 experimente pe cimpanzei în staţiunea experimentală a
Academiei de Ştiinţe a Prusiei din insulele Teneriffe. A publicat cartea „Mintea
maimuţelor” în 1924; Sultan este cel mai cunoscut dintre cimpanzei.
- obiectivul: studiul percepţiei şi al inteligenţei cimpanzeilor;
- sarcina cimpanzeilor: rezolvarea unor probleme practice prin depăşirea unui obstacol: să
ajungă la hrana atârnată prea sus folosind diferite obiecte ca “instrumente” (mijloc)
- rezolvare = lăzi puse una peste alta când hrana este prea sus
= beţe legate unul în prelungirea celuilalt.
= descuierea unor cutii complicate
- condiţii = animalul trebuia să vadă toate „datele problemei” → înţelegea posibile
interdependente atunci când vedea ansamblul; rezolvarea problemei era posibilă graţie
restructurării datelor.

66
 - etape: încercări succesive, din care animalul învaţă, nu o selecţie automată de reacţii
aleatoare, aşa cum susţin behavioriştii; gestaltiştii afirmă că explicaţia învăţării în
termeni de încercare şi eroare este inadecvată.
- actul inteligent apare ca o intuiţie sau înţelegere imediată (einsicht, Köhler, 1917), prin
care animalul are o privire de ansamblu asupra situaţiei şi percepe configuraţia care i se
prezintă în realitate, văzând soluţia → fenomen de închidere a bunei forme.
- alţi psihologi precum Karl Bühler vorbiseră de „experienţa Aha!” (Aha Erlebnis).
- Se subliniază importanţa explorării în conduitele inteligente: maimuţa dă ocol grilajului
care o desparte de hrană, în timp ce găina priveşte de pe loc mâncarea. Conduita de
explorare îi permite maimuţei o viziune de ansamblu asupra tuturor datelor problemei şi
o restructurare a lor, care va permite apoi găsirea soluţiei.

Max Wertheimer consideră că şi oamenii acţionează similar în rezolvarea de probleme;

studenţii observaţi găseau brusc soluţia unei probleme matematice. Wertheimer consideră că
explicaţia constă în recentrarea asupra datelor problemei şi în modul în care subiecţii îşi
reprezintă problema.
Principala lucrare a lui Wertheimar apărută în 1945 în SUA după moartea sa este
Productive thinking (Gândirea productivă), în care făcea distincţie între două tipuri de
gândire. Gândirea reproductivă se dezvoltă prin exerciţii cu caracter repetitiv şi exersarea
unor acţiuni cunoscute, în timp ce gândirea productivă se dezvoltă pe baza unor idei şi
rezultate ale intuiţiei. Spre a exemplifica gândirea productivă, Wertheimer relatează cazul lui
Gauss, matematicianul care a descoperit distribuţia normală a caracteristicilor într-o populaţie.
Acesta a trebuit să rezolve la 6 ani problema de adunare 1 + 2 + … + 9 + 10. În mod
reproductiv, adunarea trebuia efectuată progresiv; Gauss însă a observat că adunând cele 5
perechi de numere egal depărtate de capetele şirului (1+10, 2+9, 3+8 …) obţine suma 11,
astfel că suma totală este 11 x 5 = 55 (Aniţei, 2009, p. 178).

c) Filosofia fizicii şi a naturii - Conceptul de câmp şi postulatul izomorfismului psihofizic

Kurt Lewin şi Wolfgang Köhler
În timp ce comportamentaliştii se reclamau ca avându-şi originea în ştiinţele exacte,
fără a fi însă foarte familiarizaţi cu acestea, gestaltiştii, deşi par să critice uneori abordarea
analitică şi cauzală tipică ştiinţei, sunt mult mai preocupaţi şi informaţi în domeniul ştiinţific.
Köhler îi fusese elev fizicianului Max Planck, iar Wertheimer era prieten cu Einstein. Köhler
insistă asupra importanţei studiilor sale de fizică asupra dezvoltării convingerii că realitatea
obiectivă nu există ca atare, ci că ea „depinde de anumite procese din organismul meu”.
Fizicianul Maxwell folosise în secolul al XIX-lea conceptul de câmp în domeniul
electromagnetismului, concept dezvoltat apoi de Einstein, care considera că fenomenele sunt
mai degrabă rezultatul unui câmp de forţe, decât al unor determinări strict cauzale.

67
 Gestaltiştii adoptă conceptul de câmp şi îl reinterpretează pentru a explica
determinările multiple ale comportamentului uman (Teoria câmpului - Lewin) şi raporturile
dintre procesele psihice şi procesele cerebrale pe care cele dintâi se sprijină (Izomorfismul
psihofizic - Köhler).

Kurt Lewin şi teoria câmpului

Kurt Lewin s-a născut în 1890 în Prusia, apoi familia sa s-a mutat la Berlin unde
tânărul Kurt a obţinut doctoratul în psihologie. În 1933, de teama nazismului, emigrează în
SUA şi îşi începe activitatea de cercetător la universitatea din Iowa. Atraşi de ideile sale
novatoare, mulţi psihologi preocupaţi de domeniul sociali i se alătură; printre aceştia se
numără Floyd Allport, Abraham Maslow, Ron Lippitt, Doc Cartwright, Leon Festinger, J.F.
French şi Alex Bavelas (Coghlan şi Brannick, 2003). Din 1944, până la moartea sa în 1947,
Lewin este membrul comunităţii academice de la Massachusetts Institute of Technology, unde
fondează în 1945 Centrul de cercetări asupra dinamicii grupului (Research Center for Group
Dynamics).
Teoria câmpului, numită şi Teoria topologică (topos, gr. = loc, spaţiu), iniţial limitată
la percepţie, a fost extinsă de Lewin la comportamentul uman. Câmpul (psihologic) este un
spaţiu de viaţă format din totalitatea elementelor (interne şi externe) care afectează la un
moment dat comportamentul unui individ (sau al unui grup): aceste elemente sunt variabile
psihologice – trebuinţe, motive, scopuri, percepţii, şi variabile externe - fizice şi sociale
(Braunstein şi Pewzner, 2005, p. 179).

⇒ Spaţiul de viaţă este constituit din două zone; una aparţinând persoanei, cealaltă
mediului.
⇒ Diferite regiuni pot fi separate de bariere (interdicţii, inhibiţii), au valenţe pozitive
şi negative, exercitând o forţă de atracţie (regiuni, scopuri) sau de respingere asupra
persoanei (tabuuri, inhibiţii).

68
 ⇒ Un comportament este determinat de repartizarea forţelor în ansamblul câmpului; el
poate fi modificat prin destabilizarea acestor forţe (vectori).

Exemple
Efectul de câmp (în percepţia vizuală) = impresie perceptivă rezultată din
interacţiunea proprietăţilor stimulilor aflaţi în câmpul vizual, prin inducţie
reciprocă rezultând iluziile perceptive. Exemple: iluzia Müller – Lyer (liniile cu
săgeţi inverse par de lungimi diferite).

Teoria câmpului a cunoscut o amplă dezvoltare în psihologia socială (teoria câmpului

social), dar şi în alte domenii (câmp de conştiinţă, câmp conceptual) etc. Între elementele
câmpului psihologic relaţiile sunt dinamice, de unde şi denumirea propusă pentru abordarea
care psihologia dinamică.
Ulterior, filosoful Ernst Cassirer valorificând ideea de relaţie între lumea interioară şi
cea exterioară subiectului, va critica în Substance et fonction disjuncţia tradiţională între
subiect şi obiect şi va deschide perspective pentru o psihologie a relaţiilor (Braunstein şi
Pewzner, 2005, p. 180).

Postulatul izomorfismului psihofizic (W. Köhler)

Câmpul este o distribuţie dinamică de energie între părţile care îl compun.
Postulat: există trei feluri de câmpuri în care poziţia relativă a elementelor este izomorfă:
⇒ câmp fizic - raporturile dintre elementele obiectelor (poziţie, mărime,
tridimensionalitate) care îl compun;
⇒ câmp cerebral - proiecţia influxurilor nervoase, produse de stimulările exercitate de
însuşirile obiectelor din câmpul fizic pe scoarţa cerebrală;
⇒ câmp perceptiv - imaginea perceptivă rezultată din decodificarea acestor influxuri.
Izomorfismul acestor trei câmpuri constă în faptul că imaginea perceptivă reproduce
topologia elementelor câmpului fizic şi nu simpla imagine retiniană.
Köhler: „Organizarea experienţială în spaţiu este întotdeauna structural identică cu
organizarea funcţională în distribuţia proceselor cerebrale de bază”. Această concepţie a fost
frecvent asimilată unei poziţii moniste, deoarece ea anulează distincţia dintre dinamica psihică
şi procesele cerebrale.

Psihologia formei în SUA

Kurt Lewin, ca şi mulţi alţi psihologi evrei ai epocii (printre care cei trei fondatori ai
gestaltismului), emigrează din Germania în SUA, unde deplasează centrul de interes şi
aplicabilitate a teoriei câmpului spre social şi politic, depărtându-se în bună măsură de

69
versiunea ortodoxă a gestaltismului. În concepţia lui K. Lewin, gestaltul este un sistem, ale
cărui părţi sunt astfel conectate, încât o schimbare într-o parte produce schimbări în toate
celelalte părţi. El extinde concepţia configuraţionistă de la percepţie la persoana în situaţie, la
grupuri, pentru a construi modele explicative ale interacţiunilor dinamice.
A abandonat postulatul izomorfismului şi a elaborat un model dinamic al câmpului
psihologic, abordând întâi conduitele individuale, apoi pe cele sociale, în care a integrat
reprezentările şi scopurile individului.
Lewin (Tucicov-Bogdan, 1981) identifică trei tipuri de situaţii conflictuale în care este
plasat individul: între două forţe pozitive de forţe sensibil egale, între două valenţe negative
echivalente ca intensitate, între o forţă pozitivă şi una negativă. La nivel intrapersonal, aceste
variante se concretizează în conflictul dintre două tendinţe de atracţie (care dintre cele două
posturi la fel de atractive ar trebui ales), două tendinţe de respingere (trebuie să alegi între
variante care au toate câte un neajuns) şi dintre o tendinţă de atracţie şi una de respingere (să-
ţi păstrezi actualul post, care este sigur, dar nu prea atractiv şi lipsit de perspective pentru
dezvoltarea carierei, sau să rişti să pleci pentru a găsi un post mai interesant, dar nesigur?). În
relaţiile interpersonale, între parteneri se stabilesc relaţii de apropiere-apropiere, de
apropiere-depărtare şi de evitare-evitare.
Demersurile sale ştiinţifice au fost preţuite în ţara care l-a adoptat, astfel că este numit
în 1945 directorul Centrului de Cercetare pentru Dinamica Grupurilor (Research Center for
Group Dynamics) de la celebrul Massachusetts Institute of Technology.
Gestaltiştii refugiaţi în SUA începând cu 1933 au avut o influenţă majoră asupra
psihologiei americane, ideile lor găsind ecou mai ales în lucrările lui Tolman, care opunea
elementarismului din behaviorismul watsonian o concepţie molară. El considera
comportamentul diferit de suma compuşilor săi şi având proprietăţi precum intenţionalitatea.
Când se vor adăuga rezultatele lui Piaget, ale lui Chomsky, ale ciberneticienilor, lucrările
gestaltiştilor despre activitatea intelectuală vor constitui un punct de ancorare teoretică a
noului curent – cognitivismul (Parot şi Richelle, 1995, p. 125).

Continuatorii gestaltismului
Chiar dacă studiile lui Köhler sunt celebre, principalul obiect de studiu al gestaltiştilor
nu au fost animalele, ci oamenii. Karl Dunker (1903 – 1940) propune conceptul de fixitate
funcţională definită ca incapacitatea indivizilor a restructura datele problemei este numită de
gestaltişti fixitate funcţională (opusul ei este flexibilitatea).

Exemplu
Experimentul lui Karl Duncker (1945)
Situaţia A: subiecţii primesc cutii cu lumânări, cu pioneze şi cu chibrituri;
Situaţia B: subiecţii primesc cutii goale, lumânări, pioneze şi chibrituri;
Sarcina este să fixeze o lumânarea pe perete astfel încât să nu curgă ceară pe jos.
Subiecţii din situaţia A încearcă să fixeze lumânarea pe perete cu pioneze, cei din

70
 situaţia B fixează cutia pe perete ca suport pentru lumânare.
Situaţia A diferă de B prin tipul de structură asociat cutiei: conţinător (situaţia A)
sau suport (situaţia B). A trece de la o structură la alta este echivalent cu a efectua
o restructurare a informaţiilor. Această trecere este dificilă deoarece, în mod
similar cu pregnanţa perceptivă, există o pregnanţă funcţională: obiectul şi
utilizarea sa obişnuită formează un tot.

Numai pentru pasionaţi...

Încercaţi să uniţi cele 9 puncte de mai jos folosind doar patru linii, fără a ridica
creionul de pe hârtie.
● ● ●
● ● ●
● ● ●
Analizaţi ce v-a împiedicat să găsiţi soluţia mai repede.

4.3. Perspectiva critică asupra gestaltismului

Pentru Gestaltişti, obiectul psihologiei este studiul experienţei imediate a întregului

organism. Gestaltiştii - cognitivişti „avant la lettre” - au început studiul experienţei imediate la
nivelul proceselor de recepţie a informaţiei, pentru a extinde apoi acest concept de gestalt la
celelalte componente ale proceselor de cunoaştere (gândire, rezolvare de probleme,
creativitate), la personalitate în ansamblul sau (G. W. Allport) sau la structuri afective şi
voliţionale.
Piaget şi Chomsky pot fi asimilaţi şi la curentul gestaltist, în măsura în care au văzut
în „structurile generative” configuraţii mintale care se formează unele din altele, într-o
interacţiune dinamică.

• Contribuţii
- concepte rămase sau dezvoltate în psihologie: forma / fond, câmp, organizare perceptivă,
organizare, intuiţie, gândire productivă.
- contestarea abordării mecaniciste şi reducţioniste în psihologie. Gestaltistii s-au opus
abordărilor elementariste ale reprezentanţilor psihologiei conştiinţei (Wundt şi Titchener);
- în domeniul memoriei, s-a demonstrat că învăţarea nu se realizează în mod pasiv, aşa cum
afirmau behavioriştii, persoana care învaţă având un rol activ în reorganizarea şi
restructurarea materialului de memorat;
- ajunşi în SUA, gestaltiştii au continuat tradiţia mentalistă opusă abordării behavioriste;
- abordare de tip structuralist care va pregăti apariţia cognitivismului.

71
 Teoriile gestaltiste au generat studii experimentale atât în domeniul percepţiei, cât mai
ales în cel al rezolvării de probleme. Pe baza gestaltismului au fost dezvoltate ramuri ale
psihoterapiei – gestalttherapy.

• Limite:
- grup eterogen de teorii, care nu s-au asamblat într-o teorie integrativă;
- nu toate conceptele sunt bine definite;
- conceptul de „întregul este mai mult decât suma părţilor” (1+1 nu este egal cu 2) a fost
confirmat abia după dezvoltarea ciberneticii şi a teoriei generale a sistemelor (structuri
ierarhizate, cu autoreglare, comandă şi control);
Transpunerea prin simplă analogie a modelului câmpului fizic la nivel psihic afirmă
organizarea percepţiilor şi amintirilor în mod autonom, fără implicarea şi intervenţia
organizatoare a subiectului uman. Astfel, „nu raţiunea descrie legile universului, ci există o
armonie naturală între raţiune şi univers deoarece amândouă sunt guvernate de aceeaşi legi
generale de organizare” (Mariné şi Escribe, 1998, p. 115).

5. Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Prezentaţi critic contribuţia şcolii austriece la formularea principiilor

gestaltismului.
2. Folosind cuvintele proprii, descrieţi fenomenul phi şi importanţa sa pentru
dezvoltarea psihologiei formei.
3. Enumeraţi legile organizării câmpului perceptiv.
4. Identificaţi trei situaţii din experienţa personală în care puteţi explica
percepţiile avute prin acţiunea unei legi intrinseci sau extrinseci a organizării
câmpului perceptiv.
5. Comentaţi afirmaţia lui Köhler: „Organizarea experienţială în spaţiu este
întotdeauna structural identică cu organizarea funcţională în distribuţia
proceselor cerebrale de bază”.
6. Realizaţi o evaluare critică a curentului gestaltist, prezentând contribuţiile sale
la dezvoltarea psihologiei, dar şi limitele sale.

Bibliografie
Braunstein, J.-F., Pewzner, E. (2005). Histoire de la psychologie. Paris: Armand Colin.
Coghlan, D., Brannick, T. (2003). Kurt Lewin: the „practical theorist” for the 21st century.
Irish Journal of Management, 24(2), 31-37. Retrieved from ABI-INFORM Global, doi:
650633441.
Nicolas, S., Ferrand, L. (2008). Histoire de la psychologie scientifique. Bruxelles: De Boeck.
Lecadet, C., Mehanna, M. (2006). Histoire de la psychologie. Paris: Belin.

72
Luca, M.R. (2003). Istoria psihologiei. Note de curs.
Mariné, C., Escribe, C. (1998). Histoire de la psychologie générale. Paris: In Press Editions.
Parot, F., Richelle, M. (1995). Introducere în psihologie. Bucureşti: Humanitas.
Brace & Company.
Tucicov-Bogdan, A. (coord.) Dicţionar de psihologie socială. Bucureşti
Viney, W. (1993). A history of psychology. Boston: Allyn and Bacon.

73