Universitatea Transilvania

Facultatea de Psihologie și Științele Educației

PSIHOPEDAGOGIA
DEFICIENTULUI MINTAL
Suport de curs

Simona Grigorescu

Brașov, 2019

1
 Deficiența mintală/Întârzierea mintală

Deficienţa mintală reprezintă un complex de manifestări eterogene sub aspectul

cauzelor, gradelor sau a complicaţiilor. Trăsătura comună este reprezentată de incapacitatea
de a desfăşura activităţi ce implică operaţii ale gândirii, de către indivizii de aceeaşi vârstă.
Acest lucru se datorează faptului că funcţiile psihice (în special cognitive) se dezvoltă într-un
ritm încetinit şi rămân la un nivel scăzut faţă de cel al indivizilor normali de aceeaşi vârstă.
În ultimele decenii, progresele în cercetarea genetică, în neuro-biologie cât și
modificările în atitudinea terapeutică au adus schimbări majore în înțelegerea și cunoașterea
deficiențelor mintale (întârzieri mintale). Aceste descoperiri medicale au permis identificarea
etiologiei unui număr din ce în ce mai mare de sindroame genetice la care se asociază
întârzierea mintală.
Progrese semnificative s-au obținut prin programe educaționale chiar și în cazul
subiecților cu tulburări cognitive severe. Integrarea în comunitate a acestor copii a adus mari
îmbunătățiri în calitatea vieții lor, crescându-le rolul adaptativ și experiența de viață.

I. TERMINOLOGIE ȘI DEFINIȚIE

Deoarece diagnosticul de întârziere mintală este privit adesea ca un stigmat, de-

alungul timpului s-au depus eforturi substanțiale pentru modificarea semnificației sociale și
au fost formulate mai multe definiții.
 În secolul XVIII, se utiliza termenul de ”Idiotisme”. Concomitent se utiliza și
termenul de ”Cretinism” folosit astăzi numai pentru hipotiroidism;
 Autorii francezi au folosit termenii de ”Arrieration Mentale”, ”Oligophrenie”,
iar în prezent preferă ”Deficience Mentale”;
 În anul 1846, E. Seguin a definit gradele deficienței: ,,idiot” ,,imbecil’’,
,,înapoiat’’ sau ,,întârziat mental’’-
 Termenul de ,,Oligofrenie a fost introdus de E. Kraepelin;
 ,,Encefalopatia infantilă se referă la sechelele neurologice și psihiatrice
consecutive unei afectări a creierului copilului – Brissaud & Souques;
 Sindromul de ax cerebro-organic și psihic se referă la întârzierile în
coordonarea motorie și în integrarea senzorială – G. Gollnitz (1953);

2
  Maturopații – orice boală care tulbură dezvoltarea funcțiilor sistemului nervos
determinând modificări comportamentale – C. Lamote (1971);
 În DSM IV-TR, cât și în ICD 10 se folosește termenul de ”Mental
Retardation”;
În țara noastră se preferă traducerea ”Întârziere mintală” deși sunt părinți sau
psihologi care utilizează termenul de Retardare.
 Definiția ”American Association on Intellectual and Develop
mental Disability (AAIDD)” și încorporată în în DSM IV-TR, citată de Kaplan în
2007 (și citată și în ediția din 2015):
„Retardarea mintală se referă la prezența unei limitări substanțiale a funcțiilor
neuropsihice. Se caracterizează printr-o scădere semnificativă a intelectului însoțită de
reducerea abilităților adaptative în două sau mai multe din următoarele domenii:
comunicare, autoîngrijire, conviețuire în familie, abilități sociale, activități de comunitate,
sănătate, școlarizare, petrecerea timpului liber, profesie. Retardarea mintală se manifestă
înainte de 18 ani”.
DSM-5 nu include decât parțial definiția de mai sus și aduce o nouă abordare a
cadului de definire: Dizabilitatea Intelectuală (Tulburarea de Dezvoltare Intelectuală)
reprezintă o tulburare cu debut în timpul perioadei de dezvoltare, ce include atât deficit
intelectual, cât și deficite în funcționarea adaptativă în domeniile conceptual, social și practic
(48).
În DSM-5 nivelurile de severitate a dizabilității intelectuale sunt stabilite pe baza
funcționării adaptative și nu pe scorurile QI. Această schimbare de accent față de edițiile
anterioare a fost adoptată de DSM deoarece funcționarea adaptativă determină nivelul de
suport necesar.
În plus, scorurile QI sunt mai puțin importante în evaluare, cu cât ele se plasează la
niveluri inferioare. Stabilirea nivelului de severitate a dizabilității intelectuale conform DSM-
5 include evaluarea funcționării într-un domeniu conceptual (de exemplu abilități academice),
un domeniu social (de exemplu relațiile cu ceilalți) și un domeniu practic (cum ar fi igiena
personală) (48). O modificare importantă față de DSM-IV-TR o reprezintă și eliminarea
limitei de vârstă de 18 ani pentru debutul deficitului intelectual și adaptativ și înlocuirea ei cu
întreaga perioadă de dezvoltare.

3
 În ICD 10, Retardarea mintală este definită prin „incompleta dezvoltare a inteligenței
caracterizată prin deficit al abilităților cognitive, de comunicare, motorii și sociale, proces
apărut în cursul perioadei de dezvoltare”.
La noi în țară s-a preferat multă vreme termenul de Întârzieri Mintale, dat fiind
polimorfismul lor etiologic și clinic.
Din punct de vedere al terminologiei, adepţii sistemului integrat postulează ideea
renunţării la clasificarea rigidă şi stigmatizantă pe grupe de handicap a elevilor, înlocuind-o
cu sintagma „copii cu cerinţe educaţionale speciale, (CES)”, considerată ca având implicaţii
psihopedagogice mai nuanţate.
„Cerinţe educative speciale exprimă o tendinţă fundamentală a unor copii de a li se
acorda o atenţie şi o asistenţă educativă suplimentară, fără de care nu se poate vorbi în mod
efectiv de egalizarea şanselor de acces, participarea şcolară şi socială”. Această sintagmă
desemnează un „continuum al problemelor speciale de educaţie, cu referire la un registru larg
de tulburări care se întinde de la deficienţele profunde la tulburările uşoare de învăţare” (Doru
Vlad Popovici).
Din categoria copiilor cu C.E.S. fac parte atât copii cu deficienţe propriu-zise – la care
cerinţele speciale sunt multiple, inclusiv educative – cât şi copii fără deficienţe, dar care
prezintă manifestări stabile de inadaptare la exigenţele şcolii. Pentru a realiza o temeinică
intervenţie educativ - recuperativă este necesară o 49 cunoaştere sistematică a
particularităţilor dezvoltării şi a capacităţilor de învăţare de care ei dispun
Aprecierea dezvoltării intelectuale și deci și diagnosticul ÎM se face în prezent prin
determinarea coeficientului de inteligență (QI) și aprecierea funcțiilor adaptative.

Funcționarea adaptativă
- se referă la cât de eficient face față individul și cât de bine îndeplinește el
standardele de independență personală, expectate de la persoanele din grupul de vârstă
corespunzătoare;
- este influențată de diverși factori: educația, motivația, personalitatea, tulburările
mentale și condițiile medicale care pot /nu coexista cu ÎM.

4
 II. EPIDEMIOLOGIE

Datele variază foarte mult, dat fiind heterogenitatea etiologiei și terminologiei

diagnostice, cât și datorită criteriilor diferite de evaluare (în unele studii a fost evaluată
funcția adaptativă, în altele numai cea cognitivă sau ambele).
Prevalența diferă după:
 Grupa de vârstă abordată;
 Sex/gen;
 Statutul socio-economic;
 Localizarea geografică.
Stewart Einfeld și Eric Emerson, citați de M. Rutter în 2008, arată că în ultimii 50 de
ani prevalența și incidența tulburărilor mintale în general a fost afectată de modificări ale
definițiilor tulburărilor, ale criteriilor de diagnostic, de creșterea nivelului de îngrijire
medicală, de îmbunătățirea atitudinii populației față de bolile psihice și datorită noilor
mijloace de tratament (1491).
După DSM IV-TR:
 ÎM ușoară apare cel mai frecvent (85% din totalul cazurilor de ÎM);
 ÎM moderată reprezintă 10% din cazurile cu ÎM;
 ÎM severă reprezintă 3-4%;
 ÎM profundă reprezintă 1-2 %.
După alți autori ÎM ușoară apare în 75-90% din toate cazurile de ÎM, iar ÎM moderată,
severă și profundă în aproximativ 10-25% din toate cazurile de ÎM.
Într-o revizuire a studiilor de epidemiologie din SUA și Europa prevalența ÎM la copii
și adolescenți este de 2%. După unii autori prevalența ÎM este de 2-3 %în populația
generală.
Persoanele cu Întârziere Mintală pot avea asociate:
 Tulburări de auz în 10% din cazuri;
 Crize convulsive în 33% din cazuri;
 Paralizie cerebrală (encefalopatie cronică infantilă) în 30-60% din cazuri;
 Tulburări de conduită, irascibilitate, crize de afect, opoziționism etc.
 Tulburări pervazive de dezvoltare.


5
 III. ETIOLOGIE
Identificarea etiologiei Întârzierilor Mintale este considerată de unii autori ca un
„exercițiu academic” care va permite ulterior în unele cazuri măsuri de prevenție și tratament
cu efect benefic.
Se consideră că etiologia poate fi identificată la:
 80% din cazurile cu Întârziere Mintală Severă;
 50% din cazurile cu Întârziere Mintală Ușoară;
 25-30% din cazurile cu Intelect Liminar.
Etiologia ÎM este multifactorială fiind implicați factori de mediu și genetici. Din
nefericire în aproximativ 30-50% din cazuri etiologia nu este clar stabilită.
Unele persoane prezintă malformații congenitale ale sistemului nervos central, la
altele, factori care au acționat în perioade critice ale dezvoltării SNC au determinat modificări
la nivelul acestuia.
Deși etiologia este necunoscută în aproximativ 50% din cazurile de ÎM, o
anomalie cromozomială poate fi identificată la peste ¼ din persoanele afectate.
Clasificarea acestor factori etiologici se poate face după mai multe criterii.
A. Factorii care au acționat prenatal:
1. Anomalii genetice (4-28%):
 Aberații cromozomiale: Sd. Down;
 Mutații monogenice: Sindromul X fragil (este a 2-a cauză a ÎM după sindromul
Down), Scleroza tuberoasă, Fenilcetonuria;
 Afectare multifactorială: Întârzierea mintală familială;
 Microdeleții: Sindroamele Prader-Willi, Williams, Angelman.
2. Malformații congenitale (7-17%):
 Malformații ale sistemului nervos central: defecte ale tubului neural;
 Sindroame cu malformații multiple: Sindromul Cornelia de Lange.
3. Expunerea mamei (5-13%):
 Infecții congenitale: HIV, SIDA, sifilis, rubeolă, toxoplasmoză, herpes, v.
Citomegalic, v. Gripal;
 Anomalii gestaționale:
o Placentă (placenta previa);
o Ale circulației feto-placentare;
o Boli și malnutriție maternă;
6
  Alți agenți teratogeni:
o Radiații inaparente, traume psihice;
o Droguri, medicamente;
o Alcool, carențe nutriționale;
o Deficit hormonal: hipotiroidism.
B. Factorii care au acționat perinatal (2-10%)
 Probleme la naștere datorate calității gestației, travaliului sau de altă natură;
 Hipoxie/asfixie datorată: sarcinii cu termen depășit, nașterii precipitate, nașterii
distocice, circularei de cordon, manevrelor obstetricale;
 Prematuritatea;
 Icterul nuclear: incompatibilitatea de Rh și ABO netratate;
 Hemoragia cerebrală;
 Infecții la naștere.
C. Factorii care au acționat postnatal (3-12%)
 Infecții (meningite, encefalite);
 Tumori cerebrale;
 Traumatisme craniene severe;
 Intoxicații cu nitriți, cu plumb;
 Alte boli somatice care determină afectarea cerebrală: Insuficiența respiratorie
severă, Sindromul de deshidratare, Dezechilibrele hidro-electrolitice severe,
Carențele nutriționale prelungite și severe;
 Probleme psihosociale care determină modificări în buna îngrijire a nou-
născutului.
D. Factori de mediu și factori socio-culturali
Rolul exercițiului senzorial și intelectual în dezvoltarea aptitudinilor mintale ale
copilului este deja cunoscut prin observații efectuate încă din 1850 de Gaspar Itard, în 1946
de Spitz, apoi în 1969 de Bawlby și dovedite astăzi de studii de neurobiologie, pentru care
Rita Levi Montalcini a primit premiul Nobel.
E. Cauze necunoscute (30-50%).

7
 IV. CRITERII DE DIAGNOSTIC

Criteriile de diagnostic pentru ÎM sunt:

 coeficientul de inteligență (QI);
 stabilirea vârstei mintale (vârsta nivelului dezvoltării psihice indiferent de vârsta
calendaristică);
 nivelul dezvoltării limbajului (capacitatea sau incapacitatea însușirii limbajului
scris, citit și vorbit);
 nivelul de autonomie socială și autoconducere pe care-l atinge subiectul (raportat la
normalul corespunzător vârstei cronologice).

DSM IV-TR: criterii de diagnostic ICD 10: criterii de diagnostic

Retardarea mintală Întârzierea mintală (F70-F79)
A.Funcționarea intelectuală semnificativ • Oprirea sau incompleta dezvoltare a
sub medie: un QI de aproximativ 70 sau sub funcției mintale;
la un test administrat individual (pentru copii • Alterarea capacităților cognitive, sociale, de
judecata clinică a unei funcționări intelectuale limbaj sau motricitate;
semnificativ submedii este suficientă). • Afectarea s-a produs pe parcursul
B.Deficite sau deteriorări concomitente în perioadei de dezvoltare;
activitatea adaptativă prezentă (adică, • Tulburarea se poate însoți de alte suferințe
eficiența persoanei în satisfacerea fizice, psihice sau poate apărea separat;
standardelor expectate la vârsta sa de grupul • Identificarea gradului de severitate a
său cultural) în cel puțin două din următoa- deficienței de comportament:
rele domenii: comunicare, autoîngrijire, viață o deficit de comportament absent sau
de familie, aptitudini sociale/ interpersonale, minim;
folosirea resurselor comunitare, autocondu- o modificare semnificativă de
cere, școlarizare, profesie, petrecerea timpului comportament, care necesită tratament
liber, sănătate și siguranță. sau supraveghere;
C.Debut înainte de 18 ani. o alte tulburări de comportament.
Codificarea se bazează pe gradul de severitate F70: Întârziere Mintală Ușoară: QI 50-69:
al ÎM care reflectă nivelul de deteriorare • la adult vârsta mintală de 9-12 ani;
intelectuală: • alte denumiri:
• ÎM ușoară: QI de la 50-55 până la 70; o Arierație Mentală Ușoară;
8
• ÎM moderată: QI de la 35-40 până la 50-
55;
• ÎM severă: QI de la 20-25 până la 35-40;
• ÎM profundă: QI sub 20-25;
• ÎM de severitate neprecizată: când există 
prezumția fermă de ÎM, dar gradul de
inteligență nu poate fi apreciat cu testele
standardizate.
o Debilitate Mintală;
o Deficiență Mintală Ușoară;
F71: Întârziere Mintală Medie: QI 35-49:
 la adult vârsta mintală de 6-9 ani;
alte denumiri:
o Deficiență Intelectuală medie;
o Imbecilitate;
F72: Întârziere Mintală Severă: QI 20-34:
 la adult vârsta mintală de 3-6 ani;
 alte denumiri:
o Deficiență intelectuală severă;
F73: Întârziere Mintală Profundă: QI sub
20
 vârsta mintală sub 3 ani;
 alte denumiri:
o Deficiență Intelectuală Profundă;
o Idioție;
F78: Alte forme de Întârziere Mintală;
F79: Întârzierea Mintală fără precizare.

V. DESCRIERE CLINICĂ

Fiecare dintre aceste entități are câteva caracteristici clinice specifice, care ajută la
orientarea terapeutică. Examenul psihometric cu determinarea QI-ului ajută la încadrarea într-
una dintre categorii, urmând apoi examinarea și observarea clinică a comportamentului
copilului cu ÎM. Uneori, chiar dacă QI este sub 80, prezența abilităților sociale interzice
formularea diagnosticului de ÎM.

9
 A. DEFICIENȚA MINTALĂ UȘOARĂ
 QI între 50-69;
 vârsta mintală la subiectul devenit adult este similară cu cea a copilului între 7-10-12 ani;
 dacă dezvoltarea a fost bună în grupul familial și, dacă este susținut, copilul dobândește
limbajul scris, calculul matematic simplu, cunoștințele generale echivalente celor 4 clase
elementare;
 ca adult, poate desfășura o activitate profesională simplă, își poate asigura necesarul
existenței, își poate întemeia o familie;
 are grad minim de autonomie socială și capacitate de autoconducere;
 gândirea
 incomplet dezvoltată, rămâne dependentă de concret;
 este lentă, greoaie, iar operațiile gândirii (analiza, sinteza, generalizarea, diferențierea,
abstractizarea) se desfășoară la nivel inferior, superficial, incomplet;
 remarcă mai ușor deosebirile decât asemănările;
 nu poate sesiza cu ușurință corelațiile între fenomene;
 enumeră eronat sau incomplet însușirile unor obiecte sau fenomene;
 sesizează cu dificultate ”ideile principale”, elementele de legătură între fenomene,
elementele esențiale;
 efortul de ”sinteză” se reduce la descrierea fenomenului;
 sesizează cu dificultate sau chiar nu sesizează absurdul; a
 are dificultăți în a distinge ceva ce este ”comun” de ceva ce este ”particular”;
 la proba de sortare și clasificare după criterii particulare eșuează frecvent;
 efortul de „a defini” este dificil, pentru că nu poate face încadrarea în „genul proxim”,
chiar dacă sesizează „diferența specifică”;
 limbajul
 se formează cu întârziere (3-4 ani);
 vocabularul rămâne limitat, sărac, insuficient dezvoltat, cu sintaxă deficitară, uneori
dizartric sau dislexic;
 atenția
 uneori în limite normale, frecvent este deficitară
 memoria
 predominant mecanică;
 afectivitatea
10
  în multe cazuri este inactivă, labilă, cu posibilități reduse de autocontrol emoțional;
 manifestările emotive sunt exagerat de puternice în raport cu cauza care le-a produs;

 copilul cu ÎM ușoară poate prezenta asociat: sindroame neurologice, malformații,

tulburări senzoriale, dezechilibre endocrine care pot îngreuna efortul de a face achiziții
psihice;
 copilul cu ÎM ușoară, de cele mai multe ori, are și tulburări emoționale și/sau de
comportament, precum ADHD, agresivitate, ostilitate, opoziționism, anxietate și poate
dezvolta reacții depresive în condiții de tensiuni în microclimat.

B. DEFICIENȚA MINTALĂ MEDIE (QI= 49-40)

VM la subiectul devenit adult este similară cu cea a copilului între 6 - 9 ani;

 Limbajul
 vocabular sărac, cu agramatisme;
 dislalie sau dizartrie;
 deprinderi deficitare de scris - citit;
 scriu cuvinte simple prin copiere;
 unii reușesc să citească, dar fără a înțelege însă ceea ce au citit.
 Gândirea
 concretă, modestă, pot rezolva doar probleme de sortare și diferențiere;
 procesele de generalizare și abstractizare sunt rudimentare;
 se descurcă în unele situații familiare, în situații noi sunt dezorientați;
 Atenția și memoria
 au o oarecare stabilitate și eficiență în a se descurca în mediul înconjurător;
 Afectivitatea
 sferă emoțională săracă, imaturitate psihoemoțională;
 unii indivizi cu DMM sunt afectoși cu persoana care îi îngrijește, alții sunt indiferenți
și pasivi;
 capacitatea redusă de autocontrol emoțional;
 din cauza crizelor de afectivitate, integrarea lor este dificilă.
 Deprinderile de autoîngrijire

11
 dacă a primit îngrijirile și suportul necesar, poate să se autoservească la un nivel
elementar cu ,,modele de conduită învățate;
 se spala singuri, mănâncă singuri, fără enurezis sau encomprezis;
 nu se pot autoconduce;
 nu au discernământ, nu pot răspunde de faptele lor;

C. DEFICIENȚA MINTALĂ SEVERĂ (QI =34 - 20)

VM la subiectul devenit adult este similară cu cea a copilului între 3 – 6 ani;

 Limbajul
 sărac, vocabularul este restrâns doar la cuvinte uzuale, sinteza simplificată;
 dislalie sau dizartrie frecventă;
 Gândirea
 concretă, foarte modestă și rezolva doar probleme de sortare;
 nu știu să mintă;
 nu reușesc să numere și să fie școlarizați în învățământul de masă;
 Atenția
 instabilă, deficitară;
 Memoria
 deficitară, predominant mecanică de scurtă durată;
 Afectivitatea
 săracă, se exprimă uneori cu violentă, sunt irascibili;

 crize de râs nemotivat sau neadecvat situațional

 sunt parțial educabili, pot învăța să se alimenteze, deprinderi de igienă, se pot apărea
de pericolele fizice imediate;
 pot efectua activități simple sub supraveghere;
 se adaptează mai bine în mediul rural;
 dependenți social toată viața, având nevoie de supraveghere și sprijin din partea
familiei.

12
 D. DEFICIENȚA MINTALĂ PROFUNDĂ (QI < 20)

VM < 2 ani;
 au tulburări neurologice sau malformații;
 cei mai mulți nu învață să meargă; nu au control sfincterian, nu au deprinderi de
autoservire;
 sunt total dependenți;
 au o existenta mai mult vegetativă și răspund la stimuli care au caracter reflex;
 în majoritatea cazurilor limbajul se reduce la sunete nearticulate;
 activitatea lor este lipsită de scop, stau în pat, indiferenți sau se balansează ritmic
(stereotipii motorii);
 sunt incapabili să se apere de pericole, mulți nu învață să se hrănească singuri, au
nevoie de îngrijire permanentă;
 sunt complet irecuperabili;

 Prezența unui copil cu DMP într-o familie, tulbură relația familiei și relațiile
ei cu societatea, motiv pentru care se recomandă scoaterea copilului din
familie și plasarea lui într-o instituție specializată.
 Întârziații mintali nu devin pe parcursul vieții normali (doar dacă la prima
examinare s-a obținut un rezultat greșit.
 Dacă un copil întârziat mintal trăiește într-un mediu care stimulează
dezvoltarea sa intelectuală, poate ajunge în categoria celor cu intelect de
limită, dar dacă e neglijat întârzierea mintală se accentuează;
 Persoanele cu un nivel al inteligenței normal, nu regresează intelectual,
exceptând cazurile în care condițiile de mediu sunt nefavorabile/ sechele
neurologice

E. INTELECTUL DE LIMITĂ (QI=70-79)

Trebuie să remarcăm că printre elevii cu deficienţă uşoară, moderată şi severă din şcolile
speciale mai întâlnim şi liminari, dar şi pseudo-deficienţi mintal.

13
 Intelectul de limită a fost individualizat și considerat diagnostic doar în ultimele decenii,
datorită creșterii competiției școlare; acest deficit este observabil abia în jurul vârstei de zece
ani, când copilul trece clasa a V-a.
ICD 10 și DSM IV-TR, nu consideră Intelectul liminar ca fiind categorie diagnostică
distinctă, ci fiind nivelul inferior al gradelor de inteligență (Intelect normal inferior).
 Caracteristicile intelectului liminar:
 organizare mintală subnormală, cu funcţii fluctuante sau scăzute;
 ritm încetinit al dezvoltării intelectuale, mari dificultăţi în trecerea spre stadiul
superior al gândirii abstract-logice;
 operaţii mintale imprecise, nesigure şi rigide;
 dificultăţi în prelucrarea informaţiei dobândite, capacitate limitată de comutare şi
transfer a achiziţiilor;
 imaturitate socio-afectivă, dificultăţi de control voluntar, dificultăţi de actualizare
şi aplicare a celor învăţate.
Aceștia dezvoltă frecvent tulburări emoționale și de comportament, asociate cu
sentimente de inutilitate, de devalorizare sau de opoziționism datorită conștientizării
dificultăților prin raportare la ceilalți.

!!! Greșeli educative:

 lipsa de stimulare a intelectului copilului (observând rezultatele școlare mediocre
copilul nu mai este ajutat de către părinți sau cadre didactice);
 pretențiile exagerate față de acești copii (în acest caz ei dezvoltă tulburări anxioase,
emoționale sau de comportament, nu datorită nivelului intelectual redus, ci datorită
faptului că profesorii / părinții nu au înțeles dificultățile copilului).
Tulburările de comportament sau emoționale pe care le poate avea concomitent
copilul sunt forme de protest la aceste presiuni; acestea reprezintă de cele mai multe ori
motivul pentru care părinții au nevoie de consult de specialitate.

 Termenul de pseudo-deficienţă mintală (I. Druţu, 1995) se referă la

„acele categorii de copii cu întârziere sau încetinire în dezvoltarea psihică, cu
blocaje emoţionale, cu carenţe educative, care sunt determinate, în general, de
factori de origine externă şi al căror randament şcolar şi rezultatele la unele teste
psihologice sunt similare cu ale deficientului mintal”.
14
  În prezent, el nu mai apare ca diagnostic nici în DSM IV-TR și nici în ICD 10. De
cele mai multe ori acești copii au o bună funcționare socială reușind chiar
performanțe profesionale în domenii care nu necesită abilități logico-
operaționale.
 Dificultățile copiilor cu intelect de limită sunt în principal în sfera gândirii
ipotetico-deductive. Foarte lentă este și trecerea de la stadiul operațiilor concrete
la perioada operațiilor formale. Copiii pot fi lenți, inerți sau dimpotrivă
hiperactivi, cu deficit de atenție ceea ce face ca însușirea cunoștințelor școlare să
fie foarte dificilă, dar cu răbdare și tact pot depăși situațiile acute. Ca adulți vor
reuși o bună adaptare socio-profesională (nu și în sfera performanțelor
matematice).

VI. DIAGNOSTIC POZITIV

În procesul evaluării unui copil cu Întârziere Mintală sunt necesare următoarele etape:
interviul cu părinții; evaluările obținute de la educatori, învățători, profesori; observația
clinică directă; evaluarea psihologică; testele de laborator.
Interviul cu părinții; evaluările educatorilor, învățătorilor, profesorilor și
observația clinică directă oferă informații despre:
 antecedentele personale, fiziologice, patologice, heredocolaterale, caracterisiticile
familiei, dezvoltarea psiho-motorie și a limbajului, adaptarea familială, socială,
școlară, abilitățile de comunicare, autoîngrijire, petrecere a timpului liber;
 momentul debutului tulburărilor;
 tipul de educație și îngrijirea primite de copii.
Toate aceste informații sunt necesare pentru stabilirea diagnosticului de Întârziere Mintală
prin prezența deficitului intelectual cu caracter permanent, global și neprogredient cu origine
în etapele timpurii ale dezvoltării:
 acești copii au antecedente încărcate, cu suferință intra și perinatală sau cu boli severe
în primul an de viață;
 dezvoltarea psihomotorie și de limbaj este întârziată încă din primii ani de viață cu
semne de deficit motor și/sau manifestări paroxistice de tip epileptic;

15
  examenul somatic și neurologic relevă de cele mai multe ori dismorfii faciale,
microcranie, tulburări senzoriale, sindroame piramidale și/sau extrapiramidale sau
cerebeloase;
 abilitățile adaptative sunt inferioare vârstei în următoarele domenii:adaptarea
familială, socială, școlară, comunicarea, autoîngrijirea, petrecerea timpului liber;
 ritmul de acumulare a cunoștințelor este inferior normalului pe tot parcursul
existenței;
 copiii mai mari prezintă uneori instabilitate psihomotorie, crize de agitație sau
anxietate extremă făcând dificilă examinarea.
 Evaluarea psihologică este utilă pentru stabilirea nivelului deficienței mintale. Se
folosesc scale și teste:
 Scala Portage (pentru evaluarea dezvoltării psihomotorii);
 Testul Danver;
 Testul Raven;
 Testul Binet-Simon;
 Testul Wisc;
 Testul Omulețului;
 Testul Casei.
 Datele paraclinice și de laborator, de imagistică cerebrală ajută la aflarea
etiologiei, atunci când este posibil:
 examene biochimice sangvine și urinare, parazitologice;
 radiografie craniu;
 F.O.;
 EEG;
 CT, RMN;
 examene genetice;
 examene imunologice.

Întârzierea Mintală Ușoară are rareori (10%) o cauză identificabilă. Întârzierea

Mintală Moderată și Profundă are mult mai des o cauză fizică identificabilă (fenilcetonuria,
sindromul Down sau X fragil, traumatismul la naștere, hipoxia peri și postnatală,
hipoglicemia, tulburările endocrine: hipotiroidismul).
16
 VII. DIAGNOSTIC DIFERENȚIAL
Diagnosticul diferențial al Întârzierii Mintale vizează în principal diferențierea între
starea patologică cu caracter defectual, permanent și neprogredient observată în primii ani de
viață și celelalte forme: deficitul recent dar stabil și demență, deficit cu caracter progredient.
Diagnosticul diferențial cuprinde mai multe etape.
a) Într-o primă etapă se vor exclude cauzele organice și anume bolile care se pot însoți
de o scădere a performanțelor intelectuale, în aceste cazuri este vorba de un regres
psihic apărut la un copil anterior normal și nu de ÎM în care modificările sunt stabile
și permanente cu debut în primii ani de viață, astfel:
1. Bolile somatice generale acute și cronice în care datorită alterării stării generale se pot
observa dificultăți de concentrare a atenției sau memoriei;
2. Infecțiile acute tip meningoencefalită bacteriană sau virală;
3. Panencefalita sclerozantă subacută care se însoțește de un proces demențial;
4. Traumatismele craniene severe cu stare comatoasă urmate de scăderea performanțelor
cognitive:
5. Procesele expansive intracraniene;
6. Intoxicațiile acute severe cu afectare cerebrală;
7. Bolile degenerative cu debut tardiv în care se observă deficitul intelectual cu caracter
progredient.
Afectarea encefalului se poate însoți de fenomene de regres psihic cu aspect de deficit
intelectual care se poate stabiliza sau poate avea caracter demențial, dar investigațiile
paraclinice, QI-ul și mai ales anamneza care confirmă debutul relativ brusc al deficitului, la
un copil anterior normal, absența caracterului progredient, orientează rapid diagnosticul;
acești copii nu au ÎM, ci au o scădere a performanțelor cu caracter regresiv. Există și cazuri în
care un deficit cognitiv deja existent să se agraveze în urma unor boli somatice grave,
observându-se oprirea în devzoltarea psihică sau chiar pierderea unor achiziții.
b) Tulburările senzoriale cu deficit de auz sau văz pot interfera cu procesul normal de
achiziții psihice al copilului și acesta pare a fi debil mintal, dar examenul psihologic
cu teste adecvate arată un nivel bun al QI-ului.
c) Lipsa de stimulare (copii crescuți în medii subculturale, cei care au fost spitalizați
îndelung sau instituționalizați) afectează atingerea unui nivel corespunzător vârstei de
dezvoltare psihomotorie.

17
 d) Anumite tulburări psihice trebuie eliminate din algoritmul diagnostic al Întârzierii
Mintale și anume acelea în care datorită simptomatologiei specifice există dificultăți
de învățare și se pot face confuzii diagnostice, dar evaluarea psihologică arată un nivel
bun al QI-ului peste 75-80, astfel:
 Autismul infantil;
 Tulburările de limbaj: afazia congenitală, dislalia;
 Tulburările de învățare: dislexia, disgrafia, discalculia;
 Tulburarea depresivă;
 ADHD.

În toate aceste tulburări poate fi afectat procesul normal de achiziție a

informațiilor, poate exista o afectare limitată la unele arii, dar aplicarea corectă a criteriilor
de diagnostic ajută la diferențiere.

Alte tulburări mintale la copiii / adolescenții cu dizabilități intelectuale

Prevalența tulburărilor psihiatrice la copii/ adolescenții cu întârzieri mintale este de 3-5
ori mai mare față de copiii cu status cognitiv normal. Studiile relevă o prezență crescută a
comorbidității a întregului spectru de tulburări psihiatrice în ÎM. Totuși, în cazul acestor
copii, cele mai raportate comorbidități sunt în cazul Tulburărilor de spectru autist (50% dintre
copii au și ÎM) și Tulburării hiperkinetice cu deficit de atenție (15-20% dintre copii au și
ÎM).
ÎM poate crește riscul apariției altor tulburări mintale. Abilitatea scăzută în a comunica
nevoile personale, înțelegerea situațiilor din mediul înconjurător și răspunsul la aceste situații
pot determina anxietate sau opoziție, comportament necompliant și chiar agitație. Expunerea
la anumite adversități precoce este crescută în ÎM, iar aici pot fi enumerate: exprimare
crescută a emoțiilor parentale, problemele în relațiile cu egalii în vârstă, evenimente negative
de viață care pot merge până la neglijență și abuz. Mecanismul prin care se asociază acești
factori este necunoscut, dar este posibil ca aceste adversități să crească ulterior problemele
comportamentale la vârstă adultă.

18
 VIII. PRINCIPALELE SINDROAME ȘI PATOLOGII ÎN
DEFICIENȚA MINTALĂ

Sindromul Down

Sindromul Down (denumit după numele celui care l-a descris -Langdon Down) este
un sindrom determinat de aberaţia unui cromozom autosom. La indivizii cu această anomalie
apare în nucleul celulelor un cromozom în plus, în perechea 21, fapt pentru care se mai
numeşte „Trisomia 21”.
În ceea ce priveşte etiologia Trisomiei 21, specialiștii consideră că vârsta mai înaintată
a mamei reprezintă un factor major de risc. Frecvenţa naşterilor unor astfel de copii fiind
semnificativ mai ridicată la femeile în vârstă de peste 45 de ani. De asemenea, uneori este
incriminată şi vârsta înaintată a tatălui sau diferenţa mare de vârstă între cei doi părinţi,
precum şi acţiunea unor factori nocivi în timpul sarcinii: oboseală intensă şi de lungă durată a
gravidei, stări fizice şi afective traumatizante ale acesteia etc.
Fiind cea mai frecventă aberaţie cromozomială, care se detectează foarte de timpuriu,
datorită unei dismorfii caracteristice, observabilă chiar de la naştere, această maladie
marchează individul din momentul concepţiei şi pe întregul parcurs al vieţii sale, atât în ceea
ce priveşte caracteristicile dezvoltării organismului, cât şi în ceea ce priveşte dezvoltarea
psihică, mintală.
Aspectele structurale cele mai caracteristice sunt - după E. Verza –
 craniul mic şi brahicefalic;
 protuberanta occipitală neconturată;
 fantele palpebrale oblice şi orientate spre exterior;
 limba fisurată, având un aspect lat şi hipotonic sau îngust şi ascuţit;
 buzele groase şi fisurate transversal;
 frecvente anomalii ale maxilarelor şi dinţilor
 degete scurte şi prezentând, uneori, sindactilie etc.

19
 Autorul subliniază un lucru deosebit de important şi anume că aceste caracteristici
structurale sunt tipice pentru sindromul Down numai dacă se găsesc în combinaţie la acelaşi
individ; izolat, ele pot fi observate şi la persoane cu alte deficienţe sau chiar la persoane cu o
dezvoltare normală.
Au fost elaborate programe de intervenţie timpurie, psihopedagogică şi terapeutică,
punându-se accent pe colaborarea între specialişti - psihologi, pedagogi, medici, logopezi,
asistenți sociali - şi pe implicarea masivă a familiei, îndeosebi, a mamei.
Ei prezintă accentuate întârzieri în dezvoltarea limbajului, numeroase tulburări de
pronunţie, dificultăţi majore în însuşirea citit-scrisului, accentuate tulburări ale
psihomotricităţii etc. Aceste afirmaţii se referă, mai ales, la situaţiile în care copiii cu maladia
Down nu beneficiază, de timpuriu, de o abordare terapeutică şi educativă corespunzătoare.
Experienţa ultimelor decenii demonstrează însă, că, şi la aceşti copii, există un potenţial
oarecare de dezvoltare. Performanţele deosebite înregistrate în alte ţări demonstrează
existenţa unor asemenea potențiale care, valorificate de timpuriu, prin muncă perseverentă,
atât în familie, cât şi în instituţii preşcolare abilitate în acest sens, deschid calea pregătirii
treptate a integrării copiilor cu maladie Down în comunitate şi chiar în sistemul educaţiei
obişnuite.
Desigur că baza genetică a maladiei Down nu poate fi schimbată în ontogeneză,
aberaţia cromozomială - Trisomia 21 - rămânând pentru întreaga viaţă. Orientarea individuală
şi dezvoltarea într-o direcţie pozitivă este însă posibilă, în condiţiile enumerate mai sus, dar şi
datorită unor particularităţi de care dau dovadă chiar copiii respectivi: ei sunt, de regulă,
20
afectuoşi, veseli, dornici de compania altor persoane şi se deprind relativ uşor să
convieţuiască într-un grup tolerant.

Sindromul Klinefelter

Sindromul Klinefelter face parte din categoria aberaţiilor unui cromozom sexual,
cariotipul majorităţii bolnavilor fiind 47 XXY şi afectând doar sexul masculin.
Indivizii cu acest sindrom prezintă o serie de caracteristici:
 în copilărie - talie înaltă, testicole mici, necoborâte în scrot,
 la pubertate- se accentuează unele trăsături de tip feminin: şolduri late,
musculatură slab dezvoltată, pilozitate săracă etc.
 Este afectată, de regulă, dezvoltarea intelectuală, gravitatea afecţiunii fiind în
funcţie de numărul cromozomilor X: cu cât numărul acestora este mai mare,
cu atât mai afectat este intelectul;
 tulburări afectiv-comportamentale, ca timiditate, stări accentuate de
inhibiţie, complexe de inferioritate, perversiuni sexuale;
 tulburări neurologice de tipul epilepsiei.
Pe lângă supravegherea medicală şi tratamentele de specialitate, în cazul indivizilor cu
acest sindrom sunt necesare: exerciţii adecvate de educaţie fizică, antrenarea sistematică a
operaţiilor intelectuale şi a capacităţilor mnezice, consolidarea deprinderilor de
comportament corect şi inhibarea celor neadecvate etc.

Sindromul Cornelia de Lange

Sindromul Cornelia de Lange este o boală genetică rară, reprezentând o tulburare

heterogenă clinică de dezvoltare, caracterizată prin malformaţii care afectează mai multe
sisteme. Apare fie datorită unor mutații spontane (în marea majoritate a cazurilor), fie se
transmite autozomal dominant.
Aceasta boală se caracterizează prin retard de creștere pre si postnatal, retard mintal,
dismorfism facial caracteristic, anomalii ale membrelor. Dintre indivizii afectați, mulți
prezintă tulburări comportamentale similare cu autismul.

21
Tabloul clinic
- retard somatic intrauterin;
- naștere prematură;
- dificultăți respiratorii și de hrănire în copilărie
- hiperactivitate;
- insomnii;
- agresivitate, tendință de autoflagelare;
- sprâncene unite (99% din cazuri), bine definite;
- gene alungite (99%);
- gât scurt, narine anteversate;
-olidactilie (degete lipsă) în formele severe;
- malformații cardiace;
- miopie, atrofie optică.

Sindromul X fragil

Sindromul X fragil este o boala cu transmitere genetică, fiind a doua cauză de retard mintal
după sindromul Down. Boala se caracterizează prin prezența unei structuri anormale la
nivelul unei zone din cromozomul X și este mai frecventă la baieți decât la fete. Există
purtători sănătoși care au modificări mai mici la nivelul cromozomului X, atât fete cât și la
băieți, dar care au riscul de transmitere a bolii urmașilor.
Aspecte clinice pentru sindromul X fragil
Tabloul clinic presupune trei semne majore: retard mental, dismorfism facial si
macroorhidie; aceste semne sunt prezente la băieții cu mutație completă.

22
a)Retardul mintal
Unii copii pot fi sever afectați de sindromul X fragil, alții pot avea doar o afectare
ușoară a performanțelor intelectuale sau chiar intelect de limită. Afectarea limbajului este
proporțională cu afectarea intelectuală. Cu vârsta, se remarcă un declin intelectual, retardul
accentuându-se în perioada post pubertară și la adult. Tulburările de comportament apar la
80% dintre pacienții cu sindromul X fragil, fiind caracterizate prin hiperactivitate,
impulsivitate, atenție deficitară. Autismul apare la 60% dintre pacienți sau doar elemente
autiste cum ar fi: stereotipii (bătăi din palme, ,,fluturatul mâinilor”, acțiuni repetitive fără
scop, absența contactului vizual).
b) Dismorfismul facial
În mica copilărie capul este mare, urechile mari, depărtate de craniu. La adult, capul
este mic, fața alungită, fruntea înaltă, buze groase, buza inferioara răsfrântă.
c) Macroorhidia (testicole cu dimensiuni crescute)
Macroorhidia este prezentă după pubertate și la adult.
Mai rar pot apărea si alte semne:
 Hiperlaxitate ligamentară,
 Articulații hiperextensibile,
 Picior plat,
 Malformații cardiace,
 Epilepsie
Femeile care prezintă modificări complete la nivelul cromozomului X nu au aspectul
clinic caracteristic bolii, dar unele au retard mediu, altele au un intelect de limită sau
dificultăți de învățare.

Tulburarea din spectrul autist

Autismul este o tulburare gravă a proceselor normale de dezvoltare care apare în

primii doi ani de viață, afectând limbajul, jocul, cogniția, dezvoltarea socială și abilitățile de
adaptare și provocând întârzieri din ce în ce mai mari față de copiii de aceeași vârstă.
Copiii cu autism nu învață așa cum învață ceilalți copii, par incapabili să înțeleagă cea mai
simplă comunicare verbală și nonverbală, informațiile senzoriale îi lasă confuzi și sunt
caracterizați de diferite grade de izolare față de lumea din jurul lor.

23
 Autismul este cea mai răspândită dizabilitate din cadrul grupului de tulburări
pervazive de dezvoltare („Pervasive developmental disorders”).
DSM V „Diagnostic and Statistical Manual of Mental disorders” sau „Manual de
Diagnostic și Statistică a Tulburărilor Mentale” reprezintă cea mai nouă versiune a
manualului de diagnostic și aduce o serie de modificări în ceea ce privește diagnosticul de
autism, comparativ cu DSM IV. Printre modificări se află unirea tulburărilor autiste din DSM
IV TR ( Tulburarea autistă, Tulburarea Rett, Sindromul Asperger, Tulburarea dezintegrativă a
copilăriei), într-o singură categorie de diagnostic și anume, Tulburarea din spectru autist
(TSA). Sindromul Rett este scos din categoria TSA.
Simptomele sunt apreciate ca un continuum, de la ușoare la severe. Noile schimbări aduc o
mai mare claritate diagnosticului și îmbunătățesc stabilitatea diagnosticului în
timp. Persoanele cu autism prezintă o combinație individualizată și distinctivă de nevoi și
calități.
Autismul reprezintă o tulburare globală și precoce a dezvoltării, care apare înaintea
vârstei de trei ani, caracterizată prin funcționarea deviantă și/sau întârziată în unul dintre
următoarele domenii: interacțiune socială, comunicare verbală sau nonverbală,
comportament. Pe lângă aceste trăsături specifice, tulburarea este însoțită adeseori de
stereotipii motorii și comportamentale, ecolalie, retard de limbaj expresiv și receptiv,
perturbări ale somnului și ale alimentației.
Identificarea autismului este amânată, adeseori, până la vârstă copilăriei mijlocii, mai
ales dacă nu este prezentă întârzierea limbajului. Rapoartele retrospective sugerează că
majoritatea părinților identifică primele semne de îngrijorare aproximativ la vârsta de 18 luni.
Studiile au dovedit că diagnosticul de autism se poate stabili cu precizie între vârstele de
doi și trei ani, deși diagnosticarea spectrului autist mai larg este mai puțin precis la acea
vârstă decât la copiii mai mari.
Manualul de diagnostic și statistică a bolilor mentale (DSM) permite stabilirea unui
diagnostic nosologic (încadrarea pacientului într-una sau mai multe categorii diagnostice),
având în vedere simultan posibilele tulburări clinice, tulburări de personalitate și/sau retardare
mentală, condițiile medicale generale, precum și stresorii psiho-sociali. Sistemul multiaxial
permite o evaluare pe mai multe axe, fiecare axă referindu-se la un domeniu diferit de
informații care pot ajuta clinicianul în elaborarea planului de tratament.
Conform Manualului de Diagnostic și Clasificare Statistică a Tulburărilor Mintale – DSM
V în momentul evaluării, specialiștii au în vedere următoarele criterii de diagnostic:

24
A. Deficite persistente în comunicarea și interacțiunea socială ce se întâlnesc în
cadrul mai multor contexte, manifestate în următoarele arii în momentul
evaluării sau de-a lungul timpului (exemplele de mai jos sunt ilustrative și nu
atotcuprinzătoare):
1. Deficite în reciprocitatea social – emoțională - ce variază de la o inițiere anormală a
interacțiunii sociale și imposibilitatea de a susține o conversație, la o capacitate de
împărtășire redusă a intereselor, emoțiilor sau afecțiunii, la incapacitatea de a iniția
sau de a răspunde la interacțiunile sociale.
2. Deficite ale comportamentelor comunicării nonverbale folosite în cadrul
interacțiunilor sociale - ce variază de la comunicarea verbală și nonverbală foarte slab
integrate, la anormalități ale contactului vizual și limbajul corpului sau deficite în
înțelegerea și utilizarea de gesturi, la lipsă totală a expresiilor faciale și a comunicării
nonverbale.
3. Deficite în dezvoltarea, menținerea și înțelegerea relațiilor - ce variază de la
dificultăți în a ajusta comportamentele pentru a fi potrivite în diverse contexte sociale,
la dificultăți de a se implica în jocuri imaginative sau de a-și face prieteni, la lipsa
interesului vizavi de persoanele de aceeași vârstă.

B. Comportamente, interese sau activități restrictive cu modele repetitive,

manifestate în cel puțin două din următoarele arii în momentul evaluării sau de-
a lungul timpului (exemplele de mai jos sunt ilustrative și nu atotcuprinzătoare):
1. Mișcări motorii, folosirea de obiecte sau limbaj stereotip, repetitiv (de exemplu:
stereotipii motorii simple, aliniatul jucăriilor sau aruncatul obiectelor, ecolalia,
utilizarea frazelor idiosincratice).
2. Insistență ca lucrurile să se întâmple în același fel, o aderare inflexibilă la rutine sau
modele ritualizate pentru comportamente verbale sau nonverbal (de exemplu reacții
extreme la schimbări mici, dificultăți în situațiile de tranziție, modele rigide de
gândire, formule de salut, nevoia de a urma aceeași rută sau de a mânca același lucru
în fiecare zi).
3. Interese restrictive, fixiste de o intensitate și concentrație anormale (de exemplu
atașament puternic sau preocupare față de un obiect neobișnuit, interese înalt
restrictive și manifestate cu perseverență).

25
 4. Hiper sau hipo-reactivitate la stimuli senzoriali sau interes neobișnuit pentru
caracteristicile senzoriale ale mediului (de exemplu aparent indiferenți la durere sau
temperatură, reacții nepotrivite la anumite sunete, texturi, mirositul sau atingerea în
mod excesiv a obiectelor, fascinație pentru lumini și mișcare).
C. Simptomele trebuie să fie prezente în perioada de dezvoltare timpurie (dar este
posibil să nu fie identificate în mod potrivit decât atunci când cererile sociale
depășesc capacitățile limitate ale individului, sau pot fi mascate de strategii învățate
de-a lungul vieții).
D. Simptomele cauzează dificultăți semnificative din punct de vedere clinic în aria
socială, ocupațională sau alte arii importante funcționării firești a individului.
E. Aceste deficite nu pot fi explicate de prezența unei dizabilități intelectuale (
întârzierea mintală) sau de întârziere globală în dezvoltare.
Întârzierea mintală și tulburarea de spectru autist apar în mod frecvent împreună, pentru a
pune un diagnostic comorbid al tulburării de spectru autist și întârzierii mintale, comunicarea
socială ar trebui să fie sub ceea ce se așteaptă de la un nivel general de dezvoltare.

26
 IX. TRATAMENTUL ÎNTÂRZIERII MINTALE

Atitudinea terapeutică include două tipuri de intervenții, de tip profilactic și de tip

corectiv. Dat fiind caracterul ireversibil al afecțiunii, tratamentul profilactic al ÎM este cel
mai important.
A. Măsurile profilactice:
 examen medical prenupțial și sfatul genetic;
 îngrijire corespunzătoare a gravidei, a nou-născutului și a copilului;
 măsuri de prevenire a suferinței fetale;
 la nevoie, întreruperea sarcinii după punerea diagnosticului antenatal prin tehnici de
amniocenteză;
 îngrijirea gravidei cu incompatibilitate Rh sau ABO, dozare anticorpi antiRh și, la nevoie,
tehnici de imunizare;
 măsuri de prevenire prin vaccinarea îmăotriva unor boli contagioase;
 teste TORCH, RBW, HIV obligatoriu.
Toate aceste măsuri reduc incidența unora din formele de ÎM; față de formele cu
determinism poligenic nu avem mijloace eficiente de determinare sau prevenire.
B. Măsurile corective
Au ca obiectiv principal stimularea și dezvoltarea capacităților disponibile, prin
aplicarea precoce a unor măsuri psiho-pedagogice diferențiate și individualizate. Astfel, se
pot obține:
 însușirea deprinderilor de autoservire;
 însușirea unor scheme de comportament care să crească gradul de autonomie al acestor
copii;
 asimilarea cunoștințelor școlare în măsura posibilului;
 creșterea gradului de adaptare socială și profesională.

1. Intervenţii educativ – terapeutice (tipuri de recuperare)

 RECUPERAREA PRIN ÎNVĂŢARE
 prin intermediul învăţării, încă de la vârsta preşcolară sub formă organizată, dar
adaptată la specificul particularităţilor psihoindividuale;

27
  dacă la deficienţii de limbaj, de vedere şi motorii, recuperarea se poate efectua printr-
o învăţare predominant intelectuală, la deficienţii de intelect va fi predominant
afectivă şi motivaţională;
 RECUPERAREA PRIN PSIHOTERAPIE
 metodă ce contribuie la recuperarea psihică şi psihosocială a persoanelor cu deficiență
de limbaj, motor sau senzorial şi chiar în deficienţa de intelect uşoară sau medie;
 nu înlătură handicapul ca atare, dar fortifică personalitatea, înlătură anxietatea şi
izolarea, creează motivaţii;
Utilizarea tehnicilor psihoterapeutice este folositoare la cei cu ÎM ușoară și care
prezintă tulburări emoționale și de conduită. Copiii cu ÎM sunt supuși unor variate
circumstanțe psihosociale care duc la internalizarea conflictului, ce determină
comportamente neadecvate. Rejecția socială, dependența de ceilalți, determină frecvent
apariția sentimentului de inferioritate, ambivalența, anxietatea și furia. Conflictele în
familie sunt și ele frecvente, pot apărea sentimente de gelozie față de frații sănătoși,
opoziție față de părinți când apare nevoia de independență și emanciparea.
a) Terapia de grup și terapia familială pot fi benefice.
Scopul intervenției este:
 Rezolvarea conflictelor internalizate;
 Îmbunătățirea imaginii de sine;
 Încredere în competența personală și independență;
 Aprecierea achizițiilor făcute;
 Obținerea din partea familiei a unei atmosfere suportive și o mai mare implicare a
acesteia.
Terapia familiei deficientului mintal vizează ajutor și suport pentru creșterea gradului
de independență, încurajarea intimității și respectarea ei. Adesea, familia necesită ea însăși
suport în rezolvarea grijilor, anxietăților, fricilor, sentimentelor de vinovăție.
C. Oancea, în 1986, vorbea despre „reacția de doliu față de pierderea copilului ideal”,
care apare la părinții copilului cu ÎM, acești părinți care au trăit cele nouă luni de sarcină cu
gândul „la cum va fi copilul lor” și care „au imaginat diferite scenarii de viitor”, se află de
fapt în fața unui copil cu probleme de sănătate mintală și care nu este așa cum și l-au dorit.
Terapia este complexă, ea nu se limitează numai la subiectul în cauză, ci se extinde în
mod necesar și la familie. Trebuie să se explice familiei și să se realizeze îndrumarea

28
necesară ca fiecare copil deficient mintal să înceapă procesul de reeducare cât mai devreme
posibil și în mod necesar în familie.
În munca cu familia trebuie să se sugereze permanent ideea că este cu totul
contraindicată „goana” de la un medic la altul. Familia trebuie să aleagă un singur medic ale
cărei sfaturi trebuie să fie respectate.
Se va explica familiei că, copilul deficient mintal are nevoie de afecțiunea părinților și
în special a mamei. Succesul în munca de reeducare este strâns legat de satisfacerea
nevoilor afective. De multe ori un copil cu un nivel intelectual sever deficitar face progrese
în munca de reeducare mult mai mult decât s-ar aștepta datorită faptului că nevoile sale
afective sunt satisfăcute. În această direcție însă este nevoie de a menține o anumită măsură.
„Răsfățul” și „infantilizarea” și mai mare a copilului deficient mintal constituie obstacole
importante în munca de reeducare.
Se va explica și sugera părinților că nu trebuie să aibă obiective mult prea înalte sau să
ceară prea mult de la copilul deficient mintal. Riscul unor exigențe prea mari, este oboseala,
surmenajul, reacția de demisie, descurajarea și instalarea unor complexe de inferioritate.
Părinților trebuie să li se indice permanent o serie de scopuri precise, operaționale, care să le
vectorizeze munca cu copilul și care să poată fi atinse. Atingerea unui scop propus sporește
încrederea și certitudinea familiei că se poate face ceva cu copilul și în același timp
mobilizează pozitiv și copilul sădindu-i încrederea în forțele sale.
Scopurile să fie concrete: să meargă în picioare, să mănânce singur, să se îmbrace să
vorbească corect etc. Asemenea scopuri sunt mobilizatoare și atingerea lor este posibilă.
Trebuie să se sugereze permanent familiei că în munca ei educativă trebuie să se
urmărească aspectele practice, autoservirea, autonomia, învățarea mișcării,
comportarea în societate și nu trebuie să urmărească școlarizarea cu orice sacrificiu în
formele ei obișnuite.
Se indică ca un principiu general o atitudine de înțelegere și bunăvoință față de
familie. Chiar dacă familia uneori apare criticabilă, totuși nu trebuie criticată niciodată fără să
se indice soluții practice realizabile. Critica sau reproșurile făcute familiei produc de regula
culpabilități și frecvent determină dezechilibrul familiar, aceasta dăunând în primul rând
copilului. O atitudine plină de tact și înțelegere trebuie să caracterizeze linia de conduită a
celor care stabilesc relații sau își propun să facă o psihoterapie a familiei.

29
 b) Intervenția comportamentală: aceste strategii reprezintă cea mai frecventă
metodă pentru a rezolva modificările de comportament ale copiilor cu ÎM. Se
bazează pe „teoria învățării” (comportamentul inadecvat este rezultatul unei
învățări eronate).
 RECUPERAREA PRIN TERAPIA OCUPAŢIONALĂ
 realizată prin mai multe feluri de terapii cele mai semnificative pentru DM fiind
ludoterapia, meloterapie, terapia prin dans şi ergoterapia.
 Efectele optime ale recuperării se pot observa atunci când deficienții îşi dezvoltă o
serie de calităţi fizice şi psihice;
2. Tratamentele adecvate pentru corectarea dificultăților senzoriale (auditive sau
vizuale) și motorii.
Terapia deficitelor motorii:
 Gimnastică medicală sistematică;
 Fizioterapie;
 Kinetoterapie;
 Cure balneare;
 Terapie medicamentoasă antispastică;
 Intervenții chirurgicale.

3. Medicația neurotrofică administrată la indicația neuropsihiatrului, este uneori

benefică dacă se administrează în doze adecvate, cu limită de timp, cu atenție la
fenomenele de activare.
Terapia medicamentoasă (stimulative ale maturizării)
 stimularea proceselor metabolice cerebrale, mărirea capacității de concentrare
și a memoriei (cerebrolizin, encephabol);
 „hrănirea” celulei nervoase (vit B6);
 mărirea capacității de muncă fizică și intelectuală (preparate din lecitină
 Ulei de pește, Omega 3.
La nevoie, pentru tulburări asociate se pot administra:
 Medicație sedativă pentru ameliorarea irascibilității și a crizelor de mânie, mai
ales la cei cu ÎM severă ajunși la pubertate sau adolescență, în doze adecvate
după vârstă;
 Antidepresive;

30
  Antipsihotice;
 Antiepileptice.

Rolul familiei și al societății este foarte important în asistarea

subiectului cu ÎM. Familia trebuie să ofere tot suportul afectiv necesar. Părinții
vor fi învățați cum să intervină. Societatea trebuie să aibă legi care să apere
drepturile acestor persoane.
 Conceptul de NORMALIZARE a fost promovat începând cu anii 1960. Acesta
înseamnă „oferirea persoanei cu handicap a patternurilor de viață și a condițiilor
de trai cât mai apropiate de ale celorlalți”, asigurarea de oportunități pentru
integrarea în comunitate sub aspectul locuinței, învățării și obținerii unui loc de
muncă.
 De la începutul anilor ’60 s-a produs o modificare a mentalității privind
persoanele cu handicap; s-au modificat legislații privind persoanele cu handicap,
stabilindu-se măsuri pentru oferirea de servicii, de îngrijire specializată și de
programe de cercetare pentru persoanele cu dizabilități.
 Și la noi în țară, începând cu anii 1990, părinții copiilor cu ÎM au depus eforturi
de recunoaștere a tulburării și stabilirea gradelor de handicap cu obținerea
drepturilor la educație specializată, individualizată și încadrare socială. S-au
format Organizații sau Asociații ale persoanelor sau părinților copiilor cu
handicap motor și/sau psihic.

X. EVOLUȚIA LONGITUDINALĂ A DEFICIENTULUI MINTAL

Deși ÎM presupune o diminuare a funcțiilor cognitive, persistenă de-a lungul vieții,

există o anumită variabilitate în evoluția adaptativă a fiecărui individ. Copiii care
experimentează la vârste mici (instituționalizați) o deprivare socială semnificativă, pot
dobândi achiziții noi prin stimulare cognitivă adecvată și plasare într-un mediu familial tipic.
În cazul anumitor afecțiuni ce asociază intelect scăzut, cum este Sindromul Down,
Sindromul X Fragil sau Sindromul Williams, este dovedit faptul că se înregistrează un declin

31
al IQ-ului pe măsură ce se traversează perioada copilăriei către adolescență și apoi către
adultul tânăr.
La polul opus, studii longitudinale demonstrează că adolescenții cu autism continuă să
dobândească anumite achiziții până la vârsta de 20 de ani. Mortalitatea este crescută în cazul
pacienților cu ÎM severă și profundă de 2-3 ori mai mult față de pacienții cu ÎM ușoare sau
medii, mai ales la vârste tinere sau dacă se asociază tulburări SNC sau anomalii congenitale.

XI. MODALITĂȚI SPECIFICE DE IDENTIFICARE A

COPILULUI DEFICIENT MINTAL

A. Depistarea precoce a deficientului mintal

Depistarea precoce a deficientului mintal înseamnă o diagnosticare a copilului până la
vârsta de 6 ani (școlarizarea copilului).
Depistarea copilului deficient mintal se referă la cunoașterea dezvoltării psihomotrice și
orientarea spre un specialist în vederea precizării diagnosticului.
Cunoașterea = sesizarea unor simptome / a unor particularități care diferențiază sau încep
să diferențieze copilul întârziat de restul copiilor (în special la nivel comportamental).

!!!Cunoașterea dezvoltării psihomotricității reprezintă o componentă

esențială a depistării precoce a deficientului mintal.
Principalul aspect al dezvoltării psihomotrice se referă la dezvoltarea locomoției.
 Copilul deficient mintal prezintă deseori întârziere importantă în achiziția mersului!
 Modul, ritmul, nivelul însușirii schemei corporale, poate fi un simptom care să indice
o întârziere semnificativă în dezvoltarea psihomotrică! Schema corporală se referă la
constituirea imaginii mintale, ca reprezentare a propriului corp, la învățarea limbajului
legat de schema corporală și la evoluția desenului reprezentând corpul uman.

B. Simptomatologia psihopatologică a primilor ani

 Deviații alimentare
 Selectivitatea alimentară, absența masticației, bulimie
 Tulburări ale expresiei motrice
 Anomalii globale (hiperactivitate, agitație, apatie, inerție);
 Automutilarea, activități stereotipe;
32
  Convulsii.
 Tulburări de dezvoltare
 Tulburări globale: întârzieri în dezvoltare, dizarmonie;
 Tulburări de limbaj: întârziere în dezvoltarea limbajului, vocabular redus, defecte
multiple de pronunție;
 Inadaptare în relațiile cu obiectele: dezinteres, atașament excesiv, activități ludice
anormale;
 Inadaptare în relațiile cu persoane: întârziere/ absența socializării.

V.M. (vârsta mintală) și QI (coeficientul de inteligență) nu se pot aplica la copiii

foarte mici ci, CD (coeficientul de dezvoltare). CD se referă la raportul dintre vârsta
maturizării și vârsta cronologică și evaluează dezvoltarea copilului pe mai multe arii
(motricitate grosieră, motricitate fină, limbaj, social).
Valoarea predictivă a CD este numai în cazurile în care se constată o retardare
pronunțată a dezvoltării, exprimată de regulă printr-un CD < 70. CD nu arată cu precizie
nivelul ulterior al inteligenței, ci un ritm de dezvoltare general.

C. Examinarea copilului deficient mintal

 Date personale
 Numele și prenumele
După vârsta de 3 ani copilul își spune numele complet, acest lucru reprezentând un
indiciu privind nivelul mintal. Cu toate acestea, trebuie avute în vedere câteva aspecte și
anume, existența emoțiilor, a handicapului senzorial auditiv, a timidității, a
negativismului, a lipsei de socializare, a deficienței mintale sau a educației deficitare.
 Vârsta;
 Familia (adopție, centru plasament etc.) și colectivitatea (integrare în colectivitate?);
!!! falsele deficiențe mintale la copiii deprivați afectiv
După 5-6 luni de carență afectivă se produce o scădere accelerată a ritmului de
dezvoltare intelectuală, copiii devin pasivi, apatici, facies inexpresiv (Predescu V., Psihiatrie,
vol II).
 Anamneza

33
  datele obținute de la copil sau aparținători cu privire la antecedentele personale,
heredocolaterale, istoricul bolii (dacă copilul a fost diagnosticat, starea de sănătate a
membrilor familiei, la ce vârstă și-a însușit mersul/ vorbirea, scor APGAR);

!! Achiziția mersului după 12 – 14 luni poate fi semn de deficiență psihomotorie/

leziuni neuromusculare

 motivele pentru care a venit la evaluare (simptome sesizate de familie, cadre

didactice?);
 motivele prezentării (tulburări de vorbire, devieri de comportament, manifestări
dezadaptative la integrarea în colectivitate, negativism, opoziționism, insucces școlar,
agitatie psihomotrică, tulburări de scris- citit– calcul aritmetic);
 Condițiile de mediu
 Dacă de la naștere și până în prezent mama a crescut ea însăși copilul/ s-a ocupat de el
o altă persoană, a fost abandonat, plasat;
 Relațiile dintre părinți (neînțelegeri, violență);
 Relațiile părinți – copil, copil- frați;
 Cine se ocupă de educarea copilului, cât timp alocă mama/ tata jocului cu copilul,
legătura afectivă cu copilul;
 Alte persoane care influențează educația sau comportamentul copilului.

Examinarea copilului începe din momentul pătrunderii acestuia în cabinet.

În timpul interviului cu aparținătorul se observă copilul (explorarea mediului, capacitatea
de adaptare la un mediu nou, jocul, prezența mișcărilor involuntare, stereotipii, ticuri,
neliniștea motrică etc).

 Examenul psihologic
 Scop
1. până la vârsta școlară este adus la evaluare de către părinți pentru întârzieri în
dezvoltarea psihomotrică, se evidențiază gradul întârzierii, direcțiile în care trebuie să
se desfășoare activitatea terapeutică în vederea recuperării;

34
 2. de cele mai multe ori, copilul vine la evaluare trimis de către cadrele didactice din
școala de masă, pentru eșec școlar (identificarea factorilor generatori de eșec școlar,
dacă se constată ÎM, se fac propuneri pentru școala specială sau se menține în școala
de masă (copilul cu intelect de limită) indicând direcțiile potrivite în care trebuie să
se lucreze cu copilul);
3. Examinări psihologice în vederea orientării profesionale a adolescenților care, fie au
absolvit școala specială, fie se găsesc în clasele superioare ale școlii de masă;
 Obiective
a) Dezvoltarea psihomotorie (CD= 0-5 ani, relevându-se domeniile în care dezvoltarea
este deficitară);
b) Nivelul mintal
- VM, QI, examinarea gândirii propriu- zise, a modului în care se desfășoară operațiile sale
și a gradului său de complexitate;
- capacitatea de definire a noțiunilor (DM- indiferent de vârstă, oferă răspunsuri
simple: ,,mărul…se mănâncă, e roșu, are codiță”.
- comparațiile (asemănări și deosebiri) permit analiza suplimentară a capacității
operatorii a gândirii;
- Capacitatea de generalizare (serii de cuvinte, imagini, obiecte (fructe, animale,
mijloace de transport, insecte etc., cerându-le să găsească denumirea comună a
categoriei respective, să motiveze de ce a ales termenul respectiv);
- Clasificarea (DM- clasifică doar pe criterii de culoare, formă);
- Procesul de abstractizare reiese din modul de definire a noțiunilor, din calculul mintal,
raționament matematic;
- Gândirea cauzală
c) Funcțiile senzoriale și perceptiv – motrice
- Se pot investiga funcțiile: auditivă, vizuală, gnoziile; percepțiile de mărime, formă,
greutate; ritmul;
d) Atenție
- Volumul atenției, calitățile atenției, posibilitatea de menținere a concentrării atenției
selective (Labirinte, Praga, Kraepelin);
e) Memoria
- Memoria vizuală, memoria auditivă, memoria cuvintelor, memoria mumerelor,
memoria imediată, fidelitatea memoriei (Rey, Wisc – memoria cifrelor);

35
 f) Limbajul
- Limbaj expresiv și receptiv;
- Nivelul vocabularului, structura gramaticală, existența tulburărilor de vorbire (probe de
pronunție, de vocabular, alcătuire de povestiri după imagini etc);
g) Personalitatea
- Stabilitatea emoțională, afectivitatea, impulsivitatea, agresivitatea, toleranța la
frustrare (probe de desen: om, familie, casă, pom);
h) Maturizarea psiho-socială
i) Posibilitățile de învățare
- Capacitatea de formare a unor deprinderi, domeniile în care interesul și învățarea este
mai facilă;
- Deprinderi de scris, citit, calcul matematic.
!!! Tulburările motrice intră întotdeauna ca elemente importante în structura tabloului
psihopatologic al copilului deficient mintal;
Investigarea motricității este absolut obligatorie în orice examinare a deficientului
mintal, stabilindu-se astfel punctele de plecare ale planului de reeducare și recuperare
psihomotrică a deficientului mintal;
Tulburările de vorbire, întârzierile în dezvoltarea limbajului, reprezintă elemente de
mare importanță în evaluarea copilului deficient mintal.

Trăsături de specificitate ale deficienţilor mintali

 Rigiditatea (Kounin) se referă la rezistenţa la schimbare, incluzând ideea de fixare și

dificultăţile de adaptare ale deficientului mintal la situaţiile noi.
Deficientul mintal neputând aplica cele învăţate într-o formă nouă, are un ritm de
dezvoltare lent, curba de perfecţionare este plafonată având loc blocaje psihice.
La deficientul mintal apare o rigiditate a reacţiilor adaptative şi comportamentale (Luria –
inerţie oligofrenă). Această inerţie oligofrenă se referă la insuficienta adecvare a reacţiilor
adaptative şi comportamentale la schimbările din mediu, fenomen concretizat în puternica
lipsă de mobilitate a reacţiilor, încetineală în gândire, apatie în reacţiile comportamentale sau
reacţii precipitate din cauza stocării peste limitele normale a unor focare de excitaţie.

36
 În funcţie de particularităţile activării zonei corticale, Pevzner găseşte două
subcategorii ale deficienţilor mintali :
o cei care pe fondul predominanţei stării inhibitorii manifestă o stare de apatie
generală, încetineală în reacţii, lipsă de interes;
o cei care pe fondul excitaţiei manifestă o impulsivitate accentuată lipsită de
autocontrol, precipitare.
 Vâscozitatea genetică (Barbel Inhelder)
Dacă la copiii cu intelect normal dezvoltarea intelectuală se caracterizează prin
dinamism în trecerea de la un stadiu la altul, deficientul mintal se caracterizează prin lentoare,
plafonare, regresie, atunci când întâmpină dificultăţi în efectuarea operaţiilor formale datorită
neterminării construcţiei sale psihice.
Deficientul parcurge aceleaşi stadii, dar în mod diferit; dezvoltarea se caracterizează prin
lentoare specifică şi printr-o stagnare de lungă durată instalată cu atât mai repede cu cât
deficienţa mentală este mai accentuată.
La copilul cu intelect normal trecerea de la un mod de gândire la altul se realizează
firesc, tinde către un echilibru progresiv, cu o bună stabilitate a achiziţiilor care arată că noua
structură funcţionează satisfăcător; la deficientul mintal evoluţia gândirii tinde către un fals
echilibru caracterizat prin vâscozitatea raţionamentelor, fragilitatea achiziţiilor, incapacitatea
de a părăsi un punct de vedere pentru altul – şi când atinge un stadiu superior, gândirea
păstrează amprenta nivelului anterior regresând când întâmpină dificultăţi.
 Heterocronia oligofrenică a dezvoltării (R. Zazzo- întârziere în dezvoltare
manifestată inegal la nivelul diferitelor arii)
În cazul copiilor fără deficiențe =„heterocronie normală”- nu afectează esențial
caracterul echilibrat al structurii personalității lor, spre deosebire de „heterocronia
deficientului mintal” generatoare de „dizarmonii”.
Dacă la copilul normal există o concordanţă între viteză şi calitatea execuţiei, la cel
deficient există un decalaj foarte mare (în executarea unei sarcini un deficient de 14 ani are
viteza unui copil de 12 ani şi calitatea execuţiei a unuia de 6,7 ani).
Heterocronia este o consecinţă a interacţiunii celorlalte trăsături de specificitate,
rezultând o abordare diferenţiată a deficienţilor în procesul compensator atât în raport cu
ceilalţi, cât şi faţă de propria persoană (el se dezvoltă discordant în raport cu sine însuşi).

37
  Fragilitatea construcţiei personalităţii - se manifestă atunci când solicitările
depăşesc posibilitatea de răspuns; apare infantilismul în comportament, operaţiile
logice de nivel scăzut nefacilitând construirea raporturilor sociale stabile;
 Fragilitatea şi labilitatea conduitei verbale (E. Verza) - se referă la neputinţa de
exprimare logico-gramaticală a conţinuturilor, situaţiilor, imposibilitatea de a-şi
menţine conduita verbală la un progres continuu și de a o adapta la diverse situaţii; se
manifestă prin retard în limbaj sau alte tulburări ale limbajului.

D. Copilul deficient mintal și familia.

1. Probleme ridicate de familia copilului deficient

Prezența unui copil deficient într-o familie produce o modificare mai mult sau mai
puțin profundă a întregii structuri, afectează atât „echilibrul” interior cât și „echilibrul”
exterior care vizează relațiile familiale cu societatea. Unii autori vorbesc chiar despre
declanșarea unei „crize” familiale.
Dacă acest lucru este adevărat, atunci medicul, psihologul, profesorul și toți cei care
lucrează și sunt implicați în terapia copilului deficient mintal trebuie să lucreze și să acorde o
mare importanță familiei. Însănătoșirea climatului familial, asanarea lui, organizarea unei
terapii, a unei consilieri și sfătuiri a familiei reprezintă de fapt una din direcțiile importante a
terapiei copilului deficient mintal.
Există o dinamică marcată mai ales de o serie de întrebări pe care părinții și le pun în
legătură cu copilul lor și cu situația în care ei se găsesc. Prima întrebare este: „De ce a trebuit
să mi se întâmple chiar mie așa ceva?”. Această întrebare apare în momentul în care părinților
li se confirmă sau li se anunță că copilul lor este un deficient mintal, adică momentul în care
este comunicat diagnosticul. De aceea momentul în care familia este anunțată că are un copil
deficient mintal trebuie bine pregătit. Trebuie să se țină seamă de structura psihologică a
părinților, precum și de nivelul socio-cultural. Dacă deficiența mintală nu este severă și ușor
de observat în comportamentul copilului, atunci anunțarea familiei nu trebuie grăbită. La
vârstele mici prognosticul este extrem de limitat. Acest moment al anunțării familiei este un
moment de grea încercare.
Unii părinți nu reușesc să se împace cu acest gând. Ei nu admit această realitate, o
resping, se luptă cu ea, se înșeală pe ei înșiși, se amăgesc, caută explicații, uneori forțează
unele explicații: „Copilul este deștept dar e distrat”, „Înțelege totul dar nu vorbește” etc.

38
Sunt unii părinți care trăiesc un sentiment de culpabilitate față de copil și se simt răspunzători
față de situația lui.
Uneori în relațiile dintre părinți planează o stare de tensiune, fiecare din ei
considerând că în familia celuilalt a existat o tară ale cărei efecte au apărut la copil. În aceste
cazuri, părinții vor fi lămuriți că exceptând alcoolismul cronic, sifilisul netratat, încercări
nereușite de avort, deficiența mintală poate apărea ca efect al unor factori ce nu pot fi dirijați
în mod conștient și voluntar.
Dialogul părinte –terapeut trebuie să fie reluat periodic, încercând să stabilească
„bilanțul”actual și să se elaboreze direcțiile de orientare pentru perioada următoare.
Preocuparea părinților pentru copilul deficient mintal poate și în multe cazuri
absoarbe întreaga activitate a familiei. Părinții, de multe ori, neglijează ceilalți copii care sunt
normali. De aceea, familia trebuie orientată către o etapă în care să se preocupe pentru a da
răspuns la întrebarea: „Ce pot face și pentru ceilalți copii?”
Copilul deficient și preocuparea familiei pentru el nu trebuie să frustreze pe ceilalți
copii din familie. Părinții trebuie să nu neglijeze îndrumarea și să diminueze afecțiunea
pentru copiii normali din familie.

2. Atitudinea părinților față de copilul deficient mintal

Este cunoscut faptul că atitudinea părinților, ca de altfel și reacția mediului social față
de copiii deficienți mintali, este mai puțin favorabilă decât față de cei handicapați fizic.
J.R. Thurston elaborează în 1959 o scară de valoare a atitudinilor părinților față de
copiii handicapați, bazată pe completarea de fraze. Utilizând o formă modificată a acestei
scări, J.F. Condell a constatat o preocupare deosebită a părinților pentru viitorul copilului
deficient mintal. Studiind atitudinea adoptată de părinți față de copilul deficient mintal, M.
Chiva arată că ea depinde de mai mulți factori:
- Gradul deficientului sau al anomaliei pe care o prezintă;
- Factorii afectivi, sociali și culturali ai anturajului care condiționează modul în care
mama trăiește această realitate;
- Nivelul de aspirație familială și valorizarea potențialităților intelectuale;
- Măsura în care copilul nu a corespuns așteptărilor paterne în sensul unei realizări
sociale sau intelectuale.
Unii din părinți văd numai aspectul de infirmitate și, în consecință, ei alintă copilul în
mod excesiv. Rezultatul unei astfel de atitudini nu întârzie să se vadă, la copil apar o serie de

39
trăsături negative de personalitate. Se va arăta părinților că o astfel de atitudine împiedică
educarea unor trăsături pozitive de caracter.
Sunt unii părinți care izolează copilul și se izolează și pe ei. Este o atitudine greșită.
Copilul deficient mintal are nevoie de societatea normalilor. El va trebui (ne referim la
cazurile mai ușoare) să trăiască în societatea normalilor. De aceea, el trebuie s-o cunoască de
mic. Multe din modelele pe care trebuie să le însușească le găsește în societatea normalilor.
Separarea copilului duce la o separare a părinților, fapt care prejudiciază de multe ori
climatul familiei.

E. Copilul deficient mintal și școala. Două tendințe: educația în comun sau

educația separată?

Există o problemă deschisă, problemă viu discutată în ultimele decenii, legată de locul
unde trebuie să se desfășoare educația copiilor deficienți mintali: în instituții speciale sau
împreună cu copiii normali, în școlile de masă.
Chiar dacă se aderă la soluția educației comune, această educație nu poate fi în
totalitate comună. Problema trebuie pusă diferențiat și nu pentru toți deficienții mintali în
bloc. Într-adevăr, deficienții mintali, cu deficite ușoare, ca cele întâlnite la liminari, pot și
trebuie în anumite condiții să fie școlarizați în școala de masă.
Pentru unii deficienți mintali, dacă terapia a fost aplicată precoce și familia a avut și
are o preocupare permanentă pentru recuperarea copilului, poate încerca o școlarizare în
învățământul de masă până la nivelul unde copilul reușește să se integreze.
Pentru marea majoritate a debililor mintali, care prezintă deficite și ritmuri proprii de
asimilare, precum și o serie de tulburări instrumentale care necesită tehnici speciale de
recuperare, trebuie educați în școli speciale. Desigur că organizarea școlilor speciale trebuie
să asigure un contact permanent cu copiii de aceeași vârstă și o deschidere maximă către
viață.
Pentru deficienții mintali severi, de tipul imbecililor necesitatea educării lor separate
este evidentă. Prelucrarea și adaptarea procesului educațional în cazul imbecililor creează
diferențe atât de mari față de învățământul de masă încât coeducația nu este posibilă.

40
 F. Deficientul mintal în școala de masă. Limite. Condiții. Rezultate. Perspective

Copilul liminar, care prezintă un deficit intelectual ușor, fără asocierea altor tulburări
care să scadă considerabil eficiența și să influențeze starea comportamentului poate fi
școlarizat în școala de masă, în aceleași clase sau în clase speciale, asigurând următoarele
condiții:
- Pregătirea pentru școală a copilului liminar să fie făcută după un program
amănunțit, care să vizeze toate aspectele principale în care el prezintă întârzieri
sau tulburări care pot face imposibilă abordarea procesului de învățământ; această
pregătire se poate face la grădiniță, în grupe pregătitoare special organizate pentru
anumite activități și conduse de specialiști sau de către educatoare instruite în
tehnicile impuse; se pot organiza la nivelul școlilor clase pregătitoare pentru acei
copii care nu sunt apți pentru începerea școlarizării - una din aceste clase ar trebui
să fie complexă și să aibă un caracter terapeutic; pregătirea pentru școală se poate
face și în familie – acolo unde există condiții pentru desfășurarea unei activități
educativ-terapeutice; în aceste cazuri specialiștii laboratorului de sănătate mintală
(medici, psihologi, logopezi, kinetoterapeuți) vor elabora și îndruma munca
familiei.
- Încă din clasa I, copiii liminari trebuie să se bucure de o activitate diferențiată,
ținându-se seama de posibilitățile pe care le are, să fie tratați individual și în
munca cu ei să se adapteze metode și procedee corespunzătoare; pentru acești
copii trebuie să se elaboreze o programă specială cu prevederi adaptate
posibilităților;
- În tot timpul școlarizării, mai ales în ciclul primar, conlucrarea permanentă și
perseverentă a familiei cu școala este absolut necesară; învățământul trebuie să
indice familiei ce trebuie să facă și cum trebuie să facă; părinții trebuie
transformați în colaboratorii cei mai apropiați ai învățătorului;
- În tot ciclul primar, copiii liminari trebuie să beneficieze de asistența de
specialitate a logopedului pentru tulburările instrumentale, cât și a terapeutului în
reeducarea instabilității psihomotorii; periodic copiii liminari trebuie examinați de
medicul neuropsihiatru;

41
 - În ciclul claselor V-X în care conținutul învățământului devine din ce în ce mai
complex, cerințele amplificându-se continuu la toate materiile, față de copilul
liminar trebuie să se ia câteva măsuri care să prevină inadaptarea școlară:
 Pentru fiecare obiect de învățământ trebuie să se prevadă un cuantum de
cunoștințe elementare pe care ei trebuie să și le însușească; tratarea lor
individualizată – sub raportul programei și metodelor este absolut necesară;
 Să se acorde o atenție sporită în vederea orientării dominante a acestor copii în așa
fel încât la sfârșitul celor 10 clase să poată deveni muncitori calificați.
Desigur că de regimul copiilor liminari școala de masă pot beneficia și o serie de
debili mintali, față de care familia se angajează pe linia muncii cu copilul iar școala se
angajează la manevrarea exigențelor în așa fel încât să nu fie handicapați sociali. Cazurile
însă sunt rare și foarte des, la un moment dat, se reorientează spre școala ajutătoare.
Se întâmplă frecvent și fenomenul retragerii liminarului de la școala de masă și
reorientarea lui spre școala ajutătoare. Este vorba despre acei liminari care prezintă un eșec
școlar generalizat și care nu întrunesc condițiile familiale și personale care să permită o
recuperare la nivelul școlii de masă.

42
 Bibliografie

Dobrescu, I. (2016). Manual de psihiatrie a copilului și adolescentului, volum 1, Editura Total

publishing. ISBN 978-606-8003-41-2.

Leaf, R., McEachin, J., Dayharsh, J. (2010). Ghid de terapie ABA- strategii de modificare a
comportamentului copiilor autiști- partea întâi, Editura Frontiera, București.

Milea, Ș., Meilă, P.(1988). Tratat de pediatrie, Volum 6, Editura Medicală, București.

Predescu, V. (1998). Psihiatrie, Volum 2, Editura Medicală București.

Radu, Ghe. Curs- Psihopedagogia deficientului de intelect, Universitatea „Ovidius”-

Constanța, Facultatea de Psihologie, Specializarea Psihopedagogie Specială.

Romila, A. Diagnostic and statistical manual of mintal disorders, Fourth edition.

Verza, E. (1998). Tulburările de limbaj, Editura Polirom, Iași.

Verza, E. (1995). Psihopedagogie specială – manual pentru şcoli normale”, Bucureşti, E.D.P.

Verza, E. (2003). Tratat de logopedie – volum I, Ed. Fundaţiei Humanitas, București.

43