Funcționalismul

De-a lungul celei de-a doua jumatati a secolului XX o serie de teoreticieni au

incercat sa inteleaga procesul de integrare europeana. Desigur, aceste incercari au
dobandit contur tot mai clar pe masura inaintarii in procesul constructiei europene -
adica in anii '50 si '60 ai secolului trecut. Si totusi radacinile a cel putin un curent de
gandire a constructiei europene (neofunctionalismul) se afla in teoretizari legate de cel
de-al Doilea Razboi Mondial si de interesul pentru pacificare mondiala. Intamplator
sau nu, teoreticianul care a preluat initiativa in gasirea unei solutii pentru pacea
mondiala a fost un roman, emigrat ulterior in occident. El este intemeietorul curentului
functionalist.
Conform funcționaliștilor, Europa unită trebuie să se realizeze prin acțiuni
pragmatice și precise (domeniile cărbunelui și oțelului), care să ducă în timp la o
federație europeană.
”Nașterea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului oferea posibilitatea
administrării în comun a resurselor strategice și crearea unui nucleu comunitar care să
se lărgească progresiv și la alte domenii. Lărgirea progresivă urma jocul
interdependențelor. Ideea comunitară nu avea limite geografice și viza crearea unei
rețele transnaționale a elitelor europene, puternic convinse de necesitatea integrării.
Funcționaliștii doreau o Europă pragmatică, independentă de verdictele populare, fără
constrăngeri democratice. Ei nu-și puneau problema legitimității, iar statul, în viziunea
lor, era incapabil să facă față problemelor sale interne și externe”. 1

”La baza teoriei funcționaliste stă gândirea lui David Mitrany, care privilegia
virtuțiile cooperării regionale, bazate pe rețele ale elitelor europene. Ordinea mondială-
spunea Mitrany – nu mai trebuie gândită în termeni de putere, ci de nevoi, a căror
satisfacere trebuie să conducă la cooperare. Prin jocul interdependențelor, cooperarea
trebuie să penetreze toate sectoarele de activitate economică, debordând din câmpul
economic în cel politic. Ocupându-se de problemele tehnice, mai puțin politizate,
dinamica integrării se propagă către alte sectoare și conduce la adoptarea de politici
1
Arie M. Kacowicz, globalization, and nationalism”, Working Paper 262 – December 1998, in The Helen
Kellogg Institute for International Studies- Working Paper Series, editor Caroline Domingo, p24
comune. La nivel instituțional, funcționaliștii doreau împărțirea deciziei între organe
funcționale, independente, care să acționeze sectorial și care să capteze în cele din
urmă cvasitotalitatea competențelor statului-națiune ”.2
Din punct de vedere istoric, prima teorie a integrării este cea a
funcționalismului. David Mitrany un gânditor britanic de origine română nu este pus în
valoare în România. Cu toate că scrierile sale în limba română nu sunt foarte
numeroase, temele de politică românească revin constant în opera sa.” Influența sa
asupra felului în care s-au dezvoltat ulterior teoriile integrării europene este enormă și
totuși în România de astăzi nimeni, nici măcar cei care se declară cunoscători în
detaliu a problematicii europene, nu se revendică de la funcționalismul lui Mitrany”.3
David Mitrany se naște în 1888 și emigrează în Marea Britanie în 1908.
Publică prima sa carte în 1915, o prezentare a României din punct de vedere istoric și
politic (Romania, her history and politics). Următoarea sa carte tratează de asemenea
teme românești (Greater Romania: a study in national ideals, 1917). Cea mai completă
carte a sa despre România: the War and agrarian reform – 1917-1921. În același an,
Mitrany publică în limba română studiul Marx contra țărănimii.
Lucrarea în care Mitrany pune bazele curentului funcţionalist a apărut in 1943:
A working peace system. ”Funcţionalismul este, de fapt, aşa cum însuşi Mitrany
declară, o dezvoltare a unor curente de idei apărute la sfârşitul primului război
mondial, care îşi propuneau să teoretizeze condiţiile prin care să se pună capăt
definitiv conflictelor de natură politică.” 4
Funcţionalismul a fost considerat cea mai „elaborată, sofisticată din punct de
vedere intelectual, dar şi ambiţioasă încercare de a înţelege nu numai dezvoltarea
instituţiilor internaţionale dar şi sensul evoluţiei acestora” .5
Paul Taylor (1994) identifică funcţionalismul ca “un strămoş intelectual” nu
doar a teoriei neofuncţionaliste a integrării, ci şi a diverselor abordări recente în studiul
ordinii internaţionale, cum ar fi: teoria interdependenţei, abordări ale societăţii
mondiale, politici de ramură şi teoria regimurilor.
Funcţionalismul, după cum observă Taylor şi Groom, reprezintă “o abordare,

2
Ibidem, p.25
3
Eugen POPESCU, Teorii ale integrarii europene, Editura C.H Beck, 2009, p.10
4
Ibidem, p.10
5
Constanta Matusescu, Teorii ale integrarii europene, p.34
mai degrabă decât o teorie coerentă“ (1975). Ea nu porneşte de la un set rigid de
probleme fundamentale care sunt împărtăşite de toţi funcţionaliştii.
Funcţionalismul lui David Mitrany oferă o viziune tehnocrată privind
guvernarea umană. Privit global, guvernarea de către politicieni implică că motivul
predominant al politicii este preluarea şi menţinerea puterii mai degrabă decât
urmărirea bunăstării comune. Ernst Haas a făcut aluzie la ideea că funcţionalismul
prezintă unele asemănări cu aspiraţiile marxist-leniniste de a înlocui “guvernarea
oamenilor“ cu “administrarea obiectelor“ (Haas, 1964). Poate că este adevărat acest
lucru, dar e la fel de adevărat că Mitrany a fost un critic la adresa aspectelor
marxismului şi a teoriei socialiste în general. Anti-dogmatismul tehnocratic al lui
David Mitrany s-a extins până la nivelul statului. Acestă realitate nu se datora doar
faptului că organizarea mondială în state a generat tendinţe dogmatice dăunătoare.
Deşi funcţionalismul a fost considerat cel mai important curent născut în
secolul al XX-lea, el nu este totuşi infailibil şi nu toate ideile sale rezistă unei analize
critice atente. Cheia înţelegerii funcționalismului este faptul că acest curent, deşi
oferă o explicaţie privind apariţia şi evoluţia instituţiilor internaţionale, încearcă în
principal să ofere un cadru pentru depăşirea conflictelor şi, respectiv, realizarea păcii.
Acest lucru nu este surprinzător, de vreme ce funcționalismul a apărut în anii‚ ’40, ca
reacţie la abordările specifice perioadei şi care aveau în prim-plan statul (federalismul
şi doctrina securităţii colective). Mitrany a surprins prin faptul că a depăşit criticile
aduse acestor abordări, considerate de cei mai mulţi ca fiind mult prea radicale,
argumentând, în mod surprinzător, că ele nu erau încă suficient de radicale. Mitrany a
arătat că abordările respective au eşuat tocmai pentru că îşi găseau fundament în
doctrina suveranităţii statului deşi, prin rezultate, se dovedeau în fapt împotriva ei, şi
că „un asalt frontal asupra suveranităţii juridice care lasă intactă suveranitatea
politică este evident supus eşecului”.
Acest raţionament este foarte bine sintetizat în sintagmele „forma urmează
funcţiei” (form follows functions) şi „pacea în trepte” (peace in parts).

În cazul sintagmei „forma urmează funcţiei” erau avute în vedere următoarele:

• Cooperarea între statele membre, care funcţionează eficient numai în măsura
în care se concentrează asupra unor activităţi specifice, punctuale („funcţii”), anterior
realizate de către state naţionale, şi care, în urma cooperării, vor fi mult mai bine
realizate într-un context mai larg;
• Forma îmbrăcată de cooperare, care urma să fie determinată de specificul
funcţiei, al activităţii în discuţie, de vreme ce nu există o formă standard, potrivită
pentru toate posibilele forme ale cooperării funcţionale. 6 În concluzie, fiecare
organizaţie funcţională trebuie concepută într-un mod compatibil cu specificul funcţiei
respective.
Pe de altă parte, sintagma „păcii în trepte” ilustra credinţa că prin acţiuni
individuale, de cooperare funcţională, puteau fi atinse rezultate colective.
Funcţionalismul a accentuat primatul dimensiunii politice a suveranităţii, privită ca un
mănunchi de puteri, de capacităţi. Pe măsură ce aceste puteri erau încredinţate de către
stat unor organisme funcţionale, capacitatea statului de a acţiona în mod suveran se
reducea.
De asemenea, mai trebuie subliniat şi faptul că rezultatul cooperării funcţionale
nu trebuia să fie acela de a crea un stat nou, mai mare şi mai eficient (în ciuda faptului
că bazele teritoriale ale statului urmau a fi minate de faptul că „forma va urma fondul”,
iar „pacea se va realiza în trepte”), ci doar a unei noi ordini mondiale. Ca atare, D.
Mitrany considera că treptat, statul concentrat teritorial va avea tot mai puţine funcţii
de exercitat (renunţând la a mai fi o hiper-instituţie multi-funcţională) şi va acţiona
într-o lume în care cea mai mare parte a activităţilor de administrare şi guvernare vor fi
încredinţate unor organisme cu funcţii specifice şi fără apartenenţă teritorială.
Întrebarea care în mod firesc se ridică după expunerea principiilor de bază ale
teoriei lui D. Mitrany este cât de viabile s-au dovedit a fi ele în realitate, cu alte
cuvinte, dacă evoluţiile ulterioare au confirmat sau au infirmat teoria construită de el.
Înainte însă de a încerca să răspundem la această întrebare, merită să subliniem faptul
că teoria lui Mitrany şi-a găsit ulterior mulţi adepţi, ideile lui fiind reluate în diferite
analize şi lucrări. În fapt, toate „organizaţiile funcţionale” din cadrul sistemului
Naţiunilor Unite pot servi ca studii de caz pentru teoria funcționalismului, deşi, la o

6
Astfel, pentru anumite funcţiuni poate fi potrivită o instituţie globală, ca de pildă în cazul combaterii anumitor
maladii sau în cazul serviciilor poştale (care ar trebui să fie universale) în timp ce pentru alte funcţiuni sunt
suficiente instituţii regionale sau chiar locale. Pe de altă parte, există şi funcţiuni care nu necesită decât schimb
de informaţii, precum în cazul previziunilor meteorologice, în timp ce alte funcţiuni presupun existenţa unor
instituţii internaţionale, investite cu putere de decizie.
analiză mult mai atentă apare evident faptul că ele contrazic în fapt premisa conform
căreia „forma urmează funcţia”, de vreme ce ele continuă a fi dominate de statele
naţiune, care coordonează în realitate funcţionarea acestora.
Realitatea demonstrează că, în ciuda faptului că există în prezent o reţea extrem
de complexă de instituţii care funcţionează în cadrul sistemului mondial, sistemul
Westphalian al suveranităţii rămâne în picioare, în ciuda optimismului manifestat de
funcţionalişti. Cu alte cuvinte, se pare că statele lumii au reuşit să găsească o
modalitate anume de a se izola de efectele corozive ale F, acţionând totodată în cadrul
sistemului mondial al cooperării funcţionale7.
În ciuda meritelor incontestabile, teoria lui Mitrany a făcut obiectul unor critici
serioase, obligându-i pe adepţii curentului să ofere explicaţii pentru cele mai
vulnerabile părţi ale acesteia. Cea mai mare parte a analiştilor sunt de acord cu faptul
că principala limită a funcţionalismului rezidă în abordarea eminamente tehnicistă a
fenomenului cooperării. Atât Mitrany, cât şi succesorii săi, au abordat cooperarea
funcţională dintr-o perspectivă apolitică, apropiindu-se de diferitele aspecte cu
„suflet de tehnician”, deoarece au pornit de la premisa că problemele pe care trebuie
să le rezolve cooperarea funcţională sunt în mod esenţial de natură tehnică şi admit,
în consecinţă, soluţii tehnice. După cum anumiţi autori au subliniat, ideea că este
posibilă separarea chestiunilor „tehnice” de cele „politice”, precum şi subordonarea
celor din urmă faţă de primele, poate fi considerată oarecum naivă.
Criticii lui Mitrany au arătat că toate deciziile luate de guverne sunt în primul
rând politice şi că separarea între cele două categorii de probleme este artificială şi
nejustificată. Ca atare, apare evident faptul că nu există probleme tehnice pure, aşa
cum nu există nici soluţii tehnice pure, ceea ce înseamnă că statele vor fi adesea
suspicioase în a permite ca diferitele probleme să fie rezolvate în mod strict
funcţional. De aceea, nu mai pare a fi un accident faptul că agenţiile funcţionale ale
ONU, departe de a acţiona autonom, au rămas în continuare extrem de dependente
de statele naţionale.
A doua critică este strâns legată de prima, şi are în vedere încercarea de a

7
Abordarea funcţională a organizaţiilor internaţionale a fost echivalentul economic şi social al ideii de
„subsidiaritate”, dezbătut pe larg în prezent în contextul integrării europene, respectiv ideea că deciziile politice
ar trebui luate la cel mai scăzut nivel de organizare şi cel mai apropiat de cei direct afectaţi.
prezenta funcţionalismul ca o abordare universală, apolitică. Criticii funcţionalismului
au arătat că acesta este limitat numai la acele părţi ale lumii care împărtăşesc valorile
statului bunăstării, în vreme ce „regimurile şi culturile neinfuzate cu valori similare nu
pot fi uşor atrase în „plasa” funcţionalistă a cooperării internaţionale numai pe baza
pretinselor sale beneficii”.
În fine, se pare că Mitrany a fost mult prea optimist în privinţa efectelor de
„răspândire”, de antrenare ale procesului funcţionalist. Procesul integrării europene ar
fi trebuit să se bazeze pe propriul său avânt, succesul dintr-o zonă a cooperării, ducând
automat la extinderea sa în alta. După cum a demonstrat însă experienţa UE,
„răspândirea” nu s-a produs de la sine, iar proiectele politice şi instituţionale nu au fost
şi nu pot fi lăsate să se adapteze de la sine anumitor domenii-cheie.

\
 Concluzii

David Mitrany (1888-1975) - nascut in Romania; emigrat si activat ulterior in

UK, SUA - este intemeietorul abordarii functionaliste privind guvernarea globala. El s-
a facut remarcat odata cu publicarea eseului ,A Working Peace System' in 1943.
Mitrany a fost preocupat de aceeasi problema ca si Coudenhove Kalergi sau alti
ganditori care doreau pacea si unificarea Europei ca solutie; doar ca Mitrany a fost
preocupat de pacea globala, avand in vedere distrugerile si dramele celui de-al Doilea
Razboi Mondial.
El a adus argumente in favoarea unui alt mod de a gandi relatiile internationale
decat pana atunci. Identifica drept cauza a conflictelor internationale: competitia
unitatilor politice. In acelasi timp, considera ca e imposibila eliminarea diviziunilor si
a competitiei politice. Pe de alta parte, constata ca nu se intrevede la nivel mondial
crearea unui guvern al lumii, care sa solutioneze aceste diviziuni. Mitrany are in
vedere si precaritatea Ligii Natiunilor - care nu a fost un guvern mondial, dar si-a
propus interventii pentru aplanarea conflictelor la nivel mondial. Oricum, Liga
Natiunilor nu a functionat ca guvern mondial.
In viziunea lui Mitrany, diviziunile politice pot fi depasite prin inmultirea
activitatilor si agentiilor internationale - fiecare dintre acestea ar trebui sa corespunda
unor functii/nevoi impartasite, unor interese comune mai multor unitati politice.
Intarirea acestor agentii internationale, functionale, constituite pragmatic, tehnocratic,
ar duce la situatia in care diviziunile politice ar deveni din ce in ce mai putin
importante.
De altfel, constituirea de astfel de "agentii" functionale a avut loc in perioada
postbelica. Consiliul Europei reprezinta un astfel de exemplu de "agentie". Este
adevarat ca este un exemplu regional. ONU reprezinta un exemplu la nivel mondial.
Alte agentii specializate, sau procese functionale au jucat un rol asemanator cu cel
descris de Mitrany. De pilda GATT.
Mitrany se indoieste de necesitatea si de dezirabilitatea unui guvern federal
mondial - avand in vedere perspectiva sa inspirata de doctrina conservatoare, care
pune accentul pe aplicabilitate practica si nu pe abordari generalizatoare, formale.
Totusi, o autoritate centrala ar putea coordona varietatea agentiilor in opinia lui.
Cu toate acestea, in ciuda faptului ca modelul functionalist al cooperarii
internationale poate fi considerat un esec, argumentele functionaliste continua sa joace
si astazi un rol important in plan international, indeosebi prin modul in care sunt
concepute in prezent institutiile internationale.
Functionalismul lui Mitrany se desparte de gandirea altor functionalisti - cum
ar fi Jean Monnet, care a mers pe ideea de federalizare, desi doar la nivel european, e
adevarat, si nu mondial. Pe de alta parte, gandirea functionalista a lui Mitrany a avut
un efect profund asupra activistilor pro-europeni. In termeni teoretici, efectul s-a
tradus in neofunctionalism.