4. Senzaţiile. Specificul şi mecanismele ssnsibilităţii.

Raporturile
dintre excitabilitate, sensibilitate şi motricitate. Clasificarea şi
proprietăţile senzaţiilor. Legile sensibilităţii.

Nevoia de adaptare a organismului, necesitatea acestuia de a face faţă unor solicitări

exterioare din ce în ce mai complexe au dus la apariţia unor forme de captare şi prelucrare a
informaţiilor, la structurarea unor modalităţi de răspuns la influenţele externe.
La originea tuturor senzaţiilor stau procesele de excitaţie senzorială care se produc în
celulele specializate, în neuronii situaţi în ganglionii spinali. Psihologia modernă, sub influenţa
ciberneticii, consideră că, funcţionarea normală a senzaţiilor presupune parcurgerea următoarelor
procese: 1) procesul de codare primară care are loc la periferie, în receptorul analizatorului şi
presupune transformarea semnalului extern (luminos, sonor, mecanic, chimic etc.) în influx
nervos; 2) procesul de recodare care se realizea-ză în veriga intermediară de transmisie a
analizatorului, cu precădere la nivelul instanţelor neuronale subcorticale, având drept scop reor-
ganizarea elementelor informaţionale; 3) procesul de decodare realizat la nivel cortical în cadrul
zonelor de proiecţie topică, specifice fiecărui organ de simţ şi finalizat într-un cod-imagine ce se
află în relaţie izomorfă cu însuşirile obiectului recepţionat. Mecanismul sinapselor, a legăturilor
dintre neuroni, are o mare importanţă în explicarea senzaţiilor. O senzaţie va depinde, aşadar, nu
doar de natura stimulului, de particularităţile stimulării, ci şi de structura sinaptică dintre celulele
neuronale. Particularitatea creierului, care asigură o bună funcţionalitate a senzaţiilor este
plasticitatea sa.
Excitabilitatea este o formă de reacţie difuză, nediferenţiată, nespecializată a întregului
organism care este în acelaşi timp analizator, cât şi executor. Ea se manifestă numai în contactul
direct cu stimulii biologici necesari; de aceea, are un caracter limitat, posibilităţile de orientare în
mediu ale organismului fiind reduse. Stimulii care satisfac anumite trebuinţe ale orga-nismului
se găsesc într-un număr redus, ei apărând împreună sau amestecaţi cu alţi stimuli indiferenţi
pentru organism, dar care au proprietatea de a semnaliza prezenţa celorlalţi. Aşa încât, la un
anumit moment al evoluţiei a fost necesară apariţia unei noi capacităţi care să permită
organismului căutarea şi depistarea stimulilor biologiceşte necesari în mulţimea celor indiferenţi,
recepţionarea şi reacţia la aceşti stimuli indiferenţi, dar care au o mare valoare de semnalizare în
raport cu ceilalţi. Această nouă capacitate este sensibilitatea. Proprietatea organismului de a
recepţiona factori indiferenţi, de a stabili un raport cu sens biologic între ei şi cei necondiţionaţi
poartă denumirea de sensibilitate. Dacă la nivelul excitabilităţii, reacţia era generalizată, realizată
cu întreg organismul, la nivelul sensibilităţii ea este diferenţiată, realizată prin intermediul
organelor de simţ specializate pentru recepţionarea anumitor modalităţi de energie externă.
Între sensibilitate şi motricitate există o puternică legătură funcţională; sensibilitatea se
dezvoltă în perspectivă şi în legătură cu demersurile motorii; la rândul ei, motricitatea devine un
servomecanism al orientării senzoriale, confirmând-o sau dimpotrivă, infirmând-o. Impulsurile
senzoriale stau la baza activităţii de răspuns a organismului, în afara lor neputand fi concepută
nici o reacţie; declanşând mişcarea, ele o şi reglează. La rândul său, mişcarea facilitează recepţia.
Relaţia dintre sensibiiitate şi motricitate arată că sensibilitatea se încadrează în activitate încă de
la nivelul celor mai simple componente ale activităţii si anume mişcările. Nu doar activitatea îşi
pune amprenta asupra sensibilităţii, ci şj personalitatea. B. G. Ananiev a elaborat conceptul de
senzitivitate, aceasta fiind înţeleasă ca proprietate a personalităţii exprimată în nivelul general al
sensibilităţii, în viteza, ritmul şi forţa reacţiilor senzorio-motorii, în selectivitatea lor, în
adâncimea şi complexitatea câmpului sensibil, în relaţia dintre informaţia senzorială şi
afectivitate (sensibilitate emoţională).
Sensibilitatea poate fi definită mai simplu ca fiind capacitatea de a avea senzaţii. Pieron
(1957) considera senzaţiile ca fiind " forme elementare de inserţie în reglarea comportamentului,
a acţiunilor exercitate de mediu. Ele există atunci când "eficacitatea unei stimulări este relevată
printr-o reacţie globală a organismului, printr-o modalitate practică de activitate, o formă de
conduită, o modificare consecutivă a unor comportamente, când defectul stimulării ne poate
integra în sistemul vieţii psihice care guvernează adaptarea la condiţiile exterioare ale mediului.
Derivă de aici că trebuie făcută o distincţie între excitaţie şi senzaţie. Astfel, dacă excitaţia
presupune o modificare locală reversibilă sub influenţa acţiunii stimulului, senzaţia implică
transmiterea mesajului nervos al excitaţiei, până la centrii care au capacitatea de a înregistra
experienţele de natură a asigura adaptarea conduitelor individului, nu numai actual, ci şi ulterior,
asigurând, astfel, reglarea globală a fiinţelor vii. Se pare că există două stadii ale unei senzaţii:
stadiul presenzorial, stadiul de excitaţie sau de reflex, caracterizat printr-o reacţie localizată, dar
integrată prin efectele ei în circuitul reglator, şi stadiul senzaţiei propriu-zise, ca reflectare a unor
însuşiri ale obiectelor. O senzaţie se distinge de o simplă fantasmă, deoarece corespunde unui
obiect real; ea implică participarea unui aparat nervos; în calitate de stare de conştiinţă are
antecedente şi concomitente de natură subiectivă. Conştiinţa, imaginile, raţionamentul sunt cele
care determină senzaţia. Senzaţiile se nasc, cresc sau scad conjunctural odată cu functionarea
conştiinţei.
Deşi Pieron credea că "senzaţia este abstracţie rezultată dintr-un efort de analiză”, ea este
totuşi o "abstracţie necesara”, deoarece considerarea globală a realităţii poate naşte confuzii. De
fapt, Pieron a vrut să spună, probabil, că la om nu întâlnim senzaţie în stare pură.
In functie de modul in care sunt amplasati receptorii avem: senzatii exteroceptive alcatuite
din senzatiile vizuale, auditive, gustative, olfactive si cele cutanate (tactile si termice), senzatii
interoceptive in care sunt incluse senzatiile organice si de durere si senzatii proprioceptive
reprezentate prin senzatiile kinestezice si de echilibru care se carcaterizeaza prin faptul ca
receptorii sunt situati in muschi, tendoane, articulatii.
Senzatiile vizaule sunt rezultatul actiunii undelor elctromagnetice asupra analizatorului
vizual, unde care se propaga de la sursele naturale de lumina sau de la cele artificiale. Senzatiile
auditive sunt determinate de actiunea undelor sonore asupra urechii, omul percepand sunete care
curpind senzatii cuprinse intre 16 cicli/sec si 20.000 cicli/sec. Senzatiile cutanate sunt de 2
categorii: tactile – produse de presiunea exercitata de anumite obiecte si termice – determinate
de diferentele de temperatura. Senzatiile tactile ofera informatii despre anumite propietati ale
obiectelor legate de duritate, asperitate, netezime. Senzatiile termice permit cunoasterea
temperaturii mediului extern. Senzatiile olfactive semnalizeaza proprietatile chimice ale
obiectelor. Excitantul este reprezentat de particule volatile ce patrund in fosele nazale odata cu
aerul inspirat si stimuleaza receptorii olfactivi. Senzatiile gustative reflecta calitatile chimice ale
substantelor solubile care patrund in cavitatea bucala. Senzatiile propioceptive ne informeaza cu
privire la stare de postura a membrelor , trunchiului, capului. Senzatiile organice sunt
determinate de anumite modificari ale concentratiei de substante chimice la nivelul
organismului. Senzatiile de durere ofera informatii asupra tulburarilor functionale sau
distrugerilor de tesute organice.
În funcţionalitatea lor concretă, senzaţiile capătă o serie de proprietăţi precum:
1.calitatea imaginii senzoriale se afla in stransa legatura cu calitatea stimulului, astfel
stimulii optici stau la baza aparitiei senzatiilor vizuale, cei chimici la baza senzatiilor olfactive,
gustative, cei termice la baza senzatiilor termice, cei mecanici la baza celor tactilo-chinestezice.
2. Intensitatea senzaţiilor – această proprietate a senzaţiilor este legată de intensitatea
stimulilor care le provoacă. Intensitatea unei senzaţii este însă reglată nu doar de intensitatea
stimulului ci şi de amplitudinea influxului nervos. In aprecierea intensităţii senzaţiilor, alături de
intensitatea stimulului trebuie să luăm în considerare şi baza nervoasă a intensităţii experienţei
noastre senzoriale. Intensitatea exprima relatia dintre energia fizica a stimulului si forta senzatiei.
Pragul minimal absolut reprezinta valoarea minimala a unui stimul necesara pentru a determina o
senzatie. Pragul absolut rpezinta valoarea maximala a intensitatii stimulului necesara si
suficienta pentru a determina o senzatie specifica.
3.Durata – este un atribut de ordin temporal si exprima relatia dintre durata stimularii si
durata de manifestare a senzatiei. In ceea ce priveste durata senzatiei fiecare analizator dispune
de un anumit timp de reactie. Senzatia ca traire subiectiva nu isi inceteaza actiunea spontan,
automat dupa incetarea actiunii stimulului. Dincolo de aceasta se produce fenomenul de pot-
efect – durerea este resimtita si dupa incetarea actiunii stimulului.
4.Tonalitatea afectiva – senzatiile produc o impresie afectiv senzoriala. Trairea afectiva
poate fi exprimata la nivel verbal. Aceasta are o valoare adaptativa deoarece declanseaza
mecanismele de aparare ale organismului.
5.Valoarea cognitiva – se refera la pozitia senzatiilor in raport cu importanta acestora
pentru activitatea cognitiva.
Legea Intensitatii – cercetarile asupra acestei legi au fost realizate de Weber si Fechner, ei
au elaborat conceptul de prag senzorial. Acest concept vizeaza particularitatile fizice ale
intensitatii stimulului. Registrul sensibilitatii poate varia intre pargul minimal absolut si cel
maximal absolut. Pragul diferential reprezinta acea cantitate minima de energie necesara unui
stimul pentru a produce o senzatie specifica.
Legea contrastului senzorial – exista 2 tipuri de contrast: simultan si succesiv. Cel simultan
se manifesta prin accentuarea reciproca a pregnantei stimulilor prezentati in acelasi timp, iar cel
succesiv se manifesta prin modificarea sensibilitatii ca efect al ordinii de prezentare a stimulilor;
este prezent la nivelul tuturor analizatorilor, dar mai preganant la nivelul analizatorului gustativ.
 Legea adapatarii senzoriale – se refera la cresterea sau descresterea sensibilitatii unui
analizator sub actiunea repetata a stimulilor sau a modificarii conditiilor de mediu. Adaptarea se
produce atat in sensul cresterii sensibilitatii cat si in sensul descresterii acesteia.
Legea sensibilizarii sau depresiei – interactiunii analizatorilor – exista 2 tipuri de
interactiune: intermaodala (intre mai multi analizatori) si intramodala (in cadrul aceluiasi
analizator). Presupune creşterea sensibilităţii unor porţiuni ale unui analizator prin stimularea
specifică a altor segmente, învecinate sau îndreptate, ale aceluiaşi analizator
Legea compensarii senzoriale – insuficienta dezvoltare a unei categorii de senzatii sau
lipsa ei poate duce la perfectionarea altei senzatii care ii preia functiile. Legea semnificatiei sau
forţei de semnalizare a stimulului - o contrazice pe cea a intensităţii: stimulii slabi, dar foarte
semnificativi sunt recepţionaţi mai bine decât cei puternici dar nesemnificativi.