Sunteți pe pagina 1din 6

APTITUDINILE ÎN STRUCTURA

PERSONALITǍŢII

,,Dintre lucrurile cele mai de preţ pe care le are omul,


acela de a fi capabil sặ se introspecteze,
de a încerca sặ-şi descifreze propria personalitate,
mi se pare a fi un lucru de o însemnatate excepţionalặ."
​Mulk Raj Anad

Aptitudinile intră în relaţii cu toate celelalte compoente ale vieţii


psihice, cu întregul sistem al personalităţii şi cu celelalte subsisteme din
cadrul personalităţii, fapt care se repercutează asupra performanţei.

1.Relaţia aptitudini-procese psihice

Orice aptitudine se realizează prin procese psihice a căror pondere poate


fi mai mare în cazul altora. Aptitudinile îşi au originile în procesele psihice,
dar nu sunt identici cu acestea, şi nici simple însumări ale proceselor psihice..
Ele presupun nu un nivel superior de dezvoltare a proceselor şi funcţiilor
psihice, un mod specific de structurare şi integrare a acestora. Aptitudinile
reprezintă
sintetizări, generalizări, transfigurări ale caracteristicilor dominante ale
proceselor psihice. Ele sunt însuşiri sintetice ale întregii personalităţi, şi nu
ale proceselor psihice componente.

2. Relaţia aptitudini - cunoştinţe, deprinderi, priceperi

Aptitudinile se formează, se dezvoltă şi se manifestă în cadrul


activităţii, prin însuşirea sistematică de cunoştinţe, prin dobândirea de
deprinderi-ca moduri de acţiune care prin exerciţiu s-au automatizat - şi
priceperi – ca generalizări ale cunoştinţelor şi
deprinderilor-corespunzătoare.
Existenţa şi utilizarea unui număr cât mai mare de proceperi şi
deprinderi, ca elemente operaţionale în structura aptitudinilor, facilitează
dezvoltarea aptitudinilor. Cu cât o persoană dispune de mai multe şi mai
variate priceperi şi deprinderi, cu atât mai mari vor fi posibilităţile de a găsi
cele mai adecvate modalităţi pentru rezolvarea problemelor.
La rândul ei, aptitudinea o dată formată, înlesneşte însuşirea de noi
cunoştinţe, priceperi şi deprinderi, precunm şi restructurarea celor existente.
Aptitudinile nu se reduc, însă, la suma cunoştinţelor, priceperilor şi
deprinderilor necesare pentru o activitate; dacă acestea din urmă
condiţionează îndeplinirea activităţii la un nivel mediu, obişnuit, aptitudinile
presupun realizarea la un nivel superior al activităţii. Existenţa aptitudinii
implică obţinerea de performanţe şi dovada unor perspective deosebite de
dezvoltare.
Distincţia dintre aptitudine şi deprinderi se poate face din perspectiva
a trei criterii (Zorgő, 1980):
a​) Sub aspectul procesual în cazul formării aptitudinilor, pe
măsura dezvoltării lor se realizeazăo amplificare procesuală; în cazul
formării deprinderilor, pe măsura automatizării lor, are loc o reducţie a
proceselor implicate;
b​) Sub aspectul funcţionalităţii deprinderile se limi-tează la o
acţiune sau operaţie bine determinată; aptitudinile cuprind o familie întreagă
de acţiuni variate care pot fi cuprinse în ansamblul unei activităţi
(literare,muzicale, sportive, matema-tice, tehnice).
c) ​Sub aspect formativ​(disponibilitatea sau potenţialitatea activă)
aptitudinile se caracterizează printr-o dezvoltare continuă, printr-o creştere a
disponibilităţilor, în cazul formării deprinderilor, rezervele potenţiale scad
treptat ca urmare a realizării lor sub forma performanţelor situate la limita
superioară a posibilităţilor situate la limita superioară a posibilităţilor de
dezvoltare. De exemplu, deprinderile motoriisau cele de calcul mintal,
dincolo de o anumită, nu se mai pot ameliora nici chiar în cazul
supraînvăţării; nu acelaşi lucru se întâmplă în cazul aptitudinilor
matematice sau verbale.
Între aptitudine şi deprinderi există şi alte tipuri de relaţii:
-pe de o parte, aptitudinile mai dezvoltate oferă posibilitatea
formării mai rapide şi fără efort prea mare a deprinderilor necesare şi
totodată a rstructurării lor în condiţii diferite;
- pe de altă parte, în alte condiţii, deprinderile formate se pot integra
în structura aptitudinilor, contribuind la amplificarea şi
îmbogăţirea repertoriului funcţional al acestora. În anumite împrejurări, însă
, deprinderile pot duce la stereotipizarea şi schematiyarea unilaterală a
acţiunilor, ceea ce este în defavoarea aptitudinii. De asemenea, nu orice
deprindere este favorabilă aptitudinii, ci doar cea consolidată, corect
formată; o deprindere greşit formtă şi integrată în structura aptitudinii poate
avea efect perturbator sau inhibitor asupra aptitudinii respective.

3. Relaţia aptitudini –dimensiunea afectiv-motivaţională

Dimensiunea afectiv-motivaţională reprezintă un important factor al


formării aptitudinilor şi valorizării lor maximale, ea
furnizând şi direcţionând energia acţiunilor umane. Nici o aptitudine nu se
poate forma în lipsa unei motivaţii adecvate faţă de respectivul domeniu.
Fără imbold intern, fără motivaţie, poten-
ţialele latente nu se activează,aptitudinea nu se poate forma. Chiar dacă
aptitudinile au fost deja formate, ele nu duc la realizarea unor performanţe
superioare dacă nu sunt susţinute de o motivaţie adecvată.
Unul dintre cei mai importanţi factori motivaţionali în formarea
aptitudinilor îl reprezintă interesul, acesta asigurând o orientare afectiv –
cognitivă a individului într-un anumit domeniu de activitate. Interesul este
atât ,,forţa" care influenţează dezvol-tarea aptitudinii, cât şi un indice al
preferinţei pentru o anumită activitate şi, totodată, a atitudinii pozitive faţă
de respectiva activitate. Interesul facilitează dezvoltarea aptitudinii pe
următoarele direcţii (F.Turcu,1975):
-determină individul să caute şi să găsească activitatea care corespunde cel
mai bine aptitudinilor sale;
-mobilizează eforturile necesare formării şi dezvoltării aptitudinilor;
-stimulează dobândirea unei atitudini creative faţă de un anumit domeniu.
Interesul nu este numai factor al formării aptitudinior, ci şi produs al
acestora.
Se consideră că, în anumite limite, calitatea şi forţa factorilor
motivaţionali pot uneori compensa anumite carenţe aptitudinale. La rândul
ei, însă, motivaţia este şi ea dependentă de aptitudine, de nuvelul acesteia;
un anumit nivel de dezvoltare a aptitudinii condiţionează formarea şi
menţinerea motivaţiei (performanţa obţinută într-o activitate, ca urmare a
prezenţei aptitudinii, va creşte motivaţia pentru acea activitate, cu evitarea
totodată a activităţilor în care se anticipează eşecul).

3. Relaţia aptitudini –caracter (atitudini)

4. Relaţia aptitudini –temperament

În raport cu aptitudinile, temperamentul constituie doar o premisă


extrem de generală, cu rolde predispoziţie. Faptul că temperamentul nu
predetermină aptitudinile este confirmat de posibilitatea formării uneia şi
aceleiaşi aptitudini pe temperamente diferite sau a mai multor aptitudini pe
fondul unui singur temperament.
Între cele două există totuşi influenţe reciproce:
-pe de o parte, temperamentul poate facilita sau provoca dificultăţi în
formarea aptitudinilor, dificultăţi care pot fi însă
depăşite prin exerciţiu sau prin compensare.
-pe de altă parte, modificarea manifestărilor temperamentale poate
conduce la modificarea aptitudinilor. Pe baza unor tendinţe de adaptare a
temperamentelor la activitate, putem vorbi despre o oarecare
profesionalizare a temperamentelor.
BIBLIOGRAFIE

Allport, G. ,,Structura şi dezvoltarea personalităţii", Editura Didactică


şi Pedagogică, Bucureşti, 1991

Hedges, P. ,,Personalitate şi temperament", Editura Humanitas,


Bucureşti, 1999

Huber, W. ,, Introducere in psihologia personalităţii", Editura


Ştiintifică, Bucureşti, 1998

Mihaela T. ,,Psihologia personalităţii", Editura Fundaţiei


România de mâine, Bucureşti, 2006

Popescu-Neveanu, P. ,,Personalitatea şi cunoasterea ", Editura


Militară, Bucureşti, 1960

Turcu, F. ,,Formarea aptitudinii tehnice", Editura Ştiintifică,


Bucureşti, 1998
Zorgo, B. ,,Probleme fundamentale ale psihologiei", Editura
Academiei Române, Bucureşti, 1980