-

Universitatea Dimitrie Cantemir

Facultatea de Stiinte ale Educatiei

Profesor coordonator: Mihaela Sterian

Student : Predut Elena Loredana

Perceptia consta intr-o cunoastere a obiectelor si fenomenelor in integralitatea lor si in momentul în

care, ele acționează asupra organelor senzoriale („aici si acum”). Spre deosebire de senzatie, care reda o
insusire izolata a unui obiect, perceptia realizeaza o impresie globala, o cunoastere a obiectelor in
intregime, in unitatea lor reala.

Din punct de vedere neurofiziologic, la baza formării unei imagini perceptive stă activitatea zonelor
asociativ-integrative ale analizatorilor şi interacţiunea dintre diverşii analizatori. În funcţie de specificul
mecanismului care le realizează, vom distinge astfel imagini perceptive monomodale (cuprinzând
informaţia extrasă şi prelucrată de către un singur analizator) şi imagini
perceptive plurimodale (cuprinzând informaţia extrasă şi prelucrată de mai mulţi analizatori).
Perceperea unuia şi aceluiaşi obiect prin mai mulţi analizatori este, evident, mai eficientă decât
perceperea prin intermediul unui singur analizator. Datorită specializării funcţionale relativ înguste,
fiecare analizator poate să reflecte realitatea doar fragmentar, unilateral. Orice obiect concret, oricât ar
părea de simplu, posedă o multitudine de aspecte, însuşiri şi relaţii, care nu pot fi surprinse in ansamblul
lor, de către un singur analizator. Diversificarea analizatorilor a fost impusă în cursul evoluţiei, de
necesitatea cuprinderii unei game mai întinse de însuşiri şi laturi ale realităţii obiective, pentru o mai
bună adaptare la influenţele ei.

Percepţiile sunt definite ca fiind: procese senzoriale  complexe şi totodată imagini primare, conţinând
totalitatea informaţiilor despre însuşirile concrete ale obiectelor şi fenomenelor în condiţiile acţiunii
directe a acestora asupra analizatorilor.

Percepţia constituie un nivel superior de prelucrare si integrare a informaţiei despre lumea externă.

Astfel, prin percepţie se înţelege „ansamblul de mecanisme şi procese ce determină conştientizarea de
către individ a lumii şi a mediului înconjurător pe baza informaţiilor primite prin intermediul simţurilor.”

Caracteristicile imaginii perceptive; Elementele cu rol în percepţie

Ca şi senzaţiile, percepţia se finalizează în plan subiectiv

printr-o imagine. Imaginea perceptivă se aseamănă, dar se şi deosebeşte de cea senzorială. Se

aseamănă prin faptul că ea conţine informaţii despre însuşirile concret intuitive. La fel ca şi imaginea
senzorială, este o imagine primară, care se realizează „aici şi acum”, în condiţiile acţiunii stimulilor şi
obiectelor asupra organelor de simţ. Se deosebeste, prin faptul că imaginea perceptivă este bogată în
conţinut, este relaţionată cu contextul şi este semnificativă. În cazul imaginii perceptive primează
valoarea ei cognitivă şi mai puţin aspecte cum ar fi intensitatea sau tonalitatea afectivă.
·              Durata - Imaginea perceptivă durează în mod normal, atâta timp cât obiectul se află în câmpul
perceptiv.

·              Imaginea perceptivă dispune de atributul vizualizării. Astfel, în condiţiile în care informaţia

parvine pe alte canale decât cel vizual, se constată tendinţa de a transpune informaţia într-o imagine
vizuală.

·              Imaginea perceptivă are şi atributul verbalizării. Cuvântul joacă un rol foarte important în
percepţie. Pe de o parte, cuvântul este un integrator verbal, întrucât prin cuvânt sunt denumite
experienţele perceptive. Pe de altă parte, cuvântul are şi o funcţie reglatorie. Prin cuvânt percepţia
poate fi dirijată, coordonată, mai ales în cazul observaţiei.

         1. Percepţiile spaţiale - sunt de mai multe tipuri, obiectele existente în spaţiu având mărime,
formă, tridimensionalitat, fiind percepute asadar, în diferite planuri: profunzime/adancime sau inaltime.
Caracteristicile spaţiale ale obiectelor sunt semnalizate prin mecanisme perceptive foarte complexe şi
relativ distincte.

                Percepţia de spaţiu se referă si la aprecierea distanţei la care se află obiectele intre ele, dar si fata
de un anumit reper. Teoria genetică scoate în evidenţă argumente în favoarea rolului important al
încercărilor şi erorilor (al invatarii si experientei individului) în cresterea preciziei de apreciere a
distanţelor.  Perceperea  poziţieica forma a perceptiei spatiale este in functie de pozitia obiectului (sau a
propriului corp) fata de verticala gravitaţională, perpendiculara pe un plan orizontal.

         Percepand corect forma obiectelor, le putem recunoaste. Apreciem de asemenea si distanta la care
se afla obiectele fata de noi: fara o asemenea evaluare nu le-am putea manui. De altfel, imaginile se
formeaza pe retina, de aceea orbii din nastere, dupa operatia care le da vazul, au impresia ca toate
obiectele le ating ochii.

Exista experiente care atesta dificultati in aprecierea distantelor, prezente la copii in primii 2-3 ani. Chiar
copilul, dupa 6-7 luni, cand incepe sa mearga in 4 labe, si el se opreste la marginea mesei pe care e lasat.
Toti percep un pericol. De fapt, este un reflex innascut, neconditionat, adaptat la impresii implicate in
perceptia adancimii. Dar este o mare distanta de la aceasta reactie reflexa pana la „ideea de spatiu"
care, in mod cert, se formeaza de-a lungul mai multor ani. Fiindca reflexele absolute sunt reactii
automate, neconstientizate. Puii de gaina, la putina vreme dupa iesirea lor din ou, daca sunt asezati pe
un scaun, se deplaseaza in toate directiile, dar se opresc la marginea scaunului si nu cad. Experienta a
decurs cu aceleasi rezultate si in cazul mieilor nou-nascuti, al puilor de capra, pisica si maimuta.
Dificultatile celor orbi din nastere care, printr-o operatie, capata vederea sunt foarte mari atat in ce
priveste recunoasterea obiectelor, cat si in aprecierea distantelor la care se afla. Trecerea de la gama
senzatiilor tactile la cea a senzatiilor vizuale este foarte complicata. Ea ar fi mult mai facila, daca ar
exista numeroase categorii si concepte innascute, asa cum continua sa sustina unii filosofi, in
detrimentul experientei personale dobandite.

2. Percepţiile temporale – constau din aprecierea duratei şi a schimbării momentelor activităţilor

umane. Percepţia timpului are în vedere mai multe aspecte printre care: perceperea unor excitanţi ca
fiind succesivi în cazul când succesiunea lor este foarte rapidă, aprecierea duratei, atât a unui fenomen
continuu cât şi a intervalului între momentele de apariţie a două evenimente. Percepţia timpului este
imediată – (la o durata a evenimentului de max. 2 secunde), dar avem de-a face si cu perceptia timpului
fizic-cosmic si biologic (spre deosebire de acestea, timpul psihic e reversibil).

Experientele arata ca intervalele foarte scurte sunt supraestimate, iar cele lungi - subestimate. Un
interval plin de stimuli discontinui pare mai lung decat unul vid, de aceeasi durata. Aprecierea duratelor
mai lungi, variaza in functie de mai multi factori. Mai intai, ea depinde de natura activitatii desfasurate.
Cu cat o activitate e mai intensa, mai complexa, mai plăcută, cu atat durata ei pare mai scurta.
Intervin în plus afectivitatea și motivatia. Cand o activitate ne intereseaza, timpul pare a trece repede.
Invers, cand o conferinta ne plictiseste, ea ne pare a fi fara sfarsit. Dimpotriva, cand munca prezenta nu
ne absoarbe si am dori sa se termine mai repede, timpul se dilata fara masura.

Vârsta influenteaza si ea aprecierea timpului. La batranete, duratele mai lungi de o zi par mult mai
scurte decat in tinerete. Pe de o parte, fiindca ritmul activitatilor vitale se incetineste (or, comparativ cu
ele, apreciem cantitatea de timp scursa), pe de alta, pentru ca termenul principal de comparatie a
duratei - numarul anilor parcursi - e mult mai mare. Un an inseamna mult mai putin comparativ cu 60
decat comparativ cu 20. Consumul de medicamente si indeosebi utilizarea drogurilor, pot modifica
perceptia timpului.

La nivelul organismului există unele regularitati ale proceselor fiziologice numite bioritmuri, cele mai
multe fiind legate de ritmul circadian (alternanta zi-noapte). Este periodica nevoia de apa, de hrana, de
somn; in relatie cu ea, exista un bioritm al secretiei de bila, al cresterii nivelului calciului in sange s.a. In
aprecierea duratelor foarte lungi (de luni si ani de zile), ne ajuta reperele sociale, sarbatorile,
evenimentele sociale si, desigur, calendarul.

3. Percepţia mişcărilor se referă pe de o parte la percepţia propriilor mişcări, iar pe de alta, la aceea a
mişcărilor obiectelor exterioare. Miscarea constituie o schimbare de pozitie in spatiu a unui obiect intr-
un anumit timp (aceasta referindu-se la modificarile de natura mecanica).

Perceptia miscarii intervine in doua situatii:

a) cand urmarim cu ochii obiectul in miscare ; in acest caz, imaginea pe retina e fixa, dar senzatiile
kinestezice provocate de miscarea ochilor ne dau informatiile corespunzatoare;

b) ochii sunt imobili, dar imaginea corpului respectiv se deplaseaza pe retina.

O situatie speciala intalnim in cazul cinematografului, unde se perinda o serie de imagini statice, la
intervale foarte mici (1/25 dintr-o secunda), in mod succesiv si coerent (imaginile reprezinta fazele unei
miscari). Aici intervine persistenta senzoriala, care asigura continuitatea imaginilor permitand
intretinerea unei iluzii a miscarii.

Percepţia mişcăriipresupune sesizarea schimbării de poziţie în spaţiu a unui obiect, fiinta, etc. (Atunci
cand reperele mişcării lipsesc,  apare iluzia perceptiva).

Percepţia propriilor mişcări este condiţia de bază pentru conducerea acţiunilor în orice activitate şi se
referă la:

- aprecierea mişcărilor corpului sau segmentelor corpului;

- aprecierea mişcărilor corpului în ansamblu;

- aprecierea mişcărilor corpului în raport cu mediul înconjurător.

Percepţia mişcărilor obiectelor exterioare este necesară în vederea conducerii propriei activităţi, a
coordonării acţiunilor personale în cadrul celor colective şi sincronizarea cu acestea şi pentru operarea
cu obiecte aflate în mişcare.

Fazele procesului perceptiv

În condiţiile percepţiei cotidiene, avem impresia ca percepţia se realizează automat şi instantaneu, de

îndată ce stimulul acţionează asupra unui analizator sau a altuia. În realitate, procesul perceptiv este
unul de desfăşurare fazică, având următoarele faze: detecţia, discriminarea, identificarea şi
recunoastera/categorizarea.

1) detecţia, fază în care subiectul constată prezenţa sau absenţa stimulului;

2) discriminarea, adică deosebirea unui anumit obiect de celelalte, urmată de formarea propriu-zisă a
imaginii perceptive;

3) identificarea, care vizează fie două obiecte percepute simultan, fie raportarea unui obiect la imaginea
sa păstrată în memorie;

4) recunoaşterea şi categorizarea, constând în includerea obiectului perceput într-o anumită clasă de

obiecte percepute anterior.

În ceea ce priveşte volumul percepţiei (mai ales a celei vizuale), cercetările indică un număr de 7 (+,- 2)
elemente percepute după o scurtă expunere a acestora, observaţiei subiectului.
Complexitatea perceptiei. Identificarea si discriminarea ca faze ale perceptiei sunt posibile numai
datorita interventiei unor numeroase procese psihice. Asa cum s-a mentionat anterior, senzatiile
interactioneaza. Unii psihologi au formulat legea fuziunii senzoriale(senzatiile produse simultan, tind sa
se contopeasca). Lor li se adauga multe reprezentari formate in experienta noastra anterioara. Acestea
contribuie la imbogatirea perceptiei, la multiplicarea detaliilor si la claritatea ei.  Deși este indisolubil
legata de gandire, perceptia nu constituie o cunoastere aprofundata. Numai continuarea analizei si
comparatiilor permite gandirii sa dezvaluie esentialul in spatele aparentelor, care ocupa primul plan in
cunoasterea perceptiva. In schimb, aceasta cunoastere elementara este suficienta si foarte necesara
pentru reglarea actiunilor imediate. Fara o perceptie clara n-am nimeri clanta usii, nu ne-am putea
innoda sireturile la pantofi etc.

Folosindu-se un aparat extrem de sensibil pentru inregistrarea contractiilor musculare (miograf), se

constata in timpul  perceptiei de pilda, a miscarii unui fierastrau, simultan apar usoare contractii
musculare, similare celor prezente in timpul manuirii concrete a acestuia.

Relatia perceptiei cu alte procese psihice

Senzaţiile sunt importante pentru existenţa şi activitatea umană deoarece informează  organismul
despre variaţiile care se produc în circumstanţele mediului înconjurător, cu condiţia ca aceste variaţii să
fie importante, asigură adaptarea organismului la variaţiile mediului înconjurător, semnalizează
dezechilibrele interioare şi orientează şi controlează benefic, conduitele actuale ale individului. Cu
ajutorul lor, sunt selectate din mediul extern sau intern acele informaţii ce sunt în acord cu necesităţile
actuale ale omului.

  Ca şi senzaţiile, percepţia are o funcţie informaţională, dar care este mai complexă, prin intermediul
căreia, ne asigură o informare asupra însuşirilor complexe, ale lumii înconjurătoare. Percepţia are şi o
funcţie adaptativ reglatorie, prin care îndeplineşte roluri majore în adaptarea organismului la mediu şi în
activităţi complexe ale omului (scrisul, cititul, manipulare unor vehicule sau instalaţii complexe etc.). St.
Tudos subliniază de asemenea importanţa pe care o au activităţile perceptive, ca baza pentru conduitele
umane, asigurând orientarea în mediul ambiant, selecţia stimulilor utili şi evitarea celor nocivi, etc. “Fără
percepţie prealabilă nu va fi posibil a învăţa, vorbi, memora, comunica, etc. Percepţia permite a lua
cunoştinţă cu mediul şi de interacţiunea cu el sau de a acţiona asupra lui” (Steri,1998, citat de Zlate).

     

Motivatia poate sa influenteze perceptia. Intr-un studiu efectuat de catre Gilchrist si Nesburg, in 1952,
subiectilor li s-a cerut sa apreieze stralucirea culorilor din niste imagini. Subiecii care nu mancasera de
patru ore au afirmat ca imaginile ce reprezentau mancare si bautura erau mult mai stralucitoare decat
alte imagini si, de asemenea, mai stralucitoare decat Ie considerasera cand nu erau flamanzi. Se pare ca
nevoia de hrana le-a influentat perceptia.

Emotia. Unele studii au aratat ca si emotiile pot influenta perceptia. Un studiu efectuat de catre Solley si
Haigh, in 1958, a avut ca subiect anticiparea unui eveniment emotionant pentru copii –
Craciunul.Copiilor Ii s-a cerut sa-I deseneze pe Mos Craciun in saptamanile premergatoare Craciunului si
in saptamanile ulterioare. Pe masura ce se apropia Craciunul, desenele deveneau din ce in ce mai mari si
numarul cadourilor din jurul Mosului crestea, Dupa Craciun, cadourile au disparut si desenele cu Mos
Craciun au devenit mai mici. Un alt studiu, efectuat de catre Erikson, in 1951, a aratat ca persoanele
foarte agresive sunt mai predispuse sa interpreteze stimulii echivoci ca fiind agresivi. EI a aratat
subiectilor imagini reprezentand scene echivoce. Subiectii neagresivi erau predispusi la interpretari
lipsite de agresivitate, pe cand indivizii agresivi erau inclinati sa vada in imagini evenimente violente, fie
intamplandu-se, fie pe cale sa se intample – montajul lor perceptiv spre violenta era mai puternic decat
al celorlalti.

Valorile în care credem ne pot influenta perceptia. O serie de studii efectuate de catre Postman, Bruner
si McGuiness, in 1946, au investigat pragul de recunoastere a cuvantului, care reprezinta intervalul
minim de timp necesar unui subiect pentru a recunoaste un cuvant. Ei au constatat ca pragurile
subiectilor erau mai joase pentru cuvintele placute sau foarte apreciate (de exemplu "pace"), decat
pentru cuvintele neplacute sau "tabu". Cu alte cuvinte, subiectii erau predispusi la o recunoastere mai
rapida a cuvintelor placute. Cercetatorii au interpretat acest lucru ca fiind un tip de apărare
perceptivă, ideea fiind ca sistemul perceptiv tinde sa ne apere impotriva cuvintelor care ne deranjeaza
sau ne repugna.

Obiect si fond in perceptie. Forma obiectelor din jur ne permite identificarea lor. Recunoasterea
necesita o distinctie intre obiect si ambianta in care se afla. in psihologie (ca si in pictura), se vorbeste de
obiect si fond. Cand percepem ceva, nu sesizam totul cu aceeasi claritate. Distinctia dintre obiect si
fondul perceptiei este  influentata atat de cauze obiective cat si de cauze subiective.

Cauzele obiective:

a) Diferentele nete intre un obiect si altele inconjuratoare ; acestea se pot reliefa prin conturarea precisa
a limitelor, prin forma pregnanta a unui corp, sau prin deosebiri mari in ceea ce priveste coloritul.
Contrastul de culoare e menit sa ne atraga atentia cu usurinta: o floare rosie se distinge fara dificultate,
dar poate scapa neobservata, cand are in spate o perdea tot rosie. De aceste proprietati se tine cont in
confectionarea reclamelor, care trebuie sa atraga atentia cu usurinta. Dimpotriva, in armata se iau
masuri pentru ca atat hainele soldatilor, ca si tancurile, tunurile, sa fie colorate la fel cu mediul ambiant
(kaki sau verde inchis - vara si alb - iarna), iar contururile sa fie estompate (culorile diferite sunt aplicate
neuniform, formand pete cu contururi neregulate - camuflaj).

b) Un alt aspect obiectiv il constituie miscarea unui corp in raport cu ambianta, mai cu seama atunci
cand este brusca, neasteptata.

Cauzele subiective constau in:

a) relatiile unui obiect cu experienta noastra proprie; bagajul de reprezentari anterioare, favorizeaza
depistarea acestuia;

b) raportul dintre unele aspecte ale imaginii percepute si interesele, dorintele noastre:  mama isi
distinge imediat copilul intr-o aglomeratie umana.

Patologia perceptiei.

Cel mai vulnerabil aspect al perceptiei este sentimentul realitatii. „Persoanele se misca de parca ar fi
niste umbre" - spune un bolnav; „obiectele imi apar ca invaluite in ceata" - marturiseste un altul; altuia,
„totul ii pare straniu" sau de-a dreptul ireal: „parca traiesc intr-un vis". in schizofrenie, in special,
detasarea de real e puternica, senzatiile si reprezentarile bolnavului se amesteca. Totodata, apare si
fenomenul contrar: halucinatiile, in cazul carora bolnavii vad fiinte pe care nimeni nu le vede. Alteori
sunt afectate perceptiile de spatiu, de aceea bolnavii se deplaseaza greoi, chiar in propriul lor
apartament. Un bolnav vede cum „totul se indeparteaza de mine si devine mic". De asemenea, intervin
uneori „agnoziile" despre care s-a amintit anterior: persoana nu recunoaste nici macar obiecte uzuale,
nu stie cum sa le utilizeze.
Toate aceste tulburari grave dovedesc faptul că, perceptia este un proces extrem de complex,
presupunand o vasta sinteza, ca si implicarea a numeroase alte procese psihice.

       Controversa asupra caracterului ereditar / dobandit al perceptiei

Perceptia reprezinta procesul de interpretare a informatiei pe care o primim prin intermediul simturilor:
cand primim informatii senzoriale, cum sunt mirosurile, sunetele sau zgomotele, acestea sunt
interpretate, atat constient, cat si inconstient, ceea ce ne permite sa corelam noile informatii cu
informatii pe care Ie detinem deja. Studiul caracterului ereditar sau dobandit al perceptiei presupune
determinarea gradului său de rigiditate si de stabilitate. Unul dintre primele studii de gen a fost cel
efectuat de Stratton, în 1893. Acesta a purtat, timp de o saptamana, o lentila inversoare la un ochi
(celalalt ochi fiind acoperit cu un plasture). In primeIe zile, a avut dificultati mari de acomodare la o lume
intoarsa cu susul in jos, dar dupa un timp, s-a produs adaptarea, si nu a mai avut nici o problema. Doar
cand vedea lucruri evident imposibile (de exemplu, flacara unei lumanari indreptata in jos), isi amintea
ca vedea toate lucrurile inversate.

Modul de formare a percepției vizuale.  Lumina care patrunde in ochi are doua caracteristici principale:
luminozitatea (intensitate) si culoarea (lungime de unda). Lucrurile extrem de diferite pe care le vedem
reprezinta rezultatul combinatiei acestor doua tipuri de informatii. Lumina activeaza celulele sensibile
din partea posterioara a ochiului, numite celule cu conuri si celule cu bastonase, aranjate ca un fel de
ecran, numit retina. Lumina care patrunde in ochi prin pupila este focalizata pe retina prin intermediul
unei lentile, care isi ajusteaza forma, pentru a face imaginea cat mai clara posibil. Celulele din
componenta retinei reactioneaza atunci cand lumina ajunge la ele, producand un impuls electric, care
trece de-a lungul fibrelor nervoase spre creier.

Experimente efectuate în sprijinul studierii perceptiei vizuale

Intr-un studiu al lui Kohler, efectuat in 1962, s-a investigat daca perceptia poate fi adaptata la diferite
culori. Kohler a purtat ochelari de protectie cu lentile colorate, jumatatea stanga a fiecarei lentile fiind
verde, iar jumatatea dreapta rosie. Dupa aproximativ jumatate de ora, a incetat sa le mai observe in
mod diferentiat, dar cand si-a scos ochelarii a constatat ca, pentru un timp, i s-a parut ca vede culoarea
opusa! Astfel, lucrarile aflate in stanga campului sau vizual pareau rosiatice, in timp ce in dreapta
campului vizual totul i se parea verde, ceea ce sugereaza nu numai adaptabilitatea perceptiei vizuale, ci
si existenta unui fel de mecanism fiziologic care corecteaza vederea si care necesita un anumit timp
pentru a readuce perceptia la normal.

Totusi, se pare ca nu toate ființele au aceasta flexibilitate a perceptiei vizuale. Intr-un studiu al lui Hess,
realizat in 1956, au fost aplicate lentile prismatice peste ochii unor pui de gaina, ceea ce a avut ca efect o
deplasare a obiectelor percepute cu aproximativ 10 grade fata de amplasamentul lor real. Puii nu au
reusit sa nimereasca grauntele pe care incercau sa le ciuguleasca, nici macar dupa ce au purtat lentile
suficient de mult timp. Se pare ca perceptia lor nu s-a putut adapta la noua situatie.

În alte cateva studii s-au facut cercetari cu privire la masura in care mediul inconjurator poate afecta
functiile fiziologice perceptive in sistemul vizual. Intr-un studiu efectuat de Blakemore si Cooper, in
1966, un grup de pisoi au fost crescuti in intuneric, cu exceptia unei perioade de timp, in care erau
plasati, zilnic, intr-o "lume verticala" - un aparat in care pisoii erau inconjurati numai de linii "verticale".
In cele din urma, s-a constatat la pisoi o adaptare perceptiva, care le-a oferit o perceptie foarte buna a
obiectelor vertica1e, cum ar fi picioarele de scaun, anulandu-le insa perceptia obiectelor orizontale, cum
ar fi o franghie intinsa in fata lor. Blakemore si-a continuat investigatiile si, in 1984, a aratat ca aceasta
adaptare are loc in sistemul vizual al pisoilor.

In 1968, Hubel si Wiesel au descoperit ca exista celule specializate, in talamus si in cortexul vizual, care
reactioneaza la linii inclinate sub diferite unghiuri. Astfel, daca un animal priveste o linie verticala,
celulele nervoase care declanseaza influxul nervos sunt diferite fata de cazul in care priveste o linie
diagonala sau orizontala. Blakemore a constatat ca aproximativ 90% dintre celule par apte de modificari
functionale, daca animalul beneficiaza de o plaja limitata de stimuli la inceputul vietii. Aproximativ 10%
dintre celule par sa aiba functii prestabilite, dar celelalte sunt modificabile, in functie de stimulii din
mediul inconjurator.

Alte cercetări, au aratat importanta comportamentului activ in timpul perceptiei. Intr-un studiu realizat
de Held si Hein, s-a utilizat un "carusel pentru pisoi", un dispozitiv care asigura la doi pisoi aceeasi
experienta vizuala, dar in care unul se deplasa singur, iar celalalt era transportat. Pisoii erau crescuti in
intuneric, cu exceptia unei perioade de timp, in fiecare zi, in care erau pusi in carusel. In timp ce unul
dintre pisoi se plimba in cerc, celalalt era leganat in carusel, amandoi ajungand sa vada aceleasi lucruri.
Cand li s-a testat perceptia vizuala, s-a constatat ca pisoiul activ era normal, dar pisoiul pasiv nu parea sa
discearna stimularea vizuala pe care o primea, actionand de parca ar fi fost orb, desi, fiziologic, sistemul
sau vizual parea sa functioneze normal. Deci se pare ca dezvoltarea perceptiva corecta necesita un
comportament activ.

           

Influentele ambientale asupra perceptiei vizuale

Influentele ambientale pot prezenta o explicatie pentru adaptabilitatea perceptiei vizuale la oameni, in
functie de mediu. Intr-un studiu efectuat de Almis si Frost, in 1973, s-a comparat perceptia vizuala a
indienilor Cree din orase1e canadiene cu cea a indienilor cu un stil de viata traditional. Populatia urbana
traia intr-un mediu occidental, avand in jur case cu pereti verticali si strazi uniform trasate, deci intr-
unmediu artificial, plin de linii drepte, cu unghiuri drepte intre ele. Intr-un mediu occidental normal,
majoritatea liniilor sunt fie verticale, fie orizontale, liniile inclinate fiind cu totul neobisnuite.

Pe de alta parte, in stilul de viata traditional al indienilor Cree, liniile inclinate sunt mult mai frecvente. Ei
traiesc in colibe sustinute de stalpi drepti de mesteacan, in mediul lor existand multe alte linii drepte,
care nu sunt neaparat verticale sau orizontale. Annis si Frost au constatat ca indienii Cree cu stil de viata
traditional pot stabili mult mai bine paralelismul a doua drepte decat cei din mediul urban. Indienii cu un
stil de viata occidental au obtinut rezultate foarte bune in operarea cu linii verticale sau orizontale, dar
nu si cu liniile inclinate, in timp ce indienii Cree care si-au pastrat traditia au evaluat cu succes liniile
oblice.
Se poate concluziona că aspectele primare ale perceptiei par sa fie innascute, de exemplu, perceptia
culorii si perceptia obiect fond sau perceptia primara a distantei. Totusi, alte aspecte ale perceptiei sunt
invatate sau, cel putin, dezvoltate mai mult prin experienta. Din nou, ca si in cazul altor controverse de
tip ereditate/mediu, constatam ca lucrul cel mai important este interactiunea intre factorul genetic si cel
ambiental.

Alte concluzii sunt:

         1.Studiile de deformare si readaptare sugereaza ca perceptia umana este flexibila, ceea ce
inseamna ca este posibil sa nu fie innascuta.

         2.Studiile de privare si studiile transculturale accentueaza necesitatea unor anumite forme de
experienta in dezvoltarea unei perceptii precise.

         3.Studiile efectuate asupra nou-nascutilor au aratat ca unele procese perceptuale primare, cum ar
fi constanta dimensiunii sau perceptia distantei, pot fi innascute.

         4.Studiul efectuat asupra unui barbat orb care si-a recapatat vederea la maturitate a indicat
importanta motivatiei in dezvoltarea perceptiei.

         5. Sistemul vizual organizeaza informatia vizuala in ochi si o transfera nucleilor geniculati laterali ai
talamusului si apoi cortexului vizual al creierului, pentru a fi interpretata.

        6. Se pot învăța foarte multe lucruri despre modul de operare a perceptiei, prin studierea iluziilor
optice si prin identificarea cauzei acestora.

       7.Putem stabili directia sunetelor (datorita existentei celor doua urechi dispuse simetric, de o parte
si de cealalta a capului), precum si distanta de proveniență (prin atenuarea semnalului).
  Din perspectiva lui M. Zlate, percepţia este definitaca reflectare subiectiva nemijlocita, în forma de
imagine a obiectelor şi fenomenelor externe, ce actioneaza în momentul dat, asupra noastră, prin
ansamblul insusirilor şi componentelor lor. Din aceasta definiţie a percepţiei, se observa deosebirea ei
de senzaţie, definită ca reflectare de tip secvenţial- unidimensional, a unor însuşiri singulare ale
obiectului. Se subliniază de asemenea de asemenea, prezenta şi acţiunea directa a stimulului complex
asupra analizatorilor. Reflectând obiectul în unitatea insusirilor sale componente, percepţia constituie
un nivel calitativ superior de realizare a cunoaşterii senzoriale, care permite nu numai simple
discriminări, ci şi operaţii mai complexe de identificare şi clasificare. 

Bibliografie:

Allport, G, Structura şi dezvoltarea personalităţii, EDP, Bucureşti, 1980

Birch, A, Hayward, S,  Diferenţe interindividuale,  Ed. Tehnică, Bucureşti, 1999

Cosmovici, A., Psihologie generala, Editura Polirom, Iasi, 2005

Freud, S, Introducere în psihanaliză,  Ed. Didact. şi Pedag., Bucureşti, 1980

Golu, M, Dinamica personalităţii, Fundamentele psihologiei – vol II, Ed. Geneze, Bucureşti, 1993

Hayes, N, Orrell, S, Introducere în psihologie,  Editura All, Bucureşti, 1997

Jués, Jean Paul, Caracterologia,  Ed. Teora, Bucureşti, 1994

Pavelcu, V, Cunoaşterea de sine şi cunoaşterea personalităţii, EDP, Bucureşti, 1982

Radu şi col., Introducerea în psihologia contemporană, Editura Sincron, Cluj-Napoca, 1991

Zlate, M., Eul şi personalitatea, Ed. TREI, Bucureşti, 1999;

Zlate, M., Introducere în psihologie - Psihologia mecanismelor cognitive, Editura Polirom, Iaşi, 1999.

STUDII:

1) Kendon R. Smith, într-un articol din 1948, demonstrează în cadrul unui

experiment simplu că mişcarea aparentă poate fi observată doar prin intermediul
stimulării receptorilor retinieni. Zece subiecţi sunt poziţionaţi astfel încât
detectorii de mişcare corespunzători celor două zone retiniene să poată fi stimulaţi
alternativ de către un stimul luminos în mod separat. Rezultatul a fost că şapte din
cei zece au raportat că au observat mişcare aparentă orizontală, atât pură
(mişcarea phi), cât şi însoţită de obiect (mişcare aparentă optimală, în
terminologia lui Wertheimer, mişcare beta, aşa cum a fost ulterior denumită).
Experimentul lui Smith dovedeşte astfel că deşi nu se poate vorbi de existenţa
vreunui „scurtcircuit” cortical între zonele neuronale vizuale corespondente celor
două emisfere cerebrale, totuşi, fenomenul mişcării aparente este produs.
2) Unele studii au aratat ca si emotiile pot influenta perceptia. Un studiu efectuat de
catre Solley si Haigh, in 1958, a avut ca subiect anticiparea unui eveniment
emotionant pentru copii – Craciunul.Copiilor li s-a cerut sa-l deseneze pe Mos
Craciun in saptamanile premergatoare Craciunului si in saptamanile ulterioare. Pe
masura ce se apropia Craciunul, desenele deveneau din ce in ce mai mari si
numarul cadourilor din jurul Mosului crestea, Dupa Craciun, cadourile au disparut
si desenele cu Mos Craciun au devenit mai mici.
3) Un alt studiu, efectuat de catre Erikson, in 1951, a aratat ca persoanele foarte
agresive sunt mai predispuse sa interpreteze stimulii echivoci ca fiind agresivi. El
a aratat subiectilor imagini reprezentand scene echivoce. Subiectii neagresivi erau
predispusi la interpretari lipsite de agresivitate, pe cand indivizii agresivi erau
inclinati sa vada in imagini evenimente violente, fie intamplandu-se, fie pe cale sa
se intample – montajul lor perceptiv spre violenta era mai puternic decat al
celorlalti.
4) Influentele ambientale pot prezenta o explicatie pentru adaptabilitatea perceptiei
vizuale la oameni, in functie de mediu. Intr-un studiu efectuat de Almis si Frost,
in 1973, s-a comparat perceptia vizuala a indienilor Cree din orase1e canadiene cu
 cea a indienilor cu un stil de viata traditional. Populatia urbana traia intr-un mediu
occidental, avand in jur case cu pereti verticali si strazi uniform trasate, deci intr-
un mediu artificial, plin de linii drepte, cu unghiuri drepte intre ele. Intr-un mediu
occidental normal, majoritatea liniilor sunt fie verticale, fie orizontale, liniile
inclinate fiind cu totul neobisnuite.
Pe de alta parte, in stilul de viata traditional al indienilor Cree, liniile inclinate
sunt mult mai frecvente. Ei traiesc in colibe sustinute de stalpi drepti de
mesteacan, in mediul lor existand multe alte linii drepte, care nu sunt neaparat
verticale sau orizontale. Annis si Frost au constatat ca indienii Cree cu stil de
viata traditional pot stabili mult mai bine paralelismul a doua drepte decat cei din
mediul urban. Indienii cu un stil de viata occidental au obtinut rezultate foarte
bune in operarea cu linii verticale sau orizontale, dar nu si cu liniile inclinate, in
timp ce indienii Cree care si-au pastrat traditia au evaluat cu succes liniile oblice.
Experienta are un rol hotarator in dezvoltarea capacitatii perceptive. Copiii mici nu
sesizeaza intotdeauna intregul, ci se fixeaza adesea asupra unui detaliu. De asemenea
cazurile unor orbi din nastere care si-au recapatat vederea ne arata o totala dezorientare:
nu recunosc obiectele si unii nu disting, la inceput, un cub de o sfera.
Alte legi ale organizarii perceptive mai sunt: legea generalizarii perceptive (perceperea
unei forme implica concomitent perceperea unei semnificatii); legea constantei (formele
bune tind sa-si conserve caracteristicile lor proprii in ciuda modificarii prezentarii lor; de
exemplu: Christian von Ehrenfels în 1890 a observat ca o melodie este recunoscuta ca
identica chiar daca va fi trasnpusa intr-o alta tonalitate; daca insa i se vor modifica unele
note, va fi perceputa ca o alta melodie); legea destinului comun (un element scos în afara
configuratiei sau a structurii, in perceptie tinde să fie reintegrat si relationat cu celelalte
elemente); legea unum-duo (intr-un camp extern ambigen, perceptia procedeaza fie
asimilativ, realizand o singura forma, fie disociativ, divizand campul in doua figuri cu
individualitate distincta).
Toate aceste legi sunt complementare, se bazeaza pe date experimentale obiective si
usor verificabile, fiind astazi recunoscute ca parte integranta a unei viitoare teorii
generale a perceptiei. Desi modelul gestaltist ca atare nu a reusit sa se impuna ca singurul
valabil si dominant, fiind astazi considerat ca depasit din punct de vedere metodologic,
totusi are meritul esential de a fi demonstrat statutul perceptiei ca nivel calitativ superior
de organizare psihica in raport cu senzatie si de a fi formulat necesitatea studierii ei prin
prisma trasaturilor si legitatilor sale proprii, ireductibile la cele ale senzatiei.

Pentru a intelege rolul perceptiilor, sa ne imaginam ca suntem singuri intr-o locuinta pe care nu o
cunoastem prea bine, este aproape intuneric si s-a luat curentul. In aceste conditii cantitatea de
informatii receptionate prin organele de simt este mai redusa ca de obicei. De ce fel de informatii
avem nevoie ca sa ne orientam? In primul rand trebuie sa stim unde se afla obiectele din casa
(usile, mobilele), adica sa le localizam. In al doilea rand trebuie sa recunoastem obiectele pentru
ca sa le gasim pe cele de care avem nevoie. Localizarea si recunoasterea obiectelor sunt doua
dintre functiile perceptiei. Ele sunt functii independente, deoarece sunt realizate de zone
cerebrale diferite. Acest fapt a fost constatat prin studierea persoanelor cu leziuni cerebrale. Daca
sunt lezate zonele legate de localizare, bolnavul recunoaste obiectele, dar nu reuseste sa
precizeze pozitia lor in spatiu. Daca sunt lezate zonele implicate in recunoastere, subiectul poate
sa precizeze pozitia obiectului, dar nu il recunoaste.
De asemenea,creierul are capacitatea de a corecta informatiile obtinute prin senzatii,
pentru a vedea obiectele asa cum sunt ele in realitate. Aceasta capacitate se
numeste constanta perceptiva.
 Constanta perceptiva a marimii
In timp ce un obiect se apropie sau se indeparteaza de noi, imaginea retiniana se mareste,
respectiv se micsoreaza. Totusi, noua nu ni se pare ca obiectele isi schimba dimensiunea. Acest
fenomen se numeste constanta perceptiva a marimii si se datoreaza asocierii informatiilor
provenite de la retina cu cele privind distanta la care se afla obiectul (indicatorii monoculari si
binoculari ai distantei). Astfel creierul "stie" de ex., ca desi obiectul pare mai mic el nu s-a
micsorat, ci s-a indepartat. La aceste informatii se adauga experienta anterioara. De foarte multe
ori vedem obiecte situate la distante mai mari sau mai mici, ne deplasam pana la ele sau intindem
mana ca sa le prindem si astfel avem experienta subiectiva a distantei, care se asociaza cu
experienta privind variatiile de marime.

 Constanta perceptiva a formei

Pe imaginea retiniana obiectele privite isi schimba continuu forma in functie de directia si
distanta la care se afla fata de noi. Totusi, noua nu ni se pare ca obiectele isi schimba forma ci le
percepem asa cum sunt ele in realitate, pastrandu-si forma. Acest fenomen se numeste constanta
formei si se datoreaza asocierii informatiilor retiniene cu cele privind distanta la care se afla
diferitele parti ale obiectului fata de subiect, cat si cu amintirile legate de intalnirile anterioare cu
obiectul. Noi vedem obiectele in diferite pozitii, de la diferite distante, si in creier se depoziteaza
imaginea generalizata a obiectului, care ne ajuta sa vedem obiectele pastrandu-si forma.
 Constanta perceptiva a culorii
Culoarea obiectelor depinde de undele electromagnetice reflectate. Dar obiectele nu reflecta
undele la fel in orice situatie. De ex. o draperie rosie reflecta undele intr-un fel atunci cand
straluceste soarele, altfel seara, in semiintuneric, si altfel la lumina becului. Noi totusi nu spunem
ca si-a schimbat culoarea, ci o vedem rosie in fiecare din aceste situatii. Omul percepe relativ
corect culoarea obiectelor, chiar daca se schimba intensitatea sau natura luminii. Acest fenomen
se numeste constanta perceptiva a culorilor si se poate explica prin memorarea
culorii obiectelor familiare si prin mentinerea relatiilor de luminozitate si culoare dintre obiectele
aflate in campul perceptiv.
Constanta perceptiva demonstreaza caracterul activ al actului perceptiv. Perceptia nu consta in
receptionarea pasiva a unor informatii, ci este o sinteza si interpretare a acestor informatii.
Din punct de vedere neurofiziologic, la baza formării unei imagini perceptive stă activitatea
zonelor asociativ-integrative ale analizatorilor și interacțiunea dintre diverșii analizatori. În
funcție de specificul mecanismului care le realizează, se pot distinge astfel imagini perceptive
monomodale (cuprinzând informația extrasă și prelucrată de către un singur analizator) și
imagini perceptive plurimodale (cuprinzând informația extrasă și prelucrată de mai mulți
analizatori).
Perceperea unuia și aceluiași obiect prin mai mulți analizatori (organe de simț) este, evident,
mai eficientă decât perceperea doar printr-un singur analizator. Datorita specializarii functionale
relativ inguste, fiecare analizator nu poate ss reflecte realitatea decat fragmentar, unilateral. Orice
obiect concret, oricat ar parea de simplu, poseda o multitudine de aspecte, insusiri si relatii, care
nu pot fi surprinse toate de catre un singur analizator. Diversificarea analizatorilor a fost impusa,
in cursul evolutiei, de necesitatea cuprinderii unei game mai intinse de insusiri si laturi ale
realitatii obiective, pentru o mai buna adaptare la influentele ei. Dar tocmai pentru ca valoarea
adaptativa a perceptiei sa devina mai mare, s-a impus tot atat de necesar ca principiul
diferentierii si specializarii sa fie intregit cu principiul interactiunii si integrarii plurimodale.
Superioritatea calitativa pe care o dobandeste perceptia umana, se datoreaza, in buna parte,
tocmai dezvoltarii functiei integrarii plurimodale si interactiunii dintre imaginile monomodale si
cele plurimodale. Imaginea perceptiva nu se realizeaza ca o intiparire mecanica de tip pasiv a
„amprentelor” obiectului in creier. Ea este rezultatul unui proces activ, orientat si subordonat
unor scopuri concrete ale activitatii de cunoastere (teoretice) sau practice. Intotdeauna,
desfasurarea percepției este susținută și mijlocită de o serie de operații pe care le efectuăm cu și
asupra obiectului perceput: acțiuni de deplasare, de așezare-ordonare, de probare-măsurare, de
descompunere etc. Gratie acestor actiuni, imaginea perceptiva dobandeste adecvarea si precizia
necesare in reglarea optima a comportamentului si activitatii.
In conditiile perceptiei cotidiene, avem impresia ca perceptia se realizeaza automat si
instantaneu, de indata ce stimulul actioneaza asupra unui analizator (organ de simt) sau a altuia.
In realitate, procesul perceptiv este unul de desfasurare fazica, avand urmatoarele faze:
orientarea, detectia, discriminarea, identificarea si interpretarea. Perceptia este guvernata de o
serie de legi generale, aplicabile tuturor modalitatilor senzoriale si tuturor situatiilor reale.
Enumeram pe cele mai importante: legea integralitatii-structuralitatii, legea selectivitatii, legea
constantei perceptive, legea semnificatiei si legea proiectivitatii. Pe langa formele simple ale
perceptiei, exista si formele complexe: perceptia spatiului, a timpului, a miscarii.

Tipurile de percepție
După analizator:
 percepții gustative;
 percepții auditive;
 percepții vizuale;
 percepții tactile.
După forma existenței materiei:
 percepția timpului:
1. obiectivă (secunde, minute,ore etc.);
2. subiectivă (depinde de vîrsta, dispoziție etc.);
 percepția spațiului:
1. corectă;
2. egocentrică.

Perceptia spatiului
Caracteristica fundamentala a spatiului sensibil o reprezinta intinderea, dimensionalitatea.
Distingem astfel un spatiu bidimensional care circumscrie contururile suprafetelor si un spatiu
tridimensional care circumscrie volumele.
 Perceptia spatiului bidimensional are la baza diferentierea si aprecierea raporturilor dintre
verticalitate si orizontalitate, dintre lungime si inaltime sau latime. Principalele
caracteristici care alcatuiesc continutul imaginii perceptive a spatiului bidimensional
sunt: forma, marimea, pozitiile reciproce ale obiectelor si distantele.
 Perceptia spatiului tridimensional presupune desprinderea, alaturi de forma si marime, a
volumului obiectelor. La baza ei sta interactiunea a doua fluxuri informationale:
informatia tactil-kinestezica si cea vizual-kinestezica. In primul caz, rolul principal il
joaca miscarile explorative ale mainii care fixeaza punctele de articulatii ale diferitelor
fete si caracteristicile conturului. In cazul al doilea, cel mai important este mecanismul
binocular (stereoscopic). Fiecare ochi inregistreaza un obiect din alt unghi. Ca urmare,
vor lua nastere doua imagini retiniene relativ distincte. Prin suprapunere ele vor coinide
partial. Daca cele doua imagini ar coincide integral, obiectul ar fi perceput plat, lipsit de
cea de-a treia dimensiune; daca ele ar fi complet disparate obiectul ar fi perceput dedublat
(vedere dubla)

Perceptia timpului
O durata poate fi perceputa nemijlocit numai daca este mai mica de 2 secunde. In general
perceptia duratelor nu este influentata de o serie de factori cum sunt prezenta-absenta
stimularii in cursul duratei respective.
Experimentele de percepere a timpului folosesc ca variabile dependente perceptia sau
aprecierea duratei,iar ca variabile independente lungimea intervalului,natura sarcinii de
efectuat,cunoasterea de catre subiect a exactitatii evaluarii,varsta,substante farmacologice etc.

Perceptia miscarii
Din punct de vedere adaptativ este perceptia vizuala a miscarii desi miscarea poate fi
sesizata cutanat si kinestezic.In cazul perceperii vizuale a miscarii,daca ochiul este imobil are
loc deplasarea imaginii pe retina cu stimularea succesiva a diferitelor zone.Miscarea poate fi
sesizata prin urmarirea cu privirea a deplasarii obiectului.In acest caz stimularea este de
natura kinestezica implicand contractile muschilor ciliari sau chiar ale altor grupe de muschi
care participa la miscarile capului sau ale corpului.