Victoria Pătrașcu

Victoria Pătrașcu, Cristiana Radu

Cristiana Radu

ZURALO
și rotiŢa fermecatĂ

ZURALO și rotiŢa fermecatĂ

București 2018
ZURALO
și rotiŢa fermecatĂ
 ZURALO
și rotiŢa fermecatĂ
text de Victoria Pătrașcu
ilustrații de Cristiana Radu
Coordonator din partea Reprezentanței UNICEF în România:
Luminița Costache, Specialist educație

Lucrare elaborată de Fundația Agenția de Dezvoltare Comunitară „Împreună”

în cadrul proiectului Incluziune socială prin oferire de servicii integrate la nivel comunitar, componenta
Promovarea diversității în școală – „Ce vrei să te faci când vei fi mare?”

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

PĂTRAŞCU, VICTORIA
Zuralo şi rotiţa fermecată / de Victoria Pătraşcu ; cu il. de Cristiana Radu ;
coord. din partea UNICEF: Luminiţa Costache. - Bucureşti : Editura Fundaţiei Agenţia Împreună, 2018
ISBN 978-606-94709-4-7

I. Radu, Cristiana (il.)

II. Costache, Luminiţa (coord.)

821.135.1

© Autorii © 2018 Editura Fundaţiei Agenţia Împreună pentru prezenta ediție

Nicio parte din această carte nu poate fi reprodusă sau transmisă în niciun mod,
sub nicio formă, fără consimțământul scris al deținătorilor de copyright.
 Victoria Pătrașcu
Cristiana Radu

ZURALO
și rotiŢa fermecatĂ

București 2018
U ndeva, dincolo de Dealul Burtos, se întindea o țară cum nu se mai
văzuse, Țara caselor verzi-albastre. Oamenii care locuiau aici
erau săraci și abia reușeau să-și ducă traiul de pe o zi pe alta.
Asta pentru că peste ținutul ăsta stăpâneau vulpile și vulpoii. Jivinele
astea viclene și rele furau neîncetat din curțile oamenilor. Dintr-o
curte luau o găină, din alta o rață, din a treia un curcan. Ba, uneori,
mai intrau și în case și șterpeleau ce le cădea la îndemână. Și nimeni
nu îndrăznea să le zică nimic. Pentru că tuturor le era frică de vulpi.
De atâta sărăcie, femeile și bărbații în putere plecaseră să muncească
în alte ținuturi mai bogate. Iar în țara cea mică, plină de case verzi și
albastre, rămăseseră doar bătrânii și copiii.
Î n palatul lor din pădure, vulpile și vulpoii se adunau să chefuiască.
Dansau și se distrau. Și nu pierdeau ocazia să-și bată joc de bieții
oameni.
— N-am văzut oameni mai proști, zicea Împărăteasa Ciordela
ronțăind un copan de pui. I-ai văzut cum se ascund, cât le este frică?
Dacă ne punem în cap, le furăm și copiii.
— Nu-i o idee rea, zise împăratul Rubah Coadă Lungă. Nici nu mai
trebuie să vânăm prin pădure. Poate, data viitoare, luăm și doi-trei
copilași. Hi-hi-hi!
Și vulpile hohoteau de zor. Iar oamenii le auzeau,
se înfricoșau și deveneau tot mai triști.
„Cine să ne ajute? Cine să ne scape de
vulpile astea rele?”, se întrebau ei. Dar nu
primeau niciun răspuns. Căci nimeni
nu avea curaj să le înfrunte pe
hoțomanele de vulpi.
N imic nu s-ar fi schimbat și n-ar fi existat nicio poveste dacă, în
cea mai mică și mai sărăcăcioasă casă albastră din acel ținut, nu
s-ar fi aflat un băiețel rom, pe nume Zuralo. Zuralo avea cinci ani
și nu era mai mare decât scaunul cu spătar al bunicului Baromir.
Dar era iute și vesel ca o veveriță și bun la suflet cum este
cozonacul aburind.
După ce părinții lui plecaseră peste mări și țări, Zuralo și frații
lui rămăseseră cu bunicul Baromir, care muncea cât era ziua
de lungă să facă oale, căldări și tigăi pe care le vindea în
piață, ca să mai câștige câțiva bănuți. Smaranda, Mario
și Romică îl ajutau și ei cum puteau. Smaranda le făcea
mâncare, Mario îl ducea pe armăsarul Trifoi să pască,
iar Romică mătura curtea și tăia lemnele.
Vreau să mă lupt cu vulpile, îi spuse într-o bună
zi Zuralo soră-sii Smaranda.
— Ce vrei să faci, piticule? Nu vezi cât ești de
mic. Crezi că poți tu să le vii de hac vulpilor?
Păi ăstea or să te sfâșie într-o clipită. Mai
bine stai aici, lângă mine, și curăță niște
fasole. Uită ce ai zis. Nu mai scăpăm noi
de vulpi niciodată.
— Nu stau. Dacă tu n-ai curaj, n-ai
decât să stai aici, pitită! Mă duc la
Mario și Romică. Poate că or să mă
ajute ei.
Și Zuralo plecă peste deal,
unde frații lui se duseseră
să taie lemne. Când ajunse
în poiană, Zuralo se duse
glonț la ei și le spuse:
V reau să gonesc pe vulpi. Prea multă
vreme și-au bătut joc de noi. Dacă
le alungăm, poate părinții noștri se vor
întoarce acasă.
— Hă, hă, hă, auzi la el, sări Romică din
căruță. Cine te crezi, bă? Vreun erou. Nu
te vezi? Cum o să învingi tu vulpile?
— Nu știu, dar poate mă ajutați voi.
— Păi, habar n-avem cum,
spuse și Mario. Ce știm noi?
Știm doar să muncim pe
lângă casă. De unde să știm
cum să alungăm vulpile?
Bagă-ți mințile în cap!
Nimeni nu le poate învinge.
Mai bine, ia-l pe Trifoi și du-l
acasă. Și uită prostiile.
T rist, Zuralo îl apucă pe Trifoi de căpăstru și porni abătut îndărăt
spre casă. Era așa de nefericit. Dacă nici frații lui nu voiau să
se lupte cu vulpile, unde să se mai ducă? Cui să-i ceară ajutor? Iar
dacă vulpile nu erau alungate, atunci, pentru totdeauna, va fi
sărăcie în Țara cu case verzi-albastre. Și niciodată mama și tata
nu se vor mai întoarce.
Se așeză pe un buștean și începu să-și plângă de milă.
— Zuralo, ia nu te mai smiorcăi!
Băiatul se uită curios în stânga și-n dreapta. Nimeni. Se
mai uită o dată. Nici țipenie de om.
— Ce te holbezi așa?
Zuralo se uită din nou. Cine naiba îi vorbea?
— Bre, dar chiar ești culmea! Mai bine dezleagă-mă
și lasă-mă să pasc, dacă nu vrei să stai de vorbă cu
mine.
Mirat, Zuralo se uită la Trifoi. Calul îi vorbea, iar
el, minune, înțelegea fiecare cuvințel.
— Vorbești omenește, Trifoi? întrebă Zuralo
uluit.
— Ei, aș, vorbesc doar limba cailor. Tu,
însă, înțelegi limba animalelor.
— Cum așa? Păi nu te-am auzit
niciodată vorbind.
— Dacă nu m-ai întrebat niciodată nimic. De ce să vorbesc? Și, în
plus, de ce să-mi bat capul cu un băiețel care plânge în hohote pentru
că frații și sora lui i-au spus că e mic și neputincios? Cu un prichindel
care...
— Stai, stai! Nu-i chiar așa, Trifoi! Nu știam că pot înțelege limba
animalelor... Cum? Când s-a întâmplat?
— Dintotdeauna. Ăsta e darul tău ascuns. Ei, ai mai căpătat curaj?
— Of, Trifoi, nu știu ce să mai fac. Unde să mă mai duc?
— Cum unde? La bunicul Baromir. Spune-i și lui ce vrei să faci. E
înțelept. Poate-ți dă un sfat bun.
Plin de speranță, Zuralo îl încălecă pe Trifoi și porni în galop spre casă.
Cum ajunse, fugi la bunicul care meșterea de zor la o tigaie.
— Bunicule, bunicule, vreau să te întreb ceva!
— Stai, măi nepoate, trage-ți sufletul! Ce s-a întâmplat?
B unule, vreau să alung vulpile. Smaranda, Mario și Romică
nu cred că sunt în stare. Ei zic că vulpile sunt multe și
viclene și că nimeni nu le va alunga vreodată. Au spus că vom fi
mereu săraci și că vulpile vor fi mereu stăpâne.
— Dar tu ce crezi, măi băiete?
— Eu cred că pot. Dar nu știu cum.
— Nepoate, zise bunicul oprindu-se din lucru, ăsta-i primul
pas. Dacă ai speranța, înseamnă că nu e totul pierdut.
— Înțeleg, dar tot nu știu ce să fac. Spune-mi tu.
— Zuralo, zise bătrânul punându-i pe mână pe umăr, ca să
reușești trebuie să-ți pui în mișcare rotița fermecată.
— Ce rotiță, bunicule? N-am nicio rotiță.
— Ba da, Zuralo! Ai două rotițe fermecate: rotița inimii și rotița minții.
Dar, dacă nu înveți să le învârți, ele vor rămâne pe veci înțepenite.
— Și ce fac rotițele astea, bunicule?
— Când o să meargă amândouă, vei afla. Acum nu ți se învârte decât
rotița inimii. Curajul și bunătatea ta au au pus-o în mișcare.
Mai trebuie să pornești și rotița minții. Când se va învârti, vei ști ce ai
de făcut.
— Voi putea alunga vulpile?
— Vei putea să faci tot ce visezi!
— Bunicule, cum pornesc rotița minții?
— Mergi la școală!
L a școală? Ce să caut la școală?
Tu n-ai fost la școală. Și nici
Smaranda, Mario sau Romică.
— Adevărat, dar tocmai d-aia nu
știm cum să ne luptăm acum cu
vulpile.
Zuralo rămase pe gânduri. Bunicul
avea dreptate. Nimeni nu se putea
pune cu viclenele. Așa că, a doua zi,
Zuralo se trezi dis de dimineață și
merse la școală.
Ș i cum se mai porni rotița. Vâjâia! 1+1=2 și 5+5=10 și acum știm
câte găini sunt în ogradă și câte vulpi în pădure. Luni e prima
zi a săptămânii și duminica e ultima, iar vulpile benchetuiesc
sâmbăta și duminica zac leșinate prin tufișuri. Aha!
A e ca o scară, iar M e ca un munte cu două piscuri,
iar daca urci pe scară poți să străbați munții care te
duc la MAMA.
Z i de zi, rotițele lui Zuralo se învârteau din ce în ce mai repede. Atât de
repede că păreau elice de elicopter. Iar rotițele au adus gândurile
bune. Pentru că așa se întâmplă când se învârt în același timp
rotița inimii și cea a minții.
Și gândul bun i-a spus lui Zuralo cum să-i facă lui Trifoi
aripi din baticele mamei. De-acum Zuralo avea un cal
înaripat și era ca vitejii din povești.
A șa că, într-o duminică, Zuralo a încălecat și a zburat până la castelul
vulpilor. Când au văzut roșcatele așa arătare zburând spre ele, au
crezut că e un balaur și s-au îngrozit. Fugeau mâncând pământul.
Dar Zuralo le-a prins una câte una de coadă, le-a legat bine și
le-a dus dincolo de munți, într-o râpă, departe de Ținutul
caselor verzi-albastre.
C ând au văzut așa ispravă,
oamenii din sat au venit și
i-au mulțumit lui Zuralo. Nu le
venea să creadă că au scăpat
de vulpi. Plini de speranță
din nou, și-au trimis copiii
la școală. Erau atâtea rotițe
dornice să se învârtă și să
împlinească vise.
 Victoria Pătrașcu

Victoria Pătrașcu, Cristiana Radu

Cristiana Radu

Lucrare tipărită în 1 000 de exemplare cu sprijinul

Reprezentanței UNICEF în România
Blvd. Primăverii 48A, Sector 1, Bucureşti
bucharest@unicef.org
www.unicef.ro
ZURALO
și rotiŢa fermecatĂ

ZURALO și rotiŢa fermecatĂ

București 2018