Victoria Pătrașcu

Victoria Pătrașcu, Cristiana Radu

Cristiana Radu

MARIO
Încurcă tot

MARIO ÎNCURCĂ TOT

București 2018
MARIO
încurcă tot
 MARIO
încurcă tot
text de Victoria Pătrașcu
ilustrații de Cristiana Radu
Coordonator din partea Reprezentanței UNICEF în România:
Luminița Costache, Specialist educație

Lucrare elaborată de Fundația Agenția de Dezvoltare Comunitară „Împreună”

în cadrul proiectului Incluziune socială prin oferire de servicii integrate la nivel comunitar, componenta
Promovarea diversității în școală – „Ce vrei să te faci când vei fi mare?”

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

PĂTRAŞCU, VICTORIA
Mario încurcă tot / de Victoria Pătraşcu ; cu il. de Cristiana Radu ;
coord. din partea UNICEF: Luminiţa Costache. - Bucureşti : Editura Fundaţiei Agenţia Împreună, 2018
ISBN 978-606-94709-6-1

I. Radu, Cristiana (il.)

II. Costache, Luminiţa (coord.)

821.135.1

© Autorii © 2018 Editura Fundaţiei Agenţia Împreună pentru prezenta ediție

Nicio parte din această carte nu poate fi reprodusă sau transmisă în niciun mod,
sub nicio formă, fără consimțământul scris al deținătorilor de copyright.
 Victoria Pătrașcu
Cristiana Radu

MARIO
încurcă tot

București 2018
 Î n Ținutul caselor verzi-albastre,
pomii au început să capete
culoarea mierii. Pare că soarele
toamnei, obosit după vara cea lungă,
și-a atârnat hainele în frunziș. Pe
cer, șiruri lungi de păsări par săgeți
călătorind spre țări mai blânde. Doar
oamenii rămân. Nu mai pleacă, nu mai
au de ce să fugă. Vulpile hoațe și rele au
fost alungate de viteazul Zuralo.
P e drumul bătătorit, tot mai mulți copii urcă acum la Școala din
deal. Lecțiile domnișoarei Mintebună îi farmecă pe toți. Poveștile
ei plutesc prin clasă, se aștern pe tablă, în caiete, în minți și în suflete.
Sunt ca apa care pornește roțile unei mori. Doar că de data asta
pornesc alte roți. Roțile din inimile și din mințile copiilor.

”Zbââââââârrrrrr-zbââââââârrrrrr-zbâââârrrrrrr”,
parcă le auzi cum se învârtesc. Iar copiii devin
mai deștepți și mai curajoși. Pentru că,
așa cum roțile de moară macină
făina, iar din făină se face
pâinea care ne ține de foame,
tot așa la școală se macină
învățătura, care hrănește
mințile și sufletele.
D oar că nu
toate roțile se
învârt la fel. Rotițele
lui Mario se poticnesc, iar,
uneori, se opresc de tot. Deși vine zi de zi la școală, Mario nu pricepe
nimic. Se pare că școala nu-i bună pentru el. Nu înțelege și îi este
frică. Uneori ar vrea să fugă și să se ascundă în pădure. Dar nu poate
pentru că mama îl sărută pe cap în fiecare dimineață și îi zice:
— Mario, azi o să fie mai bine! O să vezi.
Dar pentru Mario nu este mai bine. Pe zi ce trece este mai rău.
L iterele, relele, se amestecă și se așază unde nu le e locul. Cifrele
nu vor să se adune și nici să se scadă. Doi se transformă în cinci și
nouă devine șase. Parcă ar vrea toate să-și bată joc de el. Și, oricât ar
încerca Mario să le potolească, ele, afurisitele, țopăie pe hartie, rup
rândurile și fug de pe o pagină pe alta. Nu-i chip să le oprești. Și Mario
se căznește și încearcă, dar nu le poate îmblînzi.
— Mario, te rog, mai încearcă o dată. Hai, încetișor! Scrie numele tău:
M...A...R...I...O
Domnișoara Mintebună stă lângă el. Încearcă să-l ajute. În fiecare zi.
Dar creionul nu ascultă și pe hârtie apare scris „RAMIO”. Parcă
altcineva a scris, parcă mâna i-a fost furată de o fantomă. Și Mario știe
că nu-i bine. Și nu înțelege de ce tot greșește.
M ario, cine e Ramio? întreabă domnișoara Mintebună.
Dar Mario nu mai ascultă. Aruncă creionul cât colo supărat.
Nu mai vrea să scrie. Nu mai este atent. Acum a văzut un cărăbuș
cum a intrat pe fereastra deschisă. E lucios, e galben-verzui, parcă e
dat cu lac. Și Mario îi vede antenele cum se mișcă. Sunt curioase să
descopere ce este în clasă. Așa este și Mario curios să afle mai multe
despre cărăbuș. Vrea să le spună tuturor
— Lăcărbușul! Lăcărbușul! strigă fericit arătând cu degetul.
Dar copiii râd în hohote. Râd de el.
Iar cărăbușul zbârnâie din aripi și
zboară înapoi în grădină. Și Mario ar
vrea să fugă, dar nu poate pentru că
mama i-a zis că azi o să fie mai bine.
E prost, doamna, e prost!
strigă Ana. Nici nu știe că se
zice CĂRĂBUȘ.
— Nu-i bun de nimic. Nici la fotbal nu-i
bun, nu nimerește niciodată mingea, parcă ar
avea găuri în picioare, strigă și Dănuț.
— Un Încurcă Tot, se aude din altă parte
— Ha-ha-ha, Mario Incurcă Tot! Hai să-i spunem așa.
Și zicând astea Adi îl împinge din bancă și Mario cade pe podea.
Hohotele de râs umplu clasa, iar Mario simte că o pelerină neagră
și grea i se așază pe umeri și îl apasă din ce în ce mai tare. Simte că
alunecă într-o prăpastie adâncă.
D ar o mână îl apucă și
îl trage la suprafață.
E domnișoara.
— Liniște, liniște! Sunt
supărată, foarte supărată,
spune domnișoara
Mintebună.
— Da, pedepsiți-l. Nu
știe nimic, merită să fie
pedepsit, strigă Ana.
— Nu pe Mario sunt
supărată, ci pe voi, cei
care ați râs de el. Pentru
unii copii, lucrurile sunt
mai grele decât pentru
alții. Și, ca să înțelegeți,
trebuie să vă puneți în
papucii lor.
— Ce înseamnă asta? sări
Ana.
— Eu nu vreau să știu
cum e ăsta, strâmbă din
nas Dănuț. N-am chef să-l
cunosc. Eu sunt fotbalist.
Tata mi-a zis că fotbaliștii
sunt cei mai tari oameni
de pe pământ.
— Da? Hai să vedem
dacă e chiar așa, zise
domnișoara Minte Bună.
Vom juca un joc, „Papucii
fermecați”.
C iudat nume... zise Adi. Cum se joacă?
— Strângeți-vă cărțile. Jos pantofii! Băieții încalță pantofii fetelor și
fetele iau pantofii băieților. Ia să vedem! Iar cei mai mici să-i schimbe
cu cei mari.
„Nu intră!”, „Mă strânge!”, „E strâmb!”, „E mare!”, se aud văicăreli din
toate părțile. Dar doamnișoara Mintebună e hotărâtă să joace jocul
până la capăt. Verifică fiecare șiret, fiecare cataramă. Să fie închise.
— Ei, și acum, haideți în curte! Să vedem cine e cel mai tare și ajunge
mai iute la fântâna din centru. Hai, e la vale. N-are cum să vă fie greu.
P orniră copiii să alerge,
dar cum făceau un
pas cum se împiedicau.
Cei mici încercau să-și
țină pantofii în picioare,
dar aceștia, ca niște căței
neascultători, săreau
în stânga și în dreapta.
Balerinii roz ai fetițelor
gemeau sub tălpile
băieților și, nemulțumiți,
fugeau care pe unde putea.
— Uf! Au! Vaiiii! Îhhhh!
C u totii, mai pe genunchi, mai în picioare, se târau spre centrul
satului. Atrași de larmă, apărură oameni curioși pe la porți.
— Ha-ha-ha, ce caraghioși sunt ăștia mici! Uite cum cad, cum se
bălăngăne, abia se țin pe picioare. Parcă-s o adunătură de bebeluși.
Cu chiu cu vai, mai mult târâș, copiii ajunseră la fântână.
Unii plângeau de mama focului.
— Ei, v-a plăcut?
— Nuuu! strigară în cor copiii.
M ai vreți?
— Nuuuu! strigară iarăși.
— Cine nu a căzut? Cine e cel mai tare?
Copiii se uitară unii la alții. Niciunul nu ajunsese la capăt fără să cadă
de mai multe ori.
— Se pare că nu v-a fost ușor.
— Nuuuu. A fost greu.
Unul câte unul, supărați, copiii își luară pantofii înapoi, Se așezară în
șir și urcară tăcuți până sus, la școală.
C um a fost în papucii celuilalt?
Întrebă domnișoara.
— Greu, spuse Adi. Ai mei erau
prea mici, Nu puteam să calc
cu tot piciorul,
— Îngrozitor, am nimerit
niște bocanci mari pe care
abia puteam să-i ridic, spuse
și Ana
— Eu am primit niște
balerini care-mi storceau
degetele. Cum să mă mișc
cu ei?
— V-ați cam încurcat, nu?
Copiii tăcură rușinați.
— Niște Încurcă-Tot, asta ați fost. Cum de nu vă
ascultau picioarele? Spuneați că sunteți cei mai
tari, cei mai buni. În loc să alergați ca vântul, vă
rostogoleați unii peste alții, vă împiedicați și
alunecați. Ce mai râdeau oamenii din sat de voi.
— Asta a fost cel mai rău.
— Ei, dacă nu v-a fost bine, atunci puteți să-l
înțelegeți pe Mario.
U neori roata minții se rotește mai încet la unii copii și atunci
ei se împiedică. În cuvinte, în socoteli. Și, uneori, cad.
Răutatea nu ajută pe nimeni. Orice vorbă urâtă este ca un
pantof nepotrivit în care ne împiedicăm. Mario nu e
un Încurcă Tot, ci un Face Mai Încet. Are nevoie de
răbdarea și bunătatea noastră.
Domnișoara Mintebună ridică hârtia scrisă de Mario.
— Cine mă ajută să-l transformam pe Ramio la loc
în Mario? Cine e așa de curajos încât să-l prindă pe
Lăcărbuș și să-l facă la loc Cărăbuș?
Toate mâinile se ridicară în sus ca ramurile
unor copaci tineri.
D in ziua aceea, viața lui Mario
s-a schimbat. Răbdarea și
bunătatea copiilor au deșirat
pelerina neagră care atârna
pe umerii lui. Încet-încet,
cifrele au început să se
adune și să nu-și mai
schimbe forma. Literele
s-au cumințit și s-au
așezat în cuvinte, iar
cuvintele în povești.
I ar Lăcărbușul a redevenit
Cărăbuș, iar Ramio a redevenit Mario.
Și roata minții au început, zbârrrr-zbârrr, să se
învârtească la fel ca toate celelalte. De-acum povestea lui Mario
nu mai era a unui Încurcă Tot, ci a unui Face Tot și fiecare zi era o zi bună.
Așa cum îi spusese mama.
 Victoria Pătrașcu

Victoria Pătrașcu, Cristiana Radu

Cristiana Radu

MARIO
Încurcă tot

MARIO ÎNCURCĂ TOT

Lucrare tipărită în 1 000 de exemplare cu sprijinul
Reprezentanței UNICEF în România
Blvd. Primăverii 48A, Sector 1, Bucureşti
bucharest@unicef.org
www.unicef.ro

București 2018