1

În Ținutul caselor verzi-albastre, pomii au început să capete culoarea mierii. Pare că soarele toamnei,
obosit după vara cea lungă, și-a atârnat hainele în frunziș. Pe cer, șiruri lungi de păsări par săgeți
călătorind spre țări mai blânde. Doar oamenii rămân. Nu mai pleacă, nu mai au de ce să fugă. Vulpile
hoațe și rele au fost alungate de viteazul Zuralo.
 2
Pe drumul bătătorit, tot mai mulți copii urcă acum la Școala din deal. Lecțiile domnișoarei Mintebună
îi farmecă pe toți. Poveștile ei plutesc prin clasă, se aștern pe tablă, în caiete, în minți și în suflete. Sunt
ca apa care pornește roțile unei mori. Doar că de data asta pornesc alte roți. Roțile din inimile și din
mințile copiilor.
”Zbââââââârrrrrr-zbââââââârrrrrr-zbâââârrrrrrr”, parcă le auzi cum se învârtesc. Iar copiii devin mai
deștepți și mai curajoși. Pentru că, așa cum roțile de moară macină făina, iar din făină se face pâinea
care ne ține de foame, tot așa la școală se macină învățătura, care hrănește mințile și sufletele.
 3
Doar că nu toate roțile se învârt la fel. Rotițele lui Mario se poticnesc, iar, uneori, se opresc de tot. Deși
vine zi de zi la școală, Mario nu pricepe nimic. Se pare că școala nu-i bună pentru el. Nu înțelege și îi
este frică. Uneori ar vrea să fugă și să se ascundă în pădure. Dar nu poate pentru că mama îl sărută pe
cap în fiecare dimineață și îi zice:
— Mario, azi o să fie mai bine! O să vezi.
Dar pentru Mario nu este mai bine. Pe zi ce trece este mai rău.
 4
Literele, relele, se amestecă și se așază unde nu le e locul. Cifrele nu vor să se adune și nici să se scadă.
Doi se transformă în cinci și nouă devine șase. Parcă ar vrea toate să-și bată joc de el. Și, oricât ar
încerca Mario să le potolească, ele, afurisitele, țopăie pe hartie, rup rândurile și fug de pe o pagină pe
alta. Nu-i chip să le oprești. Și Mario se căznește și încearcă, dar nu le poate îmblânzi.
— Mario, te rog, mai încearcă o dată. Hai, încetișor! Scrie numele tău: M…A…R…I…O
Domnișoara Mintebună stă lângă el. Încearcă să-l ajute. În fiecare zi.
Dar creionul nu ascultă și pe hârtie apare scris „RAMIO”. Parcă altcineva a scris, parcă mâna i-a fost
furată de o fantomă. Și Mario știe că nu-i bine. Și nu înțelege de ce tot greșește.
 5
Mario, cine e Ramio? întreabă domnișoara Mintebună. Dar Mario nu mai ascultă. Aruncă creionul cât
colo supărat. Nu mai vrea să scrie. Nu mai este atent. Acum a văzut un cărăbuș cum a intrat pe fereastra
deschisă. E lucios, e galben-verzui, parcă e dat cu lac. Și Mario îi vede antenele cum se mișcă. Sunt
curioase să descopere ce este în clasă. Așa este și Mario curios să afle mai multe despre cărăbuș. Vrea să
le spună tuturor
— Lăcărbușul! Lăcărbușul! strigă fericit arătând cu degetul.
Dar copiii râd în hohote. Râd de el. Iar cărăbușul zbârnâie din aripi și zboară înapoi în grădină. Și Mario
ar vrea să fugă, dar nu poate pentru că mama i-a zis că azi o să fie mai bine.
 6
E prost, doamna, e prost! strigă Ana. Nici nu știe că se zice CĂRĂBUȘ.
— Nu-i bun de nimic. Nici la fotbal nu-i bun, nu nimerește niciodată mingea, parcă ar avea găuri în
picioare, strigă și Dănuț.
— Un Încurcă Tot, se aude din altă parte
— Ha-ha-ha, Mario Incurcă Tot! Hai să-i spunem așa.
Și zicând astea Adi îl împinge din bancă și Mario cade pe podea.
Hohotele de râs umplu clasa, iar Mario simte că o pelerină neagră și grea i se așază pe umeri și îl apasă
din ce în ce mai tare. Simte că alunecă într-o prăpastie adâncă.
 7
Dar o mână îl apucă și îl trage la suprafață. E domnișoara.
— Liniște, liniște! Sunt supărată, foarte supărată, spune domnișoara Mintebună.
— Da, pedepsiți-l. Nu știe nimic, merită să fie pedepsit, strigă Ana.
— Nu pe Mario sunt supărată, ci pe voi, cei care ați râs de el. Pentru unii copii, lucrurile sunt mai grele
decât pentru alții. Și, ca să înțelegeți, trebuie să vă puneți în papucii lor.
— Ce înseamnă asta? sări Ana.
— Eu nu vreau să știu cum e ăsta, strâmbă din nas Dănuț. N-am chef să-l cunosc. Eu sunt fotbalist.
Tata mi-a zis că fotbaliștii sunt cei mai tari oameni de pe pământ.
— Da? Hai să vedem dacă e chiar așa, zise domnișoara Minte Bună. Vom juca un joc, „Papucii
fermecați”.
 8
Ciudat nume… zise Adi. Cum se joacă?
— Strângeți-vă cărțile. Jos pantofii! Băieții încalță pantofii fetelor și fetele iau pantofii băieților. Ia să
vedem! Iar cei mai mici să-i schimbe cu cei mari.
„Nu intră!”, „Mă strânge!”, „E strâmb!”, „E mare!”, se aud văicăreli din toate părțile. Dar doamnișoara
Mintebună e hotărâtă să joace jocul până la capăt. Verifică fiecare șiret, fiecare cataramă. Să fie închise.
— Ei, și acum, haideți în curte! Să vedem cine e cel mai tare și ajunge mai iute la fântâna din centru.
Hai, e la vale. N-are cum să vă fie greu.
 9
Porniră copiii să alerge, dar cum făceau un pas cum se împiedicau. Cei mici încercau să-și țină pantofii
în picioare, dar aceștia, ca niște căței neascultători, săreau în stânga și în dreapta. Balerinii roz ai
fetițelor gemeau sub tălpile băieților și, nemulțumiți, fugeau care pe unde putea.
— Uf! Au! Vaiiii! Îhhhh!
 10
Cu toții, mai pe genunchi, mai în picioare, se târau spre centrul satului. Atrași de larmă, apărură
oameni curioși pe la porți.
— Ha-ha-ha, ce caraghioși sunt ăștia mici! Uite cum cad, cum se bălăngăne, abia se țin pe picioare.
Parcă-s o adunătură de bebeluși.
Cu chiu cu vai, mai mult târâș, copiii ajunseră la fântână. Unii plângeau de mama focului.
— Ei, v-a plăcut?
— Nuuu! strigară în cor copiii.
 11
Mai vreți?
— Nuuuu! strigară iarăși.
— Cine nu a căzut? Cine e cel mai tare?
Copiii se uitară unii la alții. Niciunul nu ajunsese la capăt fără să cadă de mai multe ori.
— Se pare că nu v-a fost ușor.
— Nuuuu. A fost greu.
Unul câte unul, supărați, copiii își luară pantofii înapoi. Se așezară în șir și urcară tăcuți până sus, la
școală.
 12
Cum a fost în papucii celuilalt? Întrebă domnișoara.
— Greu, spuse Adi. Ai mei erau prea mici. Nu puteam să calc cu tot piciorul.
— Îngrozitor, am nimerit niște bocanci mari pe care abia puteam să-i ridic, spuse și Ana.
— Eu am primit niște balerini care-mi storceau degetele. Cum să mă mișc cu ei?
— V-ați cam încurcat, nu?
Copiii tăcură rușinați.
— Niște Încurcă-Tot, asta ați fost. Cum de nu vă ascultau picioarele? Spuneați că sunteți cei mai tari,
cei mai buni. În loc să alergați ca vântul, vă rostogoleați unii peste alții, vă împiedicați și alunecați. Ce
mai râdeau oamenii din sat de voi.
— Asta a fost cel mai rău.
— Ei, dacă nu v-a fost bine, atunci puteți să-l înțelegeți pe Mario.
 13
Uneori roata minții se rotește mai încet la unii copii și atunci ei se împiedică. În cuvinte, în socoteli.
Și, uneori, cad. Răutatea nu ajută pe nimeni. Orice vorbă urâtă este ca un pantof nepotrivit în care
ne împiedicăm. Mario nu e un Încurcă Tot, ci un Face Mai Încet. Are nevoie de răbdarea și bunătatea
noastră.
Domnișoara Mintebună ridică hârtia scrisă de Mario.
— Cine mă ajută să-l transformam pe Ramio la loc în Mario? Cine e așa de curajos încât să-l prindă pe
Lăcărbuș și să-l facă la loc Cărăbuș?
Toate mâinile se ridicară în sus ca ramurile unor copaci tineri.
 14
Din ziua aceea, viața lui Mario s-a schimbat. Răbdarea și bunătatea copiilor au deșirat pelerina neagră
care atârna pe umerii lui. Încet-încet, cifrele au început să se adune și să nu-și mai schimbe forma.
Literele s-au cumințit și s-au așezat în cuvinte, iar cuvintele în povești.
Iar Lăcărbușul a redevenit Cărăbuș, iar Ramio a redevenit Mario. Și roata minții au început, zbârrrr-
zbârrr, să se învârtească la fel ca toate celelalte. De-acum povestea lui Mario nu mai era a unui Încurcă
Tot, ci a unui Face Tot și fiecare zi era o zi bună. Așa cum îi spusese mama.
MARIO
Încurcă tot