12 Oameni, 12 Povești

Editura:
Texte scrise de: Sarah Shahed-Alassar, Alexandra Chetrone, Raluca-Georgiana
Ciolac, Lidia Dragu, Alina-Daniela Ichim, Andreea-Bianca Tudoran

Ilustrații de Alexandru Mohora

Sarah-Shahed Alassar
Volum vegheat de Ana Barton
Alexandra Chetrone
Coordonator din partea Reprezentanței UNICEF în România: Luminița Costache, Raluca-Georgiana Ciolac
Specialist educație
Lidia Dragu
Coordonator din partea Fundației Agenția de Dezvoltare Comunitară Împreună: Alina-Daniela Ichim
Cătălina Olteanu
Andreea-Bianca Tudoran

Material elaborat în cadrul Pachetului Educație Incluzivă de Calitate, componenta

Promovarea modelelor de succes și a diversității în școală coordonată de Fundația
Agenția de Dezvoltare Comunitară Împreună.

În acest proiect a fost alături de noi Pelikan România.

 1.
Vedere din inima mea
Elena Grigoriu, 18 ani

Studiez la Colegiul Național Pedagogic „Constan-

tin Brătescu”, la profilul educator-învățător. Încă de
mică, mă confrunt cu niște deficiențe de vedere destul
de mari: strabism și miopie cataractă, ceea ce constă
în opacifierea lentilei ochiului, adică am sensibi-
litatea scăzută la contrast și văd culorile ușor mai
întunecate față de ceilalți.

Acest „defect” al meu nu m-a reținut niciodată

din a face ceea ce îmi doresc, am încercat deseori să
trec peste el și să îmi spun că sunt ca ceilalți. În
clasele primare și chiar și în gimnaziu, profesorii
obișnuiau să mă trateze diferit față de ceilalți, să
fie mai atenți cu mine și, deși e un lucru probabil
de apreciat, în interior simțeam o oarecare tristețe,
pentru că nu îmi plăcea să fiu văzută diferit. Tocmai
de asta mi-am luat inima în dinți și i-am comunicat
doamnei diriginte pe care o aveam pe vremea aceea
că refuz să primesc lucrări făcute special pentru
mine. Voiam să dovedesc că pot învăța la fel de bine,
în ciuda problemelor de vedere pe care le aveam.
M-am bucurat foarte mult când am început să observ
ușor-ușor cum, la fiecare disciplină, nivelul testelor
sau exercițiilor pe care le primeam era la fel cu al
celorlalți. În sfârșit, mă simțeam în largul meu.

4 5
 Acest lucru nu a durat prea mult, deoarece co-
legii mei au început să mă excludă din grupulețele
și ieșirile lor. Stăteam singură în pauze de obicei
și îmi petreceam timpul la bibliotecă. Țin minte că
purtam conversații deschise cu doamna bibliotecară
și încerca să mă înveselească spunându-mi de năz-
bâtiile pe care le făcea motanul ei, Thomas. Când se
suna, mă întorceam în clasă cu un zâmbet pe față și
mă așezam în prima bancă de pe rândul din mijloc, lo-
cușorul meu în care mi-am petrecut întreg gimnaziul.
Când rămâneam singură, eu și cu gândurile mele, îmi
scoteam jurnalul din ghiozdan și începeam să scriu
în el.
Noi eram programați pe bănci ca la fiecare înce-
put de lună să cumpărăm un set de fețe de masă ca
să menținem curățenia. Țin minte că atunci când mi-a
venit rândul, părinții mei treceau printr-o perioadă
mai dificilă pentru că nu ne descurcam cu banii, acest
lucru împiedicându-mă să cumpăr acel set de fețe de
masă pentru clasă. Din acel moment, am început să fiu
privită și mai prost de către colegii mei, însemnând
că în fiecare pauză ei ieșeau din clasă și mă încuiau
pe dinăuntru. Mai mult, de fiecare dată când elevii
de serviciu pe școală ne aduceau laptele și cornul,
ei decideau să le irosească pe acestea aruncând cu
ele în mine, eram agresată și fizic, nu numai verbal,
iar toate aceste lucruri adunate m-au împins într-un
loc în care nu mai puteam găsi bucurie în nimic, nici
măcar în învățat, citit sau scris în jurnalul meu.
Dintre toți colegii mei, n-am să le uit nicio-
dată pe cele două colege ale mele care au provocat
toată ura asta față de mine. Am început să îi poves-
tesc doamnei bibliotecare momentele grele prin care
treceam în clasă și s-a gândit că ar fi o idee bună
să încercăm să ținem discursuri despre bullying în
școală, în diferite clase, dar în special în clasa
mea. Speram ca aceste discursuri emoționante să îi
6 7
facă pe colegii mei mai înțelegători, să le deschidă
ochii în privința a ceea ce îmi făceau, dar m-am în-
șelat pentru că la fiecare început de săptămână pățeam
aceleași lucruri, ba chiar se agravau din ce în ce
mai tare. Acele două colege au început toate aceste
lucruri din pricina invidiei pe notele mari pe care
le obțineam, în ciuda problemelor mele de vedere.
La finalul clasei a opta, în perioada examenelor,
cei ce voiau la profiluri vocaționale sau pedagogice
aveau de susținut niște probe. Eu îmi doream să urmez
profilul de educator-învățător, pentru că mereu mi-au
plăcut copiii, iar experiența din gimnaziu m-a deter-
minat să tratez viitorii mei elevi așa cum nu am fost
eu tratată: să le arăt iubire, prietenie și respect și
să ducă aceste lucruri frumoase mai departe. Colegii
mei m-au subestimat când au aflat ce profil vreau să
urmez, dar asta nu m-a împiedicat să încerc. În cele
din urmă, am intrat la profilul și liceul dorit, cu
o medie foarte mare, și din momentul admiterii am
lăsat toată negativitatea în urmă. Eram pregătită să
renunț la toți și să încep un nou capitol din viața
mea. Colegii mei din liceul în care mă aflu acum sunt
niște persoane pe care le așteptam de mult timp. Am
format niște legături foarte strânse cu ei și îmi
sunt alături mereu.
Nu doresc nimănui durerea prin care am trecut eu.
Am fost destul de norocoasă că am știut să am
răbdare. Știam că la finalul acestei povești ceva bun
acolo mă va aștepta și pe mine. Acum, uitați-vă la
mine, sunt la doar un pas de a-mi face viața așa cum
mi-am dorit-o.
 2.
Jazzul dragostei
Isabela Stănescu, 17 ani

Provin dintr-o familie de etnie romă căldărară,

ceea ce reprezintă un grup mai tradițional de romi,
și am o poveste mai specială: în familia mea, nimeni
nu a avut vreo tangență cu domeniul muzicii, până
când am apărut eu.

Totul a început când aveam patru ani. Obișnuiam

să îmi petrec ore-n șir uitându-mă la Tom și Jerry.
Într-un episod, țin minte că șoricelul fredona un
cântecel numit „Santa Lucia”. Eu, ca orice copil mic,
de altfel, am început să îl cânt prin casă, până
când, într-o zi, tata a realizat că am ureche muzi-
cală și că vocea mea nu sună deloc rău. Făcând parte
dintr-o familie de etnie romă, ceilalți nu erau prea
familiarizați cu melodii italienești tradiționale,
așa că de fiecare dată când aveam musafiri mă rugau să
le cânt această melodie. Părinții mei m-au înscris la
un liceu de muzică și am început să studiez pianul
din clasa întâi.

Din clasa a opta, am început pregătiri la canto

clasic pentru admiterea la liceu. Încă de atunci stu-
diez acest gen de muzică. Părinții mei au fost mereu
siguri că vor să mă susțină pe acest plan. Cânt și
alte genuri de muzică, pop, jazz, însă am ales să mă

8 9
axez pe muzică clasică pentru că e un drum mult mai
elegant și frumos.
Majoritatea fetelor de vârsta mea, de etnie romă,
au deja familii întemeiate, însă eu prefer să îmi
continui studiile și să îmi trăiesc pasiunea în con-
tinuare, datorită încrederii pe care o au părinții
mei și a susținerii lor în ce privește educația mea.
Acum sunt în clasa a unsprezecea și din când în
când concertez pe scene mari: Teatrul Național „Ion
Luca Caragiale” din București, Ateneul Român, Tea-
trul Tineretului din Piatra Neamț și altele. De ase-
menea, călătoresc. Mult. În vara asta, am luat trenul
de nu știu câte ori către orice oraș îmi trecea prin
minte. În timpul liber, scriu foarte multe poezii și
cânt la ukulele.
Cred că în aceste două lucruri și în cântatul pe
scenă îmi găsesc refugiul. Sunt o fire complexă și
complicată, un om destul de rupt de realitatea prac-
tică. Lumea mă privește destul de ciudat, dar într-un
mod pozitiv. Întâi ne cunoaștem, apoi le spun că sunt
iubitoare de cinematografie, lectură, muzică, artă, că
merg des la operă și muzee, iar lumea deja își face
o impresie foarte bună, fiindcă majoritatea oamenilor
din generația mea nu sunt prea de însetați de cultu-
ră. Apoi, când le spun că sunt țigancă, efectiv toți
sunt uimiți, șocați, iar unii nu mă cred. Mereu mă
amuză reacțiile lor. Țiganii deja mă privesc foarte
ciudat: „Ce-i cu asta? Citește cărți?”, „Las-o, asta-i
de-aia deșteaptă.”
Unii țigani spun că iubirea mea pentru cultură e
un semn de snobism din partea mea în fața lor. Mai
sunt însă mulți care mă laudă și se mândresc cu mine.
Mă confrunt cu prejudecățile societății poate mai
mult în propria etnie decât cu românii.
Cert e că pentru ambele părți (și pentru români,
10
și pentru țigani) sunt un omuleț de prin altă lume,
doar pentru simplul fapt că provin dintr-un mediu în
care educația nu e prea accesibilă, iar oamenii din
jur ar trebui să te influențeze în decizii, personali-
tate etc. Însă fix ceea ce e interesant e că eu nu am
fost influențată de acel mediu țigănesc cu tradiții,
obiceiuri și mentalitate specifice. Eu am ieșit din
rând și sper ca după mine să vină și alții pe calea
pe care am deschis-o. Sper să fi deschis uși și pen-
tru alții. Evoluția există, știu asta, o simt și am
încredere în ea. Mă bucur să fiu un 1% din procesul
de evoluție al copiilor de etnie romă. Astfel, poate
se mai schimbă societatea. Poate mai dispare din ra-
sism, mai dispare și din discriminare. Poate nu vom
mai fi atât de dezavantajați dacă tinerii vor urma o
instituție de învățământ, o facultate.
Caut foarte mult o evadare din realitatea asta pe
care o trăim și de cele mai multe ori fac asta folo-
sindu-mă cât mai mult de momentele de singurătate.
Ziua prefer să mă duc singură la plimbare și să îmi
pun căștile în urechi în drum spre ceainăria la care
merg cel mai des și mă așez pe același scaun de patru
ani, unde stau singură și pur și simplu îmi savurez
ceaiul și citesc ceva sau îmi fac planuri pentru ur-
mătoarea zi sau ascult întâmplător conversațiile fru-
moase și interesante ale oamenilor. Mai pe la apus,
îmi place să ies fără căști. Toamna, cel puțin, caut
să ies la fiecare apus, ador să îmi răsfăț ochii cu
modul în care se combină perfect culorile cerului cu
cele ale frunzelor de pe jos. Seara ies special să
ascult. Sunetele serii mă inspiră. Mașinile, tocurile
femeilor grăbite, aerul care șuieră mă fac să compun
jazzul dragostei ce o port pentru lumea pe care mi-
am creat-o.
Eu trăiesc în universul meu. Unul lipsit de ab-
solut orice ar putea deranja pe oricine. E bula mea
11
care mă protejează de toate prejudecățile societății.
E același lucru când merg la McDonald’s și mă așez,
apoi mă uit la cuplul care se ceartă la o masă, apoi
la omul plinuț și singur care își mestecă liniștit
mâncarea, apoi mai e copilul care cere insistent la
baie, apoi din alte părți aud fete chicotind la me-
sajele iubitului uneia dintre ele...
resc și în special părinților mei le mulțumesc foarte
mult pentru asta. Pentru faptul că nu m-au obligat
să păstrez tradițiile din familia romă căldărară și
că m-au lăsat să mă profesionalizez într-un gen de
muzică opus celui pe care îl ascultă ei. Pun pasiune
în tot ceea ce fac și, dacă îți dorești ceva cu ade-
vărat, cred că poți reuși.

Mă ridic și mă duc frumos la Târgul de Crăciun,

care e singurul motiv pentru care iubesc să ies în
gerul iernii; miroase a vin fiert peste tot și copi-
ii fug spre căsuța lui Moș Crăciun, oamenii își fac
cadouri și constat că lumea e pur și simplu mai bună
când pe fundal se pun colinde americane. Poate că
trăiesc foarte mult înăuntrul meu, dar nu mă deran-
jează cu nimic, mă protejez de spălarea pe creier fă-
cută de societate. Ea de obicei face omul să vrea să
pară ce nu este. Ea influențează foarte mult decizii-
le omului și adesea îl face să aleagă a fi plăcut de
lume, în loc de a fi fericit. Însă pot confirma că un
sentiment foarte satisfăcător e acela când oamenii te
văd după foarte mult timp și, după ce schimbați două
vorbe, îți spun „Nu te-ai schimbat deloc”, iar eu nu
pot face altceva decât să zâmbesc când aud așa ceva.

Obiectivul meu în viață este să fac muzică de

film, deoarece sunt o mică cinefilă. Îmi petrec foar-
te mult timp văzând filme, de cele mai multe ori mai
vechi de anii ’90. Făcând acest lucru, involuntar
analizez soundtrackul, ingineria sunetelor, și consi-
der că este ceva special pentru sufletul meu, un fel
de exprimare prin care unesc note și acorduri ce se
potrivesc cu anumite secvențe. Cu siguranță, e un job
în care mi-aș pune toată creativitatea și tot efor-
tul. După liceu, am de gând să dau admitere la Con-
servatorul din București și să îmi urmez pasiunea.

Nu sunt de acord cu discriminarea între etnii. Pe

mine, nimeni nu m-a oprit din a face ceea ce-mi do-

12 13
 3.
Femeia care m-a luat în brațe
Georgiana Bucher, 16 ani

Privind înapoi spre perioada copilăriei mele, re-

cunosc că nu îmi amintesc prea multe. Eram eu, tata,
mama și sora mai mare în casa noastră din Constanța.

Petreceam sărbătorile în familie, făceam oameni

de zăpadă și primeam ocazional câte un comentariu
răutăcios de la rudele mele pentru că eram o fată de
etnie romă cu pielea ceva mai albă, dar nu vedeam
vreo diferență între familia mea și familiile din
jurul meu. Mă jucam ca orice copil cu restul copiilor
de pe stradă, aveam sărbători în familie, școala și o
lume a mea în care mă închisesem involuntar.

Eram mică și naivă, iar când realitatea m-a izbit

violent m-a dărâmat cu totul. Nu știam ce înseamnă
un om care își bea mințile și începe să dea cu
tine de pământ cu toate cuvintele posibile, dar tata
mi-a arătat. Undeva prin clasa a cincea, certurile
dintre părinții mei au început să mă afecteze. Nu mai
mergeam la școală, nu mă mai conectam cu realitatea,
trăiam în lumea mea și eram aeriană. Între timp, sora
mea s-a mutat de acasă și am rămas doar cu ai mei.

Situația dintre părinții mei mă afecta mai tare

decât credeam. Tatăl meu era genul de om care te
arunca într-un sentiment de frustrare din două cu-

14 15
vinte și care era de părere că nu se poate ca alt-
cineva să aibă dreptate, iar într-o situație în care
se întâmplă ceva rău nu poate fi niciodată vina lui și
îți va scoate ochii pentru că era de datoria ta ca
toate să meargă așa cum trebuie. Violența verbală e
diferită de cea fizică, dar e oribilă în felul ei și te
bântuie până în străfundurile minții tale, iar dacă
nu ești suficient de puternic te domină. Și cât de
puternic poate fi un copil? E diferită de cea fizică,
dar îngrozitoare prin faptul că pare incontrolabilă
și nu crezi că se poate sfârși. Îți macină mintea și
îți tulbură liniștea. Te face irascibil, te face să
nu te mai recunoști ca persoană, iar asta e cel mai
rău. Ajungi încet-încet să împrumuți din comporta-
mentul agresorului tău.
Mă simțeam foarte prost în toată situația asta și
nu eram stabilă emoțional, însă cineva a fost acolo
să vadă asta la timp, spre norocul meu. Diriginta mea
din generală era genul acela de femeie pe care nu
ai cum să nu o placi. Era un om bun și se vedea asta
prin fiecare gest, vorbă și expresie a feței sale. Ea
este femeia de la care a început schimbarea mea. Mi-a
fost și sprijin, și exemplu, iar faptul că povestea
ei din copilărie era similară cu a mea m-a facut să
mă decid că vreau să o iau pe drumul meu, cu oameni
pe care să îi aleg eu în viața mea.
Cu pași mici, am început să mă pun pe picioare.
Întâi, am început să merg la școală constant și să
învăț. Când aveam de recuperat, ea îmi lăsa cheile
în biblioteca școlii și recuperam. Un om care să îți
arate că are încredere că vei reuși este tot ceea ce
contează. Aveam nevoie de persoana care să îmi spună
„Tu ai un viitor, tu ești altfel” și am primi-o poate
exact în momentul în care a trebuit, iar pentru asta
îi voi fi mereu recunoscătoare. Tot ea a început să
implice clasa în proiecte de voluntariat. Atunci am
realizat că vreau să ajut oameni, iar de atunci am
16
decis că vreau să fiu voluntară la ,,Salvați copiii”.
Perioada în care tata a fost problema noastră în
familie s-a dus, pentru că am încurajat-o pe mama
să divorțeze și a fost cea mai bună decizie pe care
am putut să o luăm ca familie. În momentul de față
suntem doar noi două, iar ea este femeia blândă care
m-a lăsat să mă descopăr de una singură pe mine ca
persoană.
Sunt voluntară la „Salvați copiii”, merg la liceu
și îmi place să fac asta, vreau să iau bacul cu o notă
bună, iar planul meu de viitor este să termin psiho-
logia și să reușesc să ajut cât de mulți oameni pot.
Am o viață normală, ca orice adolescentă, iar fan-
tomele trecutului au dispărut din mintea mea. Acum
sunt eu cu mine și sunt sigură că va ieși ceva bun
din asta. Fata micuță și naivă de care rudele ,,făceau
mișto” că va muri de foame și că nu are niciun viitor
pentru că are pielea albă va ajunge cineva, promit
asta, îmi promit mie asta.
În viață, mereu vor exista persoane care vor vrea
să te dărâme, să te țină jos. Am învățat de mică
asta, dar tot de mică am învățat că sunt și oameni
care îți vor vrea binele, îngeri păzitori în formă
materială, iar eu vreau să fiu acel înger pentru cât
mai mulți oameni atâta timp cât sunt aici.
17
 4.
Nimic nu a mai fost la fel
Ana-Cristina Sava, 16 ani

Am crescut în familia perfectă. Aveam vacanțe

frumoase în locuri scumpe, un tată iubitor, o mamă
blândă și un frate mai mare cu care mă certam uneori.
Am avut tot ceea ce puteam cere, asta chiar dacă pe
moment nu mi-am dat seama. Aveam momentele alea fru-
moase în familie și filmări la care te uiți peste ani
cu nostalgie, dar nu m-aș fi gândit că mă voi uita la
ele atât de curând cu un gol în suflet.

În câteva fragmente de amintiri încețoșate, toată

familia mea perfectă s-a destrămat. A început cu un
,,Nu mă simt bine, nu mă simt eu” și s-a terminat cu
„Vor să mă omoare, este otravă în aer și în mâncare”.
Pe scurt, tatăl meu s-a îmbolnăvit de schizofrenie și
nimic nu a mai fost la fel.

Pe lung, ia-ți un scaun.

Mi-l amintesc pe omul bun care dădea bani oameni-

lor străzii și am impresia că în fața mea e o fanto-
mă, o urmă a ceea ce a fost cândva, care mai e legată
de trecut de un simplu nume. Mă uit la el și nu îmi
vine să cred că este omul drag mie care m-a crescut
și care m-a dat în leagăne în filmările din vacanțele
de la munte. Realitatea dură m-a izbit de pământ de-
vreme, mult prea devreme ca să îmi dau seama ce se

18 19
întâmplă cu adevărat în jurul meu, mult prea devreme
să îmi dau seama cât de diferite sunt bolile psihice
față de cele fizice.
Poți muri de cancer conștient, așa cum a pățit
bunicul meu acum nu foarte mulți ani. Poți să mori
conștient de tot ce e în jurul tău, de oamenii care
te iubesc și de tot ceea ce ai iubit cândva. O boa-
lă psihică nu e așa. Ea te fură, te distruge, îți ia
sufletul și ți-l face praf.
Acum nu îl mai am în față pe tatăl meu, am în față
un om care îmi cere bani să se întrețină, pe care îl
ascult prin telefon vorbindu-mi despre sinucidere și
care mă vede ca pe o eventuală parteneră de viață.
Nu îl am în față pe tatăl meu, am în față un om care
merge din loc în loc, aruncat în falsa promisiune că
își va reveni cu banii; promisiune față de sine, că
nu a mai rămas nimeni altcineva să îl creadă. Am în
față omul care îmi dă mesaje despre gânduri hazarda-
te și despre sinucidere.
Cel mai amuzant lucru este că felul ciudat în
care e viața de zi cu zi în familia asta mi se pare
indispensabil. E de parcă ar fi ceva ce trebuie să
rămână acolo, de parcă e anormal să nu fie așa. Fra-
ze de genul ,,Ah, nu a mai încercat frate-miu să se
sinucidă în ultimele cinci luni? Parcă e totul prea
normal, urmează” sau ,,Da, cu vreo patru supradoze în
urmă, în timpul familiei mele, am avut primul sărut”
au ajuns să mi se pară normale.
După ce tata s-a îmbolnăvit, ai mei au divorțat.
Îmi amintesc de tata că era în perioada aia cu un
singur picior în groapă. La început nu înțelegeam
ce i-a făcut să divorțeze sau, mai degrabă, nu știam
exact ce înseamnă un divorț. Tati venea, mă lua de
acasă cu mașina, petreceam timp împreună și la final
îmi dădea doi trandafiri: unul pentru mine, unul pen-
tru mama. Cred că a iubit-o tare mult. S-au plăcut la
20
prima vedere și au rămas unul pentru altul, asta până
atunci. La ceva timp după divorț, a derapat într-o
relație cu o fată mult prea tânără, îmi amintesc că
asta mi s-a părut ciudat. După, ceea ce contează este
că tata s-a mutat la Bran, iar fratele meu a vrut la
Conservatorul din Brașov. De atunci, lucrurile s-au
dărâmat total în lumea mea și totul a devenit un cerc
vicios al bolilor psihice, iar consumul de droguri
i-a zdruncinat fratelui meu personalitatea. S-a pier-
dut într-o anxietate socială paranoidă de care nu are
să mai scape. Nu iese din casă, a făcut șase ani de
liceu și la 22 de ani încă stă cu noi.
Mai aflu câte un lucru nou din când în când. De
curând, am găsit în casă o declarație în care tata
a susținut că nu sunt fiica lui. Asta m-a durut, dar
știu că e puțin probabil ca surprizele să se termine
aici pentru că, ei bine, doar e vorba despre familia
mea, însă nu las nimic să mă dărâme.
Îmi iubesc amintirile. Uneori, atunci când ajung
în locurile în care eram alături de ei într-o feri-
cire dragă, văd în față toate amintirile alea. Îl văd
pe tata, iubitul meu tată, care îmi spunea să dau
bani oamenilor săraci, pe fratele meu, cu alunița lui
de pe față, pe care o detesta, și pe mama fericită și
puțin stresată de zilele în care avea mult de lucru.
Toată imaginea aia se pierde apoi, iar realitatea îmi
mai dă încă o palmă. Doare, dar s-a întâmplat atât
de departe în trecut, că îmi e greu să îmi amintesc
cum e să fie lucrurile normale.
Ce îmi amintesc, în schimb, e fiecare supradoză
luată de fratele meu, drumuri cu ambulanța, geamuri
sparte de pompieri, nopți în spitale, stat pe lângă
ușile de la urgențe și multe, multe spitale de psihi-
atrie. Am văzut mai des spitale de psihiatrie decât
au văzut alții țări în Europa. Îmi amintesc și de ze-
cile de e-mailuri înfiorătoare primite de la tata, de
convorbiri la telefon, de semne de tăieturi și arsuri
21
pe mâinile lui și de fiecare moment în care citeam nu mă vor crede. Șocant pentru unii, școala este im-
câte o scrisoare de adio. Ultima dată când m-a lovit portantă. Te formează pentru multe domenii și îți dă
tare a fost de curând. Eram în clasa a noua. M-am șansa să te lași amintit, iar eu nu vreau să rămân
trântit atunci în genunchi în fața lui. Am început doar o ființă care a trecut prin timp.
să plâng și să implor, să îl implor să se interneze.
Eram distrusă, voiam să îl știu bine. Ce a făcut el?
A râs și s-a purtat cu mine de parcă aveam doi ani
și nu înțelegeam nimic. Mi-am dat atunci seama că
trebuie să am grijă de mine, să nu îndrăznesc să mă
pierd pe mine.

În toată nebunia asta, mi-am găsit refugiul în

cărți și în învățat. Citesc cât mai mult, citesc tot
ceea ce se poate citi. Îmi arunc capul în toate po-
veștile și în toate lecțiile de la liceu și învăț tot
ceea ce se poate învăța. Asta pentru că știu: viața
mea nu se va termina cu mine privindu-mi nepoții și
copiii undeva într-o cabană de la munte. Viața mea
se va termina cu mine, undeva la 40 de ani, arun-
cată într-un spital de psihiatrie. E ereditar și e
inevitabil. Nu o să am niciodată șansa să fac toate
lucrurile pe care le fac cei de vârsta mea. Din cau-
za asta merg la olimpiade, din cauza asta sunt elevă
de zece și vicepreședinta liceului. Mă consum cu tot
ceea ce se poate. Dau sfaturi, îmi umplu capul ascul-
tând problemele altora și râd în sinea mea. Ei nu au
nici cea mai mică idee câte oportunități au în față.

Am realizat, vreau să las ceva pentru care să fiu

amintită și mă zbat mult pentru asta. Vreau ca viața
mea să conteze și mă întristez la gândul că persoa-
nele care au toate oportunitățile astea să facă mai
mult de atât le lasă să treacă. Nici măcar nu reali-
zează că au într-adevar șansa să își aleagă viața. Și
e trist și gol, și pustiu, și negru, iar eu stau aici
lăsând toate astea să treacă și să putrezească, asta
pentru că nu are rost să le spun. Până în momentul
în care nu vor ajunge să creadă ei asta din proprie
inițiativă nu va conta. Oricât de mult le-aș spune,

22 23
 5.
Tată, lasă-mă la școală!
Alexandra Robu, 13 ani

V-ați gândit vreodată ce rol important joacă

școala în viața noastră? Că ne ajută să ne formăm ca
persoane și fixează bazele viitorului nostru? Mulți nu
realizează acest lucru și de aceea există numeroase
cazuri în care copiii abandonează școala, însă poate
ar trebui să se gândească de două ori înainte să
o facă și să conștientizeze că școala este singura
modalitate prin care pot reuși cu adevărat în viață.

Printre cei care conștientizează aceste lucruri

se află și Alexandra. Are 13 ani, este de etnie romă,
iar tatăl ei nu voia să-i mai dea voie să meargă la
școală pentru că, în general, fetele rome nu sunt
încurajate să își termine studiile. Mama ei a fost
mereu de partea ei și îi spunea să aibă răbdare, că
îl va convinge pe tatăl său să o lase să-și continue
școala. În ciuda faptului că tatăl său nu-i dădea
voie să meargă la școală, iar pe deasupra era și
discriminată de unii dintre colegii ei, era strigată
„țigancă”, nu vorbeau cu ea și o priveau cu ură, ea
nu a renunțat să meargă la școală.

24 25
 Se spune că toți ne naștem egali și suntem egali gândesc să renunțe la școală sau chiar au făcut-o:
unii cu ceilalți, dar oare chiar așa este? Desigur, să vină la școală pentru că, în viață, fără studii
suntem egali în drepturi, dar cum rămâne cu oamenii este imposibil să reușești și vrea să ținem minte că
care nu se diferențiază de noi decât prin faptul că școala nu este o obligație de îndeplinit, ci o cale
au o altă culoare și o altă etnie? Acești oameni de a deveni cineva.
care trag de două ori mai tare decât restul pentru
a reuși ce și-au propus, și asta doar din cauza
prejudecăților din societate. Această fată are cele
mai bune rezultate din clasă, dar prin ce a trecut
ea ca să le obțină? Prin multe certuri cu tatăl ei,
iar peste acestea a mai fost nevoită să suporte și
toate prejudecățile din jurul ei doar pentru că e
de etnie romă. Și ce dacă este? De ce judecăm mereu
oamenii atât, dar atât de superficial? De ce ne pasă
ce culoare are pielea lor? Nu, asta nu contează deloc.

Alexandra a înțeles că nu trebuie să ia în

considerare vorbele și atitudinile dureroase din jurul
său pentru că acestea nu definesc nici pe departe ce
fel de persoană este ea. Cu ajutorul mamei sale a
reușit să meargă în continuare la școală pentru că
mama ei a făcut tot posibilul să își convingă soțul
să o lase să continue școala, iar acesta într-un final
a fost de acord, ba chiar a ajuns să fie foate plăcut
surprins de felul în care fiica sa muncește pentru
rezultate admirabile și să fie foarte mândru de ea.

Ea a spus că îi mulțumește foarte mult mamei sale

pentru că a făcut acest lucru posibil și că i-a fost
alături în cele mai grele momente, iar în al doilea
rând îi mulțumește lui Dumnezeu pentru că a putut
să treacă cu bine peste acest obstacol al vieții
ei. Spune că își dorește cu adevărat un viitor, vrea
să devină cineva și, chiar dacă va avea piedici,
nu va renunța niciodată la școală și are un mesaj
pentru toți copiii, în special pentru cei care se

26 27
 6.
De la cărat marfă la medicină
Marius Popescu, 17 ani

Suntem ființe umane și avem nevoie să știm ce vrem

de la viața noastră, încotro mergem și unde vrem să
ajungem. Ce ne dorim cu adevărat? Cine vrem să fim?
Ce nevoi reale avem?

Nu contează unde ne naștem sau din ce mediu pro-

venim, nici ce greutăți întâmpinăm în viața noastră.
Cu toții trebuie să țintim spre un viitor mai bun,
să ne creăm o direcție și să avem niște obiective de
viitor. Păcat însă că mulți dintre noi uită să facă
aceste lucruri și încercăm mai degrabă să supravie-
țuim decât să prosperăm.

Din fericire, există și oameni care prin povești-

le lor ne învață să vedem dincolo de obstacolele din
viața noastră și sunt adevărate exemple vii pentru
noi.

Un exemplu viu este și acest băiat care locuiește

în mediul rural. În clasa a noua, se trezea zilnic la
ora 7:00, tăia lemne, făcea focul și abia apoi se apu-
ca de învățat. Când orele de curs începeau la 12:00,
el pleca cu autobuzul de 9:30, ca să ajungă la timp la
liceu. Ajungea prea devreme la școală și, cum nu avu-
sese timp să învețe și să-și facă toate temele acasă,
stătea la bibliotecă pentru a face acolo tot ceea ce

28 29
nu putuse termina acasă. Orele alocate învățatului în
biblioteca liceului erau datorate unui singur lucru,
ținta sa de viitor: își dorește să dea la medicină.
Pentru ca el să-și atingă acest scop era necesar
să se transfere la profilul științe ale naturii, ceea
ce era destul de dificil, deoarece îi trebuia o medie
mare, iar rezultatele lui trebuiau să fie foarte bune
la fiecare materie.
Datorită efortului depus, a reușit să se transfe-
re, și în felul acesta a făcut un mic pas spre înde-
plinirea visului său.
În vara dintre clasele a noua și a zecea, s-a an-
gajat ca manipulant la o fabrică de distribuție, unde
zilnic căra 6-7 tone de marfă. ,,Am vrut să fac acest
lucru ca să văd cum e o meserie grea și să-mi propun
să învăț mult ca să nu ajung niciodată acolo și chiar
am reținut că e mult mai ușor să înveți, deja banul
avea altă valoare pentru mine”. Sunt cuvintele lui,
cuvinte care ar trebui să ne motiveze pe toți să ne
dorim ce e mai bun de la viață.
alizeze că în viață, pentru a reuși, nu este destul
doar să ne dorim, ci trebuie să facem tot ce ne stă
în putință pentru a ajunge unde vrem. Este un exemplu
pentru mulți dintre noi, cei care tratăm lucrurile cu
superficialitate, pentru aceia dintre noi care au con-
diții mai bune, pentru aceia dintre noi care pleacă
spre liceu cu maximum o jumătate de oră înainte de
începerea cursurilor și care nu dau nici cea mai mică
importanță temelor. Motivația lui poate fi o excelen-
tă inspirație pentru noi. Viziunea lui despre viitor
nu este limitată și îngustă, plină de aroganță, așa
cum este a multora dintre noi. El nu a abandonat, în
ciuda situației în care se afla. Acum este în clasa
a unsprezecea și se bazează foarte mult pe materiile
care-i plac și care-l vor ajuta mai departe. A știut
și știe ce vrea de la viața sa și a făcut și face tot
ce îi stă în putință pentru a ajunge acolo unde și-a
propus.

El este un exemplu pentru ,,Se poate!”. Se poate

să reușim să ne atingem obiectivele, indiferent de
piedicile din calea noastră. Este de apreciat faptul
că și-a ales unul dintre cele mai grele joburi pe
timp de vară pentru a-și impune să nu ajungă nici-
odată în situația în care ar fi nevoit să facă acest
lucru toată viața sa. Cândva își va aminti de orele
petrecute în bibliotecă și își va aminti și de orele
petrecute la locul de muncă și va trage o concluzie,
aceea că tot efortul depus și tot interesul lui de
a învăța au dat în final niște rezultate remarcabile.
Datorită faptului că nu a renunțat la visul lui și nu
a încetat să învețe, nu va ajunge acolo unde nu își
dorește, ci își va atinge scopul, acela de a fi medic.

El a îndrăznit să-și dorească mai mult și să re-

30 31
 7.
Depinde încotro privești
Andrei Popescu, 19 ani

N-am avut puterea de a-mi alege familia nici eu,

n-o are nici orice alt om de pe această planetă. Pur
și simplu se întâmplă să aparții unei familii bo-
gate sau sărace, incomplete sau complete, frumoase
sau urâte, violente sau iubitoare, interdependente
sau nu. M-am născut în Vaslui, într-o casă cu două
camere, fiecare având 2,5 metri pătrați. Am doi frați
vitregi mai mari, din partea mamei, dar aceștia n-au
copilărit cu mine. Ne-am înțeles bine întotdeauna,
însă a existat mereu un fel de limită între noi, fără
atașament și fără iubire. Tatăl meu lucrează ca în-
grijitor la o școală generală, iar mama este casnică
din cauza problemelor de sănătate. Chiar dacă am avut
lipsuri materiale temporare, cele spirituale sau, cum
le numesc eu, importante nu ne-au lipsit niciodată.
Câteodată, oamenii încearcă să-și umple golurile din
inimă cu lucruri din afară, cum ar fi telefoane scum-
pe, alcool, țigări, dulciuri etc. Am avut inima me-
reu plină de iubirea și grija alor mei, poate de-asta
nici n-am vrut cât am fost la școală să intru în an-
turaje nepotrivite. Și așa a început batjocorirea mea
de către ceilalți. De ce am cămașa puțin pătată? De
ce am aceeași pereche de teniși de un an? De ce n-am
iPhone, ca ei?

32 33
 În clasa a noua, am venit la Constanța, pentru gă un ajutor bun. Însă aceste dorințe s-au diluat cu
un nou început. Pentru o perioadă, am stat la o mă- timpul, iar în prezent stau la cămin, sunt în primul
tușă, undeva lângă Constanța. La ora 6:00, mă trezea an la Facultatea de mecanică din Iași și pe viitor
alarma. Într-o oră, mă spălam pe dinți și pe față, mă aș vrea să mă reîntorc în Constanța, la valurile și
îmbrăcam, îmi făceam ghiozdanul, mâncam ceva și ple- nisipul meu, să devin programator și să-mi răsplătesc
cam către stația de autobuz. Schimbam două autobuze părinții pentru tot ce au facut pentru mine, în spe-
până s-ajung la liceu și pierdeam timp pe drum, dar cial tatăl, căci el mi-a dat puterea de a merge mai
încercam să-l folosesc în avantajul meu, învățând la departe, motivația de a învăța, tăria de a înfrunta
câte o materie. situațiile și curajul de a încerca lucruri bune. Sin-
gura noastră putere este aceea de a ne crea singuri
După liceu, mergeam la voluntariat: să mă joc și calea, fără a ne uita la câini.
să fac teme cu niște copii. Drumul era lung, dar îmi
plăcea să-l fac pe jos dacă vremea era bună. Ajungeam
seara acasă, mâncam ceva și adormeam instantaneu. La
un moment dat, n-am mai putut sta la această mătușă,
așa că o fundație mi-a oferit cazare și mâncare în
schimbul muncii: să mă joc și să fac teme cu copi-
ii. N-aveam nimic de obiectat deoarece mulți dintre
acești copii îmi inspirau aerul de acasă, toată bună-
tatea și iubirea, răutatea era ceva inexistent la ei.

Câteodată, plecam de la ore pentru a merge la vo-

luntariat, iar acest lucru a adus povestea batjocori-
rilor din Vaslui și la Constanța. N-am băgat în seamă
nimic și mi-am vazut de drumul meu. De multe ori am
avut un vis în care mergeam pe o potecă cimentată,
aurie, iar în jur erau numai câini care lătrau, dacă
m-aș fi uitat la unul dintre ei, ar fi putut să intre
pe potecă și să mă sfâșie, însă dacă mă uitam în față,
nimic nu mi s-ar fi putut întâmpla. La prima mea in-
teracțiune cu un ONG, am câștigat o excursie de cinci
zile în Delta Dunării, iar în urma altui concurs am
câștigat o excursie de patru zile la Hârșova.

În urma participarii la un alt concurs, de geo-

grafie, am luat locul I național și în clasa a noua,
și-ntr-a zecea, și-ntr-a unsprezecea. Prin clasa a
noua, am vrut să devin profesor, voiam să le arăt
copiilor ce înseamnă un pedagog adevărat, să vadă că
poți învăța orice materie cu ușurință și plăcere lân-

34 35
 8.
Fata care trece acum pe lângă tine
Ioana Campleici, 17 ani

Niciodată n-am fost bogați. Am trăit în satul meu,

în Viișoara, cu părinții și cu fratele mai mare. N-am
avut lipsuri, dar nici n-am putut să-mi permit ce
aveau alți copii de pe stradă ori din Cobadin sau din
Constanța. Chiar și așa, când eram mică, nu înțele-
geam aceste lucruri. Ieșeam în stradă, fluieram, co-
piii ieșeau din curte, iar cu câteva bucăți de cretă
ne-am fi putut juca o zi întreagă. Câteodată îmi aju-
tam părinții la treburi prin casă sau prin curte și
doar atunci „chiuleam” de la joacă pentru câteva ore.

Crescând, tălpile mi-au atins cu adevărat pămân-

tul și, mergând la școală zi de zi, am început să
observ anumite lucruri. Colegii mei erau îmbrăcați
frumos, elegant, erau și foarte plini de ei. Aveau
pachete mari cu mâncare, iar eu îmi plecam lăcri-
mând ochii către feliile de pâine cu salam pe care
le aveam. Îmi vedeam de treabă și învățam, însă când
am început ciclul gimnazial, majoritatea profesorilor
au pretins a fi Moise și ne-au despărțit în două ca-
tegorii. Cei bogați aveau parte de atenția lor, iar
noi, de chipuri și atitudini pline de dispreț și de
ură. Am văzut cum o cămașă nouă poate aduce privile-
gii, iar una spălată la mână zi de zi trântește uși
în față.

36 37
 În urmă cu șase ani, părinții mei au reușit din
puținul lor să-mi facă ziua de naștere. Eram destul
de tensionați cu toții deoarece draga mea bunică
avea cancer la sân și nu se simțea prea bine în acele
zile. Am invitat trei prietene și pentru ceva timp
părea c-am uitat de griji, râdeam, cântam, dansam.
S-a adus tortul făcut de mama și toți stăteam în ju-
rul mesei de lemn, în picioare. Îmi amintesc acele
momente atât de clar. Luasem un cuțit cu lama lată,
lucioasă, și suportul de plastic negru. Îmi îndoisem
mâna, iar ochii mei erau ațintiți pe mijlocul tortu-
lui, când telefonul mamei a sunat ca un țipăt, cuți-
tul a căzut pe tort, distrugând numele meu scris cu
frișcă, și șiroaie de lacrimi s-au prelins pe fețele
tuturor. Bunica murise.
mic contabil, făceam inventar, dar am mai scos bani
și din caiete cu desene de biologie pentru studenții
de la medicină din anul I și al II-lea. Întotdeauna
am încercat să mă descurc cum pot, să-mi explorez
talentele, însă viitorul l-aș vedea undeva în Scoția,
cu soțul meu și doi-trei copii. Eu aș putea fi fata
din ultima bancă, aș putea fi vecina care așteaptă
dimineața autobuzul pentru a ajunge la liceu sau aș
putea să fiu chiar fata care trece acum pe lângă tine
pe stradă.

Când am intrat în clasa a noua, am candidat pen-

tru funcția de președinte pe liceu și am început
să fac voluntariat la două fundații. Mai candida un
băiat cu mine și toți încercau să mă descurajeze,
nimeni nu credea că voi câștiga, inclusiv părinții
mei îmi spuneau: „O să câștige oricum. El e bogat.
Ce-i în capul tău?” Familia încerca doar să mă pro-
tejeze, să pună răul în față pentru a nu suferi, însă
la restul era pură răutate. Rezultatele au venit și
universul a făcut ca totul să fie în favoarea mea.
În liceu, organizam spectacole și evenimente, făceam
proiecte, iar în timpul liber mă rugam de părinți
să-mi dea bani să ajung la voluntariat în Constanța.
Dar tot ce am clădit eu în liceu a fost semnat cu nu-
mele direcțiunii. Mie întotdeauna mi-a plăcut să ajut
oamenii, însă, cum spunea a mea bunică, „Dacă-ți dau
un deget, să nu-mi iei toată mâna”.

Pe viitor, mi-ar plăcea să fac cursuri de make-up

și să machiez fetele și femeile bolnave de cancer. Cu
siguranță este un hobby, dar nicidecum o meserie. Mi-
ar plăcea să devin doctor sau psiholog. Deocamdată,
am fost angajată două veri la o terasă, eram ca un

38 39
 9.
Din greu, pe drumul meu
Andreea Muciu, 19 ani

Nici până acum nu am reușit să îmi răspund la în-

trebarea „De unde a pornit totul?” și știu că aceasta
e întrebarea pe care o pune toată lumea când vine
vorba despre povestea mea. Din păcate, în zilele
noastre încă nu prea vezi părinți care să vorbească
deschis despre trecut când sunt întrebați de către
copii. Nici mama mea nu a vorbit cu mine despre asta,
așa că pot răspunde doar conform puținelor conexiuni
pe care le-am făcut pe parcurs, în funcție de ceea
ce reușeam să aflu din diferite surse. Tind să cred că
totul a început odată cu relația mamei mele cu tatăl
meu, cu doi ani înainte să mă nasc eu. Relația lor nu
era oricum una stabilă, iar tata avea tot felul de
probleme pe care încerca să le rezolve în compania
paharelor de alcool, urmând ca mama să îl aducă acasă
din baruri după multiplele telefoane primite de la
sora tatălui meu. La scurt timp după ce m-am născut,
ei doi s-au despărțit.

M-am născut în România, dar ne-am mutat pentru o

perioadă în Italia și locuiam la vila la care gătea
el, fiind bucătar. Tatăl meu nu a stat foarte mult cu
mine după ce m-am născut, era mai mereu plecat, iar
într-una din zile știu că a plecat și pur și simplu
nu s-a mai întors. Am aflat ulterior că el oricum mai
avea și alte relații, iar asta a afectat-o foarte

40 41
tare pe mama. Între timp, ne-am întors în România,
anii au trecut, iar mama, fiind singură, mă lăsa și în
grija bonelor. A încercat și să își refacă viața cu
un alt bărbat, relație ce s-a stricat însă din cau-
za fratelui mamei mele. Eu consider că el este cauza
principală a problemelor de sănătate ale mamei mele.
El era un afacerist pe atunci. Îi mergea foarte bine,
a ajuns și în presă pentru succesul lui, până când
s-a asociat cu oameni nepotriviți și a ales să facă
alegerile care îi fac pe toți să cadă. Fapt pe care
mama nu îl știa pe vremea când fratele ei a ales să
amestece și familia în afaceri, iar ea a acceptat ca
unchiul meu să treacă toate proprietățile pe numele
ei. El o mințea că nimic nu are cum să iasă rău, iar
ea nu avea timp să citească contractele, așa că a tot
semnat și semnat, având încredere în fratele ei. Ve-
nitul ei nu era unul foarte mare oricum, eu stăteam
cu bone, iar când nu a mai avut posibiltatea să le
plătească, m-am dus să stau cu bunica.
Revenind la proprietățile ce erau trecute pe nu-
mele mamei, bineînțeles că toate facturile au început
să vină la ea. A fost o perioadă foarte grea pentru
ea. Demisionase și o vedeam des venind acasă plân-
gând. Eu pe atunci eram destul de mică și nu înțe-
legeam atât de bine, dar era foarte greu pentru un
copil să își vadă mama plângând, probabil va fi greu
la orice vârstă. Plângea când își usca părul, crezând
că eu nu o aud. În timpul în care unchiul meu o vâra
pe mama în afacerile lui, ea a încercat să aibă o
relație cu un bărbat pe care îl cunoștea din liceu.
Câțiva ani le-a mers foarte bine, iar eu cu acel băr-
bat am avut o conexiune de la bun început, nedurând
mult până i-am zis „tată”, fapt ce implica o respon-
sabilitate de care lui nu îi era frică, cu toate că
eram primul copil din viața lui.
Curând ne-am mutat la el, în Năvodari, iar cone-
xiunea noastră puternică i-a determinat pe ceilalți
42
să creadă că eu eram copilul lui adevărat. Odată cu
încercarea mamei de a-l ajuta pe fratele ei, stre-
sul din viața ei cotidiană se amplificase, iar asta a
dus la apariția problemelor dintre ei. Se certau mai
des, până când toată situația devenise prea apăsă-
toare pentru el și a decis că renunță la relația cu
mama. Acest abandon și stresul provocat de fratele
ei, facturile și sumele de bani imense cărora mama
nu le găsea justificare – iar fratele ei nu mai era de
găsit –, au umplut paharul mamei mele.
Când eu aveam în jur de unsprezece ani, mama se
confrunta deja cu depresie, iar de atunci lucrurile
au luat o întorsătură ireversibilă. Toate aceste as-
pecte începuseră evident să îmi afecteze randamentul
pe care îl dădeam la școală. Dar începusem să observ
asta și încercam foarte mult să mă mențin pe linia
de plutire. Eram acel elev bun, cu note bune, deși
avea probleme acasă. Mereu încercam mai mult decât
credeam că pot. Am făcut față claselor I–IV, urmând
ca într-o zi să îi spun mamei că vreau să intru la
liceul de arte. Nu știam exact la ce secție, dar cre-
deam mult în pasiunea mea, asta după ce mă învățase
o prietenă să desenez, când eram în școala primară.
Abia acum doi ani am aflat că mama avusese și ea o
pasiune pentru modă, însă nu a reușit să facă ceva în
privința asta, întrucât nu făcuse facultatea.
În clasa a cincea, am întrat la liceul de arte și
lucrurile au început să se agraveze. Tatăl meu biolo-
gic nu a trimis mai niciodată pensie alimentară sau,
dacă a trimis o dată sau de două ori, trimitea 45 de
euro o dată la trei luni. Mama reușea foarte greu să
facă rost de bani ca să ne întreținem, iar când ești
copil este normal să mai ceri anumite lucruri. A fost
cel mai crunt „Nu” pe care l-am învățat la acea vâr-
stă, la doisprezece ani: „Nu avem bani, nu se poate”.
În 2013, am fost să îmi văd tatăl, după treispre-
zece ani de când ne părăsise, sub pretextul de a-mi
43
cunoaște fratele, copilul tatei cu altă femeie. Ex-
cursia nu a fost deloc încântătoare, iar faptul că am
apucat să îmi cunosc tatăl nu m-a încălzit prea tare.
Este un om aspru, care ține mult prea mult la bani.
Când mergeam la plajă, mereu avea o obsesie de a ne
scutura de nisip în afara mașinii, să nu cumva să îi
murdărim mașina cu nisip. De asemenea, trebuia să ne
descălțăm anterior urcatului în mașină și să lăsăm
papucii în portbagaj. O singură dată s-a întâmplat
să uit papucii pe plajă, iar el a sunat-o pe mama să
îi spună că mă trimite înapoi acasă, că nu sunt în
stare de nimic, și să exagereze aproape o jumătate de
oră pe marginea unor încălțări ce costaseră un euro.
Tot atunci am aflat că el ar fi putut să mă ia de lân-
gă mama, că afla totul despre mine prin intermediul
avocatului. Cu toate acestea, nu s-a sinchisit să ne
ajute cumva sau să facă ceva pentru binele meu.
Aproape de vârsta de paisprezece ani, am început
să îmi dau seama ce se întâmplă în jurul meu și în
viața mea, să îmi răspund la anumite întrebări și să
disting clar între perioada în care am fost copil și
momentul prezent de atunci, când știam că nu mai am
timp să fiu copil, fără să cunosc vreun fel de tranzi-
ție. Mama deja începuse să aibă devieri comportamen-
tale pe care începusem ușor-ușor să le înțeleg și să
le și cunosc cauza. Depresia ei ajunsese la un nivel
avansat, iar ea nu lua medicamente și nici nu vorbea
cu apropiații, insistând că este bine. Nu o ajuta ab-
solut nimeni niciodată, iar ea era acolo pentru toți
când era nevoie. Nu știu cum a reușit să facă față și
îmi admir foarte mult mama pentru asta. Din păcate,
acest lucru a avut multe repercusiuni asupra ei. În
2014, a fost diagnosticată cu bipolaritate, iar asta
a provocat o ruptură între noi două – nu îmi mai
accepta îmbrățișările și ne certam foarte mult din
motive neîntemeiate, iar starea ei emoțională nu era
niciodată stabilă. Prima ei internare la spitalul din
Palazu a fost în 2011, urmând câte una în fiecare an
44
de atunci încolo. A fost internată de fratele și ta-
tăl ei, întrucât lor li se părea mai ușor să o dea în
grija altcuiva decât să rezolve ei problemele.
În timpul ăsta, intrasem la liceu și nu știam
cum să mai fac față, oscilațiile ei fiind din ce în
ce mai frecvente. Venea după mine la liceu și făcea
scandal din motive care existau doar în mintea ei,
până când chema și poliția, și ambulanța. Așa mi-am
făcut eu intrarea în liceu. Lumea mă mai întreba „Și
mama ta?”, uitându-se fie răutăcios, fie cu milă, iar
profesorii făceau glume, pe principiul „Facem haz de
necaz”, ceea ce nu mă ajuta deloc, dimpotrivă. Mă
săturasem să fiu tratată cu milă de cei din jur, nu
aveam nevoie de ea. Îmi cunoșteam situația și voiam
doar să fiu privită la fel ca toți ceilalți, nu aveam
nevoie să aud că va fi bine și că se va rezolva. Știam
și eu asta, dar știam în același timp că nu este o
situație roz. Când am făcut șaisprezece ani, am în-
ceput să lucrez cu acte în regulă – mai lucrasem și
până atunci, dar fără contract. Lucram 16-17 ore pe
zi ca ospătăriță, unde am fost tratată în bătaie de
joc de ceilalți, bineînțeles, pentru că eram copil și
ei considerau că se poate. Știam însă că este nevoie
să îmi câștig singură banii, pentru ca mama să facă
față la restul.
Mama oscila între câteva luni în care totul era
lapte și miere, ceea ce pentru mine era doar calmul
de dinaintea furtunii, și luni în care claca total,
iar sănătatea ei mintală șubredă își făcea acut sim-
țită prezența. Își găsise un alt loc de muncă între
timp, dar în toamna lui 2016 a renunțat din nou la
muncă, ne-am mutat în Mamaia Nord, și nu a mai mun-
cit până în 2018. A trebuit să mă descurc cu banii
făcuți de mine la serviciu. Mergeam și la liceu, și
la sală în timpul liber, ca să mă descarc. În aceea
perioadă, am avut prima mea relație și timp de două
luni am ținut foarte mult să nu îi zic nimic din ce
45
se întâmplă acasă. Mama începuse să mă urmărească
zilnic și când ieșeam cu el, și la liceu, fiind foarte
paranoică. Aflaseră și diriginta, și conducerea lice-
ului, și psihologa din liceu, care au încercat să mă
îndrume spre Protecția Copilului. Știam însă că nu
este o soluție, pentru că m-ar fi luat de lângă mama
și eu nu aveam unde să mă duc, așa că mama i-a gonit
când au ajuns la noi. Începusem să merg mai des la
prietenul meu de atunci, care stătea în Mereni. Era
departe, iar drumul era costisitor având în vedere
situația materială, dar trăgeam de bani și tot ce
cheltuiam era pe drumurile până la el deoarece știam
că îmi face bine și mă ajută sufletește să mă desprind
de ce se întâmpla acasă, poveste pe care într-un final
i-am spus-o și lui.
El a apărut în cel mai rău moment al meu; toate
întâmplările cu mama m-au bulversat foarte tare și
încercam să mă mențin pe linia de plutire la liceu
cât de mult puteam, iar mediile mele generale au
crescut cu câte 20 de sutimi în fiecare an, terminând
cu aproximativ 9.91. El a fost ancora mea în reali-
tate, pe lângă timpul petrecut la liceu și la sală.
Știam că nu pot să clachez și că nu pot să renunț,
chiar dacă mama mea s-a întors împotriva mea și nu
mă mai recunoștea ca fiică. Începuse și să mă abuzeze
verbal și fizic, să spargă lucruri prin casă, și nu o
mai simțeam ca fiind mama mea.
La începutul anului 2017, a fost internată de două
ori. Prima dată fugise și a trebuit să o interneze
din nou. Ea obișnuia să mai plece când trebuia să fie
dusă la spital, deoarece ambulanța o ducea până la
Spitalul Județean, de unde trebuia să fie transportată
la Palazu, iar când ajungeau la Spitalul din Constan-
ța, ea pleca și mă trezeam cu ea acasă. Deja îmi era
foarte greu să stau cu ea, din acest motiv eram mai
mereu plecată: fie la liceu, fie la sală. Ajunseserăm
să locuim într-un apartament fără absolut nicio uti-
46
litate, unde am fost mutate de fratele mamei, așa că
plecam către liceu cu o oră înainte de începerea cur-
surilor, ca să mă încălzesc și să îmi încarc telefo-
nul. Mă reapucasem de sală din fericire, iar oamenii
de acolo deveniseră familia mea. Unchiul meu nu ne
mai ajuta cu nimic, după ce apelasem la el în urma
unei facturi de 800 de lei, în condițiile în care noi
nu aveam utilități.
În perioada aceea, am început să trag mult să
strâng bani, să dau examenul Ielts de limba engleză,
să învăț foarte mult, iar prioritatea mea principală
era să termin liceul. Eforturile mele s-au reflectat
atât în notele de la liceu, cât și în cele de la baca-
laureat: 9.50 la română. Paranoia și starea mamei se
agravaseră atât de tare, încât fusese diagnosticată
cu schizofrenie. Fiind iarnă, traiul în apartamentul
nostru fără utilități devenise insuportabil. Colegii
mei de la sală mi-au oferit atunci niște bani, să mă
pot muta cu chirie. Am stat două luni în casa unui
cuplu căsătorit, până când mi-am dat seama că el
avea alte intenții în ceea ce mă privește, așa că am
plecat brusc. Fiind deja în semestrul al doilea al
clasei a douăsprezecea, am decis că nu am cum să mă
întorc să stau cu mama, iar ca să mă pot concentra pe
pregătirea pentru examen știam că trebuie să găsesc
un alt loc. Dintr-o discuție cu diriginta, ea și-a dat
seama că nu am unde să stau, iar vorba s-a răspândit
în toată clasa. În ziua aceea am tot primit telefoane
de la colegi, ei încercând să mă ajute să găsesc un
loc. Nu pot spune că nu e un gest de apreciat, dar
în acel moment toată clasa a aflat ce se întâmplă în
viața mea, iar eu mă simțeam ca o persoană dezbrăcată
în fața unei mulțimi întregi.
Într-un final, am ajuns să locuiesc câteva luni
în chirie cu prietenul uneia dintre colegele mele.
Ei doi s-au mutat ulterior împreună, iar eu, care am
rămas singură în garsonieră, pot spune că am trăit
47
în sfârșit câteva luni liniștite după mult timp. Cu condiției se reflectă în situația ei actuală: studi-
două săptămâni înainte de examen, a trebuit să mă ază ce o pasionează la o facultate unde a intrat pe
mut iar, cu o doamnă în vârstă, într-o casă cu foarte forțele proprii și a întâlnit persoane care îi sunt
mulți gândaci. Ca să îmi ușurez situația, am început alături. Povestea trecutului ei nu o mai afectează,
să muncesc. Astfel, ziua lucram, seara învățam. În s-a împăcat cu tot ce s-a întâmplat și este pregătită
săptămâna cu bacalaureatul, dimineața dădeam examen, acum pentru orice urmează să vină.
după examen mergeam la sală, până seara lucram, iar
până în jurul orei 3 dimineața învățam. Când a tre-
buit să dau admiterea, am stat din nou cu mama, în-
trucât am observat o revenire la normal. Începuse să
își ia tratamentul, devenise mai așezată decât până
atunci și muncea din nou. Am ales Universitatea Na-
țională de Arte din București, secția de fashion și
design. În urma admiterii, am intrat a 10-a, iar acum
studiez la București și stau în chirie cu două cole-
ge cu care mă înțeleg foarte bine și pot spune că am
dat peste multe persoane bune aici. Studiile au fost
foarte importante pentru mine, am știut mereu că am
nevoie de ele ca să îmi conturez o viață așa cum îmi
doresc. Cu toate că ultimii șapte ani din viața mea
au fost foarte tumultuoși, nu mi-a plăcut niciodată
să mă lamentez și să mă complac în situațiile difici-
le. Prin urmare, am ales să depășesc ce consideram
a-mi fi limite și sunt convinsă că voi reuși mult mai
mult de acum încolo.

Andreea mi-a povestit fără vreo reținere toate

momentele ce i-au adus suferință și care păreau ob-
stacole în aparență. Nu dorea să se ascundă după de-
get, iar durerea care nu putea fi ștearsă din ochii ei
se adăpostea în zâmbetul și în jovialitatea cu care
îmi vorbea, prin care îmi arăta că nu a lăsat vreo
situație neplăcută să o doboare și că nu există luptă
din care să nu iasă învingătoare. Nu s-a simțit în-
totdeauna privită cu ochi buni de unii colegi din ca-
uza problemelor create de mama ei și am înțeles că ea
a ales să fie pentru alții persoana de care ar fi avut
ea nevoie atunci. În final, mi-a povestit puțin despre
facultate, iar efortul depus în studii și depășirea

48 49
 10.
Copil cu copil
Andreea Verman, 18 ani

Părinții mei au divorțat când eram în clasa a

noua. Pe atunci, locuiam în orașul în care m-am năs-
cut: Adjud, județul Vrancea. Nu a fost o experiență
plăcută să îmi văd părinții divorțând, dar a fost,
sincer, mult mai bine decât să continui să îi văd
certându-se zi de zi. Părerea mea este că nicio căs-
nicie n-ar trebui să rămână în picioare doar de dra-
gul unui copil. Odată ce începusem să înțeleg certu-
rile alor mei, aș fi preferat să trăiesc cu ei locuind
în apartamente separate, dar știind că sunt fericiți
și liniștiți, decât să îi văd eșuând să se mai tole-
reze în aceeași casă.

La insistențele tatălui meu, intrasem la liceu la

secția matematică-informatică. Nu îmi plăcea și știam
că nu sunt bună la materiile profilului, prin urmare,
doi ani la rând am fost la marginea corijenței.

Simțeam că merg la liceu doar ca să încerc să

trec clasa, nu ca să mai învăț ceva pentru viitorul
meu. Însă până în clasa a unsprezecea n-am reușit să
îmi fac tatăl să înțeleagă că mi se potrivește altce-
va, mai ales având în vedere că el încă era supărat
că nu intrasem la liceul militar, visul lui de când
eram mică. Cu toate că leșinasem în timpul probei
fizice din cauza oboselii și proastei alimentații, el

50 51
considera că am făcut-o dinadins, ca o formă de sfi-
dare.
În clasa a unsprezecea, m-am mutat la secția de
filologie, întrucât puteam studia materiile la care
eram bună și îmi plăceau și care, de asemenea, mă
vor ajuta să devin stewardesă. În anul acela, lucru-
rile au luat o altă întorsătură, pentru care nu eram
tocmai pregătită.
În perioada aceea, ajungeam destul de des pe la
Constanța, întrucât prietenul meu de atunci locuia
aici, iar eu veneam să stau cu el în timpul meu li-
ber. Totul până când m-a dat afară din casă, pentru
a aduce pe altcineva. Nu l-a interesat că aveam multe
bagaje și nici că nu aveam unde să stau până ar fi
trebuit să mă întorc acasă. Prin urmare, mi-am luat
ce era al meu și am mers să stau pe plaja Modern,
care era cel mai aproape. Am stat acolo o perioadă
din zi, pe nisip, m-a ars și soarele foarte rău, și
încercam să mă gândesc ce aș putea să fac mai depar-
te. Stând acolo, s-a întâmplat să intru în vorbă și
să mă cunosc cu băiatul ce urma să fie iubitul meu,
actualmente soț. M-a ajutat să ies din situația di-
ficilă de atunci, iar lucrurile s-au legat între noi
ușor, repede și de la sine.
Următoarea veste ce avea să îmi schimbe planuri-
le făcute până atunci legate de viitorul meu a venit
în luna decembrie, în clasa a unsprezecea, moment în
care am aflat că sunt însărcinată, la șaptesprezece
ani abia împliniți. Este de la sine înțeles șocul
resimțit atunci, mai ales că, în urma unei afecțiuni
medicale din trecut, doctorii mi-au spus că nu aș
mai avea șanse să am un copil. A fost un șoc în pri-
mul rând pentru că am înțeles că va fi nevoie să îmi
schimb aproape radical modul de viață pentru a creș-
te armonios un copil, iar în al doilea rând pentru
că nu terminasem liceul, iar abandonul nu reprezenta
o opțiune pentru mine.
52
Prietenul meu, fiind mai mare decât mine, nu își
dorea să întrerup sarcina și mi-a oferit tot spriji-
nul de care aveam nevoie. Prima persoană care a aflat
după el a fost mama mea, care, de asemenea, mi-a
oferit toată susținerea în această situație. Adjudul
fiind un oraș mic, în care fiecare știa totul despre
fiecare, nu reprezenta un loc potrivit pentru a naște
și a crește un copil, în timp ce mergeam la liceu.
Astfel, am luat decizia de a mă muta la Constanța
împreună cu iubitul meu. Am făcut cerere de transfer
către Liceul Teoretic Traian, la care însă nu am pri-
mit un răspuns până la începutul semestrului al doi-
lea. Știam că încă figurez la liceul din Adjud și m-am
gândit că poate nu am fost acceptată la Constanța.
Mă pregăteam să mă întorc acasă deja, norocul meu a
fost că am avut inspirația să sun totuși la liceu, să
întreb de transfer. Așa am aflat că am fost acceptată
la Constanța. Am încercat să țin sarcina cât mai dis-
cret și nici notele de la liceu nu au reflectat faptul
că duceam o viață diferită de a celorlalți colegi ai
mei.
În vară, urma să nasc, mai exact în luna august,
așa că începusem să ne pregătim pentru cununia ci-
vilă, pentru a nu avea probleme odată ce voi naște.
Acest lucru a implicat multe drumuri Constanța–Adjud
pentru a face rost de actele necesare și, de ase-
menea, drumuri Constanța–Brăila, întrucât el avea
reședința acolo. A fost un proces foarte complicat,
nimeni nu mi-a spus de la început ce și câte acte
trebuie să aduc, așadar eu aduceam câte unul, dar
aflam mereu că mai era nevoie de un altul. Nu am pri-
mit ajutor financiar de la stat, așa cum ar fi trebuit,
având în vedere că nu întrerupsesem studiile, drept
care trăiam doar din salariul soțului.
Nașterea în sine a fost foarte dificilă. Din ca-
uza unor probleme vechi de inimă, nu puteam naște
natural, existând riscul ca inima să mi se oprească,
53
însă doctorul la care am făcut controlul nu a menți-
onat asta. Am stat în spital zece ore, așteptând să
fiu pregătită fizic să nasc, și ar mai fi fost nevoie de
alte zece ore pentru asta. După ce am mai fost exa-
minată de un doctor, au concluzionat că trebuie să
fac neapărat cezariană. Comportamentul personalului
medical a lăsat foarte mult de dorit. Pe lângă faptul
că se purtau ca și cum nu aș fi fost om, la fel ca
ei, și ca și cum nu aș fi avut nevoie de ajutor după
naștere, am auzit diverse comentarii despre „Ce ți-a
trebuit copil la șaptișpe ani, voiai să fii la modă
și tu?”, comentarii care nu aveau niciun rost în acel
moment. M-a perplexat însă gândirea aceasta, cum că
o sarcină dusă până la capăt la vârsta mea ar fi un
trend, nu o alegere asumată.
clasa a douăsprezecea. Nefiind învățământ obligato-
riu, o puteam face foarte ușor. Dar vreau să ajung
pe picioarele mele, deși am sprijinul soțului meu.
În momentul de față îmi doresc foarte mult să termin
liceul și să iau examenul de bacalaureat. După ce
termin liceul, fie ne vom muta în Franța, acolo stă
verișoara mea, unde aș deschide un restaurant sau aș
ajuta-o pe ea cu cel pe care îl are deja, fie voi urma
cursuri ca să devin stewardesă. Grija mea principală
momentan este să reușesc la examen. De restul mă voi
ocupa odată cu trecerea timpului, dar știu sigur că
nu voi renunța la studii și nici la planurile mele,
pentru că știu că e singura cale prin care vom trăi
mai bine atât eu, cât și fetița mea, întreaga mea
familie, de fapt.

Timp de o lună de la naștere, m-am confruntat cu Andreea a înțeles, la optsprezece ani, căsători-
depresie postnatală. Îmi era foarte greu să fac față tă și deja mamă, că, atunci când provocările par că
la tot, nu îmi mai agream uneori nici soțul, nici vin toate în același timp peste tine, nu există altă
fetița. Știam totuși că e o stare temporară și tre- soluție decât să le iei ușor, una câte una, și să le
buie să am grijă cum mă descurc, mai ales că urma să rezolvi. Nu cred că există cineva sau ceva care s-o
înceapă clasa a douăsprezecea. poată întoarce vreodată pe Andreea din drumul ei că-
tre reușită, către împlinire.
De când a început liceul, am prezență aproape
completă la ore. Încerc să trag cât de mult pot să
învăț la ore, în pauze, în orele libere, pentru că
știu că acasă am altă prioritate. Cam așa decurg zi-
lele mele, dimineața la școală, după ore cu fetița,
iar noaptea, dacă îmi permit circumstanțele, mă pre-
gătesc pentru liceu scriind și învățând. Acum am și
început să muncesc pe timp de noapte ca să îi ofer
fetiței mele condiții mai bune. Cred că e visul ori-
cărui părinte de a-i oferi copilului un trai cât mai
bun, de asta nici nu vreau să renunț la studii și
nici la planurile mele. Știu că poate procesul va fi
mai lent, întrucât trebuie să îmi dedic o foarte mare
parte din timp pentru creșterea ei, dar știu că nici
statul acasă nu este soluția.

Am mai fost întrebată cum de nu am renunțat la

54 55
 11.
Nu există o vârstă la care...
Ana Mardare, 18 ani

După 5 ani

Simt căldura unei guri de cafea proaspăt prepara-

te, senzație în contrast cu ceea ce am în faţa ochi-
lor: fereastra care dezvăluie fulgi grei de zăpadă,
gheața și sticla fiind una și aceeași. Sorb ultima pi-
cătură de savoare și sunt gata să ies pe ușă. Primesc
mesaje pe grupul colegilor mei din Oceanica, mesaje
legate de interviul care ni se va lua azi, la Radio
Constanța. Sunt entuziasmată pentru această oportu-
nitate. ONG-ul face o treabă minunată.

Clopoțelul anunță sfârșitul programului. Tocmai

s-a încheiat ședința de consiliu a elevilor. În
calitate de președintă, a trebuit să dau câteva
veşti noi legate de evenimentele desfășurate în
cadrul Liceului Traian, din perioada sărbătorilor.
Pășesc în exteriorul clădirii și simt cum adevăratele
responsabilităţi își croiesc drumul spre mine.
Vibrațiile din buzunar se opresc după ce răspund la
telefonul ce a sunat într-o veselie de mai bine de
patru ori în timpul ședinței.

— Da, Andrei.

— Ana? Nu găsesc supa, îmi spune ușor iritat, prin

56 57
telefon, fratele meu mai mic. Câtă răbdare să ai la
doisprezece ani? Este încă în creștere.
— Am lăsat-o pe aragaz, era prea fierbinte ca să o
bag în frigider.
— A, da, uite-o! Nu o văzusem.
— E în regulă, ai văzut-o acum.
— Când vii acasă?
— O să ajung mai târziu azi, apoi o să plec cu
niște colegi din Oceanica.
— Oh, bine... Voiam să ne uităm la un film.
— Mâine, amice, mâine avem timp. Trebuie să în-
chid, mă sună cineva. Pa, pa! Poftă bună!
— Pa, mulțumesc!
Mă uit în ecranul telefonului. „Rareș AEC” mă
apelează.
— Alo?
— Bună, Ana! Scuză-mă că te deranjez, am nevoie
de puțin ajutor. Ai avea timp să treci pe la Mircea?
mă întreabă președintele Asociației Elevilor din Con-
stanța, invitându-mă să îl vizitez în pauza de zece
minute dintre ore la Colegiul Național Mircea cel
Bătrân, aflat în apropierea liceului meu.
— Bună, Rareș! Stai liniștit, nu mă deranjezi. O
să trec rapid, în jur de ora cinci, dar nu pot sta
mai mult de zece minute.
— Super! Mersi mult! Ne vedem!
— Sigur. Pa, pa!
* cetător, să fac descoperiri, astfel, Oceanica potri-
58
— Ce este Oceanica? întreabă realizatorul emi-
siunii de radio, care ne ia interviul. Suntem trei
colegi veniți din partea ONG-ului, așezați la masă,
faţă în faţă cu omul de radio, având căști pe urechi
și microfoane în față, care odinioară mi se păreau
intimidante, îndreptate către noi.
— Oceanica este un tot unitar. Este un loc unde
cunoști atât mediul, cât și pe tine însuți/însăți,
socializezi și ajungi la performanțe semnificative, am
spus eu, cu zâmbetul pe buze.
— Frumos. Ce fel de activități desfășurați în ca-
drul ONG-ului?
— Un exemplu concret este chiar cel din această
noapte. Urmează să observăm diferite specii de pă-
sări, să le fotografiem și să notăm caracteristicile
lor, a spus colega mea.
— Alt exemplu de activități este reprezentat de
scufundări. A fost chiar prima la care am luat parte,
imediat după ce am intrat în Oceanica. Am făcut scu-
fundări în diferite locuri din România și Bulgaria.
Înainte să putem lua parte, a fost nevoie de un curs
de pregătire, unde am învățat enorm de multe lucruri
utile, am completat eu.
După alte câteva întrebări, interviul ia sfârșit.
Am vorbit cu toată sinceritatea. Oceanica a reprezen-
tat una dintre ancorele mele. Mi-a oferit și încă îmi
oferă un sprijin din atât de multe puncte de vedere.
Am cunoscut extrem de mulți oameni care mi-au deve-
nit prieteni apropiați, lucru ce m-a făcut să ies din
zona mea de confort și să fiu mai vorbăreață. De când
m-am angajat în acest ONG, mă pot întreține singură,
lucru ce este crucial pentru mine. De asemenea, una
dintre cele mai mari dorințe pe care le am este le-
gată de meseria mea din viitor. Vreau să devin cer-
vindu-mi-se ca o mănușă.
59
 * ceilalți vicepreședinți noi. Primim felicitări pen-
Pășesc în interiorul Colegiului Național Mircea.
Este ultimul lucru pe care îl am de făcut înainte
de a pleca pe teren cu Oceanica, iar ziua mea va lua
sfârșit. Rareș, puţin agitat, mă ia în primire, ce-
rându-mi sfaturi cu privire la organizarea seminaru-
lui anual. Am încercat să îi explic cum îl organizam
noi, pe vremea când eram vicepreședinta Asociației
Elevilor din Constanța. I-am dat toate detaliile de
care avea nevoie şi am răspuns întrebărilor pe care
mi le punea.
— Mulțumesc și scuză-mă încă o dată de deranj.
— Nu ai pentru ce, stai liniștit. Dacă mai ai ne-
voie de ceva, ai numărul meu. Trebuie să plec.
— OK, pa, Ana!
— Pa, pa!
Țin minte și acum cât de mult ne distram, dar
totodată învățam, în cadrul acestor seminarii. Îmi
este puțin dor să fiu vicepreședintă. A fost un ca-
pitol grozav al vieții mele. Înainte să particip la
alegeri, eram o fire introvertită, cu multe idei, însă
prea tăcută pentru a le da glas. Îmi amintesc ziua
alegerilor atât de bine, de parcă nu ar fi fost acum
doi ani.
Trei ani mai târziu
Aplauze, reacții, priviri. O mulțime de oameni mă
are în față. Atenția mea e când la colegii mei din
sală, când la masa birolului de conducere, ce ova-
ționează împreună cu restul mulțimii. Zâmbesc. Nu
mă pot abține. Sunt invitată să mă așez alături de
60
tru alegerea în funcție. Privesc sala dintr-o nouă
perspectivă. Acum, avem în mâinile noastre viitorul
Asociației Elevilor din Constanța. Timpul a înghețat
preț de o secundă pentru ceilalți, secundă ce valo-
rează cât șaisprezece ani pentru mine. Pare mult, nu?
O serie de amintiri sunt readuse la viață, acum, în
firul gândirii mele. Deși sunt evenimente petrecute
în trecut, ele nu țin cont de spațiu și timp, pătrun-
zând în țesătura prezentului printr-o serie de emoții
ce se propagă în fiecare celulă a corpului meu. Tatăl
meu nu m-a susţinut când a aflat intenţia mea de a îmi
asuma această responsabilitate. El insinua că suntem
doar nişte copii, că noi nu putem schimba nimic şi că
nu vom realiza nimic prin încercările noastre. Nici
n-are idee că urmează să îi demonstrez contrariul.
Cu nouă luni înainte
Au trecut deja 30 de minute. Mă întreb ce face.
— Mamă? strig eu, după ce bat ușor în ușă băii.
Eşti bine?
— Ăă, da...
— Pot să intru?
— Da, Ana, intră.
Imaginea mamei mele, uitându-se în oglindă, cu
mașina de tuns în mână, m-a făcut să conștientizez că
totul este real. Am rămas câteva secunde în pragul
ușii, cu privirea fixată la ochii ei blânzi, galeși,
ce încă mai aveau acea sclipire.
— Lasă-mă să te ajut.
Firele cad unele după altele la picioarele noas-
61
tre. Cu toată îndemânarea pe care o am, îi netezesc
creștetul, înlăturând până la ultima șuviță de păr
lung, ce se odihnea după urechea ei. Amândouă suntem
tăcute, sunetul strident al obiectului din mâna mea
fiind singurul care ciobește liniștea grea din came-
ră. Am terminat. Simt cum aerul se rarefiază, limba
mi se încleștează și durerea din piept nu vrea să
plece. Toți își spun în astfel de situații că trebuie
să fie puternici. Este un automatism ce se vrea a fi
impus în firul gândirii, tocmai pentru a induce cre-
ierului un ideal care, din păcate, nu poate fi mereu
atins.
E noapte. Privesc pe fereastra imobilizată de
cristale reci, de gheață, cum orașul este amorțit de
iarnă, viața lui scurgându-se puțin câte puțin, cu
fiecare fulg ce cade pe pământ, aidoma firelor de păr
ale mamei. Deși m-am străduit să nu cad în această
extremă, fiecare moment păstrat în tăcere este spul-
berat de rememorarea celor petrecute în ultimele
luni. Am aflat că mama mea are cancer mamar, după o
bucată de timp de la moartea bunicii mele, cauzată de
aceeași povară. A trecut prin operație, urmând a în-
cepe chimioterapia. Am contemplat, timp de trei luni,
gândind diferit, în sute de variabile, același lucru,
în esență. Cred că spun totul despre această ființă
crucială în viața mea: instinctul, gândirea, protec-
ția, afecțiunea, devotamentul, într-un cuvânt, mamă.
Mama mea este... Mamă. E piesa de rezistență a fami-
liei noastre. Fără ea, lucrurile s-ar dezechilibra.
Încă de când eram mică, sora mea, mai mare cu
paisprezece ani decât mine, a avut o relație șubredă
cu tata, un om ce se lasă greu înțeles. Rece din fire,
exigent, nepăsător, toate acestea vor duce la finalul
cronometrului situației dintre ei doi. Nici noi nu ne
scăldăm în ape mai limpezi, însă are o mică slăbi-
ciune. Fratele meu, mai mic cu șase ani decât mine,
62
poate pentru că este băiat ori poate pentru că este
mezinul ori poate pentru amândouă, primește tot ce
vrea de la bătrânul nostru. Of, suficient! Am obosit.
Vreau doar să dorm, să uit de tot.
O ajut să își împacheteze ultimele lucruri. În câ-
teva minute, o vom duce la un centru special pentru
oamenii aflați în metastază. Sunt atât de revoltată,
furioasă, frustrată! Nu pot să trec peste faptul că
totul mergea bine. Tratamentul părea că își face
efectul. Mama, o fire artistică, făcea mici opere de
artă, avea un antreprenoriat aflat la început. Lucru-
rile păreau că se aștern cumva, într-o ordine, din
toată dezordinea ce ne-a tulburat viețile până acum.
Durerea... Durerea este un lucru uzual pentru oameni,
în viața de zi cu zi. O întâlnim în toate formele
posibile, o suportăm, o ignorăm sau o lăsăm să ne
schimbe. Când soarele răsărise și pe strada mamei
mele, durerea a întunecat deodată cerul. Era atât de
cruntă, istovitoare, încât activități obișnuite pre-
cum mâncatul deveniseră pură agonie.
— Ana, vino aici, te rog, îmi spune mama, cu gla-
sul ei stors de putere. Vreau să ai grijă de fratele
tău mai mic, are nevoie de tine. Vreau să duci o viață
bună, Ana! Să fii fericită, să îți găsești iubirea, să
îți faci o familie și să îți trăiești zilele exact așa
cum vrei tu să o faci.
Aud acele cuvinte, dar refuz să le ascult. Ele
trec prin mine, goale. Asta nu se întâmplă cu ade-
vărat.
— Mamă, termină cu prostiile. Tu te faci bine!
Oamenii din centru te vor ajuta. În scurt timp, te
vei întoarce acasă. Știu asta! i-am spus ei, zâmbin-
du-i. Încrederea e esențială. Avem nevoie de ea. Mama
îmi zâmbește înapoi, dar este un surâs trist, răsărit
la suprafață, dintr-o furtună ce strigă înăuntrul ei.
63
 Suntem la capătul patului. Nu ne recunoaște. Pro- diminua odată cu trecerea ireversibilă a timpului.
babil tumorile s-au extins în tot corpul. Mă apropii. Totodată, îmi iubesc și familia, fapt pentru care
O iau de mână, stau la capul ei, alături de tata, trebuie să fiu cine sunt și să continui să am grijă de
fratele și sora mea. Lacrimile curg parcă singure. E ea, cu toată puterea pe care o am.
inevitabil. Pentru Andrei e cel mai greu. Șapte ani
nu este o vârstă la care ar trebui să fii obligat să
treci prin așa ceva. Nu există o vârstă la care ar
trebui să fii obligat să treci prin așa ceva. Ninge. E
totul alb, imaculat. E liniște. Se mai aud doar câte-
va suspine. Cu toții știm ce urmează. Mama mea, ființa
care mi-a dat viață, m-a crescut și m-a iubit, se află
la finalul călătoriei. Mai are de făcut doar câțiva
pași. Te iubim. O știi. Mereu va fi așa, iubită mamă!

Numele meu este Ana Mardare și am 18 ani. La vâr-

sta de 13 ani, mi-am pierdut mama. Din acel moment,
am devenit părinte pentru fratele meu mai mic. Gă-
tesc, îi port de grijă, îl sprijin. Încerc să acopăr
un gol, căci este imposibil de umplut. Am început să
mă întrețin singură, având o vârstă fragedă. De la
haine la factura telefonului mobil, toate sunt res-
ponsabilitățile mele, tatăl meu văzând acest lucru
ca pe o normalitate. El și sora mea mai mare nu își
mai vorbesc de la moartea mamei. Din punctul ce a
schimbat complet traiectoria vieții mele, puteam să
parcurg două căi complet opuse. Puteam s-o iau pe cea
„ușoară”, dar complet eronată, pe care mulți dintre
tinerii aflați în situația mea o consideră soluția:
consumul de droguri, alcool, nepăsarea, ignoranța.
Sau puteam să îmi demonstrez că eu pot. Eu o să fac
tot ce îmi stă în putință să duc o viață bună, viața
la care visez. Să devin cercetător, să îmi continui
activitatea în Oceanica, să îmi aduc aminte cu plă-
cere de tot ce am realizat în Asociația Elevilor din
Constanța și, în general, de fericire. Pot afirma cu
toată puterea pe care o am că sunt motivată. Maturi-
zarea prematură, forțată, a venit cu multe greutăți,
dar, în același timp, îmi șlefuiește identitatea. Îmi
iubesc mama, din tot sufletul. Sentimentul nu se va

64 65
 12.
Biletul către ideal
Sofia Marinescu, 14 ani

Cu şapte ani în urmă

Malul umezit îmi afundă ghetuţele maronii în no-

roi. Mama mi-a spus să am grijă de ele, dar îmi doresc
atât de mult să văd bărcuțele... Poate dacă sar pe
piatra de lângă stuful uscat, o să mă pot apropia mai
mult. Aşa. Acum trebuie doar să aştept cu broscuţele
astea ce îmi ţin de urât. Iat-o! Of, piatra asta nu
este foarte stabilă. Se clatină când bat din palme
de fericire. Prima bărcuţă trece repede. Cele două
fete care o fac să se miște par foarte pricepute. A
doua bărcuţă nu se dă bătută. Este chiar în spatele
celei ce tocmai a trecut. Urmează a treia, a patra, a
cincea bărcuţă. Trebuie să merg mai departe. Fug cât
de repede pot eu. Uite-le din nou, şi din nou, şi din
nou. Le văd de aici, de acolo, de peste tot. Oare cum
e să fii în locul oamenilor din bărcuțe? Întrecerea
lor e gata. Cândva, o să mă întrec şi eu aşa.

Cu 3 ani în urmă

— Ți-ai luat tot? Ești sigură că nu ai uitat ni-

mic?

— Da, mamă, sunt sigură.

66 67
 — O să ne fie dor de tine, Sofia!
— Și mie de voi, tată!
Mă aflu în holul casei în care am crescut, din
micul sat Capidava. Știu, încă nu sunt mare, mai am
de mâncat, dar prefer mă prefac că am ajuns la matu-
ritate. Oamenii maturi nu mai locuiesc cu părinții,
corect? Visam la acest moment încă de când aveam
șapte ani și urmăream, pe ascuns, concursurile de
caiac-canoe. Sunt conştientă că nu se cuvenea să-i
spun mamei că merg în parcul satului, cu copiii de
pe stradă, când, în realitate, urmăream întreceri-
le canoelor de pe firul Dunării, însă era mica mea
curiozitate, obsesie. Eram intrigată de precizia și
sincronizarea coechipierilor, de felul cum vâsleau
cu atât de multă putere, încât voiam să îi văd în-
deaproape, să am loc în cel mai bun rând. Dacă aș
fi mers însoțită de părinții mei, ne-am fi regăsit în
mulțimea de spectatori, lucru de care fugeam, ținând
cont de timiditatea mea. Multe întrebări îmi treceau
prin minte la acea oră. Acum însă a venit timpul să
îmi confirm sau nu răspunsurile deja descoperite.
În doar câteva momente, transportul trimis de
Lotul Naval al Constanței trebuie să sosească. Stau
și mă uit la familia mea, strânsă în juru-mi, pentru
a-și lua rămas-bun. Sună de parcă aș pleca într-o că-
lătorie lungă, dar ne putem vedea săptămânal, lucru
ce mă face să cred că „rămas-bun” este un termen dur.
Totuși, simt că se potrivește ca o mănuşă situați-
ei. Urmează să mă mut la Constanța, la Baza Nautică,
aceasta fiind ultima zi în care am locuit cu familia
mea. La doar 11 ani, încep antrenamentele pentru a
face performamță în sportul caiac-canoe. Doamna an-
trenoare, Anda, a fost impresionată de intensitatea
dorinței mele de a practica sportul pe care ea îl
predă de mai bine de două decenii, așa că mi-a oferit
un loc în echipa ei. Ființele care mi-au dat aripi
68
mă urmăresc acum cum îmi iau zborul. Ochii mamei mă
privesc blânzi, melancolici, însă în sclipirea lor
se poate citi mândria. Tata, cu sora mea mai mică
în brațele sale puternice, frământate şi modelate de
munca pe care o face zilnic ca să ne sprijine, îmi
zâmbește încrezător, oferindu-mi o doză de curaj, cei
doi frați mai mari urmându-i exemplul. Plâng și eu,
plâng și ei. Îmbrățișez fiecare mebru al familiei cu
toată dragostea mea, apoi îi mai privesc încă o dată.
Asta e, Sofia! La urma urmei, nimic nu rămâne la fel,
totul e în schimbare.
Cu doi ani în urmă
Degetele mele sunt încleștate de mânerul vâslei,
de parcă viața mi-ar depinde de ea. Vântul tomnatic
adie ușor, oferindu-mi rezerve proaspete de aer cu-
rat. De o parte și de alta a canoei mele, pot observa
detașarea, încrederea ce pândește victoria, în ochii
celorlalți sportivi. Trebuie să îmi distrag atenţia,
să mai scap de emoţii, aşa că îmi fixez privirea îna-
inte, unde vârful ambarcațiunii atinge blockstartul,
sau poate deasupra lui, unde oglinda curgătoare se
arată în unde galeșe, unde ce trebuie urmate, căci
ele îmi croiesc drumul spre succes, spre linia de
sosire. Privirile oamenilor adunați în tribune și ale
familiei mele, ce mă încurajează cu aceeași însufleți-
re ca în ziua plecării mele de acasă, mă emoționează
până la limite. Norocul meu e că vreau să le depă-
șesc. O ultimă imagine de ansamblu, bătăi accelerate
ale inimii, juriu gata să fie cu ochii pe noi, o voce
proeminentă ce vestește startul și, iată-mă, întoarsă
în timp, amintindu-mi întrebarea „Oare cum e să fii
în locul oamenilor din bărcuțe?”. Sofia din trecut,
răspunsul meu pentru tine este „Uimitor”. Am pornit!
69
 Prezent
Zâmbesc și sunt fericită din cale-afară. Aliniată
cu toate celelalte canoe, privesc în jur cu relaxare
și le surâd prieteneşte celorlalți participanți la
întrecere. Aerul din septembrie este, întotdeauna,
coechipierul de nădejde într-o astfel de competiție.
Îmi salut părinții aflați în tribune. Nu au ratat
niciodată un concurs. Adrenalina nu se învechește.
Emoțiile constructive îmi clădesc ruta către victo-
rie. Juriul pare să fie la locul lui, iar arbitrii ne
pregătesc de start. Am pornit!
Cu doi ani în urmă
Efortul este maxim. Toți concurenții au o vârstă
mai mare decât a mea. Încrederea, precizia, forța și
experiența lor mă fac să-mi fie teamă, dar, simultan,
îmi oferă un impuls ce îmi poartă canoea în fruntea
șirului de „bărcuţe”. Simt cum toţi muşchii mi se
contractă. Impropriu spus termenul „simt”, deoarece
adrenalina mă face să uit de această condiţie a omu-
lui. Vâslesc aşa cum nu am reuşit niciodată. Sunt pe
culmile fericirii, pe culmile Dunării!
Prezent
Ca la fiecare concurs, sentimentul este plăcut şi
inedit. Uşurinţa cu care mă detaşez de şirul canoelor
mă face să îmi conserv forţele. Pare că timpul se di-
lată şi că sunt aici, pe apă, unde îmi este locul, de
o veşnicie. Alunec cu precizie pe albia apei, trecând
linia de sosire într-un vuiet de aplauze. Plutesc lin
şi mă uit în jurul meu. Asta e viaţa mea. Apa e viaţa
mea! Canoea e viaţa mea!
Cu doi ani în urmă
Un sportiv mă depăşeşte uşor, urmând a-mi lua
faţa. Nu am cum să îl ajung. Ne apropiem de finish.
70
Tot ce aud este „Acum, ori niciodată!”. Nu trebuie să
mă las descurajată. O greşeală mă poate costa meda-
lia. Vâslesc cu toată puterea de care dispun. Simt
cum apa devine din ce în ce mai vâscoasă, din ce în
ce mai greu de pătruns, însă trebuie să o cuceresc
şi să îmi câştig dreptul de a o domina. Clipesc. Deşi
pare o fracţiune de secundă, în clipa imediat ur-
mătoare mă văd trecută de linia de sosire, imediat
în urma concurentului experimentat. Sunt în culmea
fericirii. Privesc în jurul meu şi realizez cum, de
la start până la finish, totul s-a schimbat. Apa este
a mea, oamenii sunt cu mine, viaţa îmi zâmbeşte şi
totul de-abia a început.
Prezent
După premiere, am ajuns acasă. Sunt cu familia
mea, fericită, completă. Cu toate că am avut nevoie
de maturitate, necesară unei vieţi oarecum indepen-
dente, de la vârsta de 11 ani, părinţii mei au fost
mereu acolo pentru mine. Mi-au oferit realitatea ne-
cesară îndeplinirii unui vis. Antrenamentele, des-
făşurate de două ori pe zi, distanţa față de casă,
efortul fizic până la epuizare se diminuează până ce
devin mici trepte pe care le urc constant. Unde duc
ele? Sunt sportivă de performanţă. De când am vâslit
pentru prima oară, îndrumată de apă, către linia de
sosire, şi până în prezent, aurul şi argintul meda-
liilor câştigate onorează rafturile vitrinei din su-
frageria casei părinteşti. Oricât de greu mi-a fost
la început, am reuşit să transform durerea în muşchi
tonifiaţi, dorul în zâmbete şi legături strânse, emo-
ţiile în curaj. Caiac-canoe nu este un simplu sport,
ci este biletul meu către ideal.
71
CUPRINS
Sarah-Shahed Alassar
Vedere din inima mea / 3
Jazzul dragostei / 7

Alexandra Chetrone
Femeia care m-a luat în brațe / 13
Nimic nu a mai fost la fel / 17

Georgiana-Raluca Ciolac
Tată, lasă-mă la școală! / 23
De la cărat marfă la medicină / 27

Lidia Dragu
Depinde încotro privești / 31
Fata care trece acum pe lângă tine / 35

Alina-Daniela Ichim
Din greu, pe drumul meu / 39
Copil cu copil / 49

Andreea-Bianca Tudoran
Nu există o vârstă la care... / 55
Biletul către ideal / 65

72
 Aici
sunt douăsprezece povești de viață,
trăite de doisprezece tineri
și scrise de șase adolescente
care s-au întâlnit cu acești tineri și
cărora ei li s-au povestit cu inima.
Le-am pus împreună în acest volum
fiindcă sunt o inspirație pentru
orice om care le citește.
Sunt istorii ale reușitei în
ciuda unor parcursuri grele sau
chiar cumplite de viață.
Sunt douăsprezece felii de conștiință,
putere și hotărâre, care să le fie oglindă,
alinare și imbold celor cărora le este
greu acum și, pe de altă parte, să le fie
fereastră către inimă și minte celor cărora
drumul le este senin, fără griji,
o fereastră deschisă mereu
înspre aceia de lângă ei care
au nevoie de înțelegere, sprijin și
mângâiere.