Sunteți pe pagina 1din 2

Grup școlar „Costache Conachi” Pechea

Prevenirea abandonului școlar


Cărăuș Cezara, Iordache Mădălina, Ivașcu Elena, Neagu Violeta, Pecheanu Andreea.

În societatea în care trăim abandonul școlar este ultimul lucru de care avem nevoie, acum mai
mult ca oricând, țara cere tineri capabili și loiali care să-i ducă numele în lume. România va
renaște precum pasărea Pheonix din cenușă doar cu ajutorul copiilor care merg la școală!

„N-am crezut că mi se va întâmpla mie așa ceva.”


„Am încercat să-i fiu alături, dar simt că am dat greș.”
„Grozav mod de a atrage atenția. Până la urmă și-a făcut-o cu mâna ei.”
„Ne-am jucat și noi un pic… I-am arătat unde-i este locul și totodată să nu se atingă de ceea ce
nu-i aparține.”
„Eu de ce să mă fi băgat? Chiar nu-mi păsa…”

„Totul a început anul trecut. Eram clasa a IX- a și îmi doream cu orice preț, ca oricare alți tineri,
să fiu plăcută, să mă integrez, să fac parte dintr-un grup… și le-am vazut pe ELE. Pășeau
încrezător pe holurile școlii. Erau privite și admirate din toate părțile. Îmi doream să fiu ca ELE!
Așa că am încercat să le atrag atenția, să intru în vorbă cu ele, dar fără succes. Nu sunt o persoană
care se descurajează ușor și am încercat în continuare să mă apropii de ELE. Se părea că te
plăceau mai mult cu cât erai mai rebel și asta m-a determinat să încep să le imit: școala nu mai
era o prioritate, visurile mele de altădată nu mi se mai păreau la fel de importante. Se pare că
această fugă continuă și facand mereu ceea ce voiau mi-au obținut o invitație în cercul lor de
prieteni. Atunci când eram invitată la petrecerile lor trebuia să fiu cool, nu? Nu puteam fi
împreună cu ei dacă eram o tocilară. Așa că am început să fumez, să beau. Ajungeam acasă cu
mult după miezul nopții și nu într-o stare în care ar fi trebuit să se afle o fată de 15 ani. Ai mei
erau dezamăgiți. Și cum să nu fie? Când singura lor fată se comporta astfel… Lipsa mea
nejustificată de acasă și comportamentul meu mai mult decât bizar au provocat certuri între noi.
Cu cât încercau să mă aducă pe calea cea bună, cu atât mă răzvrăteam. Parcă aveam un văl pe
ochi. Ei erau tiranii, ei mă împiedicau să mă distrez alături de prietenii mei. Nu mi-am dezamăgit
doar părinții ci și prietenii, chiar și profesorii. Mă aflam între agonie și extaz când eram cu EI.
Conștientizam pericolul dar nu-mi păsa. În acel moment EI erau totul pentru mine. Mă făceau să
cred că sunt una de-a lor. Trăiam într-o iluzie care-mi dădea putere. Mă făcea invincibilă. Într-un
final acea iluzie s-a destrămat, în acea seară. De la acea petrecere a început totul. EL… se pare că
întotdeauna e vorba de un el, nu? Îmi făcea ochi dulci. Faptul că un băiat atât de popular și
atrăgător îmi acorda atenție mă flata, așa că am făcut ce ar fi făcut orice altă fată în locul meu, i-
am răspuns. Am discutat și am dansat toată seara. Nicio secundă nu mi-a trecut prin cap ceea ce
avea să urmeze. A doua zi la școală, eram atât de fericită încât nici nu am observat că toată lumea
se uita ciudat la mine. Abia așteptam să le povestesc de seara precedentă. La locul unde ne
întâlneam de obicei, ELE mă așteptau cu niște fețe furioase și mi-am dat seama ca ceva era în
neregulă. N-am apucat nici să le salut că au început să mă lovească. M-au tras de păr, m-au lovit
cu palmele și picioarele. Nu înțelegeam de ce. Mereu am făcut ceea ce mi-au cerut. Nu-mi
spuneau nimic, pur și simplu dădeau în mine fără milă. Fără nicio explicație, plină de vânătăi și
cu ochii în lacrimi am plecat acasă. Timp de trei zile n-am avut curajul să mă întorc la școală. I-
am mințit pe ai mei, le-am spus că sunt bolnavă. Intr-un final, pentru că am zis că nu se merită să
mă las învinsă așa ușor, mi-am făcut curaj și m-am întors la școala. Credeam că totul va fi OK ,
că totul a fost o neințelegere și vom fi la fel ca înainte. M-am înșelat amarnic. În școală circulau
tot felul de zvonuri răutăcioase. Primeam în ore bilețele cu insulte și amenințări.Toți colegii mei
mă luau în batjocură, pe holurile școlii eram îmbrâncită. Singurul loc în care îmi puteam plânge
de milă și în care eram lăsată în pace era toaleta liceului.

„ Când s-a întors am fost, oarecum, ușurată, dar încă se putea citi pe fața ei dezordinea, conflictul,
haosul iar asta nu părea să se termine curând. Încă de la început am încercat să-i deschid ochii,
dar era deja prinsă în capcana înșelătoare a popularității. Era atât de orbită de noul ei ideal, acela
de a face parte din gașca, încât nu vedea cât rău avea să-i aducă acest statut. Mă simțeam
neputincioasă, e ca în visele alea când trebuie să alergi ca să te salvezi dar nu poți. Nu puteam să
o apăr iar gândul ăsta mă chinuia, însă tot ce puteam face era să-i explic motivul pentru care s-a
ajuns aici. Una din ele încerca de mult timp să-l cucerească dar fără vreun rezultat, iar prietena
mea a reușit într-un timp foarte scurt și fără cel mai mic efort să-i atragă atenția iar asta a înfuriat-
o....”

Nu s-au oprit aici. Au urmat bătăi crunte, ajunsesem să-mi fie frică de propria-mi umbră. M-au
umilit. M-au abuzat psihic și fizic. Mă urmăreau peste tot, amenințându-mă. N-am mai suportat,
gândul de a mă întoarce la școală mă teroriza. Le-am spus alor mei că vreau să renunț la școală.
Pentru mine era singura cale de a scapă de ele. Răspunsul lor a fost, categoric, negativ. Nu și-au
imaginat vreodată că voi lua această decizie cu atât mai mult cu cât nu le-am dat niciun motiv. M-
am izolat de lume de toți, nu vorbeam cu nimeni, refuzam orice fel de ajutor. Eram hotărâtă să nu
mă mai întorc la școala. Am fost scoasă afară din casă cu forța de către părinții mei. Erau
convinși că o plimbare îmi va face bine. Eram furioasă fiindcă nu mă lăsau în pace și credeau că
o plimbare în parc va rezolva totul. Ciudat e faptul ca am fost scoasă din depresia în care căzusem
nu de un apropiat ci de un necunoscut. Am intrat în vorbă cu eroul meu din pură curiozitate. Nu-
mi venea să cred că în ciuda faptului că era țintuit în scaunul cu rotile pentru toată viața și că
suferise atât de mult atât la școală cât și în viața de zi cu zi, avea lacrimi în ochi nu pentru câte a
pătimit ci pentru faptul că nu mai putea participa la ore, că nu mai putea fi alături de colegii lui.
Situația financiară și sănătatea nu-i permiteau. În acel moment am realizat că sunt tineri care au
trăit experiențe mult mai teribile și asta m-a motivat. Mi-am promis că nu voi mai lăsa pe nimeni
să mă trateze ca pe un animal, că nu mă voi lăsa învinsă și nu voi renunța la viitorul meu. M-am
înscris la altă școală pentru că la cea veche nu mă mai puteam întoarce. Mi-a fost greu dar cu
trecerea timpului am reușit să redevin acea fată care realiza tot ce își propunea. Mai târziu am
aflat că ELE au găsit o cale de ieșire spunând că eu am exagerat și că am înventat unele lucruri
deoarece eram invidioasă. Acum, după un an, încă nu-mi vine să cred că „cele mai bune prietene”
mi-au devenit cei mai aprigi dușmani. Pedeapsa lor a fost mult prea ușoară.”

„Ei ...și? Ce contează trei puncte scăzute la purtare? Am scăpat de o mironosiță. Astfel le-am dat
o lecție și celorlalte, să nu se atingă de ce-i al meu!”

Cu toate că este greu de crezut, asemenea cazuri există și reprezintă adevărate traume pentru
adolescenți. Îngrijorător este faptul că tinerii consideră școala un câmp de luptă și își fac dreptate
singuri fără să apeleze la cadrele didactice.
Deși atât regulile cât și soluțiile pentru anumite probleme există, unii tineri le desconsideră și aleg
ignoranța.
Consilierea psihologică, discuțiile libere, proiectele anti-violenta implicit anti- abandon școlar
sunt doar cateva dintre metodele care pot preveni luarea unor decizii care vor afecta viitorul celor
împlicați. Dureros e că importanța problemelor de acest gen este conștientizată de multe ori, prea
tărziu.
Schimbă-ți atitudinea! Violența te face să uiți cine ești !