POVEȘTI CĂLĂTOARE

Maxim Elena Daria

Clasa a-VIII-a A
Școala Gimnazială ,,Elena Rareș”
Botoșani, Județul Botoșani
Cadru didactic coordonator : Moldovanu Dorela
Cartea : ,,Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău” de Fredrik Backman

Îmi amintesc de povestea care se dovedea a fi nemuritoare și cum memoria îmi putea reda
orice trăire a vieții mele, până când totul a încetat. Eram fericită, trăiam într-o familie care avea
posibilități și care îmi oferea suportul sentimental de care aveam nevoie. O aveam pe Elsa,
nepoata mea în vârstă de aproape opt ani, cu care petreceam o mare parte din timp și care avea
capacitatea de a mă înțelege cel mai bine. Diferența de ani nu se lăsa a fi observată și mereu am
preferat să fiu acea bunică specială, ținând cont că mama ei urma să aducă pe lume un nou
frățior, iar atenția pe care o va primi va veni în porții regulate. O mamă nu își poate permite să
facă diferență între copiii ei, dar Elsa nu era orice fel de copil . Era unul special. La rândul meu
fiind părinte, nu am reușit să-i ofer fiicei mele siguranța și iubirea necesară pe care fiecare ființă
o merita. Cu toate acestea, încerc să-mi arăt interesul față de creșterea micuței.
Toată viața mea am profitat de timp și am făcut ce mi-a plăcut. Nu puteam să accept ideea
de ,,lumea de apoi” și momentul în care va trebui să o cunosc. Pe cât de rebelă mă puteam numi,
pe atât mă interesa viața celor din jur, drept pentru care am profesat ca doctor. A fost o perioadă
dificilă care necesita timp si dedicație, lucruri care mă făceau să trăiesc, dar și să mor în același
timp. Momentele pe care le trăiam din plin erau privite de cei din jur ca fiind nebunești, dar
scopul lor era să abordeze clișeele privind normalitatea.
Toate acele imagini mi se derulează în minte, gândind la singurul scop pentru care totul sună
atât de clar tocmai în pragul bolii mele aflate într-un stagiu avansat. Viața mea pe același tărâm
savurat din tinerețe se sfârșește la vârsta de șaptezeci si opt de ani când, în final îmi pot mărturisi
sincer greșelile în fața celor apropiați și nu numai. Părăsesc cu o misiune neîncheiată această
lume, ținându-mă de mână cu persoana care merita mai mult, iar eu nu am putut să împlinesc
această nevoie. Sunt conștientă că în ciuda comportamentului meu de uneori las în urmă
suferință oamenilor din a căror viață am făcut parte.
Pot spune că tot ceea ce am dobândit pe parcursul atâtor ani a fost experiență, trăiri care mai
de care mai diverse , mai frumoase sau mai puțin, care mi-au ajuns adânc la suflet, dar de care
știu numai eu pentru ca nu îmi place să-mi arăt sentimentele. Pe langa ce descrie frumusețea,
mintea mea păstrează un colț pentru acele amintiri dureroase și traumatizante. Acestea sunt
complici în cauza decesului meu.
 Poate majoritatea vă întrebați ce se întamplă după moarte în afara faptului logic, dar este o
întrebare curioasă și pentru mine. Odată ce am simțit răcoarea acaparându-mi întreg corpul am
putut confirma ceea ce la un timp părea a fi nebunesc. Atingerea firavă a fiicei mele nu mai putea
fi simțită, iar singura mea dorință era să țip, să urlu, să știe că sunt aici și să nu-i pară rău. Am dat
drumul celor care mă legau de lumea cunoscută și am pășit către ceva nou. Un abis al
necunoașterilor în care căpătam o nouă identitate și care mă punea la încercare cu un test psihic.
Eram ,,captivă” între cele doua planuri, terestru și cosmic când un aer cald devine tot mai
intensificat pe măsură ce timpul trece.
În jurul meu încep să apară oameni, fețe cunoscute, străine, toți sunt curioși de apariția mea.
Mă iau cu asalt la diferite întrebari obișnuite, dar la care nu pot răspunde. Faptul că nu pot vorbi,
în comparație cu ceilalți , îi face să-și pună propriei persoane un semn de întrebare. Memoria îmi
dispărea ușor, ușor spre panica mea și dorința de cunoaștere a celorlalți, iar soluția de a cere
ajutor era imposibilă. Aici, zilele și nopțile trec ireproșabil de rapid și într-o scurtă perioadă mă
trezesc legată de un scaun extensibil alături de figuri anonime. Mi-au cerut pe un ton aproape
răstit să înghit dintr-un recipient nemaivăzut până acum un lichid diafan insipid. După indicațiile
oferite , lichidul avea rol în a-mi pătrunde în minte pentru a observa motivul clar glasului meu
fără spirit. Subconștientul meu parcurgea momentele traumatizante ale vieții, retrăite la
intensitate maxima și ducea o luptă cu sine. Se ciocnea cu sentimentele de fericire, iertare, milă
sau prețuire și trecea nemilos peste ele, ca și cum nu ar fi însemnat nimic și nu ar fi avut nicio
șansă împotriva caracterului lipsit de umaniate.
Regret. Cine s-ar fi gândit că regretul reprezintă o așa apăsare pe suflet? Da, așa e. Regret că
am eșuat ca mamă, apoi ca bunică și că nu am putut să compesez timpul în care n-am știut să fiu
adevarată. Mi-am pus familia pe locul doi indiferent de situație, iar când copilul meu avea nevoie
de mine mai ales după moartea tatălui său , nu i-am fost alături. Pot spune că am încercat să
creeez un pansament care să cuprindă aproximativ anii pe care i-am dedicat carierei și să apară
sub forma unui interes în educația Elsei. Tot ce mi-aș fi dorit să realizez alături de fiica mea am
putut pune în aplicare cu micuța care îi seamănă atât de bine. Din păcate gândurile astea
neîmpartășite nu pot slava situația și nu mă pot aduce pe mine înapoi. Ca fapt divers, sunt
mândră de ceea ce a reușit să-și procure și să construiască în viață, că și-a întemeiat o familie
frumoasă și că poate m-a iertat pentru greșelile făcute în trecut. Eram capabilă să-i ofer o
copilărie cum fiecare merită, plină de amintiri frumoase, să știe că mama ei e aproape și o
ascultă. Mă bucur că nu seamană cu mine și că nu ia în calcul o asemenea posibilă idee, prin
urmare învață din greșelile altora și nu concepe ca fata ei să treacă prin aceeași suferință,
cunoscând sentimentul.
Suferință. Cred că cel mai mult m-a durut să văd cum persoanele din jurul meu se
îndepărtează. Durerea pe care am lăsat-o să se vadă pentru prima oară a apărut în urma privirii
aruncate de Elsa. O privire plină de ură și dispreț, dar în care încă mai licărea o urmă de speranță.
Am vrut să par indiferentă ceea ce a fost un gest iresponsabil, cu urmări riscante pe care a trebuit
să mi le asum. Fusesem dintotdeauna o persoană independentă, iar orgoliul care făcea parte din
mine nu mă lăsa să văd ce problemă mare reprezenta atitudinea mea și felul în care abordam
situațiile.
 Lipsa de încredere. Am avut un caz când lucram în spital la care am renunțat . Am refuzat să
ajut viața unui copil, ținând cont de situația gravă în care se afla. Părinții săi erau disperați după
un medic cu experiență și care să-i scape pruncul de boală. Sentimentul că voi eșua a fost mai
puternic decât dorința de a face bine. Pe lângă dezamăgirea pe care am putut să o provoc familiei
cu pricină, în interiorul meu am simțit un mare gol care știam ca nu va putea fi umplut niciodată.
Participând afectiv la cele mai puternice trăiri ale subconștientului, mărturisesc că trebuie să
le înving pentru a-mi putea găsi pacea în lumea asta despre care încă nu știu multe. Decid să
amplific acele sentimente cu o altă doză de ser și să pășesc încrezător către luptă. Știu ca pot face
asta, doar sunt emoțiile mele.
Fantezia tărâmurilor mă conduce către un întuneric fatidic în care, la capătul așa zisului drum
se observă un bec cu o lumină slabă care se aprinde și se stinge automat la fiecare câteva
secunde. Regretul, suferința și lipsa de încredere apar din abis sub forma unor persoane
viguroase, dornice să domnească peste atotunitar. Niciunul dintre noi nu înaintează până când
camera începe să se îngusteze. În timpul în care spatele îmi este lipit de suprafața care mă
împinge tot mai aproape de inamicul pe care îl priveam cu o așa mare teroare, o voce răsună în
apropierea mea. ,, Trebuie să faci ce știi tu cel mai bine. Nu aborda dușmanul cu forța fizică
pentru că nu vei reuși să-l învingi. Gândește-te la noi! ” Cu cât timpul se scurgea în favoarea
oponenților, mintea îmi era tot mai învolburată. Cum cei trei se asigurau că toate amintirile îmi
dispăreau în cea mai scurtă perioadă, am reușit să mă concentrez pe cele care mi-au adus cea mai
mare bucurie în toți anii existenței mele. Erau atât de greu de distrus încât regretului, suferinței și
lipsei de încredere le-ar fi luat mult prea mult să le facă să dispară.
Prima și cea mai mare iubire a mea fost memorabilă. Am simțit acei fluturași în stomac
deseori cînd mă gândeam la el. Nu mă puteam concentra pe ce însemna școală sau altceva, mă
pierdeam doar la vederea ochilor săi sau la auzirea numelui său. Era omul potrivit pentru mine,
cu o gândire atât de diferită de a mea, dar fără de care nu aș fi putut vedea lumea limpede. Îmi
făcusem atâtea visuri de viitor cu el, încât la un timp nu îl mai puteam accepta doar ca prieten.
Trebuia să-l văd în fiecare zi pentru că avea clasa lângă a noastră ceea ce nu mă deranja. Pășeam
cu capul în jos de fiecare dată când treceam pe lângă el, mă prefăceam că nu este tipul meu și că
nu sunt interesată. Era un băiat cu doi ani mai mare ca mine care stătea mereu cu grupul său de
amici, care era simpatizat de orice fată și avea orice își putea dori. Bani, frumusețe, popularitate
și era plin de avantaje. În schimb, eu eram opusul. Tocmai indiferența mea l-a făcut să mă
observe și în final să ne întemeiem o viață împreună.
Parcă pot să mai aud și acum glasul mamei care răsuna pe holurile casei modeste în care
trăiam. Pot înca să-i simt mirosul dulceag care-mi ajungea până în suflet și atingerea fină de care
nu voiam să scap niciodata. Am crescut într-o familie cu lipsuri materiale, dar am avut parte de
bonusuri pe plan sentimental. Am cunoscut toate emoțiile și la rândul meu am oferit. Frații mei
locuiau departe, rămânând singura fiică și mezina casei. Eram cea de la care așteptările erau cele
mai mari, iar părinții mei se mândreau cu mine oriunde mergeau. Îndrăgeam foarte tare pisica
prietenei mele, Maria, fapt pentru care i-am bătut pe ai mei la cap până am primit și eu una. Nu
voiam să ies din tipar față de restul, deși părinții mei făceau uneori sacrificii mărețe.
Îmi închid ochii și mă las purtată de amintirile tinereții. Îmi relaxez corpul și mușchii, iar
trăirile copilăriei invadează locul cu o prezență impunătoare. Începe o luptă înverșunată între
propriile personalități, una de partea binelui și alta de partea răului. Privesc blocată scena. Nu pot
să-mi imaginez ce se va întâmpla dacă regretul, suferința și lipsa de încredere vor câștiga, nici
nu-mi doresc. Sunt de-a dreptul la pământ, epuizată emoțional , dar când totul părea fără sfârșit
am debutat ușor, ușor înapoi memoriile care mi-au redat puterea de a mă ridica în picioare. Cu
ajutorul lor am învins negativele.
Îmi place să cred că în viață n-am pierdut nimic, și dacă totuși am pierdut ceva, înseamnă că
nu-mi trebuia.
Abisul întunecat capătă lumină, iar negrul abundent se transformă într-o culoare caldă și
primitoare. Îmi recapăt graiul și memoria definitiv, iar în jurul meu nu mai era nimeni. Atunci
mi-am dat seama că testul meu psihic s-a sfârșit. Mă trezesc din transă într-o cameră pe care nu
am avut timp să o observ înainte, singură. Strânsorile se deschid automat, permițându-mi să mă
ridic de pe scaun. Îmi frec încheieturile cu palma, pe rând și mă îndrept către ușă. Eram aptă să
vorbesc așa că primele mele cuvinte rostite după o perioadă au fost ,, pff , da` greu mai o fost ”.
Apuc de clanță, apăs și trag spre mine, dar nu se deschide.
- Trebuie să împingi, nu să tragi spre tine! Aud o voce ironică din spatele ușii.
- Aaaa... Mulțumesc!
Dau să plec, dar mă întorc și întreb:
- Auzi, băiețaș, dar noi unde suntem acum?
- Cum, nu știți ? La granița dintre Rai și Iad.
- Șii... cum merge?
- Nu vă faceți griji! Aveți locul asigurat către un univers plin de pace și liniște.
La ieșirea din spațiul închis era poziționat cu fața spre stânga un tren inscripționat „ Drumul
sorții ”. Din el coborâse un domn prezentabil, la costum negru și mă invită să caut locul pe care
era scris numele meu. Mă așez pe unul dintre ultimele locuri ale trenului și aștept plecarea
promisă. După câteva minute bune de așteptat, același domn elegant citește lista cu persoanele
care trebuiau să se afle în transport. Începe drumul.
Cerul era de un senin nemaiîntâlnit, iar cântul unei păsări măiestre răzbătea până la mine.
Eram înconjurată de un peisaj care-ți absorbea privirea, plin cu flori de culori excepționale, tot
felul de viețuitoare și persoane pe care abia așteptam să le cunosc, să le aflu povestea și să facem
schimb de experiențe. Privind sedusă de priveliște, constat că trenul se oprise fără a primi o
justificație sau vreun avertisment. În capătul vagonului apare..
- UN ÎNGER! Strigă cu putere un băiat din ultimul loc.
Figura îi era învăluită de o lumină care nu-ți permitea să vezi prea mult din aspectul său, dar care
lăsa o oarecare impresie. Începe să rostească cuvinte neînțelese la care toată lumea prezentă,
reacționa cu o expresie facială derutată. Ultimele lui cuvinte au fost „ Și așa s-a produs o greșeală
în calătoria voastră decisivă ”. Dându-se un pas în spate, o scânteie străbate transportul și îl
desparte în două jumătăți, mai puțin sau mai mult egale. Aceste doua parți componente pornesc
cu o viteză drastică în direcții diferite care nu se vor mai întalni niciodată.
Trenul se oprește și bărbatul de până acum ne spune că am ajuns la final de destinație, care după
prezența îngerului nu mai părea a fi aceeași.
Mi-am întors privirea și am zărit o poartă veche din lemn, întredeschisă, ce parcă îmi șoptea
să pășesc dincolo de ea. Cu teamă, dar și infinită curiozitate am pătruns și, dintr-o dată, mii de
nuanțe mi-au invadat mintea.
Era Raiul.