Învățați să creșteți aripi pentru că zborul este în fiecare dintre noi

Atunci când te naști, ca și mine, cu un handicap fizic care te face dependent de cei din jurul
tău, familia în primul rând, înveți să privești ajutorul primit, ca pe un lucru firesc. Nu este loc
de frustrări ori umilințe. Nu ai experiența lucrurilor făcute de tine însuți și nu poți compara,
deși, cu siguranță știi și simți că ai prefera să nu depinzi cu nimic de omul de lângă tine,
oricine ar fi acela. Așadar, începutul drumului, acceptarea vieții mele, așa cum urma să fie
pentru totdeauna, le-am primit cu seninătatea unui copil obișnuit care nu cunoaște
însemnătatea cuvântul victimă.
„Am înțeles că suntem altfel decât ceilalți copii mai mult din mirările celor din jur, care îi
întrebau mereu pe părinți de ce nu mergem în picioare... Îi auzeam răspunzând: ba „așa s-au
născut”, ba „de la vaccinul antipolio”, ba „nu se știe exact”... Dar noi, când eram mici, nu
puneam niciun fel de întrebări despre boala pe care o aveam. În fond, ce știam noi?! Sau,
mai exact, mai bine de atât nu știam cum e, lumea noastră de-atunci nu-și revendica dreptul
de-a fi altfel decât era. Mergeam de-a bușilea prin cameră sau foloseam olița de noapte
pentru a ne deplasa cu ea; aveam o tehnică specială, pe care acum o numesc „adaptare”...
Foloseam echilibrul, lăsându-ne puțin pe o parte în timp ce partea opusă o împingeam cu
forța corpului în față...”
Dacă nu poți să mergi,

încearcă să zbori

Pe parcursul vieții, odată ce am început să cresc și să văd lumea cu ochii unui adolescent și
mai apoi adult, am început să realizez că toată iubirea și atenția familiei în mijlocul căreia
trăiam, tindea să mă apese și să mă țină în loc. Iar eu nu aveam deloc astâmpăr. Voiam să îmi
cresc aripi care să mă ducă acolo unde visurile mele înfloreau! Așa că, am început să mă
împotrivesc, din ce în ce mai des, atunci când, din dorința de a mă proteja ori din prea mult
confort psihic, familia îmi spunea: nu este posibil sau tu nu poți. Am vrut să demonstrez că
pot și că nimic nu este imposibil, nici măcar pentru mine!
Încrederea în mine însămi și în cei din jurul meu, m-a ajutat mereu să-mi fac foarte mulți
prieteni. Am avut, astfel, șansa de a cunoaște oameni minunați! Oameni care m-au făcut să
mă simt specială și oameni pentru care am vrut să fiu specială! Și, după ce citisem poate sute
de povești de iubire, aveam să îmi trăiesc propriul roman de dragoste... Am crescut aripi și am
învățat să zbor!
„Nici eu nu știam câtă nevoie aveam de tine, până când tu m-ai făcut să descopăr această
nevoie... Cu vorbele tale care, serioase sau nu, erau mereu frumoase și mereu acolo, pentru
a-mi fi alături ziua întreagă... Și cum să recunosc un prieten altfel decât regăsindu-l lângă
mine și în cele mai gri dimineți, atunci când problemele vechi revin, dar care acum, datorită
lui, rănesc mai puțin... Fiindcă nu mai sunt singură, el este lângă mine, chiar dacă la mii de
kilometri distanță, îi simt căldura și dorința de a-mi fi aproape. Da, acela a fost momentul în
care am realizat că inima îmi era plină de tine, iar în stomac, fluturi neobrăzați își scuturau
aripile de fiecare dată când mă conectam la internet pentru a-mi verifica mesajele...
 Apoi... a venit ziua în care am înțeles că toate acele bătăi de inimă și fluturașii
neastâmpărați cu aripile lor colorate și neobosite nu erau totul... Emoții puternice și
necunoscute, dorințe negândite vreodată m-au făcut să recunosc că eram îndrăgostită de tine
cu toată ființa mea.”
Dacă nu poți să mergi,

încearcă să zbori

Viața mea nu a fost, nu este și nu va fi niciodată lipsită de încercări. La fel ca viața fiecăruia
dintre noi. Am luat, de-a lungul timpului, decizii cu care mi-am surprins atât familia cât și
prietenii. Am ales să mă încred în iubire și să las în urmă tot ceea ce aveam pe lume, plecând
să trăiesc într-o altă țară, printre oameni noi. Apoi am scris cartea autobiografică „Dacă nu
poți să mergi, încearcă să zbori” cu care, din nou, am surprins datorită sincerității mele.
Privind în urmă, nu am niciun fel de regret, deci nu aș schimba nimic din ceea ce am făcut...
Orice drum am alege, nu va fi niciodată perfect și vom avea parte atât de suișuri cât și de
coborâșuri. Nu există drum fără obstacole, indiferent dacă ne-am născut cu un handicap sau
nu, trebuie doar să învățam să trecem peste ele fără regrete.
Azi sunt fericită aici unde sunt, aici este casa mea. Acasă nu este întotdeauna locul unde te-
ai născut! În România, dacă era să ies singură pe stradă, acolo unde locuiam, m-aș fi simțit
pierdută neștiind să mă orientez și încotro s-o apuc. Eram străină pe strada mea! Locul tău în
lume este acela unde cunoști tot ce este în jurul tău. Acasă este doar acolo unde totul îți este
familiar, știi unde poți face cumpărături sau pe unde să te plimbi, știi unde e stația de metro
sau de unde să iei autobuzul. Eu sunt acasă. Trăiesc într-un orășel aflat undeva aproape de
Marea Nordului și mă trezesc în fiecare dimineața în strigătele pescărușilor care mă cheamă
să zbor cu ei! Am o viață normală, o iubesc și mă bucur de ea cât de mult pot!