Citesc 

aceste rânduri în care am încercat să concentrez tot ce a
reprezentat colectivul acestei clase pentru mine.
Vă citesc aceste rânduri pe care recunosc, m-am chinuit sîă le elaborez deoarece nu mi-a 
oferit dumnezeu darul oratoriei, un vocabular elaborat sau talente de scriitor; in schimb mi-
a oferit lucruri pe care si le-ar  fi dorit multi: o familie de vis, un copil de aur, unoarecare simt al
umorului, si pe voi, elevii mei de clasa a 9-a. Am preluat pe 1septembrie 2018 o clasa in
am stiut din acea zica ma aflu pe un teren necunoscut si destul de periculos pentru mine, daram m
ers inainte cu cura# zicandu-mi $ ma voi descurca eu% .daca am facut-o sau
nu, ma puteti judeca doar voi, elevii mei, acum sau in viitor . Eu nu pot decat sa ma bucur de voi
cei ajunsi azi mari si sa ma mandresc de faptul ca ati fost un grup de copii uniti.
 eu mi-am vazut niciodata elevii ca pe o $cate!orie%, i-am cunoscut pe fiecare in parte,
am interactionat mai mult decat doar intrebandu-* la ore,cantand un cantecel sau punand note
de 10. +oate cu voi am cantat mai putin pe parcursul acestor ani dar stiu si!
ur ca am trecut cu brio lacapitolul naturalete, socializare, devotament si de ce nu - petreceri.

 acestea sunt micile mele bucurii care au capatat sens alaturide voi intre acesti pereti odata cu trece
rea anilor.daca am vreun re!ret, in primul randar fi senzatia ca nu amconstientizat suficient
trecerea timpului: ieri erati inca elevi in banci, cuemotii, azi aveti alte emotii, de absolvent in
care se intrezaresc d# viitori profesori, #urnalisti, medici, notari, avocati, ma!istrati 
oameni de nade#de,realizati in cariera care veti schimba cu si!uranta locurile pe unde vetimer!e in
bine. /nii dintre voi ne-ati convins d# ca sunteti deosebit decapabili, ca aveti
personalitati puternice, frumos conturate, altii nune-ati dat ocazia sa va cunoastem sufficient
si acesta ar fi poate aldoilea re!ret pe care il am in acest moment

Pentru că îmi dăruiați atenția, respectul și încrederea voastră necondiționat, fără să fi fost nevoie
nici de arma vârstei, nici de cea a staturii, nici de țipete sau de vreo etalare a experienței. De fapt,
de tot ce avem nevoie este să lăsăm acasă toate armele și să intrăm în joc cot la cot cu voi. Un joc
cu reguli stabilite de comun acord și cu aplicabilitate reciprocă. „jocul” care mă îngrozește de
teama responsabilității uneori, dar mă bucură de fiecare dată. Același joc, care de șapte ani, a
devenit pentru mine o rațiune de a fi. Ani în care, fie că am predat la gimnaziu, la liceu sau la
universitate, în mediul privat sau public, cu cu ore mai mereu strecurate pe lângă alte misiuni sau
profesii, am simțit aceeași bucurie responsabilizantă de a fi părtașă la un miracol – acela de a
șlefui oameni.
În toți acești ani, mi-am dorit doar ca trecerea mea prin viața voastră să nu fie una fără rost, să
învăț să fiu omul de care fiecare dintre voi a avut nevoie. Să devin un pic de soră și un pic de
mamă, prietenă și colegă, să am înțelepciunea bunicii, atitudinea mentorului, bucuria copilului și
cunoștințele profesionistului. Am sperat să inspir, să ajut, să fiu un partener de glume și un umăr
pe care să plângeți când aveți nevoie. Prea puține mi-au ieșit așa cum mi-am dorit, dar vreau să
știți doar… că învăț la fiecare oră de la voi mult mai mult decât ați putea voi învăța de la mine. Că
îmi este de ajuns să vă privesc în ochi și știu că sunteți bucuroși sau triști, că aveți nevoie de
liniște sau de oameni. Că nu le voi ști niciodată pe toate, deși mi-ar plăcea nespus să le aflu pe
toate pentru voi. Că greșesc, poate, mai mult decât greșiți voi. Că petrec ore analizându-vă
lucrările, încercând să nu vă nedreptățesc. Că nu pot să am preferați, că iubirea față de copii nu
poate fi împărțită în „porții” inegale. Că mă interesează să fiți întâi oameni, apoi premianți și
profesioniști.
 
Că nu îmi veți fi niciodată mai puțin dragi dacă luați 2 sau 10, pentru că infinit mai importantă
este evoluția voastră interioară, nevoia de a vă autodepăși ca oameni. Că, în viață, bucuria nu vine
din gloria la care visăm în adolescență, că diplomele rămân într-un sertar prăfuit, în timp ce
cunoștințele le veți purta cu voi mereu. Că veți fi dezamăgiți de oameni și de lumi, veți fi singuri
uneori, veți greși și vi se va greși. Dar nimeni nu vă va putea distruge puterea de a spera. Că veți fi
infinit mai mulțumiți pierzând onest, decât câștigând pe nedrept. Și că nimic, dar nimic din ce am
reușit să vă ofer în trecerea scurtă prin viața voastră nu va avea sens, dacă nu veți vrea să duceți
mesajul mai departe. Dacă nu veți căuta puterea de a fi demni și onești, de a vă bucura de ce aveți,
dacă nu descoperiți libertatea de a gândi cu propria minte în microcosmosul vostru interior, nu în
haosul pe care îl veți întâlni în jur.
 
Pentru că tot ce mi-am propus vreodată a fost să aprind scânteia pe care voi să o duceți mai
departe, nu să devin un instrument destinat transferului de informații. Așa că niciodată nu mă voi
supăra când veți uita o definiție sau o clasificare, dacă vă veți aminti mereu să fiți oameni. În șapte
ani, au fost atât de mulți cei pe care am avut bucuria să îi am elevi. Nu îmi mai amintesc multe
dintre notele luate și dintre boacănele pe care le-ați făcut. Dar numele, visurile și zâmbele voastre
nu le voi uita niciodată.