Viaţa cotidiană în Roma 

antică

Romanii se sculau odată cu răsăritul soarelui şi îşi începeau numaidecât activitatea obişnuită. În
primele două ore ale dimineţii patricienii îşi exercitau funcţia de patroni: „patronul” îşi primea
(în ordinea ierarhică) „clienţii”, care se prezentau zilnic să-l salute, să-şi primească raţia de
alimente sau de bani, şi eventual să-i solicite ajutorul în anumite probleme (juridice, o
intervenţie, etc.) După care, urmaţi de numeroşii lor clienţi, patricienii porneau (pe jos; numai
personajele foarte marcante mergeau în lectică) spre locurile unde îşi desfăşurau activitatea
zilnică – în For, la Senat, la adunările politice, la întâlnirile de afaceri, la tribunale etc.

La ora 12, toate aceste activităţi încetau, şi romanii se întorceau acasă, la masă. Bineînţeles că
acest orar nu era general; cei de la ţară, meşteşugarii, negustorii, ş.a. continuau lucrul până
seara. Dar categoriile de privilegiaţi care îşi puteau permite un program mai liber îşi petreceau
după-amiaza – după un repaus de o oră – de obicei la terme, care se deschideau la ora 14 şi se
închideau la apusul soarelui.

Termele nu erau doar nişte imense băi publice, ci adevărate instituţii sociale: locul de întâlnire
între prieteni şi cunoscuţi, loc de destindere şi de felurite distracţii, locul unde se puteau afla
mai repede ultimele ştiri şi unde se comentau noutăţile zilei. Ca băi propriu-zise, termele aveau
un vestiar sau două, o încăpere pentru băi reci, o alta încălzită cu un sistem de tuburi subterane,
în fine sala bazinelor cu apă caldă. Pe lângă acestea mai erau camere cu aburi, camere pentru
masaje, pentru frecţii, ş.a. Termele mai mari şi mai somptuoase aveau grădini, biblioteci,
piscine, bufete, un stadion, „gimnazii”. Termele care nu aveau săli rezervate femeilor, puteau fi
frecventate de femei numai înainte de prânz, când bărbaţii n-aveau acces. Preţul de intrare la
terme era foarte mic, încât le puteau frecventa zilnic şi oamenii săraci.

Educaţia copiilor în Roma antică era orientată în sens practic şi în acela de a-i forma în
spiritul integrării lor în viata colectivităţii; deci, şi în sensul de a şti cum să-şi exercite şi
drepturile şi datoriile.
Exerciţiile fizice nu deţineau un loc de seamă în programul de educaţie. Echilibrul dintre
dezvoltarea fizică a tânărului prin sport şi formaţia sa morală nu era pentru romani – ca pentru
greci – un ideal de educaţie.
Analfabetismul era, la romani, un fenomen de proporţii relativ reduse. Aproape fiecare cetăţean
ştia să scrie, să citească şi să socotească; încât cetăţeanul obişnuit era primul dascăl al copiilor
săi, şi singurul, când n-avea posibilităţi să-i dea la şcoală.
Şcoala primară – la care băieţii şi fetele învăţau împreună – începea la vârsta de 7 ani. Din
secolul II î.Hr. şcoala era ţinută de un dascăl de profesie (ludi magister), plătit de părinţi. În aer
liber sau în localuri de ocazie, sărăcăcioase, mizere chiar, în mijlocul zgomotului asurzitor al
străzii, copiii învăţau să scrie, să citească şi să socotească, să repete pe de rost şi să recite texte
literare. Sistemul pedagogic în uz urmărea înmagazinarea mecanică a unor date şi noţiuni
considerate indispensabile. Pedepsele corporale se aplicau, până la abuz.
Familiile bogate nu îşi trimiteau copiii la şcoala populară a unui ludi magister, ci îi încredinţau
unui pedagog, de obicei unul din sclavii cei mai instruiţi ai casei.
Cu un bagaj minim de noţiuni practice elementare, un număr restrâns de copii treceau – la
vârsta de 12 ani – la “şcoala de gramatică”. În această şcoală – de grad gimnazial – elevii
studiau timp de patru ani limba latina şi mai ales limba greacă, precum şi autorii clasici
respectivi. Profesorul (gramaticus) prefera să-şi ţină lecţiile în limba greacă.
Elevii făceau exerciţii de lectură cu voce tare, recitau, li se dădeau lecţii de dicţie, învăţau
figurile de stil; şi numai accidental, în legătură cu textele literare analizate, căpătau şi câteva
noţiuni vagi de istorie generală, de geografie şi mitologie, de matematică, astronomie şi muzică.
Spiritul practic execesiv al romanilor desconsidera aceste domenii care nu prezentau un sens de
utilitate imediată.

Îmbrăcămintea romanilor se caracteriza înainte de toate prin simplitate: nu necesita nici

croială aproape deloc şi nici cusătură; încât intervenţia croitorului de profesie era minimă.
Veşmântul oficial al romanilor (dar care era interzis ţăranilor, muncitorilor simpli şi sclavilor)
era toga: o bucată de stofă groasă de lână albă, tăiată în formă de elipsă sau de semicerc cu un
diametru care putea ajunge până la şase metri.

În epoca imperială se purta tot mai mult toga colorată – potrivit anumitor norme: toga
împăratului era roşie, a generalilor victorioşi era de purpură cu broderii aurite, iar a copiilor sub
17 ani (precum şi a înalţilor magistraţi sau a unor categorii de sacerdoţi) era tivită cu o fâşie de
purpură.
În casă, bărbaţii purtau tunică – largă şi lungă până sub genunchi, strânsă la mijloc cu o
centură. Iarna, se îmbrăcau chiar două sau trei tunici una peste alta. Confecţionată din două
bucăţi de stofă, cusute împreună, dar lăsând loc pentru braţe şi cap, tunica n-avea mâneci – cel
puţin până în secolul II d.Hr.; pentru ca un secol mai târziu să se poarte tunica cu mâneci chiar
lungi. În oraş, se purta peste tunică toga; dar oamenii săraci şi sclavii umblau numai în tunică.
Femeile purtau, direct pe piele, o cămaşă de in (iar în jurul bustului o fâşie de pânză, drept
sutien). În timpurile vechi îmbrăcau toga şi ele, la fel ca bărbaţii; dar încă din secolele
Republicii toga era rezervată numai femeilor de moravuri uşoare. În locul ei, peste cămaşă
purtau o tunică lungă până la pământ (stola), cu mâneci scurte sau fără mâneci, încinsă cu un
cordon. Peste stola, un fel de şal de lână colorată (palla) acoperea şi înfăşura umerii; un capăt al
pallei se înfăşura pe un braţ, iar celălalt capăt cădea până la pământ, iar cu un fald al pallei
femeia îşi acoperea capul (căci o femeie romană nu ieşea niciodată în oraş cu capul neacoperit).
Aranjarea pallei pentru a forma un drapaj frumos şi elegant era o operaţie tot atât de complicată
ca cea pe care o cerea toga bărbaţilor. În epoca Imperiului femeile au adoptat o îmbrăcăminte
de mare varietate.
Încălţămintea de rigoare a bărbaţilor când purtau toga era un fel de ghete din piele subţire, fără
tocuri, fixate pe picior cu şase curele. Mult mai comode, însă, mai practice şi mai puţin
costisitoare erau sandalele. În casă, atât bărbaţii cât şi femeile (ale căror tipuri de încălţăminte
nu se deosebeau de cele ale bărbaţilor) îşi puneau papuci de stofă, în diferite culori. Ţăranii şi
soldaţii purtau saboţi.
Romanii umblau cu capul descoperit. Când ploua îşi puneau o glugă; iar vara, pentru a se
apăra de soarele prea puternic, o pălărie cu boruri largi. Evantaiul şi umbrela de soare (purtate
de sclava însoţitoare) şi poşeta erau articole indispensabile femeii elegante.
Gama bijuteriilor romanelor bogate era de o infinită varietate. Inele pe toate degetele, agrafe,
colane, brăţări – pe braţe, la încheietura mâinii şi la glezne; şi apoi diademe de aur, eventual cu
pietre preţioase, şi – bijuteria cea mai scumpă – cerceii, pandantivi, câteva perechi deodată, spre
a atrage atenţia prin clinchetul lor.

În schimb bărbaţii aveau ca singură podoabă inelul. În perioada republicană nu era îngăduit
decât un singur inel; dar în epoca imperiului bogătaşii parveniţi îşi încărcau degetele cu inele de
o valoare enormă. Inelul bărbaţilor servea drept sigiliu, întipărirea lui având valoarea unei
semnături autografe.

 Locuintele: locuinţele erau simple, fiind construite în jurul unei curţi interioare
numite atrium;
 cu timpul, casele celor bogaţi au devenit tot mai mari, numindu-se domus;
 locuitorii săraci ai Romei trăiau în clădiri cu mai multe etaje, numite insula;
 traiul romanilor a fost dominat, multă vreme, de
virtuţi: modestia, demnitatea, cinstea, onoarea, respectul faţă de familie şi faţă de zei.

Mancarea & bautura

Romanii mancau o multime de pasari, nu numai rate, gaste, gaini, bibilici, potarnichi si
porumbei, ci si cocori, flamingo, papagali, sturzi si chiar pitulici. Retetele din De Re
Coquinaria, zisa si Apicius (o compilatie de retete romane alcatuita in sec. al IV-lea sau al V-
lea d.Hr.) pomenesc despre multe fructe - mere, pere, struguri, prune, cirese, pepeni, nuci,
gutui, smochine, curmale si rodii; despre legume si zarzavaturi ca varza, nalba si praz,
castraveti, naut, bob, linte si mazare; contin sfaturi despre ingrasarea melcilor (!), despre
conservarea carnii in miere, despre felul de a gati o gramada de specii de pesti dintre care unii
nici n-au putut fi identificati. Mancarurilor li se dadea gust cu miere, vin, otet, garum (un
sos de peste, cu gust intens, care se punea in toate si peste toate - era un fel de "potentiator de
gust", precum glutamatul monosodic de azi), cu cimbru si izma, coriandru si piper, ceapa si
seminte de pin coconar si cu alte plante din specii care ne-au ramas necunoscute.
Felul in care a evoluat bucataria romana timp de aproape un mileniu, de la perioada vechii
Rome, intemeiate in sec 9 i. Hr., si pana la opulenta si rafinamentul decadent al Romei din
vremea imparatilor de la inceputul erei noastre, e in sine un fenomen istoric fascinant. Doua au
fost cauzele acestei schimbari: contactul cu cultura greaca, mult mai avansata, ale carei
rafinamente au influentat apucaturile barbare ale vechilor romani, si extinderea Imperiului
Roman, care a prilejuit atingerea cu numeroase culturi diferite si patrunderea unui numar imens
de influente, sub diferite forme.

La inceputurile Romei, alimentele erau si ele mai simple; se mancau turte din faina de cereale,
impreuna cu miere, fructe, lapte si oua, legume si terci de cereale, la care se adaugau carne si
peste, dar in cantitati modeste.La inceput, romanii mancau trei mese pe zi, cea principala fiind
cina. Aceasta masa de seara - cena - a fost masa care s-a transformat cel mai mult, capatand o
conotatie festiva. Asupra cinei s-au exercitat influentele, inovatiile, prefacerile, evolutia spre un
lux tot mai spectaculos, dar asta, evident, numai in randul oamenilor avuti.

Cantecul si dansul
Muzica pe care o ascultau si o pretuiau romanii era diferita de ceea ce apreciem noi azi. De
altfel, stim putine despre muzica Romei antice, in buna masura pentru ca Biserica Crestina a
incercat sa o faca uitata, asa cum a incercat sa suprime multe alte aspecte ale culturii romane a
Antichitatii, socotita "pagana" si "barbara".
Totusi, cercetarile in domeniu arata ca lumea Romei antice cunostea o surprinzator de
bogata gama de instrumente muzicale: cu coarde (kithara. lira, sambuca, pandura), de
percutie (toba, cimbal, sistrum) si de suflat (syrinx, , tibiae, cornu, tuba, bucina, versiuni
timpurii ale flautului si naiului etc.). Multe dintre aceste intrumente sunt o mostenire elenistica;
romanii, care admirau cultura greaca, adoptasera si pretuiau si muzica greceasca. Alte
instrumente erau originare din Orientul Mijlociu. Erau utilizate in diferite combinatii pentru a
acompania recitarile sau dansul la petreceri, dar si cu prilejul spectacolelor de gladiatori, al
paradelor militare, al funeraliilor si al ceremoniilor religioase.

Educatia muzicala era semnul unei cresteri alese, desi romanii respectabili preferau sa lase
reprezentatiile muzicale in seama profesionistilor. De aceea, era considerata extravaganta
purtarea lui Nero, care se considera un muzician stralucit si nu pierdea nici un prilej sa-si arate
inchipuita maiestrie.

In ceea ce priveste dansul, cetatenii romani adulti nu il practicau, de obicei, decat in cadrul

ceremoniilor religioase, nu ca divertisment - cel putin atata timp cat nu erau beti. Dupa cateva
ore de benchetuiala, e posibil sa-si mai fi uitat rangul si sa se fi dedat unor dansuri desantate,
mult mai putin gratioase decat ale dansatorilor profesionisti, dar care, in fond, erau si ele o
forma de divertisment - caci starneau cu siguranta hohotele de ras ale celorlalti participanti la
ospat.