Povestea unui suflet de om

Cu totii stim ca fiecare in lumea asta are o mama. Fiecare are parte de cate o bucurie mai
devreme sau mai tarziu…Fiecare poate sa viseze, si poate …chiar sa isi indeplineasca visul.

Totul a inceput intr-o zi ploioasa de toamna. Un copil se juca cu prietenii sai. Alt copil lua
masa impreuna cu familia .O fetita isi pregatea ghiozdanul pentru scoala .Pe o strada dintre blocuri, era un
sufletel de om ,de sase sau sapte ani care isi dorea caldura. Doar caldura, caldura unei mame sau a unui
simplu om care sa-l iubeasca ….Ma duceam singur pe strada intunecoasa, care parca nu se mai sfarsea.
Eram descult si imbracat cu o bluza gaurita de molii si cu niste pantaloni cafenii. Ma simteam un copil
fara speranta care era singur si lipsit de atentie. Toti oamenii care ma vedeau, ma alungau si injurau
spunand sa ma duc acasa, ceea ce era imposibil pentru ca eu nu aveam o casa, strada era casa mea.<
Mama mea a murit de cancer cand eu eram de 9 luni, iar pe tatal meu nu l-am cunoscut niciodata. Am stat
cinci ani intr-o casa de copii, iar fiecare parinte ma respingea spunand ca nu poate avea grija de asa ceva.
De fiecare data cand un copil facea ceva rau, eu eram vinovatul si primeam bataia crunta pe care inca o
mai simt pe piele. Ultimele zile ale prezentei mele in orfelinat au fost cele mai crude…o ingrijitoare care
ma displacea din tot sufletul, a incercat sa ma sufoce cu o punga, deoarece s-a enervat ca eram racit si imi
trageam nasul. Eu m-am trezit si ca sa ma lase, i-am tras din greseala o palma. Acea palma a dus la un cap
spart, niste coaste rupte si o durere inconfortabila in inima simtindu-ma vinovat pentru prima data in acea
casa. A trebuit sa stau la spital o luna de zile, dar era mult mai bine decat in orfelinat. In ziua in care
trebuia sa fiu externat si sa ma intorc din nou in ,,iad”, am ales sa fug. >Acum ma simt mult mai bine din
punct de vedere fizic, dar psihic sunt la pamant. Ma gandesc intotdeauna cu ce am gresit, dar mereu voi fi
credincios si stiu ca mama mea este acolo pentru a ma ajuta.

Acum m-am decis sa pornesc cu trenul pentru a descoperii un loc nou si poate mai bun. Ma
urc in tren, dar fara sa ma vada cineva, si pornesc spre viitor. In mintea mea se invartesc mereu jignirile si
cuvintele urate care mi s-au spus de-a lungul timpului. Ele sunt tot mai grele si simt ca nu le mai pot duce
mult in inima. Incerc sa ma adun si ma uit pe geam la pasari, la soare, la cer,…,la mama. O simt si o vad
peste tot cu mine si ma simt protejat. Imi este dor de ea chiar daca nu am cunoscut-o prea bine.

Am mers mult cu trenul, dar in sfarsit am ajuns. Acum voi vedea suflete noi , ganduri diferite
si locuri mai frumoase ? Aceasta intrebare ma framanta. Ma indrept spre o banca si ma aplec pentru a
vedea daca sunt ceva bani. Din fericire am gasit pentru a-mi lua o paine. La magazinul de la gara se pare
ca este paine proaspata. Ma duc si cer o paine, dar se pare ca mai imi lipsesc 10 bani, dar vanzatoarea nu a
vrut sa-mi dea painea. Acum voi inainta pe strada flamand, dar m-am obisnuit cu asta. Strazile sunt
complet diferite, dar oamenii la fel. Nimeni nu ma ajuta si vede. Acum e noapte si ma voi culca sub cerul
liber impreuna cu stelele, cu luna, cu universul si cu mama. Ma las purtat de bratele ei care ma cheama
sus. Ii simt pielea si parul care ma gadila, si parfumul care ma imbie.

Noaptea a fost destul de buna, dar sper ca azi voi dormi undeva unde e mai bine. Astazi ma voi
duce la un orfelinat in care sper ca voi fi fericit. Cladirea arata foarte vesela si ma face sa rad. Intru pe usa
si vad o doamna care scrie ceva. Ii povestesc cine sunt si ce s-a intamplat si a spus ca voi putea sa raman
acolo. Sunt foarte entuziasmat de asta si sper ca in curand imi voi gasi si o familie. Fiecare zi petrecuta
aici ma face mai optimist si increzator in oameni. Intr-o zi a venit politia si a intrebat de mine. Impreuna
cu ei era angajata fara suflet din vechiul orfelinat, care a mintit in legatura cu mine, spunand ca sunt un
copil cu dizabilitati psihice si am nevoie de ajutor. Mi-au spus ca trebuie sa ma intorc la orfelinat, dar
cand au venit dupa mine am sarit pe geam si am inceput sa alerg cat m-au tinut picioarele. Politistii se
tineau dupa mine, iar eu simteam ca nu voi mai putea fugi mult de ei. Vad o strada de masini ,iar
semaforul se face incet rosu, dar stiam ca daca nu trec ma vor prinde. Mi-am facut curaj si am facut
primul pas, dar si ultimul…O masina m-a lovit in plin si am facut infart. In primele secunde am simtit ca
ma ridica doua maini, adica cele ale mamei mele. Cand i-am vazut chipul am inceput sa plang si sa-i spun
,,Multumesc!” pentru ca m-a salvat din calvarul acela. Mama mi-a spus ca nu voi ramane cu ea acum,
pentru ca ma voi intorce la viata mea. A spus ca ea a rezolvat problemele de care am fost urmarit in acest
timp, iar de acum voi avea o viata fericita cu o familie adoptiva. Voi avea o sora si un frate, iar acum voi
fi fericit. Dupa cele spuse ne-am luat la revedere si am revenit la viata. Langa mine era o femeie care
statea cu inima la gura si un barbat care plangea. Eu m-am ridicat de pe targa, dintr-o data, parca nu s-ar fi
intamplat nimic si am sarit sa-i imbratisez. Ei m-au dus acasa si au avut grija de mine pana in ziua de azi,
pentru a putea sa va povestesc povestea mea. Concluzia este ca mereu mama va fi langa noi si va face
imposibilul sa aiba grija de noi .Oamenii nu sunt toti rai, doar ca multi nu au sufletul necesar pentru a
ajuta pe cineva strain. Iubirea este cel mai important sentiment din lume si trebuie sa avem ideea de a
spune oricui te iubesc, pentru ca toti suntem frati si surori pe acest pamant. Trebuie sa ne ajutam reciproc.
Al doilea lucru ar fi sa avem incredere in noi si in sufletul nostru ,pentru ca fiecare are calitati. Dar daca
cineva scoate defectele din voi, sa stiti sa le apreciati si pe acelea ,dearece sunt parte din voi si nu puteti
schimba asta.