Urăsc şcoala.

O urăsc mai mult decât orice pe lume.

Ba chiar mai mult...
îmi mănâncă viaţa.
Până la șase ani, pot spune că am fost fericit. Nu-mi amintesc prea multe
de-atunci, dar cred că nu era rău deloc. Mă jucam, mă uitam de zece ori la rând
la caseta cu Ursuleţul Brun, desenam şi inventam o grămadă de aventuri pentru
Pluşache, căţeluşul meu de jucărie preferat Mama mi-a povestit că stăteam
închis în camera mea ore întregi, trăncănind şi vorbind singur. Aşa că sigur eram
fericit.
Pe-atunci iubeam pe toată lumea şi credeam că oamenii se iubesc. Dar apoi,
cândam împlinit trei ani şi cinci luni, zbang!, scoala.
Se pare că în prima dimineaţă m-am pornit tare bucuros. Ai mei m-au
bâzâit cu asta toată vacanţa: „Ce noroc pe tine, scumpule! O să te duci la
şcoală...”, „Uite ce frumos e ghiozdanul tău nou- nouţ! O să te duci cu el la
şcoală!” Şi ni-ni-ni! şi bla-bla-bla!... Se pare că n-am plâns.
(Sunt o fire curioasă, cred că voiam să văd ce jucării şi ce jocuri de Lego
aveau pe-acolo.) Se pare că m-am întors încântat la amiază, am mâncat cu poftă
şi m-am dus în camera mea ca să-i povestesc lui Pluşache ce dimineaţă grozavă
am avut.Păi, dac-aş fi ştiut ce urmează, aş fi profitat de aceste ultime momente
de fericire, pentru că, imediat după asta, viaţa mea a luat-o razna.
Ne întoarcem, a spus mama.
Unde?
Păi... La şcoală.
Nu.
Nu ce?
Nu mă mai duc acolo.
A, da? Şi de ce, mă rog?
Pentru că, gata, am văzut cum e şi nu mă interesează. Am o grămadă de

1
chestii de făcut la mine în cameră.
I-am promis lui Pluşache că îi construiesc o maşinărie care să-l ajute să-şi
găsească oasele îngropate sub pat, aşa că n-am timp.
Mama s-a rugat de mine, dar am scuturat din cap.
A insistat, dar m-am pus pe plâns.
M-a prins de mână, dar m-am pus pe ţipat.
Şi-atunci mi-a tras o palmă.
Era prima din viaţa mea.
Uite!
Asta era şcoala.
Era începutul coşmarului.
I-am auzit pe ai mei spunând povestea asta de-o mie de ori. Prietenilor,
învăţătoarelor, profiler, psihologilor si logopezilor. Şi, de fiecare dată când o
aud, îmi amintesc că nu i-am mai construit lui Pluşache detectorul ăla de oase.
Acum am 13 ani şi sunt într-a cincea. Da, ştiu, ceva nu se leagă. Vă explic
imediat, nu-i nevoie să calculaţi pe degete. Am rămas repetent de două ori, într-a
doua şi într-a cincea.
Vă daţi seama, şcoala e tragedia familiei... Ori plânge maică-mea şi mă
beşteleşte taică-meu, ori invers, mă beşteleşte maică-mea şi taică-meu tace. Mă
doare sufletul să-i văd în halul ăsta, dar ce pot să fac? Nu pot să spun nimic
pentru că, dacă deschid gura, e şi mai rău. Ei nu ştiu decât să repete ca papagalii:
„Munceşte!"
„Munceşte!" „Munceşte!" „Munceşte!"
„Munceşte!"
Gata, am înţeles. Nu sunt chiar atât de cretin, totuşi. Mi-ar plăcea să
muncesc, dar uite că nu pot. Tot ce se predă la şcoală e chineză pentru mine.
M-au dus la sute de doctori, de ochi, de urechi, chiar şi de creier. Şi toţi au
ajuns la concluzia că am o problemă de atenţie. N-am nimic. Doar că nu mă
interesează.

2
 Şcoala nu mă interesează deloc.
Am fost fericit un singur an de când am trecut pragul şcolii, în clasa zero.
Aveam o educatoare pe care-o chema Maria. N-o s-o uit niciodată.
Dacă mă gândesc bine, cred că Maria şi-a ales meseria asta doar ca să facă
tot timpul ce-i plăcea ei mai mult şi mai mult, adică să meşterească, să inventeze
şi să construiască tot felul de lucruri. Mi-a plăcut de cum am văzut-o. Purta
haine pe care şi le cosea singură, pulovere tricotate de ea şi bijuterii pe care ea le
inventase. Nu era zi în care să nu venim acasă cu ceva: un arici din papier
mâche, o pisică dintr-un PET de lapte, un şoarece dintr-o coajă de nucă, desene,
carusele, tablouri, colaje... Ea ne spunea că o zi bună e o zi în care am creat
ceva. Dacă stau să mă gândesc, anul ăla fericit e sursa tuturor nenorocirilor
mele, pentru că atunci am înţeles un lucru foarte simplu: nu mă interesa nimic
altceva pe lume decât mâinile mele şi ce puteam face cu ele.
Ca să termin cu Maria, ştiu ce-i datorez. îi datorez o grupă mare aproape
acceptabilă. Pentru că ea a ştiut cu cine are de-a face. Ştia cum îmi dădeau
lacrimile când trebuia să-mi scriu numele, că nu ţineam minte nimic şi că pentru
mine era un coşmar când trebuia să cânt un cântecel. La sfârşitul anului, m-am
dus să-mi iau rămas-bun de la ea. Mi s-a pus un nod în gât şi abia vorbeam. I-am
întins cadoul meu, un suport de creioane super-simpatic. Mi-a luat ore întregi să-
l asamblez şi să-l decorez. Mi-am dat seama că îi plăcea şi că era la fel de
emoţionată ca mine. Mi-a spus:
— Am şi eu un cadou pentru tine, Grig.
Era o carte groasă. A adăugat:
La anul o să fii printre cei mari, în clasa doamnei Daret, şi-o să trebuiască
să-ţi dai silinţa mai mult. Ştii de ce?
Am scuturat din cap.
Ca să poţi citi ce scrie în carte...
Când am ajuns acasă, am rugat-o pe mama să îmi citească titlul. A pus
cartea groasă pe genunchi şi a zis:

3
 1000 de activităţi pentru mâinile micuţilor.
Nu mi-a plăcut deloc doamna Daret. Nu-i suportam tonul vocii, felul în
care ne preda şi fixaţia ei de-a avea mereu preferaţi. Dar am învăţat să citesc
pentru că voiam foarte mult să fac hipopotamul din cofraj de ouă de la pagina
124.
Pe carnetul meu de sfârşit de școală, Maria scrisese:
„Băiatul ăsta e cam zăpăcit, dar are degete de aur şi o inimă mare. Ar trebui
să fie suficient".
Era prima şi ultima dată când un angajat al Ministerului Educaţiei nu dădea
cu mine de pământ.
Dacă vă întreb pe voi: „Vă place la şcoală?”, sigur o să daţi din cap că nu.
Numai super-tocilarii o să spună că da. Sau cei care sunt atât de deştepţi, încât li
se pare amuzant să vină în fiecare dimineaţă să-şi verifice cunoştinţele. Dar
altfel... Cui îi place cu adevărat şcoala? Nimănui.
Mă trezesc cu cel puţin o oră înainte să sune ceasul şi, în ora aia, simt cum
mi se face din ce în ce mai greaţă. Când dau să cobor din patul meu, mi-e atât de
greaţă, că mi se pare că sunt pe un vapor în larg. Micul dejun e un chin. În
autobuz, greaţa se transformă într-un ghem foarte tare. Cel mai rău e când ajung
în curte. Ce mă scârbeşte cel mai tare e mirosul şcolii. Anii trec şi locurile se
schimbă, dar mirosul rămâne acelaşi. Un miros de cretă şi tenişi transpiraţi care
îmi pune un nod în gât şi-mi întoarce stomacul pe dos.
Ghemul începe să cedeze pe la patru şi dispare cu totul când deschid uşa
camerei mele. Îl simt din nou când ajung ai mei acasă şi se-apucă să mă întrebe
ce am făcut în ziua aia şi să-mi scotocească prin ghiozdan după agendă şi după
carnetul de note, dar nu la fel de puternic, pentru că m-am obişnuit deja cu
crizele lor.
Mă rog, nu chiar, la faza asta exagerez... Nu m-am obişnuit deloc. Crizele
lor nu încetează şi nu reuşesc să mă deprind cu ele. Cum ai mei nu prea se mai
iubesc, simt nevoia să se ciondănească în fiecare seară. Şi, neştiind cu ce să-

4
nceapă, se iau de mine şi de notele mele nenorocite. Unul din ei trebuie să fie de
vină.

Mama îi reproşează tatei că nu şi-a făcut timp să se ocupe de mine, şi el îi

răspunde că e numai vina ei. Că m-a răsfăţat prea tare.
In momentele alea nu-i mai bag în seamă şi mă concentrez la chestiile pe
care le construiesc. După aia urmează chinul cu temele. Dacă mă ajută mama,
face ce face şi se pune pe plâns. Dacă mă ajută tata, eu sunt cel care plânge la
urmă.
Când vă povestesc toate astea, n-aş vrea să credeţi că părinţii mei sunt
oribili şi mă bat la cap, nu, nu sunt aşa, sunt super, mă rog, super... Sunt ca orice
părinţi. Şcoala strică totul. De fapt, de aia anul trecut nu notam în agendă decât
jumătate dintre temele pe care le aveam de făcut, ca să evit toate crizele şi serile
alea nenorocite. Era singurul motiv, dar nu am îndrăznit să-i spun asta
directoarei când m-a buşit plânsul la ea în birou. E stupid.
Mai bine că mi-am ţinut gura. Oricum, ce-ar fi înţeles tâmpită aia dacă îi
povesteam? Nimic, pentru că luna următoare m-a exmatriculat.
M-a dat afară din cauza sportului.
Mi se întâmplă uneori să îmi pun mâinile în şolduri, să-mi umflu pieptul şi
să mă uit aşa în oglindă. Efectul e surprinzător, ai zice că sunt o râmă care face
body building sau Figuralegoric din Asterix.
Acum n-o să-mi bat capul cu toate, trebuie să mai las de la mine, dacă nu
vreau să mă tâmpească de-a binelea. Şi ce-am lăsat anul trecut a fost ora de
sport. Numai scriind asta mi se lăţeşte un zâmbet pe faţă... Fiindcă profei de
sport şi orelor ei le datorez cele mai nebune hohote de râs din viaţa mea.
Totul a început aşa:
— Dubose Grig, a spus ea chiorându-se în catalog.
— Prezent.
Ştiam că o s-o dau în bară şi o să mă fac de tot râsul. Mă întrebam doar

5
când o să se termine totul.
Am făcut un pas în faţă şi ceilalţi au început deja să mă ia la mişto.
Dar era prima dată când nu râdeau de imbecilitatea mea, ci de halul în care
arătam.
Îmi uitasem echipamentul şi, cum era a treia oară când se întâmpla asta,
împrumutasem unul de la fratele lui Benjamin, ca să nu fiu pedepsit să stau după
ore. Ce nu ştiam eu era că fratele lui Benjamin e un fel de Hulk.Aşa că uite-mă
împleticindu-mă într-un trening XXL şi nişte adidaşi numărul 45. Nu trebuie să
vă mai spun cât succes am avut.
- De unde-ai scos echipamentul ăsta? a urlat cucoana Berluron.
Am făcut o faţă tâmpă şi i-am zis:
- Nici eu nu înţeleg, doamna profesoară. Săptămâna trecută îmi venea
perfect. Pe bune că nu înţeleg...
Am făcut o primă tumbă chinuită şi am pierdut un adidas. I-am auzit pe
ceilalţi chicotind şi, ca să-i înveselesc, am mai făcut una şi de data asta am reuşit
să arunc celălalt papuc în tavan.
Când m-am ridicat, am văzut că pantalonii mi se lăsaseră în jos şi mi se
vedeau pe jumătate chiloţii. Profa de sport era roşie toată şi colegii mei se
tăvăleau pe jos de râs. Când i-am auzit cum râdeau, mi-a picat fisa că, pentru
prima dată, nu erau râsete răutăcioase, ci râsete de încurajare, ca la circ, şi în
momentul ăla am hotărât să devin clovnul orei de sport. Când faci oamenii să
râdă, parcă-ţi creşte inima, şi treaba asta ajunge să fie un fel de drog: cu cât râd
mai tare, cu atât vrei să dureze mai mult.
Mulţumită profei de sport m-am simţit un pic mai fericit la şcoală și un pic
mai util.
Trebuie să spun că ora de sport s-a transformat într-o debandadă groaznică.
Înainte de asta, nimeni nu mă alegea în echipă la cât de varză eram, dar după aia
se băteau pe mine pentru că zăpăceam adversarii. Mi-amintesc că într-o zi m-au
pus în poartă. Ce nebunie! Când se-apropia mingea, mă căţăram pe plasa porţii

6
ca o maimuţă turbată, urlând de frică, iar când trebuia să şutez, reuşeam să trimit
mingea în spate şi să dau autogol.
Odată chiar m-am aruncat pe burtă să prind mingea. Normal că n-am prins-
o, dar când m-am ridicat, rumegam un smoc de iarbă ca o vacă şi făceam
„Muuu!“. În ziua aia, Karina a făcut pipi pe ea şi eu am fost pedepsit să stau
două ore după şcoală, însă a meritat.
Am fost exmatriculat din cauza calului cu mânere. E destul de bizar, pentru
că de data asta nici măcar nu făceam pe măscăriciul. Trebuia să sărim pe
trambulina de burete şi să ne apucăm de mânere şi, când a venit rândul meu, nu
m-am prins cum trebuie şi m-am lovit super-rău la... în... ştiţi voi, aţi înţeles ce
vreau să zic... Ce mai, mi-am făcut morcovelul piure. Sigur, colegii mei credeau
că mă prefac când strigam „auauauauauauuuu“, ca să-i fac să râdă, şi profa m-a
târât direct în biroul directoarei. Eram cocoşat de durere, dar n-am plâns.
N-am vrut să le dau satisfacţie.
Nici părinţii nu m-au crezut şi, când au aflat că am fost dat afară pe bune,
să vedeţi ce tămbălău a ieşit. Pentru prima oară erau în aceeaşi tabără, aşa că au
profitat din plin.
Când m-au lăsat, în sfârşit, să mă întorc în camera mea, am închis uşa şi m-
am aşezat pe jos. Mi-am zis: „Poţi să te urci în pat şi să plângi. Şi-ai avea de ce,
pentru că viaţa ta nu face doi bani, nici tu nu faci doi bani, şi dac-ai muri, nu te-
ar plânge nimeni. Sau poţi să te ridici şi să construieşti ceva”. În seara aia am
meşterit un monstru ciudat, dintr-o grămadă de porcării pe care le adunasem de
pe un şantier.
Da, ştiu, n-a fost cel mai inteligent lucru, dar mi-a făcut bine şi în felul ăsta
am evitat să ud perna.
Singurul care m-a încurajat în momentul ăla a fost bunicul. Nici nu-i de
mirare, pentru că Bunu-Leon m-a înveselit mereu, încă de când eram de-o
şchioapă şi crescusem destul ca să mă poată lua în atelierul lui.
Atelierul lui Bunu-Leon e viaţa mea, locul meu de refugiu, peştera mea de

7
Ali Baba. Când bunica ne bate la cap, el se întoarce spre mine şi-mi şopteşte:
- Grig, ce-ai zice de-o escapadă la Leonland?
Şi ne cărăm repejor, în reproşurile bunicii:
- Aşa! Du-te să-l intoxici pe-ăsta micul..
El ridică din umeri şi-i spune:
- Hai, Charlotte, te rog! Eu şi Grig ne retragem pentru că avem nevoie de
linişte ca să medităm.
- Şi la ce meditaţi, mă rog?
- Păi, eu meditez la trecutul meu şi Grig la viitorul lui.
Bunica se întoarce, bombănind c-ar prefera să fie surdă decât să audă aşa
ceva. La care bunicul îi răspunde întotdeauna:
- Păi, dragostea mea, eşti deja surdă.
Şi lui Bunu-Leon îi place să meşterească, doar că el e şi deştept. La şcoală,
era un şacal: a fost mereu primul la toate şi mi-a mărturisit într-o zi că nu a
lucrat niciodată duminica („De ce? Pentru că n-am avut chef, de aia!”). Era cel
mai bun la mate, franceză, latină, engleză, istorie, la toate. La 17 ani a intrat la
Politehnică, facultatea cea mai grea din Franţa. Şi după aia a construit chestii
imense: poduri, noduri rutiere, tuneluri, baraje etc. Când l-am întrebat ce
meserie avea mai exact, şi-a aprins o ţigară, gândind cu voce tare:
- Nu ştiu. N-am ştiut niciodată clar... Să zicem că mi se cerea să revăd
planuri şi să-mi dau cu părerea.
- Doar atât?
- Doar atât, doar atât...
Atelierul bunicului e locul în care mă simt cel mai fericit. Chiar dacă nu e
cine ştie ce: o baracă de scânduri acoperită cu tablă ondulată, în fundul unei
grădini, în care iarna ţi-e prea frig şi vara, prea cald. Încerc să mă duc acolo
cât de des pot. Ca să meşteresc, să împrumut scule sau bucăţele de lemn, ca
să-l văd pe Bunu-Leon la treabă (acum face nişte mobilă pe comandă
pentru un restaurant), să-i cer un sfat sau doar aşa, degeaba. Mai devreme

8
 vorbeam despre mirosul şcolii, care mă face să vomit; ei, aici e tocmai pe
dos, când intru în cămăruţa asta ticsită, deschid larg nările ca să simt
mirosul bucuriei Mirosul de vaselină, de ulei de motor, de calorifer electric,
pistol de lipit, adeziv pentru lemn, tabac şi toate celelalte. E încântător.
Mi-am promis că într-o bună zi o să-l distilez şi o să inventez un parfum
care să se cheme Esenţă de Atelier. Ca să-l miros când viaţa se împute.
Când am aflat c-o să repet clasa a doua, Bunu-Leon m-a luat pe genunchi şi
mi-a spus fabula cu iepurele şi ţestoasa, îmi amintesc foarte clar cum stăteam
ghemuit la el în braţe şi cât de calm îi era glasul.
- Vezi tu, dragul meu, nu dădea nimeni doi bani pe ţestoasa asta amărâtă,
era prea înceată. Şi totuşi a câştigat. Şi ştii de ce? Pentru că era foarte
curajoasă şi perseverentă. Şi tu eşti la fel, Grig, şi tu eşti curajos... Ştiu
bine, te-am văzut la treabă. Te-am văzut stând ore întregi în frig ca să
şlefuieşti o bucată de scândură sau ca să-ţi vopseşti machetele... în ochii
mei, eşti la fel ca ţestoasa.
- Dar la şcoală nu ne pun niciodată să şlefuim ceva! am zis eu plângând
cu sughiţuri. Ne pun să facem numai chestii imposibile.
Când i-am spus despre a cincea, n-a mai reacţionat la fel.
M-am dus la ei ca de obicei, iar el nu mi-a răspuns la salut. Am mâncat în
tăcere şi, după cafea, nu se putea hotărî dacă să iasă sau nu.
- Bunu-Leon?
- Ce-i?
- Mergem în atelier?
- Nu.
- De ce?
- Pentru că maică-ta mi-a dat vestea proastă... Nu te înţeleg. Nu-ţi place
şcoala, dar faci ce faci şi rămâi pe-acolo cât mai mult. Nu eşti atât de
cretin cum se spune, dă-o-ncolo de treabă! Sau poate că eşti? Of, ce mă
scoate din sărite chestia asta! Normal că e mai simplu să spui că eşti

9
 prost şi să nu faci nimic. E atât de simplu să-ţi imaginezi că eşti
blestemat. Ia spune! Ce-ai de gând să faci acum? O să repeţi şi a şasea,
şi după aia a şaptea şi, cu puţin noroc, o să-ţi dai bacul la 30 de ani?
Frământam colţul unei pernuţe şi n-aveam curajul să ridic privirea.
- Acum, zău, chiar nu te înţeleg. Oricum, pe bătrânul Leon să nu te mai
bazezi. Mie-mi plac oamenii care îşi iau viaţa în propriile mâini. Nu-mi
plac trântorii care-şi plâng de milă şi care apoi sunt daţi afară din cauză
c-au fost indisciplinaţi. Când mă gândesc că ţi-am luat mereu apărarea...
Mereu! Le spuneam părinţilor tăi să aibă încredere în tine, îţi găseam tot
felul de scuze, te încurajam! Să-ţi zic ceva, amice: e mult mai simplu să
fii nefericit decât fericit, şi mie, înţelegi, nu-mi plac oamenii care aleg
calea uşoară, nu-mi plac plângăcioşii. Fii fericit, la naiba! Fă ce trebuie
să faci ca să fii fericit!
Şi-a început să tuşească. Bunica a venit în grabă şi eu am ieşit.
M-am dus în atelier. Mi-era foarte frig. M-am aşezat pe un butoi vechi şi
m-am întrebat cam ce-aş putea să fac ca să-mi iau viaţa în propriile mâini.
Normal că voiam să construiesc totul dar uite că mă loveam de o problemă:
n-aveam nici proiect, nici model, nici planuri, nici materiale, nici scule, n-aveam
nimic. Aveam doar o greutate uriaşă pe inimă care nu mă lăsa să plâng. Am
scrijelit ceva pe bancul de lucru al bunicului cu briceagul meu şi m-am întors
acasă fără să-mi mai iau la revedere.
Acasă, criza a fost mai lungă, mai zgomotoasă şi mai stresantă decât de
obicei. Era sfârşitul lui iunie şi nici o şcoală nu voia să mă primească la
gimnaziu din septembrie. Ai mei se luau cu mâinile de cap şi se certau ca la uşa
cortului. Şi eu deveneam tot mai invizibil. Mă gândeam că, dac-aş reuşi să mă
ghemuiesc cât mai tare şi-aş putea să fiu dat uitării, în cele din urmă aş dispărea
cu totul şi toate problemele mele s-ar rezolva dintr-odată.
Am fost exmatriculat pe 11 iunie. Trebuia să găsesc ceva cu care să-mi ţin
mâinile ocupate... Aşa c-am inspectat toată casa să văd dacă nu e ceva de reparat

10
pe undeva. O auzeam tot timpul pe mama plângându-se de călcat şi spunând că
şi-ar dori să poată face asta aşezată. Şi m-am pus să rezolv problema. Asta mi-a
luat două zile. Apoi m-am înfipt în motorul maşinii de tuns iarba. L-am
demontat cu totul, l-am curăţat şi apoi l-am asamblat la loc, bucată cu bucată.
A pornit din prima. Tata nu voia să mă creadă că trebuia doar curăţat.
În seara aia, la cină, atmosfera a fost mai relaxată. Mama mi-a făcut
mâncarea mea preferată, ca să-mi mulţumească, şi tata n-a mai dat drumul la
televizor. El a deschis discuţia:
- Vezi tu, băiete, ce mă enervează la tine e că eşti totuşi priceput... Deci,
ce-am putea face ca să te ajutăm? Nu-ţi place şcoala, am înţeles. Dar
şcoala e obligatorie până la 16 ani, ştii, nu? E un cerc vicios: cu cât
munceşti mai puţin, cu atât urăşti mai tare şcoala; şi cu cât o urăşti mai
tare, cu atât munceşti mai puţin... Cum ai de gând să ieşi din cercul ăsta?
- O să aştept până la 16 ani şi-o să încep să muncesc.
- Cred că visezi. Cine-o să te angajeze?
- Nimeni, ştiu, dar o să inventez eu chestii, o să construiesc tot felul de
lucruri. N-am nevoie de foarte mulţi bani ca să trăiesc.
- A, să nu crezi aşa ceva! Sigur, nu trebuie să fii la fel de bogat ca Bill
Gates, dar ai nevoie de mai mulţi bani decât îţi imaginezi. Ai nevoie de
bani pentru scule, pentru un atelier, un camion şi câte altele... Să vorbim
mai degrabă despre studiile tale... Gregoire, nu te strâmba aşa, uită-te la
mine, te rog. Nu poţi să faci nimic fără un minim de cunoştinţe:
închipuie-ţi că inventezi că chestie nemaipomenită. O să trebuiască să
scoţi un brevet pentru ea, nu-i aşa? Şi să-l redactezi corect în franceză...
Şi, în afară de asta, nu vii cu invenţia aşa, pur şi simplu, o să ai nevoie
de planuri, de grafice, de măsurători, altfel ţi-o fură alţii cât ai clipi.
Toată treaba asta m-a lăsat cu gura căscată, pe undeva simţeam că are dreptate.
- Serios? Pentru că am o invenţie care m-ar putea îmbogăţi şi pe mine, şi
pe copiii mei, chiar şi pe voi...

11
 - Despre ce-i vorba? a întrebat mama zâmbind.
- Promiteţi să păstraţi secretul?
- Da, au spus ei într-un glas.
- Promiteţi!
- Promit!
- Şi eu.
- Nu aşa, mamă, spune „Promit!"
- Promit!
- Bine, uitaţi care-i faza. De fapt, e vorba despre nişte pantofi făcuţi
special pentru cei care merg la munte...O să aibă un fel de toc detaşabil.
La urcare îl pui normal, pe teren drept îl scoţi şi la coborâre îl montezi
din nou, dar nu în acelaşi loc, ci în vârf, sub degete, în felul ăsta poţi să-
ţi păstrezi echilibrul...
- Nu-i rea deloc ideea, a spus mama. Ar trebui să intri pe felie cu un
magazin ca Decathlon...
Îmi plăcea când vedeam că sunt interesaţi de mine. Dar vraja s-a destrămat
când tata a adăugat:
- Şi ca să scoţi la vânzare minunea ta, o să trebuiască să fii bun la mate, la
informatică şi la economie... Vezi, revenim la ce-ţi spuneam mai
devreme...
Vecinii noştri se numeau dl şi dna Martineau. Aveau un băiat, Charles, doar
cu un an mai mare ca mine, însă nu mă înţelegeam cu el. Era mereu cu
gamepad-ul în mână, de parcă i-1 lipise cineva cu scotch, şi cu revistele lui de
doi bani şi, de fiecare dată când vorbea cu mine, mă întreba în ce clasă o să fiu la
anul. Ajunsese să mă cam calce pe nervi.
Mama dădea mereu telefoane ca să găsească o şcoală care ar fi avut marea,
imensa bunătate să mă accepte din septembrie. în fiecare dimineaţă primeam o
grămadă de pliante în cutia poştală. Fotografii frumoase, pe hârtie lucioasă, care
lăudau performanţele cutărei sau cutărei şcoli. Era jalnic şi cu totul fals. Le

12
frunzăream clătinând din cap. Mă întrebam mai ales cum au reuşit să-i prindă pe
elevi zâmbind. Fie i-au plătit, fie i-au anunţat că proful lor de franceză a căzut
într-o prăpastie.
Nu-mi plăcea decât una dintre şcolile astea, dar era la mama naibii.
În pozele lor, elevii nu erau puşi să zâmbească tâmp în bănci. Erau
fotografiaţi într-o seră, răsădind plante, sau lângă un banc de lucru, tăind
scânduri, şi nu zâmbeau, erau concentraţi. Asta părea cât de cât mişto, dar era un
liceu tehnic. Greaţa mea a revenit fără să-mi dau seama.
Vecinul mi-a propus ceva: să-l ajut să dezlipească tapetul vechi contra cost
Am acceptat. Ne-am descurcat bine; dar cât a fost de obositor! Mai ales pe-aşa o
caniculă. Să stai în abur fierbinte când afară sunt 30° la umbră, ce să zic...
Saună, nu alta! Am băut pentru prima dată bere cu ocazia asta şi nu mi-a plăcut.
Bunu-Leon, care avea dram pe-acolo, a venit să ne dea o mână de ajutor.
Vecinul era super-încântat. Spunea: „Noi suntem cu munca fizică, dar
dumneavoastră, dumneavoastră sunteţi un artist, domnule...“ De fapt, bunicul şi-
a băgat nasul în toate fineţurile legate de ţevi şi de instalaţia electrică în timp ce
noi transpiram de curgeau apele pe noi şi înjuram cum ne venea la gură. Dl
Martineau spunea întruna: „căcatus, căcati, căcato, căcatum, căcato, căcate“ -
asta-i în latină.
Până la urmă, părinţii m-au înscris la şcoala Jean Moulin, care e chiar lângă
noi. Întâi nu voiau să mă dea acolo, pentru că e o şcoală cu reputaţie proastă. Se
pare că nivelul e la pământ şi elevii sunt siliţi să plătească taxă de protecţie, dar
n-au avut de ales, fiind singura care m-a acceptat. Mi-au depus dosarul şcolar şi
m-am dus la un automat foto să-mi fac poze.
Luna iulie a trecut ca vântul. Am învăţat să pun tapet. Am învăţat să ung
sulurile pe lăţime cu adeziv (am învăţat cuvântul „lăţime"!). Am învăţat să le
întind cum trebuie, să mânuiesc rola ca să presez marginile şi să scot toate bulele
de aer. Am învăţat o grămadă de chestii. Acum pot să spun că sunt expert în
adeziv Perfax şi în tapet cu dungi.

13
 L-am ajutat pe bunicul să descâlcească firele electrice şi să facă probe. O
lună am pregătit sandviciuri de 60 de centimetri, am lăcuit uşi, am schimbat
siguranţe. O lună fericită. Ar fi trebuit să nu se termine niciodată şi în
septembrie să-ncep altă lucrare, cu alt şef... La asta mă gândeam când înfulecam
din sandviciul meu cu cârnat: mai am de tras trei ani şi s-a terminat.
Trei ani, o grămadă de timp.
Şi mai era ceva care mă sâcâia: sănătatea lui Bunu-Leon. Tuşea din ce în ce
mai des, din ce în ce mai tare şi trebuia să se aşeze din orice. Bunica m-a pus să
promit că n-o să-l las să fumeze, dar nu reuşeam. îmi spunea:
- Grig, nu-mi lua singura plăcere. Oricum o să mor după asta.
Când mă lua aşa, simţeam c-o iau razna.
- O să mori din cauza asta!
Când îmi zâmbea aşa, îmi aminteam că era omul la care ţineam cel mai
mult pe lume şi că n-avea voie să moară. Niciodată.
În ultima zi, dl Martineau ne-a invitat pe mine şi pe bunicul la un restaurant
foarte elegant, unde au fumat două trabucuri super-groase după cafea. Nu
îndrăzneam să mă gândesc cât s-ar fi amărât Lolotte a lui dacă l-ar fi văzut..
Când să plecăm, vecinul mi-a întins un plic:
— Uite. îl meriţi, să ştii...
Nu l-am deschis pe loc. L-am deschis la mine pe pat, când m-am întors
acasă. înăuntru erau 200 de euro. Patru bancnote portocalii... Asta m-a lăsat cu
gura căscată: nu avusesem şi nici nu văzusem atâţia bani în viaţa mea. Nu voiam
să le spun alor mei despre bani, pentru c-aveau să mă bată la cap să-i pun pe
carnetul de economii. Am ascuns bancnotele într-un loc unde nu i-ar fi trecut
prin cap nimănui să le caute şi am început să meditez, să meditez, să meditez...
Oare ce-aş putea să-mi cumpăr cu toţi banii ăştia? Motoare pentru
machetele mele? (Asta o să mă... ăă... jupoaie de bani.) Reviste cu benzi
desenate? Programul „O sută de construcţii extraordinare?” O geacă de la
Timberland? Un fierăstrău-şoricel de la Bosch?

14
 Astea patru bancnote îmi dădeau dureri de cap şi, când am închis casa pe
31 iulie seara, ca să plecăm în vacanţă, mi-a luat mai mult de-o oră să găsesc o
ascunzătoare destul de sigură. Semănăm puţin cu mama, care se tot învârtea cu
sfeşnicele de argint de la strămătuşă-sa în mâini. Cred că eram destul de
caraghioşi amândoi. Cred că hoţii sunt oricum mai şireţi decât noi...
Nu prea am ce să vă povestesc despre luna august de anul ăsta. Doar că mi
s-a părut foarte lungă şi foarte plictisitoare. Ca în fiecare an, ai mei au închiriat
un apartament mai în centru şi, tot ca în fiecare an, a trebuit să umplu pagini
întregi cu teme de vacanţă.
Paşaport pentru clasa a cincea - dubla doi.
Petreceam ore întregi rozând capătul pixului şi uitându-mă la pescăruşi.
Visam că mă prefac în pescăruş. Visam că zbor până la mare, departe în zare.
Visam că mă împrietenesc cu o rândunică şi în septembrie, pe 15, de exemplu -
din întâmplare, fix ziua începutului de an şcolar! -, plecăm împreună în ţările
calde. Visam că traversez oceanele, că mer...
Scuturam din cap ca să mă trezesc la realitate.
Citeam încă o dată problema de mate, o tâmpenie cu nişte saci de ciment pe
care trebuia să-i stivuieşti, şi visam în continuare: un pescăruş venea să se aşeze
pe enunţ... Fleoşc! Un ditamai găinaţul alb murdărea toată pagina.
Visam la ce-aş putea face cu şapte saci de ciment...
Pe scurt, visam.
Părinţii nu-mi prea verificau temele. Erau şi ei în vacanţă şi nu aveau chef
să se enerveze cu mâzgăliturile mele. Tot ce-mi cereau era să stau închis în casă
în fiecare dimineaţă, cu fundul pe un scaun, în faţa unui birou.
Toată treaba asta n-avea nici un sens. Umpleam paginile blestematului de
caiet cu desene, schiţe şi planuri fantastice. Nu mă plictiseam, doar că viaţa mea
n-avea nici un farmec. Mă întrebam: nu e totuna dacă sunt sau nu? (După cum
vedeţi, sunt praştie la mate, însă nu stau chiar aşa de rău la filosofie!)
După-amiaza mă duceam la ștrand ori cu mama, ori cu tata. Niciodată cu

15
amândoi. Şi asta făcea parte din ideea lor de vacanţă: să nu trebuiască să stea
împreună toată ziua. Lucrurile nu mergeau bine deloc între ai mei. îşi aruncau
întruna ironii, reproşuri şi replici acide care ne amuţeau de tot. Familia mea n-a
fost niciodată prea veselă.
Frunzele s-au îngălbenit şi mie mi-a revenit greaţa.
Deci mergeam la şcoala Jean Moulin.
Nu eram cel mai mare din clasă şi nici cel mai tălâmb. N-aveam nici un
stres. Am lăsat baltă ideea cu geaca Timberland, pentru că mă îndoiam destul de
tare c-o s-o pot păstra prea mult aici.
Şcoala nu mă mai facea să mă simt atât de rău, pentru simplul fapt că nu mi
se părea că merg la şcoală. Mi se părea că mă duc la un fel de creşă-zoo în care
500 de adolescenţi erau înţărcuiţi de dimineaţă până seara. Vegetam tot timpul.
Eram şocat când vedeam cum vorbeau unii elevi cu profii. Mă mişcăm cât mai
puţin cu putinţă. Număram zilele.
Pe la jumătatea lui octombrie, mama a făcut o criză de nervi. Nu mai
suporta absenţa profului (sau a profei, n-am ştiut niciodată) de franceză. Nu mai
suporta vocabularul meu, spunea că mă prostesc pe zi ce trece. Că sunt prost
făcut grămadă. Nu înţelegea de ce nu primesc note şi, mai ales, îşi ieşea din
minţi când venea să mă ia la cinci şi-i vedea pe băieţii de vârsta mea fumând
jointuri pe sub arcadele galeriei comerciale.
Deci, scandal mare acasă. Ţipete, plânsete şi muci la discreţie.
Şi, drept urmare, internatul.
După o seară agitată, ai mei au hotărât să mă trimită la o şcoală cu internat.
Super! În noaptea aia n-am avut linişte.
A doua zi era miercuri. M-am dus la bunicii mei. Bunica făcuse cartofi
înăbuşiţi, aşa cum îmi plac mie, şi Bunu- Leon nu îndrăznea să-mi spună nimic.
Atmosfera era apăsătoare. După cafea ne-am dus în atelier. Şi-a vârât o ţigară
între buze fără s-o aprindă.
- Mă las, mi-a mărturisit. Să ştii că nu fac asta pentru mine, ci pentru

16
 pacostea de nevastă-mea...
După aia m-a rugat să-l ajut să fixeze nişte balamale şi, când păream mai
concentrat, a început să-mi spună cu blândeţe:
- Deci, te duci la internat din câte-am auzit. Nu-ţi place ideea?

Mi-a luat uşa batantă din mâini, a pus-o jos şi mi-a ridicat capul spre el,
prin- zându-mă de bărbie.
- Ascultă-mă, Grig, ascultă-mă cu atenţie. Ştiu mai multe decât ai crede.
Ştiu foarte bine că urăşti şcoala şi mai ştiu şi ce se întâmplă la tine
acasă. Mă rog, nu ştiu, dar bănuiesc. Vreau să spun, între părinţii tăi...
îmi închipui că fiecare zi nu e tocmai o sărbătoare... Grig, trebuie să ai
încredere în mine, eu am venit cu ideea internatului, eu am plantat-o în
capul mamei tale... Nu te uita aşa la mine. Cred că e mai bine pentru tine
să pleci puţin, să schimbi aerul, să mai vezi şi altceva. Te sufoci între
părinţii tăi. Eşti unicul lor fiu, nu te au decât pe tine, nu te văd decât pe
tine. Nu-şi dau seama cât rău îţi fac când pun toată presiunea asta pe
capul tău. Chiar nu-şi dau seama. Cred că problema are rădăcini mai
adânci de-atât... Cred că ai tăi ar trebui să înceapă să-şi rezolve propriile
probleme înainte să facă atâta caz de tine. Eu... Ei, hai, Grig, nu face
faţa asta. Nu, dragul meu, n-am vrut să te supăr, am vrut doar să-ţi... Of,
ce naiba! Nici măcar nu mai pot să te iau pe genunchi! Eşti prea mare
acum. Ia stai, desfa puţin braţele, o să mă aşez eu pe genunchii tăi... Hai,
nu plânge. Ar fi prea trist...
- Bunule-Leon, asta nu-i tristeţe, e doar apă la şoareci...
- O, dragul meu, micuţul meu... Hai, s-a terminat. Revino-ţi, să ne
revenim amândoi. Trebuie să terminăm mobila asta pentru Joseph dacă
vrem să mâncăm gratis la el la restaurant.
Mi-am şters mucii cu mâneca. Şi apoi, rupând tăcerea în timp ce atacam a
doua uşă, a adăugat:

17
 — Să-ţi mai spun ceva şi după aia nu mai scot o vorbă. Ce voiam să-ţi spun
e foarte important... Voiam să-ţi spun că, dacă părinţii tăi se ceartă, nu e vina ta.
E vina lor, numai a lor. Tu n-ai nici un amestec în asta, n-ai nici o vină, auzi? Şi
pot să te-asigur că, şi dacă erai primul în clasă şi aveai numai 9 şi 10, ei bine, tot
s-ar fi certat. Ar fi trebuit doar să găsească alte motive, asta-i singura diferenţă.
N-am spus nimic. Am dat un prim strat de lac pe mobila lui Joseph.
Când m-am întors acasă, ai mei frunzăreau nişte pliante şi tastau ceva pe un
calculator. Dacă în viaţă ar fi ca în benzile desenate, aş fi văzut o bulă cu fum
negru deasupra capetelor lor. Le-am dat ,,’Nă seara!”, tăind-o repejor spre
camera mea, dar m-au oprit:
- Grig, ia vino puţin.
După ton, mi-am dat seama că tatălui meu nu prea-i ardea de glumă.
- Stai jos.
Mă întrebam ce aveau să-mi mai facă de data asta.
- După cum ştii, eu şi mama ta am hotărât să te trimitem la internat...
Am lăsat ochii în podea. Mă gândeam: „V-aţi pus şi voi o dată de acord
într-o chestie. în sfârşit! Păcat că-i ceva atât de stupid”.
- Cred că nu prea te-ncântă ideea, dar asta e. Nici noi nu mai ştim ce să
facem. Tu nu-ţi dai deloc interesul la şcoală, ai rămas repetent, nimeni
nu te primeşte, iar şcoala din cartier nu-i bună de nimic... N-avem prea
multe variante... Ce nu ştii tu e că-i foarte scump. Trebuie să înţelegi că
facem pentru tine un efort financiar foarte mare, un efort uriaş.
Râdeam în sinea mea: „O, vai... nu trebuia. Vai, mulţumesc! Mulţumesc,
milostivilor! Sunteţi prea buni cu mine! Pot să vă sărut picioarele, milostivilor?"
Tata a continuat:
- Nu vrei să ştii unde o să mergi? Chiar nu-ţi pasă deloc?
- Nu.
- Ei bine, nici noi nu ştim, ca să vezi. Mama ta şi-a petrecut toată după-
amiaza la telefon, degeaba. Trebuie să găsim o instituţie care să te

18
 primească în cursul anului şi care...
- Acolo vreau să merg, am zis întrerupându-1.
- Unde „acolo"?
- Acolo.
I-am întins pliantul în care erau pozaţi elevii în faţa bancului de lucru.
Mama şi-a pus din nou ochelarii.
- Unde-i asta? La 30 de kilometri de noi... Liceul tehnic Alexandru
Vlahuță... Dar nu au gimnaziu...
- Ba da. Au şi gimnaziu.
- De unde ştii? m-a întrebat tata.
- Am sunat la ei.
- Tu!?
- Mda, eu.
- Când?
- Chiar înainte să intru în vacanţă.
- Tu? Ai sunat tu? De ce?
- Uite-aşa, ca să mă interesez.
- Şi?
- Şi, nimic.
- De ce nu ne-ai spus despre asta?
- Pentru că-i imposibil.
- De ce imposibil?
- Pentru că admiterea se face numai pe bază de dosar, şi al meu nu-i bun de
nimic. E atât de prost, că nu poţi aprinde nici focul cu el...
Ai mei tăceau. Tata citea programa de la Grandchamps, iar mama ofta. A
doua zi m-am dus la şcoală ca de obicei, la fel şi a treia zi. O parte din mine era
stinsă şi a-nceput să nu-mi mai pese de nimic.
Nu mai făceam nimic. Nu mai aveam nici o idee. Nici un chef. Am strâns
toate jocurile mele de Lego într-o cutie de carton şi i le-am dat verişorului meu

19
mai mic, Gabriel. Mă uitam la televizor toată ziua. Stăteam cu orele în pat. Nu
mai meşteream nimic. Mâinile îmi atârnau blegi de o parte şi de alta a
trunchiului slăbănog. Câteodată aveam impresia că sunt moarte. Bune numai
pentru butonat telecomanda şi deschis doze de suc.
Eram urât, mă tâmpeam.
Mama avea dreptate: curând aveam să fiu mai prost ca noaptea.
Nici la bunici nu mai aveam chef să mă duc. Erau simpatici, dar nu
înţelegeau nimic. Erau prea bătrâni. Şi-apoi, ce putea Bunu-Leon să înţeleagă
din problemele mele? Nimic, dacă te gândeşti că el a fost mereu as la toate. N-a
avut niciodată probleme. Iar ai mei, s-o lăsăm baltă... Nici măcar nu-şi mai
vorbesc. Zici că-s zombi. Abia mă abţineam să-i zgâlţâi şi să fac să cadă... ce?
Nu ştiu.
Un cuvânt, un zâmbet, un gest? Ceva acolo.
Stăteam amorţit în faţa televizorului când a sunat telefonul:
- Ia spune, Griguț, m-ai uitat?
- Ăăă... Nu prea am chef să vin azi...
- Păi, şi cu Joseph cum rămâne? Mi-ai promis că mă ajuţi să-i livrez
mobila.
- Ups! Uitasem cu totul de asta.Vin imediat. îmi pare rău!
- Nu-ţi face griji, nu-ţi face griji. Nu fuge nicăieri.
Ca să ne mulţumească, Joseph ne-a oferit un ospăţ pe cinste. Am mâncat un
biftec tartar cât Vezuviul, cu tone de chestii tocate în el, capere, ceapă, ierburi,
ardei iute... Mmmm... Bunu-Leon mă privea zâmbind.
- Mă bucur să te văd sătul. Noroc că bătrâna ta rubedenie te exploatează
din când în când, aşa ai şi tu ocazia să mănânci după pofta inimii.
- Dar tu? Tu de ce nu mănânci nimic?
- O... Păi, să vezi, nu prea mi-e foame... Iar m-a îndopat bunică-ta la micul
dejun.
Ştiam că minte.

20
 După aia ne-am dus să-i vedem pe bucătari. Nu-mi venea să cred cât de
mari erau plitele şi cratiţele: imense. Şi polonicele mari, lingurile de lemn cât
nişte catapulte, zeci de cuţite aşezate după mărime şi super-ascuţite.
Joseph a zis:
— Uitaţi! El e Titi! Noul nostru recrut... E băiat bun.

O să-i găsim o bonetă de pus pe cap şi apoi, o să vedeţi, în câţiva ani o să

vină tâmpiţii ăia de la Michelin să-i recenzeze mâncarea. Titi, nu saluţi?
— Bună ziua.
Tocmai curăţa sute de milioane de kile de cartofi. Părea destul de mulţumit
de el. Picioarele îi dispăruseră sub un munte de coji. Când l-am văzut, m-am
gândit: „Tre’ să aibă vreo 16 ani... cam pe-acolo“.
Când eu şi Bunu-Leon am ajuns în faţa casei, mi-a mai spus o dată:
- Deci ne-am înţeles, faci cum am stabilit, da?
- Da, da.
- Nu-ţi face griji pentru greşeli, nici pentru stil, nici pentru scrisul tău cu
picioarele. Nu-ţi face nici un fel de griji. Trebuie doar să vorbeşti din
inimă, OK?
- Da, da...
M-am apucat chiar în seara aia. Nu-mi era chiar atât de indiferent, pentru că
am făcut 11 ciorne. Totuşi, scrisoarea mea era destul de scurtă...

Domnule director,
Aş vrea să fiu admis în instituţia dumneavoastră, dar ştiu că e imposibil,
fiindcă dosarul meu şcolar este foarte slab.
Am văzut în pliantul şcolii dumneavoastră că aveţi ateliere mecanice, de
tâmplărie, săli de calculatoare, o seră şi toate cele.Eu cred că în viaţa asta nu
contează doar notele. Cred că şi motivaţia e importantă.
Aş vrea să vin la liceul dumneavoastră pentru că numai acolo aş putea fi

21
fericit, cred. Nu sunt prea mare. Am 35 de kile de speranţă.
La revedere, Grig Suciu
P.S. nr. 1: Eprima oară când mă rog de cineva ca să merg la şcoală, mă
întreb dacă nu sunt bolnav.
P.S. nr. 2: Vă trimit schiţa unei maşini de descojit banane pe care am
meşterit-o când aveam şapte ani.
Am recitit-o şi mi s-a părut cam simpluţă, dar nu mi-a venit s-o refac a
treişpea oară.
Îl şi vedeam pe director citind-o... Cred că-şi zicea: „Ce e şi cu clovnul
ăsta?", înainte s-o mototolească şi s-o arunce la coş. Nu prea aveam chef s-o
trimit acum, dar îi promisesem lui Bunu-Leon şi nu mai puteam să dau înapoi.
Am pus-o la poştă când mă întorceam de la şcoală şi abia la gustare am citit
pliantul şi am văzut că directorul era, de fapt, o directoare. Ce idiot, mi-am spus
muşcându-mi obrajii pe dinăuntru. Ce idiot, ce retardat!...35 de kile de tâmpenie,
mda...
Apoi a venit vacanţa de Paște. M-am dus la sora mamei, unde mă jucam pe
calculator cu unchiul meu, nu mă culcam niciodată mai devreme de miezul
nopţii şi dormeam cât de târziu puteam. Până ce verişorul meu sărea pe pat
ţipând:
— Iego! Vrei să facem iego? Vii să facem iego?
Patru zile am făcut o grămadă de lucruri din Lego. De fiecare dată când
terminam ceva, era super-încântat, îl admira şi apoi, bang!, dădea cu el de
pământ, cu toată forţa, și îl facea bucăţele. Prima oară, treaba asta m-a scos din
sărite rău de tot, dar când l-am văzut râzând, am uitat că-mi pierdusem două ore
degeaba. Îmi plăcea la nebunie să-l văd râzând. Îmi încărca bateriile.
Mama a venit să mă ia de la gară. Când ne-am urcat în maşină, mi-a spus:
- Am două veşti: una bună şi una proastă. Cu care să încep?
- Cu aia bună.
- A sunat ieri directoarea de la Vlahuță. Vrea să te primească, dar va

22
 trebui să dai un fel de test mai întâi...
- Pfoooa... Si mai zici că-i o veste bună... Un test! Ce crezi c-o să fac eu
la test? Confetti? Şi aia rea?
- Bunicul tău e la spital.
- Eram sigur. Ştiam eu! Simţeam. E ceva grav?
- Nu se ştie încă.
- Vreau să-l văd.
- Nu se poate. Nu poate să-l vadă nimeni deocamdată.
Plângea.
Am luat cu mine cartea de gramatică, gândindu-mă c-o să mai repet în tren,
dar nici n-am deschis-o. N-am avut nici cea mai mică intenţie. Nu eram în stare
să-mi pun gândurile în ordine şi s-o iau de la capăt. Trenul străbătea imense
cabluri electrice, pe kilometri întregi, şi la fiecare stâlp spuneam în şoaptă:
„Bunu-Leon... Bunu-Leon... Bunu-Leon... Bunu-Leon... Bunu- Leon... Bunu-
Leon... Bunu-Leon... Bunu-Leon... Bunu-Leon..iar între stâlpi spuneam în gând:
„Să nu mori. Rămâi cu noi. Am nevoie de tine. Şi eu, şi Charlotte, şi ea are
nevoie de tine. Ce-o să se facă fără tine? O să fie foarte necăjită. Şi cu mine cum
rămâne? Nu muri. N-ai voie să mori. Sunt prea mic. Vreau să mă vezi cum
cresc. Vreau să fii mândru de mine. Nu sunt decât la începutul vieţii. Am nevoie
de tine. Şi apoi, dacă într-o zi mă însor, aş vrea să-mi cunoşti soţia şi copiii.
Vreau să-mi aduc copiii în atelierul tău. Vreau ca micuţii mei să ţină minte cum
miroşi. Vreau să..."
Am adormit.
La gară m-a aşteptat un domn. Pe drum spre şcoală am aflat că era
grădinarul de la Vlahuță sau, mă rog, „administratorul", cum spunea el... Îmi
plăcea să merg în camioneta lui, mirosea a motorină şi-a frunze uscate.
Am mâncat în refectoriu cu ceilalţi interni. Numai tipi super-zdraveni. Au
fost de treabă cu mine, mi-au dat o grămadă de ponturi despre internat: unde
sunt cele mai bune ascunzători pentru fumat, cum să te pui bine cu doamna de la

23
cantină ca să mai primeşti o porţie, cum ajungi în dormitorul fetelor urcând pe
scara de incendiu, ticurile profilor şi chestii de genul ăsta...
Râdeau tare, erau tâmpiţi. Dar era tâmpenie în sensul bun. Tâmpenie
băieţească. Aveau mâini frumoase, pline de tăieturi fine peste tot, şi negreală sub
unghii. La un moment dat m-au întrebat de ce venisem acolo.
- Pentru că nici o altă şcoală nu vrea să mă primească.
Asta i-a făcut să râdă. Unul dintre ei m-a bătut pe spate: Bine ai venit în
club!
După aia le-am zis despre testul pe care trebuia să-l dau a doua zi
dimineaţă.
- Păi, şi-atunci ce mai cauţi aici? Du-te să te bagi la somn, prietene,
trebuie să fii în formă.
Nu puteam să dorm. Am visat o tâmpenie. Eram cu Bunu-Leon într-un parc
super-şmecher şi mă tot bătea la cap. Mă trăgea de haine, zicând: „Ia spune,
unde e ascunzătoarea lor pentru fumat? Ia întreabă-i, unde e?“.
La micul dejun n-am putut să mănânc nimic. Parcă aveam burta de beton.
Nu-mi fusese niciodată atât de rău. Abia respiram şi mă treceau sudori reci. Mi-
era cald şi frig în acelaşi timp.
M-au pus să mă aşez într-o sală de clasă mică şi am rămas singur câtva
timp. Am crezut că uitaseră de mine.
Şi-ap i, o doamnă a venit şi mi-a dat un fel de caiet mare de completat. Îmi
jucau rândurile în faţa ochilor. Nu înţelegeam nimic. Am pus coatele pe masă şi
mi-am luat capul în palme. Ca să pot respira, să mă calmez, să-mi golesc mintea.
Şi cum stăteam aşa, am dat cu ochii de mâzgăliturile de pe masă. Era una care
spunea: „îmi plac ţâţele mari" şi alături alta care spunea: „Mie, cheile reglabile".
Asta m-a făcut să zâmbesc şi m-am pus pe treabă.
La început mergea, dar cu cât dădeam paginile, cu atât ştiam mai puţine
răspunsuri. Deja intram în panică. Cel mai rău era un paragraf de câteva rânduri;
enunţul spunea: „Identificaţi şi corectaţi erorile din textul următor“. Era

24
îngrozitor, nu vedeam nici una. Chiar eram ultimul retardat. Era plin de greşeli,
dar eu nu le vedeam deloc! Aveam un nod în gât, care urca uşor, şi începea să
mă mănânce nasul. Căscam ochii. Nu trebuia să plâng. Nu voiam să plâng.
NU VOIAM, pricepeţi?
Şi apoi, s-a întâmplat totuşi, o lacrimă mare, pe care n-am simţit-o şi care
acum se întindea pe tot caietul... Nenorocita. Strângeam din dinţi, tare de tot, dar
simţeam c-o să cedez. C-o să se rupă digul.
De prea mult timp mă abţineam să plâng şi să mă gândesc la anumite
lucruri...
Vine însă un moment când trebuie să iasă la lumină toată mizeria pe care o
ascunzi într-un cotlon al minţii, foarte adânc... Ştiam că dacă mă apuc să plâng
n-o să mă pot opri, că o să-mi amintesc de toate: Pluşache, Maria, toţi anii ăia de
şcoală în care am fost mereu ultimul. Mereu cretinul de serviciu. Părinţii mei
care nu se mai iubeau, toate zilele alea triste acasă şi Bunu- Leon în rezerva lui
de spital, cu toate tuburile alea în nas, şi viaţa lui care atârna de un fir de aţă...
Mă buşea plânsul şi îmi muşcam buzele până la sânge când am auzit o voce
care-mi spunea: „Hai, Grig, ce-ai de gând să faci? Ce înseamnă asta? N-ai de
gând să încetezi să întinzi muci pe tot stiloul? O să-l îneci".
Uite că m-am şi dilit acum...
Auzeam voci! Alo... V-aţi înşelat acolo sus, nu sunt Ioana dArc. Nu sunt
decât un amărât care-şi pierde minţile.
„OK, domnule Plângăcilă, să mă anunţi şi pe mine când termini
spectacolul. Ca să ne punem puţin pe treabă, amândoi."
Care era faza? M-am uitat peste tot să văd dacă nu sunt camere sau
microfoane. Care era faza? Ajunsesem în a patra dimensiune sau ce?
„Bunu-Leon, tu eşti?"
„Da cine-ai vrea să fie, prostuţule? Papa?"
„Dar... cum se poate aşa ceva?" „Ce?"
„Păi... să fii aici, să-mi vorbeşti aşa?“

25
 „Nu spune tâmpenii, Grig, am fost tot timpul acolo, ştii foarte bine. Hai,
gata cu gluma. Adună-te puţin. Ia un creion şi subliniază toate verbele
conjugate. Nu, pe ăla nu, nu vezi că se termină în a? Acum, găseşte subiectele...
Aşa... Trage nişte săgeţi... Bun. Gândeşte-te, fiecare verb trebuie să se acorde
corect... Acolo, ia uită-te, ce ai? După aia fă la fel cu substantivele comune,
subliniază-le... Găseşte-le determinantul şi verifică. Verifică tot. Şi adjectivele?
Fiert ăsta nu ţi se pare ciudat pentru napi. Ai i, aşa, vezi că poţi dacă te
concentrezi puţin? Ia întoarce-te un picuţ, am văzut nişte chestii îngrozitoare la
calcule... Mi se ridică părul pe mâini. Hai, mai treci o dată peste împărţiri... Nu,
încă o dată. Iar!
Îţi scapă ceva. Restul, da, e bine.Acum hai să vedem pagina patru, te rog...
Aveam impresia că merg prin somn, eram super-concentrat şi super-relaxat
în acelaşi timp. Scriam pe nori. Era o senzaţie foarte ciudată.
„Ei, Griguleț, te las acum. Ai de scris şi, la capitolul ăsta, eşti mai tare
decât mine... Da, da. Aşa e. Te las, dar fii atent la ortografie, da? Faci la fel ca
mai devreme: tragi săgeţi şi verifici. Spune-ţi că eşti poliţaiul cuvintelor. Le ceri
tuturor actele înainte să le laşi să treacă.
Tu de colo! Cum te cheamă? - Adjectiv. - Şi pe cine însoţeşti, băiete?
Pe câini. - Bine, atunci ce-ţi trebuie?
Un i, domnule. - în regulă, circulă! înţelegi ce spun?“
Da, am răspuns.
- Nu vorbi cu voce tare, băiete, a strigat supraveghetoarea. Linişte! Să n-
aud un sunet!
Am recitit tot. De cel puţin 57 de ori. Şi i-am dat caietul. Când am ieşit pe
culoar, am şoptit:
- Bunu-Leon, mai eşti acolo?
Niciun răspuns.
Pe tren, la întoarcere, am mai încercat o dată. Nimic, abonatul contactat nu
mai era disponibil.

26
 Când i-am văzut pe părinţii mei pe peron, mi-am dat seama după feţele lor
că ceva nu-i în regulă.
- A murit? i-am întrebat. A murit, nu-i aşa?
- Nu, a spus mama, e în comă.
- De când?
- De azi-dimineaţă.
- O să se mai trezească?
Tata s-a strâmbat şi mama şi-a îngropat capul în umărul meu, îmbrăţi-
şându-mă.
- Nu m-am dus să-l văd la spital. Nu s-a dus nimeni.
Nu aveam voie pentru că orice microb putea să-l omoare.
Dar m-am dus s-o văd pe bunica, şi-am avut un şoc, era chiar mai slăbită şi
mai fragilă decât de obicei. Un şoricel pierdut într-un capot albastru. Stăteam ca
un tâmpit acolo, în mijlocul bucătăriei, când mi-a zis:
— Grig, du-te să meştereşti puţin. Porneşte maşinăriile. Pune mâna pe
unelte. Mângâie lemnul. Vorbeşte cu lucrurile, spune-le că o să se-ntoarcă foarte
curând.
Plângea pe înfundate.
Am intrat. M-am aşezat. Mi-am încrucişat braţele pe bancul de lucru şi, în
sfârşit, am început să plâng. Am plâns toate lacrimile pe care le păstram în
adâncul meu de-atâta timp.
Când m-am ridicat, mă simţeam mai bine, de parcă nu mai aveam lacrimi,
de parcă nu mai aveam supărare. Mi-am suflat nasul într-o cârpă plină de adeziv
care zăcea aruncată pe jos şi atunci am văzut-o, inscripţia de data trecută:
„ AJUTĂ-MĂ“, gravată în lemn.
Am fost admis la Grandchamps.
Nu eram nici vesel, nici trist. Doar mulţumit să plec, să „schimb aerul",
cum ar fi spus Bunu-Leon. Mi-am făcut bagajul şi nu m-am uitat înapoi după ce-
am închis uşa de la camera mea. Am rugat-o pe mama să-mi pună banii de la dl

27
Martineau la cec. Nu mai aveam nici un chef să-i cheltuiesc. Nu mai aveam chef
de nimic, doar de ceva imposibil. Şi înţelegeam că în viaţă nu poţi să cumperi
totul.
Tata a profitat de una dintre deplasările sale în provincie ca să mă conducă
la noua mea şcoală. Până acolo nu ne-am spus mare lucru. Ştiam că drumurile
noastre urmează să se despartă.
- Să mă sunaţi când aveţi veşti, da?
A dat din cap, apoi m-a îmbrăţişat cu stângăcie.
- Gregoire?
- Da.

- Ăă, nimic. îndrăzneşte să fii fericit, o meriţi. Ştii, nu ţi-am spus-o

niciodată, dar cred că eşti un băiat bun... Un băiat foarte bun.
Mi-a strâns mâna cu putere înainte să se urce în maşină.
Nu eram cel mai bun din clasă, eram chiar printre ultimii; dacă stau să mă
gândesc bine, eram chiar ultimul. Totuşi, profii mă iubeau...
Într-o zi, doamna Pascu, profa de română, ne-a adus lucrările la analiza de
text. Luasem 3.
— Sper că maşina ta de descojit banane era mai performantă..., mi-a spus
zâmbind.
Cred că le plăcea de mine pentru scrisoarea aia pe care o trimisesem. Toată
lumea ştia că sunt varză, dar că îmi pusesem în gând să mă schimb.
La desen şi la EMT (Educaţie Manuală şi Tehnologică), culmea, eram as.
Mai ales la EMT. Ştiam mai multe decât proful. Când colegii nu reuşeau să facă
ceva, la mine veneau să-i ajut La început, profului nu-i convenea; acum face la
fel ca ei: îmi cere tot timpul sfaturi. E amuzant.
Coşmarul meu era sportul. Am fost mereu slab la sport, dar aici se vedea şi
mai tare pentru că ceilalţi erau buni şi le plăcea. Nu-mi ieşea nimic; normal, nu
ştiu nici să alerg, nici să sar, nici să plonjez, nici să prind mingea, ca să nu mai

28
zic s-o arunc... Nimic-nimic. Zero barat. Eram praf.
Ceilalţi mă luau la mişto puţin, îmi spuneau:
- Bă, Suciule, când ai de gând să meştereşti o maşină de făcut muşchi?
Sau:
- Păzea, băieţi! Sare Suciu, pregătiţi bandajele!
Vorbeam cu mama la telefon săptămânal. De fiecare dată o întrebam întâi
dacă are vreo veste. Intr-o zi s-a răstit la mine:
— Gata, Grig, termină! Nu mă mai pisa cu întrebarea asta. Ştii că ţi-aş
spune imediat dacă aş avea veşti. Mai bine povesteşte-mi despre tine, despre ce
faci, despre profii tăi, colegii tăi şi toate celelalte...
N-aveam ce să-i spun. Mă străduiam puţin şi apoi o lăsam baltă.
Nimic din ce n-avea legătură cu bunicul nu prea mă mai interesa.
Eram bine, dar deloc fericit. Mă scotea din minţi că nu puteam să fac nimic
pentru Bunu-Leon. Eram în stare să ridic munţi pentru el, să mă tai bucăţi şi să
mă perpelesc la foc mic. Eram în stare să-l iau în braţe şi să traversez tot
pământul strângându-1 la piept, aş fi îndurat orice ca să-l salvez, însă uite că nu
puteam face nimic. Doar să aştept.
Era îngrozitor. El mă ajutase când aveam cea mai mare nevoie, şi eu nimic.
Până la acel faimos curs de Educaţie Fizică şi Sportivă...
În ziua aia aveam în meniu frânghia cu noduri. Groaznic. Mă căznesc de la
şase ani şi să mor dac-am reuşit vreodată să mă caţăr. N-am putut nici să mă tai.
Frânghia cu noduri e ruşinea mea.
Când mi-a venit rândul, Momo a strigat:
— ’Ai să vedeţi, inspectorul Gadget o să ne-arate cum urcă pe loc!
M-am uitat la vârful stâlpului şi am şoptit: „Bunu-Leon, ascultă-mă cu
atenţie! O să reuşesc! O s-o fac pentru tine. Pentru tine, mă auzi?“.
La al treilea nod deja îmi dădeam duhul, dar am strâns din dinţi. M-am tras
în sus cu braţele mele albe şi moi ca brânza. Al patrulea nod, al cincilea nod.
Mai aveam puţin şi cedam. Era prea greu. Nu, nu puteam să fac asta,

29
promisesem! Am mârâit şi m-am împins în picioare. Nu, nu mai puteam. Deja
începeam să cedez. Ahia atunci i-am văzut pe tipii de la mine din clasă, strânşi
în cerc, jos de tot. Unul striga: Hai, Grig, ţine-te bine!
Atunci am mai încercat o dată. Picături de transpiraţie îmi intrau în ochi şi
mă orbeau. Mâinile îmi luaseră foc.
Su-ciu! Su-ciu! Su-ciu!
Ţipau toţi ca să mă susţină.
Al şaptelea nod. Aveam să-i dau drumul. Simţeam c-o să leşin.
Jos, băieţii cântau genericul de la desenul animat:
„O, vai, cine-i acolo? Inspectorul Gadget! El e cel care-o să ne salveze...
Inspectorul Gadget!"
Îmi dădeau curaj, dar nu destul.
Nu mai aveam decât două noduri. Am scuipat într-o palmă, apoi în cealaltă.
„Bunule-Leon, sunt aici, uite! Îţi trimit forţa mea! Îţi trimit voinţa mea! Ia-le! Ia-
le! Ai nevoie de ele. Mai devreme mi-ai dat din ştiinţa ta, ei bine, eu îţi trimit tot
ce am: tinereţea mea, curajul meu, elanul meu, muşchii mei mici şi arţăgoşi. Ia-
le, Bunule-Leon! Ia-le pe toate... Te rog mult!"
Partea interioară a coapselor începea să-mi sângereze, nu-mi mai simţeam
articulaţiile. Mai aveam un singur nod.
„Hai, Suciu! Hai, Grig! Haideeeee!"
Se dezlănţuiseră. Proful striga mai tare decât toţi la un loc. Am urlat:
„TREZEŞTE-TE!!!“ şi m-am apucat de capătul stâlpului. Jos era nebunie!
Plângeam. Lacrimi amestecate, de bucurie şi durere. M-am lăsat să alunec până
la jumătate. Momo şi Samuel m-au prins şi m-au săltat în braţe:
„O, vai, cine-i acolo? Inspectorul Gadget! El e cel care-o să ne salveze...
Inspectorul Gadget!“.
Toată lumea cânta.
Am leşinat.
Din ziua aia am fost de nerecunoscut Hotărât. Bătăios. Intransigent. Eram

30
de neoprit.
În fiecare seară, după ore, mă plimbam în loc să mă uit la televizor cu
ceilalţi. Traversam satele, pădurile, câmpurile. Mă plimbam mult. Respiram
încet şi adânc. Mereu cu aceeaşi frază în cap: „Ia-le pe toate, Bunule-Leon,
respiră aerul ăsta curat. Respiră. Trage în piept mirosul ăsta de pământ şi ceaţă.
Sunt aici. Eu sunt plămânii tăi, elanul tău şi inima ta. Lasă-te pe mâna mea. Ia!“.
Era un fel de respiraţie gură la gură de la distanţă.
Mâncam bine, dormeam bine, atingeam scoarţa copacilor şi mă duceam să
mângâi caii vecinului. îmi strecuram mâna sub coama lor caldă şi şopteam: „Ia!
îţi face bine".
Într-o seară m-a sunat mama.
Când supraveghetorul a venit să mă cheme, mi s-a făcut inima cât un
purice.
- Nu am veşti bune, dragul meu. Medicii vor să oprească tratamentul. Nu
foloseşte la nimic.
- Dar atunci o să moară!
Urlam pe coridorul internatului:
- N-aveţi decât să-l deconectaţi, aşa o să meargă mai repede.
Şi am închis.
Din ziua aia am terminat cu datul în spectacol. M-am întors la jucat fotbal
cu băieţii de la internat, nu prea mai învăţam şi nu vorbeam aproape deloc. Mi-
era silă de toate, în capul meu era ca şi cum ar fi murit deja. Când ai mei mă
sunau, îi repezeam.
Şi-apoi, ieri, un tip dintr-a opta a venit să mă caute în toiul nopţii.
Dormeam dus. M-a zgâlţâit zdravăn:
- Hei, hei, trezeşte-te, prietene...
Abia puteam să-mi descleştez gura.
- Ce... ce se-mplân... ntâmpl... lă?
- Hei, tu eşti Griguleț?

31
 - De ce mă-ntrebi?
Mă frecam la ochi.
- Pentru că e un tataie în scaun cu rotile jos care ţipă că vrea să-l vadă pe
Griguleț al lui... Cumva tu eşti ăla?
Eram în boxeri, am coborât cele patru etaje în fugă. Deja plângeam ca un
ţânc.
Era acolo, în faţa uşii de la cantină, cu un tip în halat alb alături. Tipul ţinea
perfuzia şi Bunu-Leon îmi zâmbea.
Iar eu, eu plângeam atât de tare, că nu puteam să trag un zâmbet.
A spus:
- Ar trebui să te-nchei la prohab, Toto, c-o să te tragă curentul.
Şi-atunci am zâmbit.

32