Baton de ciocolată de casă

Numele meu e Francesca. Am 12 ani și sunt o grăsană. Când mă uit în oglindă îmi vine să
dau apă la șoareci, deși idolul meu e Mirabela Dauer, că și eu sunt blondă exact ca ea. Și
cântăreață. Profesorul de muzică îmi spune că am o voce deosebită. „Vezi că e și bătaia bună la
ceva?” zice mama, „Dezvoltă plămânii.”. Uneori mă închid în baie și exersez în fața oglinzii, la
făcăleț. Atunci tata vine și dă cu piciorul în ușă să las naibii lălăiala, mai bine ies și dau ture în
jurul blocului, nu văd că-s cât casa? Nu vreau! Da tata mă ridică pe sus, mă pune în fața ușii și
zbang, yala se închide automat. Cum să alerg în papuci de casă? Mă simt ciudat așa cu șosete
albe și papucii ăștia de gumă, au găurele și culoarea plămânului. E ca aia din care e făcut
Costică, manechinul nostru din laboratorul de gumă. Are mustăți desenate cu pixul și chiar și un
chiștoc de țigară i-au pus odată-n gură cei dintr-a opta. Vai de plămânii lui, săracul!
Uite că vine Borzi... cu băieții. Eu nu știu ce-a pățit fata asta. De la o vreme joacă numai
fotbal și trage cu țevi de bermant, parcă-i un băiețoi. Mie nu-mi plac băieții, că-s bătăuși și mereu
își bat joc. Mai ales ăștia doi, Gigi și cu frate-su, nici nu știu cum îl cheamă, sunt cei mai răi. O
să-i zic eu lui Borzi... n-apuc să-i zic nimic, că Gigi îmi smulge papucul din picior: „Hai să ne
jucăm de-a pisica!” „Dă-mi-l înapoi!” zic. Dar Gigi pasează papucul lui Borzi și atunci mă reped
furioasă spre ea. Tâmpita! Ce mai prietenă îmi e, nu o să mai vorbesc cu ea în veci! Adică nu mă
reped, țopăi ca un cocostârc ca să nu-mi murdăresc șoseata și ăia trei râd de mine și își tot
pasează papucul chiar înainte să-l înhaț. Atunci le dau naibii de șosete albe și alerg, dar papucul
zboară pe deasupra mea ca o păsărică de cauciuc, alerg și simt că-mi iese sufletul, că-mi ard
plămânii, iar ăia trei miorlăie-n cor „Grasole, pită cu fasole! Grasole, pită cu fasole!”. Atunci iese
din bloc tanti Mărioara cu două plase mari: „Ce faceți aici, puișorilor?”. „Ne jucăm, tanti” zice
Gigi politicos. Și eu nu mai alerg, mă așez pe bancă și nu plâng nici de ciudă. „Hai să ne cărăm
la fotbal” zice fratele lui Gigi. „Vin imediat, mă” zice Borzi și îmi aruncă papucul de gumă la
picioare: „Ce-ai, tu? Glumeam!”. Îi răspund că-i o păduchioasă și dau dipă ea cu papucul,
evident n-o nimeresc, că arunc ca o fată. Dar ea strigă „Grăsano!” și trântește papucul meu în
mijlocul unei bălți mari de noroi, apoi fuge după Gigi și frate-su. Eu dau cu piciorul în tâmpitul
îla de papuc, în tâmpita aia de baltă și mă stropesc până-n cerul gurii: „Țiganco! Țiganco!”,
numai că ea nu se mai întoarce. Mă hotărăsc să plec în lume pe jos, așa, murdară și în papucii
ăștia de culoarea plămânului. E prima zi din Vacanța mare și soarele mă bate direct în cap.
 După o oră de umblat prin caniculă, mă prind că nu e o zi tocmai bună de fugit în lume.
Noroiul pe haine s-a uscat, îl râcâi cu unghia: „Roata morii se-nvârtește țac, țac, țac! Inima se
chinuiește țac, țac, țac!”.
Vine un nene și întreabă „Auzi, Mirabela, nu știi unde-i o benzinărie?” Nenea e mai în
vârstă decât tata, poartă cravată de profesor. Tata numai în trening umblă, are o cravată, dar și-o
pune numai la nunți și la botezuri... Benzinărie? Păi e una chiar lângă... Dar nenea nu e din oraș
și nu știe, așa că accept să îl conduc și să-i arăt. Îmi povestește că nu vine de la nuntă, ci din
Germania, e plecat deja de șase luni la lucru, mă întreabă câți ani am, dacă am frați? „Nu, nici
surori” Și e așa de recunoscător că îl ajut. Că vrea să îmi dea 100 de euro, când ajungem la
benzinărie. Eu mă bucur că fac o faptă așa de valoroasă, dar nu pot primi banii. Sunt mândră că-s
așa de onestă, mă admiră și nenea: „Uite că mai sunt și oameni onești, vezi, de asta mi-era mie
dor de țară”.
Îi povestesc că vreau să mă fac cântăreață. Am câștigat locul întâi în tabără la Răstolița.
Nenea vrea să mă audă cântând pe loc și atunci îi cânt Roata morii și O ultimă țigară uitată pe
noptieră și tot repertoriul pe care îl știu de la Borzi: Stau în unitate, fac târâș pe coate, Se mărită
Mona mea și Balada puiului de cerb. Nenea cu cravată ascultă atent toate cele 16 strofe cu cerbul
năzdrăvan.
Ajungem la benzinărie. El repetă cât îmi e de recunoscător, cât sunt de talentată, merit
fiecare zero din cei 100 de euro, ar fi păcat să nu-i primesc, el o să intre la cofetăria de peste
drum, la Bambi Bar, are neapărată nevoie de o cafea, nu vin și eu? Nuuuuu.... Nu mă duc,
mulțumesc. Mă duc spre casă râcâind cu unghia noroiul uscat.
„Ce-i cu tine în halul ăsta?” mă întreabă tata, dar mie nu-mi pasă, îi povestesc repede-
repede că am întâlnit un nene din Germania pe care l-am ajutat să găsească o benzinărie,
închipuiește-ți, voia să-mi dea 100 de euro numai pentru atât! Acum tata e furios. Mă ia de păr
exact așa, de sub robinet unde mă spălam pe mâini: „De ce nu i-ai luat, tâmpito? Puțin îți pasă că
suntem săraci. Măcar să îți fi luat cu ei rahatul ăla de microfon la care tot visezi ca să nu mai
cânți la lingura de lemn a lu mă-ta!” Și când credeam că am scăpat „Du-te să ți-i dea banii!”
„Unde să mă duc?”... Dar tata mă scoate de păr: „Fără suta de euro să nu te întorci!” Și zbang,
ușa.
Mă uit la papucii mei de culoarea plămânului și în cep să fac ture în jururl blocului. Ți
încep să fac ture în jurul blocului! Din întâmplare, nu știu cum, ajung chiar în față la Bambi Bar.
Deodată, cineva mă apucă bucuros de umăr. E chiar nenea, m-a văzut prin vitrină, ce noroc să ne
revedem! La masă, nenea își mai comandă o cafea: „Vrei și tu una?” „Păi copiii nu beau cafea,
nenea”. „Ai 12 ani, Francesca, ești un on mare.” Simt că mă respectă: vrea să știe totul despre
mine, vrea să știe despre părinții mei și despre colegii mei de la școală. Și despre Borzi vrea să
știe, că eu îi spun că numai cu Borzi mă mai înțeleg în ultimul timp, evident azi nu a fost cazul.
Dacă nu vrei cafea, atunci comandă orice... Și mie atunci îmi e puțin rușine, dar îi spun că îmi
place ciocolata, iar nenea cumpără două batoane învelite în țiplă transparentă, au înăuntru un
jeton pe care scrie Ciocolată de casă, numai că se vând la cofetărie, uite așa. „Celălalt să-l duci
prietenei tale, Borzi. Acum haide să îți dau suta aia!, zice... Facem câțiva pași. Mă răzgândesc:
„Trebuie să ajung acasă, tata sigur o să mă certe dacă...” „Te conduc!”. Nu știu ce să mai zic, așa
că mergem în tăcere și mă gândesc că dacă vrea să vadă unde stau ca să vină noaptea, să ne dea
în cap cu toporul, să ne fure televizorul, bibelourile și bijuteriile lu mama, cum zicea Felicia că s-
a întâmplat în bloc la mătușa ei și că nu i-a prins niciodată, că sunt mână-n mână cu poliția. Mai
bine nu veniți, tata nu mă lasă să vorbesc cu străinii. „Bine, dar rămânem prieteni. Pot să te
îmbrățișez?”
Nu miroase ca tata, miroase a transpirație și mă strânge atât de tare, că încep să mă doară
sânii. Mă simt ciudat și aștept să îmi dea drumul, dar îmbrățișarea durează mult. Văd cum apune
soarele pe după blocuri. Mă las moale în brațele lui și îl împing cât colo. Fac un ocol mare ca să
nu știe unde stau dacă mă urmărește și când mă uit în spate nu îl mai văd. Acum mă tot gândesc
ce să îi spun tatei când ajung acasă despre suta de euro, dar tata nu mă întreabă nimic. „Hai la
masă!” Nu mi-e foame.. „Foarte bine, mai slăbești și tu, că ai de unde. Stau cu ochii închiși sub
plapumă și mă gândesc că, dacă nenea cu cravată m-a plăcut, poate că nici nu sunt chiar atât de
grasă...
 Cum se fac copiii

În clasa a patra mi-a spus Felicia cum se fac copiii și dacă nu era premianta clasei nici nu
o credeam. Adică, bineînțeles că nu credeam povestea cu barza, pe aia cine o crede?! De altfel,
lui Borzi i-a zis mai demult bunică-sa că a modelat-o din chitul cu care lipea bunicul Rupi
ferestrele, că de aia a și ieșit așa închisă la piele. Dar Borzi nici nu are mamă=, așa e la ei. Eu
mereu am știut că am ieșit din burtă de la mami și știam și că oamenii mari se încuie în cameră și
fac ceva foarte, foarte, foarte, fooooaaarte secret, pe care mi-e și rușine să-l numesc, începe cu F.
Numai că nu știam că de la F ajung copiii în burtă, atâta tot. Eu n-o să mă mărit niciodată și nici
copii n-o să fac. Borzi, care e mai mare decât mine, cu un an și nouă luni, dar, totuși, e abia în
clasa a doua pentru că au dat-o mai târziu la școală și a și rămas un an repetentă din cauza lui
Pogo, Borzi râde acum de mine. Ea deja a făcut schimb de gumă de mestecat pe scara din spate
cu Titi și încă așa, gumă scoasă din gură, americană, nu glumă. Iar Rita de la 3, chiar din prima zi
de creșă a venit acasă de mână cu un băiețel blond ca un puișor și a zis la toată lumea „Îl iubețc
pe Țăndel!” de a fost mare scandal cum au trecut copiii strada singuri și ce, Doamne iartă-mă!,
făceau educatoarele alea în timpul ăsta?! Cafeleau și bârfeau șefii, normal. Că noi, românii, alta
nu știm, uite așa a pățit-o și Pogo, săracul, la semafor, anul trecut. A scăpat din lesă și l-a lovit
mașina de i-a ieșit un ochi albastru pe caldarâm. Și ochiul ăsta s-a tot uitat pe urmă la Borzi
noaptea în vis, de a plâns ea două zile și a fugit de acasă și pe urmă nici la școală nu a venit o
lună întreagă, că avea buzele vinete. Și odată, am văzut-o cum arunca un chiștoc într-o baltă,
chiar lângă tomberon.
 Vorba aia
Ion Pribeagu

La numai 15 anişori,
Aveam o creştere aleasă.
În pension făceam furori,
Dar eram tare ruşinoasă.
Şi când cu Nicuşor vorbeam,
Mi-ardeau obrajii ca văpaia…
Ţiu minte, cât de mult roşeam,
Când îmi spunea de vorba aia.

Într-o duminică, fiind cald

Şi cum văzduhul sta să fiarbă,
M-am dus la gârlă să mă scald,
Şi mi-am pus hainele pe iarbă.
Dar Nicuşor sta-n iarbă strâns
Şi mă privea cum făceam baia,
Mi-a fost ruşine şi am plâns,
Fiindcă-mi văzuse vorba aia.

Prin Cişmigiu, cu pas grăbit,

De la pension mergeam spre casă
Şi-un ofiţer m-a urmărit,

Spunându-mi dulce că-s frumoasă.

M-am ruşinat şi-am spus „merci”
Şi ca să nu m-apuce ploaia,
M-am dus la el acasa şi…
S-a întâmplat şi vorba aia.
Deşi sunt ruşinoasă rău,
De toţi băieţii sunt curtată
Şi-aleargă-n urma mea mereu
Aproape Capitala toată.
Şi-n timpul verii, deseori
Sunt la Constanţa sau Mamaia,
Petrec din noapte până-n zori
Că mult îmi place vorba aia.
 Contabilitate
Marin Sorescu

Vine o vreme
Când trebuie sã tragem sub noi
O linie neagră
Și sã facem socoteala.
Câteva momente când era să fim fericiți.
Câteva momente când era să fim frumoși.
Câteva momente când era să fim geniali.
Ne-am întâlnit de câteva ori
Cu niște munți, cu niște copaci, cu niște ape
(Pe unde-or mai fi? Mai trăiesc?)
Toate acestea fac un viitor luminos ---
Pe care l-am trăit.
Un bărbat pe care l-am iubit
Și cu același bărbat care nu ne-a iubit
Fac zero.
Un sfert de ani de studii
Fac mai multe miliarde de cuvinte furajere,
A căror înțelepciune am eliminat-o treptat.
Și, în sfârșit, o soartă
Și cu încă o soartă (de unde-o mai fi ieșit?)
Fac două (Scriem una și tinem una,
Poate, cine stie, există și viața de apoi).