LA FETE

Toate merg ele cum merg, dar asta — nu. Cu dragostea nu te joci. Apoi că mi-a fost
dat şi mie să aflu acest lucru cînd trecusem pe-al cincisprezecelea an şi cînd o zbînţuită de
acolo din mahalaua noastră mă făcuse să-mi pierd somnul. Vreo două săptămîni mă tot
linişteam eu cu gîndul că, las', nu mai este chiar fata ceea cine ştie ce podoabă, dar ochii mei o
căutau pe toate cărările, căci îmi era întruna dor de dînsa. Parcă pentru a mi-o lace în ciudă, de
la o vreme nu se mai arăta prin sat veveriţa naibii, şi, cînd am îmbrăcat într-o zi cămaşa pe dos
si am dus pleava la porc în loc s-o duc la vacă, am înţeles: cu dragostea nu te joci şi ochişorii
ceia căprui pot să mă întindă destul de uşor pe laviţă.
Aveam un tată cu trecere printre săteni, ca omul ce pricepe la toate — şi acolo unde
judecă el o dată, alţii nu mai au ce judeca. Atunci dar şi eu, ca un adevărat fecior al lui, care în
afară de poreclă îi mai poartă şi cuşma cea veche, am hotărît că cel mai bun lucru pe care îl
pot face e să-mi adun gîndurile şi să judec situaţia la rece.
Cu asta mă şi luasem cînd a intrat bunica cu căldarea deşartă să mă trimită la fîntînă.
Eu tocmai căutam să ghicesc pentru ce mi-o fi plăcînd mie Zina lui badea Filimon şi, fireşte,
n-aveam nici un dor să schimb dră- cnşorul cela de fată pe-o căldare veche şi turtită. Unde
mai pui că, zic oamenii, dacă începi un lucru şi nu-1 duci pînă la capăt, nu mai trage nădejde
să-1 împlineşti vreodată. Fireşte, eu credeam în ceea ce spunea lumea ca şi mama în cele
patruzeci şi una de fasole.
Ca s-o fac pe bunica a înţelege că nu eram eu cel care avea să-i potolească setea, mi-
am tras dinainte o carte ce spînzura tocmai de pe muchia hornului. Se nimerise a fi o culegere
de „Sfaturi pentru gospodine". Prin ce minune ajunseseră „Sfaturile..." celea la noi nu mai ţin
minte, dar întrucît gospodina casei noastre, adică mama, nu ştia boabă de carte, astupa
hladuneţele cu dînsa. Şi apoi chiar de punea ea pătrunjel neeîntărit în borş, slavă Domnului,
eram veşnic gata de trîntă şi de la o boală pînă la alta ne simţeam sănătoşi tun.
Cînd m-a văzut bunica cu cartea dinainte, a ieşit afară şi i-a dat căldarea surorii. Multe
vecine de-ale noastre, cînd se întîmplă că n-au ce vorbi, se miră că ce grozav mai seamăn eu
cu bunica. Aceasta îmi pare că o bucură pe bătrînă, pentru că ea, mîndră de semănarea
noastră, le spunea vecinelor:
— Ionică al nostru o să ajungă om mare. Trei ţigănci la rînd i-au tras în cărţi şi toate
trei au înlemnit cu valetul de dobă în mînă.
Nu-i vorbă că la plecare ţigăncile au furat cît ce- au putut, dar asta e de amu altă
poveste. Cu cît mai des mă vedea bunica citind vreo carte, cu atît mai grăitoare i se părea
spaima mută a ţigăncilor cînd stăteau cu valetul de dobă în mînă. Aşadar, bunica m-a lăsat cu
„Sfaturi pentru gospodine", convinsă fiind că cititul o să mă facă om. Bun. Rămînînd iarăşi
singur, am sărit gardul lui badea Filimon — ei, dar ce folos de săritul cela! Inima mă durea,
inima mi se topea de dragoste şi mi se făcea de cîte zece ori pe zi dor de fetişcana ceea. Mă
frigea cîte un dor, că-mi venea, uite-aşa, să pornesc în lungul drumului, să mă duc să bat la
uşa casei lor...
Eram însă de acum mărişor; să vii aşa netam-nesam ziua-n amiaza mare în casa
omului, nu-mi prea era înde- mînă. Trebuia mai întîi să-mi găsesc vreun clenci, să am vreo
treabă la oamenii ceia, dar unde, Dumnezeule, cu ce treabă aş putea eu intra în casa lor! Of şi
iară of! Numai cei care n-au avut de furcă cu asemenea buclucuri n-au să mă poată înţelege.
Ce, adică, credeţi că puţină lume încărunţeşte pînă la treizeci de ani numai pentru că nu a
putut găsi la vreme un clenci, ca să poată intra în casa oamenilor ce aveau o fată frumoasă?
Orişicum, e greu pe lumea asta. Stau aşa şi mă gîn- desc — ce să fac, măi oameni
buni? Hai, să zicem, umblu o zi întreagă şi o găbjesc cînd trece ea singurică pe drum. Ei şi
dacă oi avea norocul cela, dacă o întîlnesc cînd a trece ea singurică pe drum? Ce să-i spun? Şi
cum să-i spun? Că dacă nu se pricepe fata singură, atunci ce să-i mai spui!
1
 — Da poate să-i ticluiesc, ştii colea, o scrisoare de dragoste?!
A scîrţîit uşa şi eu pornesc a frunzări cartea. „Din pătlăgele bine coapte se poate face
bulion". Intrase sora. Vroia să afle cu ce lucruri mari eram eu ocupat, că a trebuit să se ducă ea
în locul meu la fîntînă. Ştia hoaţa carte, aşa că nu avea rost să citesc mai departe cum faci cu
cele pătlăgele bine coapte — am repezit „Sfaturile..." napoi pe horn şi am zbughit-o afară.
Era pe la începutul iernii. Cîteva zile în urmă căzuse omăt şi ochii, nedeprinşi cu atîta
alb, se închideau singuri. Porcul îşi băgase rîtul pe sub poartă şi părea că-1 interesează aerul
din afara ocolului. Motanul lui moş Costache — hîtru al haibii! — se plimba pe lîngă gireada
de paie cu atîta nepăsare, încît părea că, fie măcar tot omătul slănină, el nici n-o s-o miroase.
Numai vrăbiile ascunse în paie îi ştiau firea vicleană — frrr! — au ţîşnit stol ca din puşcă şi s-
au aşezat pe salcîmii ce creşteau în lungul gardului.
Zina nu-mi ieşea din gînd. Da oare să mă duc desa- ră la dînsa? De ce nu? încă nu-s
flăcău? Şezi binişor şi taci din gură! Un sac de cinci puduri ţi-1 duc ca pe popa, numai să aibă
cine mi-1 ţinea din urmă. Şi apoi cu fluieratul nu stăteam rău — aveam cîteva întorsături, că
tremurau perdelele la ferestre pe unde treceam fluierînd. în sfîrşit, ce ţi-i scris în frunte ţi-i
pus. Deci, fii, Doamne, atît de bun, împinge soarele cela cu piciorul pînă după deal, că doar nu
ţi-i chiar aşa de greu. Şi se întinde ziua asta ca o prăşitură scăpată în buruieni. Oare s-a mai
lăsa vreodată amurgul?
Sara:
Ionică, adă, dragul mamei, oleacă de foc, că, uite, n-o să-mi ajungă.
Eu — tot o fugă încolo şi napoi.
Ionică, poate îi strînge rufele celea de pe frînghie, să le aduci în casă aşa îngheţate cum
sînt. Nu de alta, da vîntul...
Eu — cît te-ai învîrti într-un călcîi.
Ionică, da găinuşele celea încă nu le-ai încuiet? Vezi să nu uiţi, că avem vreo trei şi pe
acelea pot să ni le fure. Spunea mai dăunăzi cumătră Ileana cum că într-o noapte, lîngă
poieţica lor...
Ei, şi mai zi că este dreptate de lume! Abia de-mi mai rămăsese oleacă de suflet şi pe
acela mi-1 scoate. N-am ce face, trebuie să mă duc. Dar, înainte de a ieşi din casă, mă fac a-
mi lega bocănaşii şi, făcînd trebuşoa- ra asta, suflu adînc, nervos, dîndu-le celorlalţi a înţelege
că eu nu mai sînt în toane bune şi, deci, păzea, că nu de alta, dar se poate isca bucluc.
Da ce mi te-ai dres şi mi te-ai ghilosit atîta? întreabă deodată mama. întreabă rîzînd în
adîncul ei.
Vreau să trec pe la Vasile...
Hm! Parcă l-am zărit adineaori aici la noi...
O fost să mă îmbie să ne mai jucăm oleacă...
Ce joacă poate fi amu pe întuneric?
Mama socotea, precum era obiceiul în satul nostru, că-s încă prea mic pentru a umbla
la fete. Deseori, cînd mă vedea pe înserate gata s-o tulesc afară, mă lua în rîs:
încotro? Ori te-ai înţeles cu fetele să te petreacă ele acasă?
Ce să mă petreacă! Eq vin singur şi ele se duc singure...
Dragul mamei, vezi să nu te sperie vreo javră sărind de sub un gard, că a trebui să
îmblu prin sat după agheasmă...
Se poate de afumat şi spaima trece, rîde de dincolo şi tata.
Ce s-o fi întîmplat însă în sara ceea, nu ştiu. Pe semne, li s-a făcut milă de mine, că nu
m-au mai întrebat ce fac şi unde mă duc. în sfîrşit, iată-mă scăpat! Merg pe drum şi fluier.
Flăcău! Potrivesc cuşma cea veche a tatei aşa, puţin "pe-o sprînceană, cum am auzit eu că le
place fetelor. Merg pe drum şi mă gîndesc — tot deştept om trebuie să fie badea Filimon dacă
1-a ajuns capul să-şi ridice casă aşa aproape de noi. Că, de şi-ar fi ridicat el casă în alt capăt al
satului, cine ştie cît ar fi trebuit să aştepte pînă ar fi dat flăcăii pe la fata ceea a lui.
2
 Merg eu bine şi frumos, dar, cum ajung la poarta omului, mi se face inima cît un
purice. De intrat nu pot intra, de plecat nu pot pleca. De undeva de la vecini se repede o javră
şi eu merg mai departe, lăsînd-o pe Zina să moară de necaz că am trecut pe lîngă poarta lor şi
nu am intrat. Cum s-a aciuat javra, o cîrnesc napoi şi iară vin la poarta lui badea Filimon. Cele
două ferestruici ce dădeau în drum erau cu perdelele lăsate — lumina ardea în casă, dar nici
umbre pe perdele, nici vorbe nu se auzeau. Să intru, să nu intru? întreb norocul, dar norocul
tace. întreb curajul — tace şi curajul. Dacă-i aşa, mă supăr eu, împing portiţa şi intru în
ogradă. Două-trei scăricele, apăs pe clampa uşii, dar uşa stă moartă locului — zăvorul îi pus.
Oamenii, de obicei, pun zăvorul cînd se gătesc de culcare, şi eu de acum eram gata s-o
şterpelesc napoi, cînd aud deodată — zdup! — sare cineva de pe cuptor.
Oare pe cine îl mai poartă necuratul pe frigul ista? aud de afară cum bolmojeşte
mătuşa Limpiada, pipăind prin întuneric zăvorul. Tu eşti? Hai, întră mai repede să nu scăpăm
frigul în casă.
Am intrat, le-am dat bună sara, şi, blestemînd ceasul în care m-am pornit la dînşii, m-
am aşezat pe laviţă. Zina nu se vedea, poate că nici nu era acasă. S-o fi dus la vreo şezătoare,
căci începuse a cam bate drumul şezătorilor şi mă rodeau grozav la inimă umblăturile celea
ale ei.
Limpiada s-a aşezat pe marginea cuptorului, slobozind picioarele pe vatra încrestată cu
floricele vinete şi cărămizii. A înfipt furca în brîu şi dă-i la sforăit cu fusul.
Cine-i? întreabă un glas din fundul cuptorului, glas ce pare să fi venit de pe altă lume.
întreabă Filimon, stăpînul.
Limpiada şi-a şters nasul cu colţul şalincii, s-a uitat, încreţindu-şi fruntea, spre
ferestruica de pe cuptor, de parcă i s-o fi năzărit ceva afară.
Băieţelul lui badea Pentelei.
A!
S-a lăsat o linişte adîncă şi grea în care cei intraţi în casă urmează să spună pentru ce-
au venit, altfel întreabă stăpînii. Un motan tărcat mi s-a căţărat pe genunchi, sforăind moale şi
căutînd un loc bun să-şi încheie un somn început mai demult. îmi venea să-1 pocnesc o dată
ca să nu poată nimeri uşa, dar îl urmărea stăpîna casei cu coada ochiului şi l-am lăsat să
doarmă unde-i place. Trebuia să încep vorba, trebuia să le spun ceva, dar ce aveam eu a le
spune? Să nu fi fost Zina fiica lor, n-aş fi venit nici să le ţin luminarea. Eram în starea în care
omului i se face lehamite de propria sa viaţă şi ar primi cu bucurie chiar dacă iar crăpa
pămîntul sub picioare, înghiţindu-1 pe el cu tot cu necazuri.
Stăpînul adică mai era cum mai era, dar Limpiada ceea chiar că n-avea suflet într-însa.
Se mai chiorăşte o dată la ferestruica de pe cuptor, cască şi întreabă:
Ce ni-i spune?
Se face întuneric în casă şi un cineva cu glas ce nu prea semăna cu glasul meu zice
deodată:
Iaca am venit... Vreau să... V-o rugat mama să ne împrumutaţi oleacă de borş...
Aşa tîrziu face ea demîncare?!
La o asemenea întrebare prostească eu alung motanul de pe genunchi. La urma urmei,
ce-i pasă Limpiadei cînd face mama mea demîncare?!
Dă, în ce să-ţi torn? Ai vreun hîrb cu tine?
Dacă, pornind aşa în grabă de-acasă...
Limpiada iese în tindă şi nu zăbavă îmi pune alături
o ulceluşă cu borş.
Cam are tărîţe, da-i acru.
Ce să-i faci... Am luat ce era al meu şi dus am fost.
„Ia, măi, cum nu mi-a mers mie...", mă tot căinam eu, venind spre casă. Trebuia mai întîi să-i
iscodesc, să aflu cumva pe unde-i Zina, poate e la vecini şi din clipă în clipă se întoarce...
3
 Dar aşa, ca să vezi... Şi borşul ista — ce să fac cu dînsul? De-1 duc acasă, au să rîdă de
mine pînă la moarte...
Mult am rătăcit eu în noaptea ceea pe drumuri cu ulcica în mînă şi cu Zina în gînd.
1952