Fabula înțeleaptă doamnă

Fabula-nțeleaptă doamnă

Are tâlc, are morală,

Tu nu zice ca Păcală:

Ei și ce mare scofală…

Ci la tâlcu-i ia aminte

Și-apoi bine ține minte

Să nu faci cum ai aflat,

Precum corbul îngâmfat.

Ascultați și judecați.

Cumătrul corb, în plisc, ține-o bucată

De cașcaval furată.

Cumătra vulpe, trasă de miros,

Vorbi duios de undeva, de jos:

Măria-ta, slăvite, să trăiești!

Că tare mândru și frumos mai ești.

De-ai fi la glas cum te arăți la pene

E lămurit cu ochi și cu sprâncene.

Nu vreau să mint, dar nici nu vreau să neg

Că ești minunea codrului întreg.

El, măgulit de-această cuvântare,

Voi să dovedească ce-i în stare:

Deschide pliscul, cașcavalul cade,

Vulpea îl ia și-i ține cumsecade…

O altă cuvântare:

Domnul meu,

O să te-nvăț acum și eu ceva:

Lingușitorii se înfruptă de la cei

Ce cască gura ascultând la ei.

Lecția mea, văzuși, nu te-a costat

Decât un colcovan de caș furat.

Nu-i credeți pe lingușitori,

Că au doar interese cel mai adeseori!

E bine omul cumpătat să fie

Și se va apăra de orice nerozie!

Într-o zi o cioara hoata
A furat un cascaval
Era ditamai bucata
Tragea tare la cântar.

Se oprise s-o manânce

Pe o creanga-ntr-un copac
N-apuca însa sa muste
Caci ceva i s-a-ntamplat:

Aparu cumatra vulpe

Si pe cioara o zari
Când vazu si cascavalul
Foamea pe loc o razbi.

"-Buna ziua cioara draga

Chiar la tine ma gândeam
Mi-a fost dor de vocea-ti calda
Cânta-mi ceva de pe ram."

Cioara chiar crezu ca vulpea

Doreste cu-adevarat
Sa-i auda câraitul
Care se dorea cântat.

Când deschise ciocul însa

Brânza i se duse jos.
Vulpea o-nhata desigur
Si îi spuse tacticos:

'-Sa nu crezi lingusitorii

Ce în fata îti zâmbesc
Când ei te vorbesc de bine
Interesul îl pândesc.

Sa nu-ti para rau de branza

Ce-ai pierdut-o azi usor
Ai primit îns-o povata
Ce-ti va fi de ajutor.

Dar să-ascultăm și alte întâmplări

Cu vulpea cea isteață

Și să vedem ce-nvățătură au.

Oh, dragă cumetre, am dat peste păcat,

Sunt, iată, chinuită!

Tu știi că eu am fost în slujbă rânduită

La o găinărie.

Cu treburile ce-aveam, odihna am lăsat,

Și sănătatea mi-am stricat.

Dar tot eu am fost pe nedrept acuzată,

Că zilnic plecam c-o găină furată

Tu martor ești și trebuie să spui

De m-ai văzut cumva, măcar cu vreun pui?

Nu dragă cumătră, dar când ne întâlneam,

Eu cam adesea vedeam

Că tu pe botișor

Aveai și pufușor.

Se-ntâmplă și la noi de vezi,

Cum altul, dacă poate, așa se văicărește,

Încât îți vine mai să-l crezi

Că din salariu trăiește.

Dar azi trăsură, mâine cai,

De unde oare are bani?

Și de îi faci o socoteală

Pentru venit și cheltuială,

N-ai zice ca bursucul că are pufușor pe botișor?

Vulpe tu mi-ai furat gasca

Da-mi-o inapoi
Vulpe tu mi-ai furat gasca
Da-mi-o inapoi
Ca de nu eu vin cu pusca si cu trei copoi
Ca de nu eu vin cu pusca si cu trei copoi

Lele vulpe fii cuminte

Nu mai tot fura
Nu mai tot fura
Lele vulpe fii cuminte
Nu mai tot fura
Gaste fripte si placinte
Nu-s de dumneata
Gaste fripte si placinte
Nu-s de dumneata

Mergea cumătra vulpe-n voia pasului,

Cu miile-i de viclenii în cap,

Alături de-ncornoratul țap,

Ce nu vedea mai mult de lungul nasului.

Dar setea lor, stârnită de dogoare,

Îi face-ntr-o fântână să coboare,

Să bea o gură-două de răcoare.

Băură amândoi pe săturate

Și vulpea-i zice țapului:

Fârtate, băurăm noi, dar cum ieșim de-aici?

Eu am un plan. Ridică-te pe zid

Și coarnele proptește-le, solid!

Mă voi urca pe tine ca pe-o scară

Și de pe margine am să te trag afară.

Pe barba mea, mă bucur că te taie capul

Nici eu, de ce să nu ți-o spun

N-aș fi găsit un plan mai bun!

Urcându-se pe găgăuț,

Cumătra, fără predică,

Îndată ieși din puț

Și-i mai ținu și-o predică.

O, dacă cerul ți-aș fi dat, bădie,

Și minte câtă barbă pe bărbie,

N-ai fi intrat cu-atâta ușurință

În puț! Eu am plecat! De-acum

Căznește-te și tu cu stăruință

Că eu am treburi și îmi văd de drum…

În orice lucru negreșit

Să ne gândim și la sfârșit!

Deșteptăciunea proștilor

Dragi spectatori, se-ntâmplă și-această nerozie

Ca omul să se creadă ceva ce-ar vrea să fie.

Deștept, frumos, firește, se crede și nu prost!

Păi cine-ar recunoaște

Că nătărău el este sau nătăfleț a fost?

Dar fapta îl demască precum e în poveste

Că fapta îl arată întocmai precum este!

Pricepeți că sceneta care urmează-ndată,

Tocmai aceste proaste năravuri le arată!

I: Bună vreme, fată cu minte!

II: Mulțumesc dumitale, fată cu scaun la cap!

I: Îmi pari fată de nădejde! Hi! Hi!

II: La fel și dumneata! Hi! Hi!

I: Păi eu zic așa, că ne cam potrivim. Ce-ai zice dacă am călători împreună că,
vorba ceea, mai bine două decât una.

II: Da deșteaptă vorbă-ai spus, fată cu scaun la cap!

I: Da ce sete m-a prins pe căldurile astea!

II: Măi, da știi că și pe mine m-a prins?

I: Ce te-a prins? Tot setea?

II: Păi ce altceva, păcatele mele să mă prindă?

I: Iată colea chiar două fântâni! Ce zici?

II: Ce să zic… E bine.

I: Eu beau din prima!

II: ( cu degetul la tâmplă) Oare a două fântână n-o fi având apă mai bună? Ăă?
Ce zici?

I: Eu știu? ( se gândește , apoi se lovește cu palma pe frunte) Păi atunci din care
să bem?

II: He! He! Asta e! Iaca, bem din a doua fântână!

I: Lesne de zis! Dar dacă prima fântână are apa mai bună? Ăă?

II: Vai de mine! Și ce-i de făcut?

I: Iaca, măcar că sunt cu scaun la cap, tot nu mă pricep ce să spun…

II: ( plângând) Soro, auzi? … Mor de sete… Mor de sete….

I: Dar eu? ( plângând) Mă tem c-am și murit! Dar cum să bem așa ca proastele?
Nu-i rușine? Spune și tu!

II: Ai dreptate. Ca proastele nu putem bea. Strică cei care au săpat fântânile
aici. Nu puteau săpa una singură? Proști au mai fost, Doamne!
I: ( se prăbușește de sete) Ajutor! ( abia strigă, înghite în sec) Ajutor! Săriți
oameni buni! Murim de sete! Iată o băltoacă! E apa cam verzuie și mâloasă, dar
decât să mor de sete… ( bea, mai mult soarbe) Să nu mă vadă fata cu minte!...

II: Să nu mă vadă fata cu scaun la cap! Am găsit un ochi de apă. Pare cam
clocită, dar n-am încotro… Să mor de sete? Nu! ( soarbe cu zgomot pe furiș).

I: Hai, soro, să mergem! Dă-le încolo de fântâni! Noi nu suntem proaste să bem
apă din fântâni, așa la voia întâmplării! ( vorbește ștergându-se la gură).

II: Că bine zici, soro! ( se șterge la gură).

Amândouă: Noi nu bem apă ca proastele, așa, fără să știm care fântână are apa
mai bună.

Acestea au fost cele două călătoare

Pornite la drum,

Care…, cu minte și scaun la cap,

Nu au băut din apă orișicum!

Și printre noi mai sunt din cei

Ce strigă-n gura mare că cine e ca ei!

Dar nu ai ce le face…

Ei fac precum drumețele.

Beau apă din băltoace!

Dar să-ascultăm și alte întâmplări

Cu vulpi mai puțin istețe

Și să vedem ce-nvățături au.

Jupân vulpoi s-a fudulit odată,

Poftind la masă pe cumătra barză.
N-a fost o cină prea îmbelşugată,
Că dumnealui făcea economie;
O zeamă lungă, cu puţină varză,
Iar ca s-o păcălească, i-a pus-o-n farfurie.
Zadarnic biata barză îşi încerca norocul,
Că n-ajungea să soarbă un singur strop, cu ciocul;
Pe când vulpoiul, ciorba, a supt-o la iuţeală.
Voind să răsplătească această păcăleală,
La rându-i doamna barză, aşa, cam dup-o lună,
Şi-a invitat vecinul la o gustare bună.
Pe scumpa lui amică, nu poate s-o refuze!
A spus, galant, vulpoiul, lingându-se pe buze.
Apoi, cu pasul legănat,
Spre casa berzei s-a-ndreptat,
Lăudându-i marea bunătate
Şi-aromitoarele bucate.

Venea mireasmă dulce de carne la frigare,

Tăiată-n bucăţele mărunte, o minune!
Vulpoii nu duc lipsă de poftă de mâncare.
Dar barza, dinadins,
Tocana-ntr-o carafă cu gâtul lung i-o pune.
Bucăţele de carne ea le scotea în cioc,
Vulpoiul însă, tufă! nu izbutea deloc.
Nici o firimitură cu botul lui n-a prins.
Şi s-a întors acasă flămând, bătu-l-ar vina,
Pleoştit şi nemâncat,
Cu coada-ntre picioare şi foarte ruşinat,
Ca un vulpoi pe care l-a păcălit găina.
Înşelătorii prea uşor
Sunt înşelaţi, la rândul lor.
Soro, sunt fericită c-a venit și ceasul

Cel jinduit de la o vreme-ncoace

Să fie pace între dobitoace.

Sunt prima care te-nștiințez.

Doar vezi și tu de bună seamă

S-a isprăvit cu vechea teamă!

Umblați pe unde veți pofti

Ca niște frați de-acum vom fi!

Dar, hai că uite mă grăbesc

Să-ți dau sărutul meu frățesc!

Isteață, suită pe o cracă,

Găina o salută

Pe vulpea cea șireată.

Nu-i veste mai plăcută

Ca vestea mult doritei păci!

Sunt fericită și-mi pare bine

Că-ntâi o aflu de la tine.

Dar, uite văd în zare că vin ca o furtună

Și doi ogari, pe semne, cu-aceeași veste bună.

Azi lasă-le încolo de treburi, toate baltă,

Că până una-alta am să cobor și eu,

Ne-om bucura îndată cu toții laolaltă…

A râs grozav găina, văzându-i astfel zorul,

Căci e o plăcere fără de pereche

Când izbutești să-nșeli înșelătorul.

Dar să-ascultăm și altă întâmplare

Și să vedem ce-nvățătură are.

Un lup scornind c-a fost prădat de hoți,

S-a dus la tribunal ca o săgeată,

Și-nlăturând, pe rând, vecinii toți,

A-nvinuit o vulpe deocheată.

Iar judele, un maimuțoi,

I-a ascultat pe amândoi.

Dar ce proces! Mai mult un tărăboi!

Înalta curte, bine luminată,

Știindu-vă tâlhari pe amândoi,

Vă pune cheltuieli de judecată,

Ca să vă-nvețe minte altădată.

Tu, lupule, te plângi din șiretlic,

Când nimenea nu ți-a furat nimic.

Tu, vulpe, dă îndărăt ce ți se cere,

De vrei să nu mai ai vro neplăcere!

Chiar când nu sunt dovediți,

Tâlharii se cuvine să fie osândiți!

Dar s-ascultăm și altă întâmplare

Și să vedem ce-nvățătură are.

Cică lupu-a dat de-un miel

Drăgălaș și mititel.

La pârâu se adăpa,

Apa abia atingea.

Ha! Ha! Nevolnic și rău

Ce cauți la râul meu?

N-am știut că apa-albastră

Este apa dumneavoastră….

Și urât și mânios

Mi-o și tulburi până jos.

Mă iertați, vă rog frumos,

Numai că eu sunt mai jos.

Și de-aș fi fost mai la deal

Eu abia ating un val.

Hm! Văd că nu te potolești

Întorci vorba și …. vorbești!

Ce-ai de spus de-anul trecut

Când chiar eu te-am și văzut

Lângă stână… lângă sat…

Cum pe tata l-ai certat?

Cum să-l cert, domnule lup,

Mă vedeți cât sunt la trup?

Și-apoi nu sunt năzdrăvan,

Eu n-am fost acum un an!

Că e lesne de știut
Anu-acesta m-am născut.

Gata! Nu mai tot vorbi

N-ai dreptate-așa să știi

Orice-ai spune, tu, un țânc,

Puiule, tot te mănânc!

Când unu-i pus pe rău din fire

Nu poți să-i scoți din cap astă pornire!

Un lup dacă a îmbătrânit,

Într-o zi ce i-a venit,

A vrut a se pocăi

Și faptele a-și căi.

Deci cu acest al său gând,

Numele-n câine schimbând,

S-a smerit ca un bătrân

Și s-a băgat la stăpân,

Să slujească într-un an

La oi, pe lângă cioban.

Într-acest chip dar slujind,

Și oile-n câmp păzind,

Într-o zi fiind lungit,

O oaie l-a mirosit.

El îndată și-a uitat

Că e în câine schimbat,

Și-apucând oaia de trup,

O jertfi-n grabă ca un lup.

Ciobanul peste el dând,

Ș-această faptă văzând,

Ce-ai făcut? L-a întrebat

Câine bătrân și spurcat!

El smerit se uita

Și-ntr-acest chip se-ndrepta:

Eu fiind culcat

M-apucasem de visat,

Oaia cum păștea-mprejur,

Venind tocmai ca un hoț

Pe la spate mă mușca,

Și coada îmi îmbuca.

Eu i-am zis o dată mâr,

I-am zis ș-altădată bâr,

Dar ea tot mă supăra,

Și nu se astâmpăra.

Atunci și eu necăjit,

Cum o trântii, a murit,

Și de frică să n-o vezi,

Și să mă-nvinovățezi,

Apucai de o mâncai,

Și în burtă o băgai.

Dar ciobanul nu glumi,

Dându-i una, îl adormi…

Sunt întâmplări și cu alte animale

Tot cu tâlcuri, cu morale.

Ele ne învață cum să ne purtăm în viață.

Șoarecele din oraș,

Proprietar și bogătaș,

A poftit la el, pe vară,

Șoarecii de la țară.

Îi chemase la ospăț
Pe-acești veri cu traista-n băț.

Cam nătângi și cam sfioși,

Nu-ndrăzneau să șadă jos.

Ce ai dragă frățioare,

Nu și-e poftă de mâncare?

Slavă Domnului, mi-ar fi,

Aș mânca, m-aș ghiftui,

Însă vezi că nici n-apuc

Să-ntind mâna și să-mbuc,

Ori că scârțâie ceva,

Ori pășește cineva

Dau să iau și mi-e cam frică

și tot cheful mi se strică.

De-altfel chiar și dumneata

Te temi parcă de ceva.

Zgomotul când n-a mai fost

Cel de câmp, sfios și prost

N-a mai vrut nici mort să vie

Iarăși în sufragerie.

Mulțumescu-ți, dragă frate,

Am venit pe nemâncate

Și mă-ntorc cum am venit,

Tot flămând și mai lihnit.

Mă întorc la mine-n sat

Să mă satur de păsat.

Că am boabe cu amarul

Fiindcă plin îmi e hambarul.

În sălașul meu e pace

Geamul doarme, ușa tace,

Și-n culcușul meu, stăpân,

Nu trăiesc cu frica-n sân.

Rod boabe pe săturat,

Nu-s stresat, nu-s speriat.

Gata, vere, Toderaș

Nu-mi mai trebuie oraș!

Rămâi, dar, cu Dumnezeu!

Eu mă duc la locul meu…

Orice-ar zice cineva,

Bine e la casa ta!

Acolo te-ai învățat

Ești stăpân, ești împărat!

Libertatea

Alberto: Mult onorate și drag spectator,

Te-ai întrebat și tu uneori

Ce-i libertatea? E sau nu e?

Este ea oare un drum spre orice

În libertate toate încap?

Chiar poți să faci tot ce-ți trece prin cap?

Ia s-ascultăm că vecinii mei

Tot despre asta discută și ei.

Matei: Buna ziua, vecine! Ce ai de arăți așa de supărat

Alex: Ce să am? Buclucuri, procese… naiba să le ia!

Matei: Ce procese, nene?

Alex: Proces de contravenție! Auzi acolo, să mă dea în judecată pentru un
fleac!

Luca: Dar ce s-a întâmplat, frate?

Alex: Ascultă, domnule, zilele trecute trece primarul pe aici și vede în curte
grămada asta de gunoi. Nu că s-o ridic. Păi, zic, lasă, oi ridica-o eu! Când? Când
mi-o veni la socoteală. Am să te dau în judecată, îmi zice! Poftim, dă-mă!

Luca: Și te-a dat în judecată?

Alex: Firește, uite citația! (Arată citația lovind în ea cu degetul.) Îți pace, nene?
De, apoi n-am drept să mă supăr? N-am drept să strig? ( se ridică în picioare
furios) Ce are el cu curtea mea? Nu sunt liber să fac ce vreau? Auzi! Cică e
libertate! Libertate! Procese de contravenție! Ce libertate e asta, ai?

Matei: Nu te supăra, vecine, n-ai dreptate!

Alex: N-am dreptate? Poftim și dumneata acum! Cum? Avem libertate ori n-
avem?

Matei: Avem!

Alex: Atunci ce e libertatea? Nu pot eu să fac ce vreau în casa mea? În curtea

mea?

Luca: Nu poți.
Alex: Dar nu e libertate?

Matei: Ba este!

Alex: Dumnezeu să te înțeleagă!

Luca: Ascultă-mă liniștit să te lămuresc. Dumneata zici bine când zici, că este
liber oricine să facă ce vrea!

Alex: Păi da!

Matei: Dar uiți un lucru. Zi că i-ar veni vecinului de acolo, pofta să-ți tragă o
bătaie. Liber ar fi s-o facă?

Alex: Iaca vorbă! Ce se potrivește?

Luca: Va să zică, el nu e liber să facă acest lucru măcar că vrea…

Alex: Cam așa…

Matei: Să mai zicem că acest vecin pune un clopot în curtea lui și toată
noaptea balanga-balanga. Liber ar fi să o fac? Ce zici?

Alex: Firește că nu e liber, fiindcă îmi strică somnul!

Luca: Ce-i pasă? Nu-i curtea lui? Nu e stăpân pe ea? Nu poate să facă ce vrea?
Ăăă?

Alex: Da, da, poate să facă, dar să nu mă supere pe mine.

Matei: A, a, a! acum te-am prins!

Alex: Cu ce m-ai prins, frate? Cum?

Luca: Va să zică așa: ai spus că sunt lucruri pe care cineva nu e liber să le facă,
fiindcă supără pe altul. Așa e?

Alex: Așa e.

Matei: Acum ne-am înțeles! Prin urmare, fiecare este liber să facă ce voiește,
numai să nu supere pe altul. și proverbul zice: Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face.
Aceasta este libertatea!

Vali: Rămâne, spectatorule, un pic să ne gândim:

Ce-i libertatea noastră? Și cum o prețuim?

Mi-am supărat vecinul c-o treabă oarecare…

Atunci mai este vorba de libertate oare?

Și dacă mă-ntreb încă, precum omul suspect,

Găsesc că libertatea, jumătate e respect!

Păi nu-i frumos ca unul pe altu-a respecta?

Răspunsul vostru, sigur, nu-i altul decât…. Da!

Era odată o cățea cam gură-cască,

Ce de nimic nu se-ngrijea.

Cum îi venise zorul ca să nască,

Și locuință nu găsea,

O vecină s-a-ndurat să-i dea

Coliba ei, cu împrumut.

Dar mai târziu, venind să și-o reia,

Un pic de păsuire i-a cerut.

Erau cățeii încă mici, mai trebuia

Să stea în ea…

Iar când și păsuirea a trecut,

S-au ivit în prag cu toții

Mârâind, rânjindu-și colții:

Scoate-ne de ești în stare!

Se făcuse haita mare…

Nu-mprumuta nimic, nicicând

Unor mișei,
Te vei căi cât de curând

Căci de la ei,

Cu greu mai poți ceva-ndărăt să iei!

Chit, Chit, Chit

Noi suntem soricei,
Chit, Chit, Chit
Mici, tare frumusei!

Mama noastra ne tot spune:

Aveti grija, dragii mei,
Ca pisica-i furioasa
Si mananca soricei

Chit, Chit, Chit

Noi suntem soricei,
Chit, Chit, Chit
Mici, tare frumusei!

Cand pisica nu-i acasa,

Pe masă nu va jucați
Și-o să fie tare bine
Pe mami de-o ascultați!

Pe cât îți stă-n putință, fii bun cu orișicine

Adesea ai nevoie chiar de mai mici ca tine.

Cum am s-arăt prin două exemple, de îndată,

Atâta e în pilde povața de bogată.

Pornind să hoinărească prin lume teleleu,

Chiț-Chiț se pomenește sub laba unui leu.

De data asta craiul jivinelor s-abține

Și-l lasă-n viață, fapta avea să-i prindă bine.

Cu toate că e anevoie să crezi c-o namilă ca el

Ar fi având cândva nevoie de un pârlit de șoricel.

Odată, șoricelul, zărindu-l într-o plasă,

Răcnind, sărind zadarnic, dar neputând să iasă,

S-apropie de plasă și roade un ochete, făcând să se deșire,

Îndată ațăria…

Răbdarea deci și truda depusă

Pe-ndelete mai rodnice-s adesea

Ca forța și mânia.

Munciți, fiți vrednici și n-aveți habar

Că de pământ, este pământ de-ajuns.

Simțind că vine moartea, un plugar

Își adună copii și-ntrascuns le spuse.

Dragii mei, să m-ascultați

Să nu cumva să-nstrăinați

Moșia noastră din strămoși lăsată

Că-ntrânsa o comoară e-ngropată

Dar unde, nu știu bine, căutați

Și veți găsi-o negreșit.

Întoarceți brazda când veți strânge rodul,

Săpați, grăpați, scurmați și nu lăsați

Un petic de pământ înțelenit.

Și de-a murit băttrânul, s-au purces

Flăcăii mei pe scormonit pământul

În lung și-n lat, așa că s-au ales

Cu roada însutită la cules.

Bani n-au găsit, dar drept a fost cuvântul

Ce-l spuse tatăl când a fost să moară

Că munca este o comoară.

Și noi mai suntem uneori

Răutăcioși, răzbunători,

Supărăcioși pe cineva…

E-adevărat? Răspundeți! Daaa!

Păi nu-i frumos să faci așa,

Așa ne-nvață fabula.

Să nu greșim în acest gen

Cum spune domnul La Fontaine.

Și-n viață să avem bun scop

Precum a spus domnul Esop.

Să vă mai amintiți de mine!

Rămâneți, spectatori, cu bine!

Fabula ne-nvață

Cum să ne purtăm în viață.

De ea ține seama

Ca să nu greșești!

Fabula e-o școală

Cu a ei sfântă morală

De ea ține seama

Și-ai să reușești!