CURENTE IN MUZICA CONTEMPORANA

In a 2 a jumatate a secolului XX, muzica a fost viu disputata, violent expusa

procesului innoirilor, al reevaluarii conceptelor estetice, sintactice si morfologice; bogatie
tematica, complexitate si diversitate stilistica; mare numar de compozitori de o inepuizabila
fantezie si forta creatoare.

Muzica contemporana atrage atentia printr-o serie de tendinte in care unii compozitori
respingand substantialitatea, emotionalitatea si fundamentele logice ale gandirii muzicale, au
determinat formalizarea limbajului si utilizarea frecventa a unor metode euristice. Doar
exagerarea functiilor limbajului determina aparitia fenomenelor de suprarealism si
abstractionalism si goleste muzica de substantialitate.

Aceste fenomene in secolul nostru se succed rapid, uneori se suprapun, data fiind
dezvoltarea stiintei si tehnicii, a mass-mediei, a fizicii electronice si acustice, a gandirii
estetice si filozofice, oferind tot mai multe posibilitati de exagerare a functiilor limbajului.

Debussy, Schönberg, Skriabin si altii au efectuat primele incercari de adaptare a

mijloacelor de expresie la noile cerinte, introducand fiecare in felul sau ,,principiul libertatii
de actiune” ajungandu-se astfel la imbogatirea substantiala a posibilitatilor combinatorii
armonice, timbrale, ritmice, arhitecturale. La aceasta libertate au aderat apoi Berg, Webern,
Ravel, Stravinski, Enescu, Bartok, Janacek, Honegger, Milhaud, Hindemith, Prokofiev,
Dallapiccola, Britten, Gerswin, care prin creatiile lor au conferit muzicii in prima jumatate a
secolului XX atributele modernitatii si viabilitatii. Acestia au reprezentat de fapt fortele de
crestere si de progres:

Pelleas si Melisande - Debussy

Sacre du printemps - Stravinski

Wozzek - Berg

Oedip - Enescu

Dar muzica primei jumatati a secolului XX a avut si manifestari de extravagantism, de

modernism, de ,,antimuzica”.

1
 Edgar Varese, Pierre Schaffer si discipolii sai, adepti ai muzicii zgomotelor,
cunoscuta sub denumirea de muzica concreta.

Inceputurile mutatiilor catre o muzica mai noua le gasim in serialismul dodecafonic

de dupa anii 50 mai ales de factura Weberniana ( Boulez, Stockhausen, Penderecki, Stroe,
Olah, Stravinski, Messiaen, Sostakovici).

Acest neoserialism il are ca initiator pe Boulez, creind o muzica multiscriala bazata pe

calcularea si serializarea tuturor parametrilor compozitionali ( inaltime, durata, nuanta,
pauze, densitati, moduri de atac, etc).