UNIVERSITATEA DE ARTE TG-MUREȘ

DEPARTAMENTUL DE MUZICĂ
SPECIALIZAREA MUZICĂ CONTEMPORANĂ
DISCIPLINA: ORGANOLOGIE Semestrul I

ROLUL TIMPANULUI ÎN ORCHESTRA SIMFONICĂ

Student, an II Master
Beldean Dan Alexnadra
 Timpanul este considerat cel mai important instrument din familia percuţiei, fiind
baza ritmică a orchestrei, uneori încredinţândui-se chiar şi rol melodic şi armonic. Timpanul este
in instrument foarte vechi, apărut încă din antichitate sub diferite forme, dimensiuni şi materiale.
Îl găsim la diferite popoare şi latitudini geografice (chinezi, perşi, arabi, indieni etc). Timpanul
este format dintr-un bazin emisferic de alamă şi aramă, acoperit cu o membrană din piele de
viţel, întinsă cu ajutorul unei serii de chei fixate pe rama care o mărgineşte şi care, prin
înşurubare, îi determină înălţimea sunetelor. În ultima perioadă au fost răspândiţi timpanii
automaţi, cu o pîrghie care acţionată de o pedală, întinde membrana instantaneu ajungând cu
ușurință la sunetul dorit. Timpanii sunt loviţi cu baghete, la capătul cărora sunt nişte sfere de
pîslă, burete, piele sau talpă, de diferite densităţi, după indicaţiile de intensitate şi efect cerute.

Timpanilor li se pot încredinţa cele mai complexe formule ritmice, în orice intensităţi.
Ei sunt capabili să redea murmurul cel mai imperceptibil şi merg până la dezlănţuirea sonoră a
unei uriaşe prăbuşiri. Sunt două tipuri de timpani: mari şi mici. La clasici întîlnim o pereche de
timpani: unul mare, altul mic acordaţi de obicei, la interval de cvintă. Marea majoritate a
capodoperelor clasice şi în bună parte romantice e susţinută numai de această pereche de
timpani. Începând cu romanticii şi dezvoltându-se în şcolile naţionale, orchestraţia modernă
utilizează din plin o familie tot mai numeroasă de instrumente de percuţie, multe din ele făcând
parte din tezaurul instrumentelor populare, venind să susţină esenţă muzicală care le este
solicitată.
 Timpanul de bază:

Timpanul de bază este alcătuit dintr-un cap de tambur întins peste deschiderea unui
castron tipic din cupru sau în modele mai puțin costisitoare, din fibră de sticlă sau aluminiu .
Capul este fixat pe un cerc numit și cerc de carne, care la rândul său, este ținut pe castron de un
contracerc. Contracercul este de obicei ținut în poziție cu un număr de șuruburi de reglare numite
tije de tensiune plasate regulat în jurul circumferinței. Tensiunea capului poate fi ajustată prin
slăbirea sau strângerea tijelor. Majoritatea timpanilor au șase până la opt tije de tensiune. Forma
și materialul suprafeței bolului ajută la determinarea timbrului tampanului . De exemplu, bolurile
emisferice produc tonuri mai luminoase, în timp ce bolurile parabolice produc tonuri mai
întunecate. Timpanele moderne sunt în general realizate din cupru datorită reglării eficiente a
temperaturilor interne și externe față de aluminiu și fibra de sticlă.

Timpane de mașină

Schimbarea pasului unui timpan prin rotirea individuală a fiecărei tije de tensiune este
un proces laborios. La sfârșitul secolului al XIX-lea, au fost dezvoltate sisteme mecanice pentru
a schimba simultan tensiunea întregului cap. Orice timpan echipat cu un astfel de sistem poate fi
considerat timpan de mașină, deși acest termen se referă în mod obișnuit la tobe care utilizează
un mâner conectat la un mecanism de reglare de tip păianjen.

Timpanii de pedală

Cel mai comun tip de timpane utilizate astăzi sunt timpanele cu pedale, care permit
reglarea tensiunii capului folosind un mecanism de pedală. În mod obișnuit, pedala este
conectată la șuruburile de tensiune printr-un ansamblu din metal turnat sau tije metalice numite
păianjen . Există trei tipuri de mecanisme ale pedalei în uz comun astăzi:

 Sistemul de ambreiaj cu clichet: utilizează un clichet pentru a ține pedala în poziție.

Timbalistul trebuie mai întâi să deconecteze ambreiajul înainte de a utiliza pedala pentru
 a regla toba. Când se atinge înălțimea dorită, timpanistul trebuie să reînchidă ambreiajul.
Deoarece clichetul se angajează doar într-un set fix de poziții, timpanistul trebuie să
regleze fin tamburul cu ajutorul unui mâner de reglaj.

 În sistemul de acțiune echilibrat, un arc sau un cilindru hidraulic este utilizat pentru a
echilibra tensiunea pe cap, astfel încât pedala să rămână în poziție și capul să rămână la
pas. Pedala de pe un tambur de acțiune echilibrat este uneori numită pedală plutitoare,
deoarece nu există ambreiaj care să-l țină în poziție.

 Ambreiajului de fricțiune sau post ambreiaj : sistemul folosește un ambreiaj care se

mișcă de-a lungul unui post. Decuplarea ambreiajului îl eliberează de stâlp, permițând
pedalei să se miște fără reținere.

Timpanii de nivel profesional folosesc fie sistemul cu clichet, fie sistemul de frecare și
au boluri de cupru. Aceste tobe pot avea unul din cele două stiluri de pedale. Dresden
pedala este atașată la partea cea mai apropiată de timpanist și este operat de mișcare
glezna. O pedală în stil berlinez este atașată cu ajutorul unui braț lung de partea opusă a
timpanului, iar timpanistul trebuie să-și folosească întregul picior pentru a regla tonul. În
plus față de o pedală, instrumentele de ultimă generație au un tuner fin acționat manual,
care permite timpanistului să facă ajustări minuscule ale înălțimii. Pedala se află pe partea
stângă sau dreaptă a tamburului, în funcție de direcția de configurare.

Timpan cu lanț
Pe timpanele cu lanț, un lanț leagă tijele de tensiune, astfel încât un mâner principal să
poată fi folosit pentru a le întoarce simultan. Pe timpanele cu lanț , tijele de tensiune sunt
conectate printr-un lanț cu role asemănător celui găsit pe o bicicletă , deși unii
producători au folosit alte materiale, inclusiv cablu de oțel . În aceste sisteme, toate
șuruburile de tensionare pot fi apoi strânse sau slăbite de un singur mâner. Deși sunt mult
mai puțin frecvente decât timbalele cu pedale, timpanele cu lanț și cablu au încă utilizări
practice. Ocazional, un timpanist este obligat să așeze un tambur în spatele altor obiecte,
așa că nu poate ajunge cu piciorul. Profesioniștii pot utiliza, de asemenea, timpani cu lanț
și cablu excepțional de mari sau mici pentru note speciale grave sau înalte.

Rolul timanului în orchestră

În orchestra simfonică, timpanele sunt cele mai folosite instrumente din familia
instrumentelor de percuție. Setul standard este alcătuit din patru timpane, care permit
executarea unui larg repertoriu de piese clasice. Unii compozitori contemporani au
compus şi piese ce presupun utilizarea unui set mai extins de timpane, de obicei cinci la
număr. Deşi timpanul nu pare să fie instrumentul principal al orchestrei, joacă un rol
extrem de important. Cadenţa și ritmul imprimat de acest instrument reprezintă o însuşire
de bază, care poate susţine sau strica armonia ansamblului. Rareori, timpanele devin
instrumente soliste; dar cu toate acestea extistă un număr de bucăţi muzicale compuse
pentru timpan, de pildă câteva concerte şi chiar o simfonie pentru timpan şi orchestră.
Opera compozitorului Johann Fischer (secolul al XVIII-lea), aduce în scenă opt timpane
cu diferite sunete. Compozitorulu contemporan american Philip Glass (n. 1937) a
compus un Concert fantezie pentru doi timpanişti şi orchestră, ce aduce în prim plan
timpanele, având rol de instrumente soliste. În videoclipurile în care am urmărit
interpretarea acestui concert, am sesizat faptul că locul timpanelor era de acestă dată în
fața celorlalte instrumente, lucru neobișnuit pentru orchestră, deoarece acestea sunt în
general plasate pe ultimul rând alături de celelalte instrumente de percuție.
Johann Sebastian Bach a scris o cantată seculară intitulată Tönet, ihr Pauken!
Erschallet, Trompeten!/ „Sună-te, timpane! Sună, trâmbițe!”. În acestă lucrare timpanii
sunt așezați în prim-plan: piesa începe cu un solo de timpani neobișnuit, iar corul și
timpanul schimbă melodia înainte și înnapoi. Bach a reutilizat această mișcare în partea I
a Oratoriului de Crăciun . Mozart și Haydn au scris multe lucrări pentru timpani și chiar
 au încadrat instrumentul și în simfonii. Ludwig van Beethoven a acordat o importanță
instrumentului ca o voce independentă dincolo de utilizarea programatică. De exemplu,
Concertul său pentru vioară (1806) se deschide cu patru lovituri de timpan solo, iar
scherzo -ul din Simfonia a IX-a (1824) pune timpanele acordate la octavă față de
celelalte instrumente din orchestră, realizând astfel o formă de întrebare-răspuns .
Un alt compozitor care a introdus cu precădere timpanul în lucrările sale pentru
orchestră, este Hector Berlioz. El a fost primul compozitor care a indicat exact bețele
care ar trebui folosite pentru acest instrument. În majoritatea lucrărilor sale, inclusiv în
Symphonie fantastique (1830) și în Requiem (1837), a cerut utilizarea mai multor
timpaniști simultan.

În concluzie, putem observa faptul că timpanul are un rol destul de important în

cadrul orchestrei simfonice, deși face parte din familia instrumentelor de percuție care de obicei
se află în spatele celorlalte grupe de instrumente, el poate să contrubuie într-un mod deosebit la
susținerea armonică și ritmică a lucrărilor muzicale și uneori poate fi încadrat ca și instrument
solo în orchestră.
 Bibliografie:

1. Chișinăul Muzical- Blogul Bibliotecii de Arte- „Tudor Arghezi”

https://bibliomusic.wordpress.com/2015/11/27/timpan-instrument-muzical/

2. Istoia tobelor- o poveste ritmată- Descoperă.ro

https://www.descopera.ro/cultura/9550861-istoria-tobelor-o-poveste-ritmata

3. Timpani- https://ro.qaz.wiki/wiki/Timpani