Instrumente de suflat din alamă.

Cornul francez - este un instrument muzical din grupul suflătorilor de alamă. Un corn
fără valve (pistoane) este denumit corn de vânătoare sau „corn natural”. Valvele care izolează
diferite secțiuni au fost inventate la începutul secolului XIX. Ele pot fi rotative sau cu piston.
Cornul francez este al treilea dintre instrumentele de alamǎ care ajunge la cele mai înalte sunete,
fiind depășit de cornet și trompetă.
Acesta este transpus fie în Fa, fie în Si bemol, deși existǎ și cornuri care pot trece de la o
tonalilate la alta, folosind o valvă de la degetul mare care schimbă lungimea cornului și grifura e
modificatǎ pentru a se proporționa cu acesta, datoritǎ sistemului de construcție (corn dublu).
Pentru a cânta la corn, instrumentistul trebuie să vibreze sunetele prin buze. Relaxarea
acestora și un suflu mai mic coboarǎ sunetele, în timp ce aplicarea unui suflu mai mare și o
presiune mai mare a buzelor duce la sunete mai înalte.
Grifura este controlatǎ de mâna stângă, folosind doar degetele arǎtător, mijlociu și inelar,
iar mâna dreaptă este folosită pentru a susține cornul, dar o persoană cu experiență o poate folosi
pentru a modifica înălțimea. Cornul este înrudit cu tuba wagneriana, iar un cornist poate cânta
de asemenea și la acesta, datoritǎ faptului cǎ folosește aceeași grifurǎ, ambitus și muștiuc.

Trompeta este un instrument muzical de suflat alcătuit dintr-un tub de alamă îndoit de
două ori care se termină la un capăt cu o deschizătură în formă de pâlnie. Trompeta este un
instrument muzical vechi, datând de la 1500 î.Hr. Încă din secolul al XV-lea au fost construite în
principal din alamă, de obicei, îndoite de două ori într-o formă alungită, rotunjită.
Trompeta de metal este cunoscută în Egipt, acum aproximativ 4000 de ani. Aceste
trompete stravechi se deosebeau cu mult de trompetele din ziua de azi. Cuvântul românesc
"trompeta" derivă dintr-un cuvânt vechi franțuzesc "trompe" care se referă la trompa unui
elefant. Trompetele primitive se asemănau într-adevar cu o trompă de elefant. Dramaturgul grec
Eschil (525-456 î.e.n.) a definit sunetul trompetei drept "penetrant". Folosirea acesteia se limita
la război, ocazii festive sau funerarii, întreceri sportive si alte evenimente publice.
Deși in Israel trompetele erau folosite pentru semnale militare, acestea asigurau și muzica
la templu. Pentru a produce din argint aceste instrumente de înaltă calitate erau folosiți
meșteșugari iscusiti. În templu, trompeții cântau la unison. Așadar, trompetele folosite in Israel
nu erau necidecum necizelate, nici în ceea ce privește forma, nici în ceea ce privește sunetul. Cu
toate acestea, asemenea trompetelor folosite de popoarele dimprejur, ele nu puteau produce decât
un numar limitat de note. Pentru a imbogăți gama de tonuri a trompetei trebuiau modificate
forma si lungimea ei. Pentru început i s-a dat o lungime mai mare, considerând că acest lucru îi
va crește repertoriul de note. O trompetă medievală, numită "Busine" masura, pe cat se poate de
ciudat, 1.80m. De aceea, pentru o mânuire cat mai ușoară, în secolul XIV i s-a dat forma de S.
Un secol mai tarziu i s-a adăugat o buclă alungită cu trei ramificații paralele. Noua trompetă
putea produce mai multe sunete însa numai în registrul acut. În cele din urmă, trompetei i s-au
adăugat tuburi suplimentare de schimb. Tuburile au coborât tonalitatea trompetei de la nota fa la
si bemol.
Cam pe la 1760, un muzician rus pe nume Kolbel, a făcut o descoperire revoluționara. El
a plasat un orificiu in apropierea pavilionului trompetei si l-a acoperit cu o clapă căptușită cu un
material moale, cu rol de dop.  Acționarea acestei clape avea ca efect urcarea fiecărei note cu un
semiton.
In 1801 un trompetist din Viena, pe nume Anton Weindinger a îmbunatațit proiectul lui
Kolbel, producând o trompetă cu 5 clape. Exista, in sfarsit, o trompetă care producea toate notele
gamei, fără să fie greu de cântat la ea.
In 1815 Heinrich  Stoelzel a obținut brevetul pentru o invenție care îi aplica trompetei
ventile sau pistoane. Deșii cu multe imperfecțiuni, invenția a rezistat până în zilele noastre,
perfecționându-se treptat. Forma actuală este de trompetă cu trei pistoane sau clape, de obicei în
si bemol.

Trombonul (pl. tromboane când este vorba de instrumentul în sine, tromboni pentru interpreți la
trombon în cadrul unei orchestre – la descrierea instrumentației) este un instrument muzical din
alamă.
Sunetul este produs când buzele instrumentistului (formând ambușura) vibrează printr-o
tehnică specifică, punând coloana de aer din instrument, la rândul ei, în vibrație. Ambușura
permite de regulă emisia unei singure armonice superioare din seria dată de acordajul
instrumentului și de poziția în care se cântă; tensiunea aplicată de instrumentist asupra buzelor
crește pentru sunete mai înalte și scade în sens opus. Față de alte alămuri, trombonul își modifică
poziția (pentru accesarea altor serii de armonice) nu prin pistoane sau valve, ci printr-o culisă
telescopică. Este posibilă alunecarea între poziții, ceea ce permite instrumentului glissandi între
anumite înălțimi.
Există mai multe tipuri de tromboane:
-tenor
-bas
-contrabas
-alto
-sopran
-sopranino
-piccolo
-cu ventile
De-a lungul timpului, instrumentul s-a schimbat mult mai puțin decât alte alămuri
(trompeta, cornul), existența culisei constituind un avantaj față de acestea până la începutul
secolului XIX, deoarece permitea emiterea mai multor serii de armonice unde trompeta și cornul
(la acea vreme „naturale”, deci lipsite de valve sau pistoane) nu aveau la dispoziție decât una
singură. Trombonul apare după 1400 și este răspândit în Renaștere și Baroc sub denumirea de
sacbut.
 Tuba este un instrument muzical de suflat, din alamă, cu registru grav, format dintr-un
pavilion larg, un tub răsucit și un mecanism de pistoane.
Este lungă de 1 m. Produce sunetele cele mai joase dintre toate instrumentele de alamă ale
orchestrei simfonice.

Temă: Scrie câte 2 propoziții despre fiecare instrument din alamă.