Sunteți pe pagina 1din 4

Cimpoiul este un instrument muzical de suflat.

Este specific multor popoare europene, din Europa


și Orientul Apropiat.

 1 Istoric
 2 Cimpoiul românesc
 3 Referințe
 4 Legături externe
Istoric[modificare | modificare sursă]
Poetul roman Ovidiu, în timp ce era exilat în Sciția mică, socotea drept « oribil » sunetul produs de
ceea ce el descrie ca « o bășică din piele de oaie, fără păr, cu doua țevi de lemn, pe care acești
barbari o folosesc zi și noapte, prevenind un om de bună creștere să doarmă la orele care
trebuie ».[1] El scrie într-o epistolă că această « monstruozitate » este numită „tsampona”.[1] Opinia
sa negativă dovedește că atâta vreme cât trăise la Roma, poetul nu a avut vreodată prilejul de a se
familiariza cu acest instrument popular, străin de educația sa muzicală.
Cimpoiul românesc[modificare | modificare sursă]
Cimpoiul românesc este făcut de obicei din piele de capră. Este compus din (cu corespondențele în
imaginea alăturată):

 Suflaciu (segmentul din planul îndepărtat)


 cartuș
 inel
 Carabă (segmentul din partea inferioară)
 bucea
 lulea răsuflătoare
 caraba propriu-zisă (simplă sau dublă)
 Bâzoi (segmentul mai gros din prim-plan)
 șoc
 mijlocariu
 bâzoi
 Burduf (îmblănit)

Numărul găurilor carabei variază între 5 și 8, iar sunetul scos este mai puțin stringent decât al
rudelor sale balcanice. Astăzi nu prea mai are căutare, doar câțiva bătrâni îl mai folosesc.Cimpoiul
este un instrument străvechi, cunoscut cu mult înainte de inventarea orgii. Aerul necesar producerii
sunetului este suflat de către executant printr-o țeavă într+un burduf prins sub braț. Prin presiunea
constantă a brațului, aerul adunat în burduf este condus spre fluierele cimpoiului: caraba, un fluier
labial pe care se cântă melodia și bâzoiu, care emite isonul pe fundamentală sau cvintă.
Cimpoiul — Istoria lui ne poartă până în antichitate
DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN MAREA BRITANIE

CIMPOIUL din nordul Scoţiei cunoscut azi — cu care se cântă în Marea Britanie, în Canada, în Statele
Unite, precum şi în alte ţări anglofone — nu are mai mult de 300 de ani. Totuşi, putem întoarce filele
istoriei acestui instrument muzical cu mii de ani în urmă, ajungând astfel la anticul oraş Ur, în care a
locuit Avraam, şi chiar la Egiptul antic. În ambele locuri s-au găsit fluiere simple de trestie, care sunt
considerate de către specialişti drept precursori ai cimpoiului modern. Dar, când şi de către cine a fost
adăugat burduful nu se ştie.

În cartea biblică Daniel, scrisă cu peste 500 de ani înainte de naşterea lui Isus Cristos, sunt menţionate cu
numele şase instrumente muzicale babiloniene (Daniel 3:5, 10, 15). Această listă conţine şi cuvântul
arameic sumponyáh, redat în multe traduceri ale Bibliei prin „cimpoi“.

Deşi nu se ştie cu exactitate cum arăta acest instrument din Babilonul antic, probabil că el se asemăna cu
unul dintre tipurile de cimpoaie care încă se mai găsesc în Orient. Dovezile arată că în Persia (Iran), în
India şi în China se foloseau diferite tipuri de cimpoaie, dintre care unele există şi azi.

Varietate internaţională
În timpul domniei sale, în secolul I e.n., împăratul roman Nero a promis că, dacă va rămâne la tron, va
cânta „pe rând la orga hidraulică, la flaut şi la cimpoi“, a scris istoricul roman Suetoniu. Cu aproape 50 de
ani înainte de naşterea lui Nero, care a avut loc în anul 37 e.n., într-un poem care i-a fost atribuit lui
Virgiliu se menţiona „cimpoiul, cu ciripitu-i dulce“.

Cimpoiul există încă din cele mai vechi timpuri în Franţa, Germania, Irlanda, Italia, Polonia şi Spania,
precum şi în ţările balcanice sau în cele scandinave. Dar cum a ajuns cimpoiul în Marea Britanie? Se ştie
că, în jurul anului 500 î.e.n., triburile migratoare celtice au adus în ţară un tip de cimpoi şi că multe
comitate din Anglia au avut de timpuriu propriul lor tip de cimpoi, la fel ca Scoţia. În lucrarea The Oxford
Companion to Music se spune chiar că „în Anglia cimpoiul a fost cunoscut cu câteva secole mai devreme
decât în Scoţia“.

Trupele romane de infanterie aveau propriii lor cimpoieri, însă nu se ştie dacă romanii au introdus
cimpoiul după cucerirea insulelor britanice din anul 43 e.n. sau dacă doar au îmbunătăţit instrumentul care
se găsea deja acolo.

Dacă veniţi în Scoţia şi aveţi ocazia să auziţi glasul unui cimpoi din nordul Scoţiei răsunând prin văi, veţi
fi de-acord că este ceva de neuitat!

[Chenarul/Fotografia de la paginile 24, 25]

Mii de cimpoieri şi toboşari, descrişi drept „cea mai mare formaţie de cimpoaie“, au defilat în august
2000 pe faimoasa Princes Street din Edinburgh cu scopul de a strânge fondurile necesare cercetărilor în
vederea tratării cancerului (în imaginea de mai sus). Instrumentiştii care s-au alăturat cimpoierilor scoţieni
au venit nu numai din Europa, Canada şi Statele Unite, ci şi din locuri îndepărtate ca Hong Kong şi insula
Guam, din Pacific.

Cimpoiul din nordul Scoţiei este cel mai important supravieţuitor din familia cimpoaielor scoţiene. Din
aceasta mai fac parte cimpoaiele din sudul Scoţiei şi cimpoaiele mici scoţiene. Cimpoiul din Northumbria
este singurul instrument englezesc existent. Sunetul său delicat se situează undeva între clarinet şi oboi.
Spre deosebire de cimpoiul din nordul Scoţiei, fiecare dintre cele trei cimpoaie menţionate anterior are
nişte foale mici, pe care instrumentistul le destinde şi le comprimă cu braţul pentru a umple burduful cu
aer, fără să sufle direct în burduf.

În cartea The Bagpipe—The History of a Musical Instrument (Cimpoiul, istoria unui instrument muzical),
scriitorul Francis Collinson consemnează că, în 1746, un tribunal englez a pronunţat următoarea hotărâre:
„Nici un regiment din nordul Scoţiei nu a mărşăluit vreodată fără un cimpoier“ şi, „prin urmare, din punct
de vedere juridic, cimpoiul este un instrument de război“. Faptul că nici un clan nu a pornit vreodată la
luptă fără să fi avut un cimpoier a făcut din cimpoiul din nordul Scoţiei un instrument aparte — unicul
instrument muzical „interzis“ pe motiv că este o armă de război.
[Provenienţa fotografiei]

Colin Dickson

[Chenarul/Fotografiile de la pagina 25]


Cimpoiul din nordul Scoţiei
Suflător: Acesta are o supapă de închidere la capăt şi este prins de burduf cu o bucea, adică un soclu
tubular de lemn, fixat într-o gaură făcută în burduf. Prin intermediul acestui suflător, cimpoiul este umflat
cu aer de către cimpoier, care, comprimând apoi burduful, forţează aerul să iasă prin carabă şi prin
bâzoaie.
Ancii: Cele mai bune sunt făcute din trestia Arundo donax, cultivată în acest scop în Franţa, Italia şi
Spania.
Caraba: Un fluier pe care se execută melodia, prevăzut cu şapte orificii digitale, plus un orificiu pentru
police pe partea posterioară. Sunetul se produce în interiorul unei ancii duble. Aerul care trece prin caraba
cimpoiului provine din burduful presat de braţul cimpoierului.
Bâzoiul bas: Este asemănător bâzoaielor tenor, numai că sunetul produs de el este cu două octave mai jos
decât al carabei.
Piese auxiliare: Acestea sunt confecţionate în general din fildeş, dinţi de balenă sau din os; în prezent se
foloseşte şi plasticul.
Bâzoaiele tenor: Sunt două. În fiecare dintre ele vibrează câte o ancie, iar sunetele produse de ele au
aceeaşi înălţime, fiind cu o octavă mai jos decât al carabei.
Burduful: În mod tradiţional, acesta este făcut din piele de animal şi îmbrăcat, de obicei, în tartan.
Componentele din lemn: În vechime se folosea lemn de culoare deschisă — adesea merişor —, care era
vopsit apoi în negru. Mai târziu a fost preferat abanosul, un lemn greu, tare, din Indiile de Vest, dar şi
altele, cum este lemnul negru din Africa, o varietate de Dalbergia melanoxylon.
[Legenda fotografiilor]

Ancie de bâzoi

Ancie de carabă

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Cimpoier scoţian în costum specific nordului Scoţiei

[Legenda fotografiei de la pagina 24]

Caraba pentru exersare: Un cimpoier învaţă să cânte pe aceasta — un instrument separat.