Chitara

Chitara ori ghitara (pl. chitare, ghitare) este un instrument muzical cu

coarde ciupite. Ea are un gât lung, delimitat cu ajutorul tastelor (en. frets),
și o cutie de rezonanță ale cărei ambe fețe sunt plane. În lateral, se
formează „umerii” caracteristici, rotunzi, care dau corpului forma cifrei 8.
Acordajul standard în cvarte perfecte (cu o singură excepție) aduce cu cel
al instrumentelor din familia violei (viola da gamba, violone ș.a.).

Chitara joacă un rol important în numeroase genuri muzicale aparținând folclorului, dar îndeosebi muzicii de
consum. Între aceste genuri, se numără muzica blues, country, folk, flamenco, jazz, rock și pop. Practica
contemporană include chitara cu șase corzi (acustică, mult mai rar electrică) în muzica cultă astfel: repertoriul
specific este cântat la chitară „clasică” (ale cărei corzi sunt fabricate din nailon), muzica veche (renascentistă sau
barocă), în lipsa unui instrument mai potrivit, se execută la chitară cu corzi de oțel, iar muzica contemporană se va
executa la ambele, în funcție de indicațiile din partitură. La chitară se poate cânta folosindu-se exclusiv proprietatea
acustică a corpului chitarei (în care se propagă undele sonore create de vibrația corzilor la ciupire) sau folosindu-se
un amplificator (potrivit atât la chitare electrice, cât și la cele acustice) ce crește în intensitate și modelează, în
funcție de preferințele chitaristului, semnalul captat de dozele electromagnetice montate în apropierea corzilor.

Construcție:

1. Cap ◊ 2. Prăguș ◊ 3. Șurub (cheie) de acordare ◊ 4. Tastă (bară) ◊ 5. Tijă de susținere ◊ 6. Marcaj ◊ 7. Gât ◊ 8.
Butucggyffg ◊ 9. Corp ◊ 10. Doze electromagnetice ◊ 11. Potențiometre ◊ 12. Cordar ◊ 13. Placă de protecție ◊ 14.
Spate ◊ 15. Tabla de rezonanță ◊ 16. Eclisă ◊ 17. Rozetă ◊ 18. Corzi ◊ 19. Căluș ◊ 20. Tastieră (pop. grif).

Denumirile sunt preluate din Carulli (1985)[2] și Petric (2004).

Chitarele pot fi folosite atât de instrumentiști dreptaci, cât și de stângaci. În general, chitaristul folosește mâna cu
care scrie pentru ciupirea corzilor; degetele celeilalte mâini vor apăsa corzile pe taste, pe rând sau simultan (pentru
acorduri), activitate ce implică un alt fel de coordonare din partea creierului. Raționamentul este valabil pentru toate
instrumentele cordofone cu tastieră (de exemplu, cele din familia viorii, familia violei, lăuta etc.), singura diferență în
cazul instrumentelor cu arcuș fiind un set diferit de gesturi pentru mâna care pune corzile în mișcare.

O chitară este împărțită în trei părți: cap, gât și corp.

Istoric:

Apariția chitarei constituie o invenție târzie, ce aparține de Renaștere (sec. XVI). În schimb, inventarea tehnologiilor
fără de care nu s-ar fi putut realiza aceasta și construirea instrumentelor al căror descendent direct este , datează din
timpuri mult mai vechi. Istoricul chitarei va face referire și la instrumentele cordofone care au purtat pe rând același
nume, fără a avea prea mult în comun în ce privește construcția. Având la bază etimologia comună, aceste
instrumente și chitara au fost puse „forțat” laolaltă; totuși, studiile efectuate de Michael Kasha în anii 1960 au adus
argumente definitive în această direcție, arătându-se că etimologia nu atesta alte indicii de rudenie între
instrumente, ci arăta cel mult cum a ajus să desemneze aceeași denumire varietăți foarte diverse de-a lungul
timpului și spațiilor geografice traversate.

Preistorie, epoca antică:

Primele instrumente cordofone foloseau ceea ce aduce astăzi cu o tastieră (grif) nu pentru a da interpretului
posibilitatea scurtării porțiunii de vibrat din coardă prin apăsarea ei, ci pentru a putea agăța la capătul „tastierei”
corzi de lungimi mai mari, cu sunet mai pronunțat. Corzile erau fabricate din intestine de animale sau mătase, iar
instrumentele construite făceau parte din familia harpei.[4] Acestea se definesc ca instrumente cordofone cu mai
multe corzi așezate paralel sau ușor convergent (fără a se întâlni, însă), de lungimi variabile (în schimb, cum se va
vedea, familia lirei include instrumente la care nu lungimea corzilor diferă, toate fiind la fel de lungi, ci grosimea lor).
Se consideră că harpa a apărut când s-a remarcat muzicalitatea coardei din arcul de vânătoare; cea mai veche harpă
cunoscută în lume este cea a reginei sumeriene Șub-Ad, cu 11 corzi (Ur, Irakul de astăzi, 2500 î.Hr.).

Folosirea „prelungirii” corpului de care s-a vorbit ca tastieră propriu-zisă s-a produs mai întâi la instrumentul numit
tambur. Pasul esențial a fost lărgirea unghiului format de cutia de rezonanță (corpul instrumentului) aproape de
180°, pentru a facilita apăsarea corzilor pe tastieră. Instrumentul se alătura flautelor, harpelor și percuțiilor în
ansambluri muzicale. Aceste practici aparțin de Egiptul Antic în prima jumătate a mileniului II î.Hr. (2000-1500 î.Hr.),
dar și de Persia și Mesopotamia. Cel mai vechi tanbur păstrat a aparținut cântărețului Har-Mose, care a trăit sub
domnia reginei Hatșepsut (în jur de 1500 î.Hr.). Instrumentul poate fi văzut la Muzeul Arheologic din Cairo.

Chitara este, însă, doar un membru al familiei tanburului. În fapt, cea mai veche reprezentare a unui instrument care
să aibă fizionomia unei chitare (nu doar trăsăturile unui tanbur) a fost găsită în Turcia, la Alaca (1300 î.Hr., cultura
hittită).

Etimologie:

Particula finală „-tar” (adaptată limbii române, „-tară”) din denumirea instrumentului însemna „coardă” în limba
sanscrită. Astfel, instrumentele populare dotar (Turkestan, regiune asiatică), setar (Iran), ceartar (Iran), panștar
(Afghanistan) denumesc instrumente similare cu două, trei, patru, respectiv cinci corzi. E probabil ca numele
instrumentului indian sitar să provină din setar; construcția foarte diferită sugerează preluarea instrumentului din
vechi timpuri, astfel încât metamorfozele care l-au adus în stadiul cunoscut nu sunt altceva decât amprenta culturii
indiene. În schimb, „chitară” este derivat din ceartar – ipoteza este confirmată de faptul că primele chitare aduse în
Europa aveau patru corzi, la fel ca instrumentul persan.

Secolele XVI-XVIII

La începutul Renașterii, în Europa, chitara cu patru perechi de corzi (corzile pereche fiind acordate la unison) era deja
des utilizată de muzicieni, cea mai veche muzică scrisă anume pentru chitară datând din secolul al XVI-lea. Chitara cu
cinci perechi de corzi a apărut în Italia, acordajul folosit fiind la, re, sol, si, mi, de la coarda groasă spre cea subțire,
asemeni acordajului standard folosit în ziua de astăzi pentru primele cinci corzi (a șasea coardă este acordată la
aproximativ 82 Hz, nota mi, cu două octave mai jos decât prima coardă).

În acea perioadă, gâtul chitarelor avea rareori mai mult de opt taste (restul erau montate, ca și la chitara modernă,
deasupra corpului), dar ulterior s-au construit chitare cu zece, douăsprezece și uneori mai multe taste libere. Italienii
au condus mai departe dezvoltarea acestui instrument, în secolul al XVII-lea adăugând încă o pereche de corzi la cele
cinci existente. Mai apoi, s-a renunțat la formatul corzilor pereche, rămânând doar cele șase corzi. Astfel, la începutul
secolului al XIX-lea chitara era adusă aproximativ la forma ei actuală. Diferențele erau corpul încă mic și foarte
îngustat în partea de mijloc.

Chitarele acustice moderne:

Chitara clasică modernă a apărut în jurul anului 1850, când spaniolul Antonio Torres a modificat forma și proporțiile
instrumentului, oferindu-i o acustică îmbunătățită, un ton deosebit de plăcut și, totodată, o structură rezistentă.
Chitara clasică a lui Torres a devenit standard și de atunci până în ziua de azi a rămas neschimbată.

În paralel cu Torres, imigranții germani ajunși în Statele Unite ale Americii, pentru a obține un sunet mai puternic,
respectiv un ton mai percusiv decât al chitarei clasice, au început să folosească corzi de oțel, care exercitau o
presiune mai mare asupra gâtului și corpului chitarei. A fost găsită soluția la această problemă, structura interioară
suferind unele modificări (era adoptată structura de susținere in forma literei X). Astfel apărea chitara western, ce a
primit, prin retronimie, denumirea de „chitară acustică”.

La sfârșitul secolului XIX, Orville Gibson experimenta noi forme de chitară, cu elemente preluate din înfățișarea
violoncelului.

Apariția chitarei electrice;

În anii 1920, Lloyd Loar s-a alăturat lui Orville Gibson, cei doi construind prima chitară jazz, cu efuri decupate pe tabla
de rezonanță (în locul obișnuitei rozete). Chitara electrică a luat naștere la inventarea primelor doze
electromagnetice la sfârșitul anilor 1920, însă s-a bucurat de succes doar după 1936, când Gibson a introdus modelul
ES 150, făcut celebru de chitaristul de jazz Charlie Christian. Odată cu creșterea posibilităților de amplificare a
sunetului, chitara electrică a captat atenția multor muzicieni și, bineînțeles, a creatorilor de chitare, fapt care a
declanșat o adevărată cursă pentru perfecționarea lor.

Principii de funcționare:

Când o coardă este făcută să vibreze, ia naștere imediat și o undă staționară. Înălțimea notei produse depinde de
lungimea corzii și de tensiunea acesteia. Când cântă la chitară, muzicianul apasă corzile pe tastieră pentru a le scurta
lungimea efectivă. Apăsând o coardă la jumătatea lungimii ei, se obține o frecvență de vibrație de două ori mai mare
decât cea a întregii corzi, adică o octavă mai înaltă decât frecvența fundamentală a corzii.

Ca să poată fi auzit, sunetul produs de o coardă trebuie amplificat. Aceasta se face de obicei cu ajutorul unei cutii de
lemn, numită cutie de rezonanță și care formează corpul chitarei. În anii 1930, chitariștii din fomațiile de muzică de
dans și cei din bandele de jazz au început să își amplifice instrumentele, pentru ca acestea să poată fi auzite mai bine
de către spectatori. Un traductor electromagnetic (o doză electromagnetică) este amplasat în spatele corzilor,
transformând variația distanței față de coarda în mișcare în semnale electrice care pot fi amplificate și reproduse la
volumul dorit de către un difuzor. Multe din chitarele moderne sunt special construite pentru a profita de această
tehnică. În cazul lor, importanța corpului chitarei scade simțitor, deci el poate fi construit din material masiv.

Tipuri de chitare. Denumiri:

După modalitatea de amplificare a sunetului:

Chitara standard (în forma ei binecunoscută) a primit, prin retronimie, denumirea de chitară acustică, apărută după
impunerea chitarei electrice (variantă a instrumentului care realizează amplificarea sunetului produs nu prin
intermediul unei cutii de rezonanță, ci prin amplificare electrică mijlocită de prezența unor doze electromagnetice).
Există și chitare electro-acustice, similare ca aspect cu chitarele acustice; diferența este introducerea unui microfon
și (de regulă) a unui egalizator, ambele atașate corpului chitarei.
După registrație:

Din punct de vedere al registrației, chitara se înscrie în registrul bas prin limita inferioară a acordajului tipic, anume
sunetul mi din octava mare. În ciuda acestui fapt, numele de „chitară bas” s-a consacrat instrumentului derivat,
construit începând din perioada interbelică, acordat cu o octavă mai jos (aflat, în realitate, în registrul contrabas).

După numărul de corzi:

Există chitare cu de la două până la peste zece coarde. Pentru o chitară „standard” (en. prime guitar) se folosesc cel
mai frecvent șase corzi (acordate astfel, de la grav la acut: mi, la, re, sol, si, mi), dar poate apărea și o a șaptea (cea
mai gravă, acordată si sub mi) sau chiar mai multe pentru chitarele construite la comandă. Chitara acustică cu zece
coarde, care în ultimii ani se bucură de o popularitate tot mai mare ca instrument de sine stătător, a fost inventată
de Narciso Yepes.

În schimb, chitarele bas folosesc cel mai frecvent patru corzi (acordate mi, la, re, sol, exact cu o octavă mai grav
decât în cazul chitarei standard). Totuși, de la finele anilor șaptezeci începând, s-au răspândit tot mai mult chitarele
bas cu cinci sau chiar mai multe corzi, care pot atinge registrul subcontrabas.

După repertoriul abordat:

Chitarele pot fi numite și după genurile muzicale cărora le sunt destinate. Astfel, chitara clasică corespunde
repertoriului de muzică clasică (cultă) pentru chitară, genului flamenco și, uneori, stilului de jazz numit chitara jazz
(impus de chitaristul Jean-Baptiste „Django” Reinhardt în perioada interbelică); instrumentul a fost împrumutat și de
genurile muzicii de consum din a doua jumătate a secolului al XX-lea. Alte chitare acustice (în acest caz, „chitară
acustică” se opune „chitarei clasice”, fiind mai exact vorba de chitara western) se întrebuințează pentru muzică folk,
rock, pop, jazz, uneori în formațiile de muzică veche ș.a., instrumentul având o construcție și un timbru diferit.

Chitarele electrice nu primesc întotdeauna astfel de etichete, fiind totuși binecunoscută delimitarea între chitare
destinate genului jazz (chitare jazz), rock sau metal. Aceeași distincție se face și în cazul chitarelor electrice bas (cele
acustice bas, introduse în anii șaptezeci, fiind destul de rar folosite, eventual echivalând chitara electrică în muzica
acustică, unplugged), existând „bași” (chitare bas) de jazz, bași de rock sau metal ș.a., construcția diferită permițând
abordarea tehnică variată.

După existența tastelor:

Există instrumente de forma chitarei, a căror construcție nu folosește o tastieră delimitată prin bare (taste); deși nu
respectă unul dintre aspectele specifice ale instrumentului, ele sunt numite în continuare chitare – este vorba despre
chitara fără taste (en. fretless guitar, unde fret înseamnă „tastă”). În ajutorul interpretului se vor desena marcaje pe
tastieră, fie din semiton în semiton, fie în punctele obișnuite pentru marcaje de la chitara cu taste (en. fretted guitar).
Mai rar întâlnite în cazul chitarelor standard, modelele fără taste sunt mult mai răspândite în cazul chitarelor bas,
destinate genului jazz sau altor genuri mixte ale muzicii jazz (en. fretless bass).

Instrumente înrudite: Ceartar (Iran) Arpeggione (chitară cu arcuș)

Panștar (Afganistan) Banjo
Precursori ai chitarei: Saz (Turcia) Chitară bas
Arhilăută Setar (Iran) Chitară electrică
Chitară renascentistă Instrumente de epocă cu taste Chitară cu 12 corzi
Lăută (tastieră): Mandolină
Mandora Viola da gamba și familia violelor Moodswinger
Teorbă Vihuela Ukulele
Instrumente populare (derivate Instrumente derivate din chitară
din tanbur): sau similare:
Bouzouki (Grecia)