RARES CAZACU – MUZICA AN 1 - ID

CHITARA

Răspândită în Maramureş şi Oltenia, este folosită ca instrument de

acompaniament;

În Maramureş este denumită „zongora” şi are acordajul re-la; astăzi

chitarele au 2-3 coarde.
Chitara ori ghitara este un instrument muzical cu coarde ciupite. Ea are un gât lung,
delimitat cu ajutorul tastelor , și o cutie de rezonanță ale cărei ambe fețe sunt plane. În lateral,
se formează „umerii” caracteristici, rotunzi, care dau corpului forma cifrei 8.

Chitara joacă un rol important în numeroase genuri muzicale aparținând folclorului, dar

îndeosebi muzicii de consum. Între aceste genuri, se numără muzica
blues, country, folk, flamenco, jazz, rock și pop. Practica contemporană include chitara cu
șase corzi (acustică, mult mai rar electrică) în muzica cultă astfel: repertoriul specific este
cântat la chitară „clasică” (ale cărei corzi sunt fabricate din nailon), muzica
veche (renascentistă sau barocă), în lipsa unui instrument mai potrivit, se execută la chitară cu
corzi de oțel, iar muzica contemporană se va executa la ambele, în funcție de indicațiile
din partitură. La chitară se poate cânta folosindu-se exclusiv proprietatea acustică a corpului
chitarei (în care se propagă undele sonore create de vibrația corzilor la ciupire) sau folosindu-
se un amplificator (potrivit atât la chitare electrice, cât și la cele acustice) ce crește în
intensitate și modelează, în funcție de preferințele chitaristului, semnalul captat
de dozele electromagnetice montate în apropierea corzilor.

Construcție
Chitarele pot fi folosite atât de instrumentiști dreptaci, cât și de stângaci. În general,
chitaristul folosește mâna cu care scrie pentru ciupirea corzilor; degetele celeilalte mâini vor
apăsa corzile pe taste, pe rând sau simultan (pentru acorduri), activitate ce implică un alt fel
de coordonare din partea creierului. Raționamentul este valabil pentru toate instrumentele
cordofone cu tastieră (de exemplu, cele din familia viorii, familia violei, lăuta etc.), singura
diferență în cazul instrumentelor cu arcuș fiind un set diferit de gesturi pentru mâna care pune
corzile în mișcare.
RARES CAZACU – MUZICA AN 1 - ID

Capul
Capul este situat la extremitatea depărtată de instrumentist a chitarei, fiind dotat cu chei
muzicale care prin rotire măresc, respectiv micșorează tensiunea aplicată corzilor elastice, în
scopul acordării instrumentului. La chitara clasică, ele sunt dispuse câte trei pe două rânduri
de o parte și de alta a capului; această configurație se regăsește și la unele chitare electrice.
Cheile pot fi dispuse și în linie (modelul Fender Stratocaster). Există și alte moduri de
aranjare a mecanismului de acordare; un exemplu ar fi chitarele electrice Steinberger care,
neavând cap, au dispozitivele respective montate pe corp sau pe punte.

Tastiera
Tastiera sau griful este o bucată de lemn pe care sunt integrate benzi de metal și reprezintă
partea de sus a gâtului. Aceasta este plată pe chitara clasică și ușor curbată, pe lățime, pe
chitarele acustice și electrice. Curbura tastierei se măsoară prin raza tastierei, care este raza
unui cerc ipotetic din care suprafața tastierei constituie un segment. Apasând o coardă asupra
unei benzi de metal de pe tastieră se scurtează lungimea de vibrație din coardă și astfel se
produce o frecvență mai înaltă de sunet. Tastierele sunt realizate cel mai frecvent din lemn de
palisandru (rosewood), abanos și arțar.

Corpul
Poate avea o diversitate de forme și aceasta datorită faptului că nu trebuie să mai
îndeplinească rolul de amplificator al vibrației, amplificarea făcându-se cu ajutorul
componentelor electrice. În acest caz se pune mare accent pe doze, componentele care
captează vibrațiile coardelor. Corpul chitarei este confecționat din lemn. Este prevăzut ca și
chitara "rece" cu cordar si înălțător (reglabil). Pe corp mai sunt montate dozele
electromagnetice. Instalația electrică se află în interiorul corpului, iar butoanele de reglaj sunt
în afară. Tot pe corp mai există si o mufă cu ajutorul căreia se face legătura între instalația
chitarei și amplificator (mufa mamă jack mono, mare).
RARES CAZACU – MUZICA AN 1 - ID

Istoric
Apariția chitarei constituie o invenție târzie, ce aparține de Renaștere (sec. XVI). În schimb,
inventarea tehnologiilor fără de care nu s-ar fi putut realiza aceasta și construirea
instrumentelor al căror descendent direct este , datează din timpuri mult mai vechi. Istoricul
chitarei va face referire și la instrumentele cordofone care au purtat pe rând același nume, fără
a avea prea mult în comun în ce privește construcția. Având la bază etimologia comună,
aceste instrumente și chitara au fost puse „forțat” laolaltă; totuși, studiile efectuate de Michael
Kasha în anii 1960 au adus argumente definitive în această direcție, arătându-se că etimologia
nu atesta alte indicii de rudenie între instrumente, ci arăta cel mult cum a ajus să desemneze
aceeași denumire varietăți foarte diverse de-a lungul timpului și
spațiilor geografice traversate.

Chitarele acustice moderne

Chitara clasică modernă a apărut în jurul anului 1850, când spaniolul Antonio Torres a
modificat forma și proporțiile instrumentului, oferindu-i o acustică îmbunătățită,
un ton deosebit de plăcut și, totodată, o structură rezistentă. Chitara clasică a lui Torres a
devenit standard și de atunci până în ziua de azi a rămas neschimbată.

În paralel cu Torres, imigranții germani ajunși în Statele Unite ale Americii, pentru a obține

un sunet mai puternic, respectiv un ton mai percusiv decât al chitarei clasice, au început să
folosească corzi de oțel, care exercitau o presiune mai mare asupra gâtului și corpului
chitarei. A fost găsită soluția la această problemă, structura interioară suferind unele
modificări (era adoptată structura de susținere in forma literei X). Astfel apărea
chitara western, ce a primit, prin retronimie, denumirea de „chitară acustică”.

La sfârșitul secolului XIX, Orville Gibson experimenta noi forme de chitară, cu elemente
preluate din înfățișarea violoncelului.

Apariția chitarei electrice

În anii 1920, Lloyd Loar s-a alăturat lui Orville Gibson, cei doi construind prima chitară jazz,
cu efuri decupate pe tabla de rezonanță (în locul obișnuitei rozete). Chitara electrică a luat
naștere la inventarea primelor doze electromagnetice la sfârșitul anilor 1920, însă s-a bucurat
de succes doar după 1936, când Gibson a introdus modelul ES 150, făcut celebru de
chitaristul de jazz Charlie Christian. Odată cu creșterea posibilităților de amplificare a
sunetului, chitara electrică a captat atenția multor muzicieni și, bineînțeles, a creatorilor de
chitare, fapt care a declanșat o adevărată cursă pentru perfecționarea lor.

Principii de funcționare
Când o coardă este făcută să vibreze, ia naștere imediat și o undă staționară. Înălțimea notei
produse depinde de lungimea corzii și de tensiunea acesteia. Când cântă la chitară,
RARES CAZACU – MUZICA AN 1 - ID

muzicianul apasă corzile pe tastieră pentru a le scurta lungimea efectivă. Apăsând o coardă la
jumătatea lungimii ei, se obține o frecvență de vibrație de două ori mai mare decât cea a
întregii corzi, adică o octavă mai înaltă decât frecvența fundamentală a corzii.

Ca să poată fi auzit, sunetul produs de o coardă trebuie amplificat. Aceasta se face de obicei
cu ajutorul unei cutii de lemn, numită cutie de rezonanță și care formează corpul chitarei.
În anii 1930, chitariștii din fomațiile de muzică de dans și cei din bandele de jazz au început
să își amplifice instrumentele, pentru ca acestea să poată fi auzite mai bine de către spectatori.
Un traductor electromagnetic (o doză electromagnetică) este amplasat în spatele corzilor,
transformând variația distanței față de coarda în mișcare în semnale electrice care pot fi
amplificate și reproduse la volumul dorit de către un difuzor. Multe din chitarele moderne
sunt special construite pentru a profita de această tehnică. În cazul lor, importanța corpului
chitarei scade simțitor, deci el poate fi construit din material masiv.

Tipuri de chitare. Denumiri

După modalitatea de amplificare a sunetului :

Chitara standard (în forma ei binecunoscută) a primit, prin retronimie, denumirea de

chitară acustică, apărută după impunerea chitarei electrice (variantă a instrumentului care
realizează amplificarea sunetului produs nu prin intermediul unei cutii de rezonanță, ci prin
amplificare electrică mijlocită de prezența unor doze electromagnetice). Există și chitare
electro-acustice, similare ca aspect cu chitarele acustice; diferența este introducerea unui
microfon și (de regulă) a unui egalizator, ambele atașate corpului chitarei.

După registrație :

Din punct de vedere al registrației, chitara se înscrie în registrul bas prin limita inferioară a

acordajului tipic, anume sunetul mi din octava mare. În ciuda acestui fapt, numele de „chitară
bas” s-a consacrat instrumentului derivat, construit începând din perioada interbelică, acordat
cu o octavă mai jos (aflat, în realitate, în registrul contrabas).

După numărul de corzi :

Există chitare cu de la două până la peste zece coarde. Pentru o chitară „standard” se folosesc
cel mai frecvent șase corzi (acordate astfel, de la grav la acut: mi, la, re, sol, si, mi), dar poate
apărea și o a șaptea (cea mai gravă, acordată si sub mi) sau chiar mai multe pentru chitarele
construite la comandă. Chitara acustică cu zece coarde, care în ultimii ani se bucură de o
popularitate tot mai mare ca instrument de sine stătător, a fost inventată de Narciso Yepes.

În schimb, chitarele bas folosesc cel mai frecvent patru corzi (acordate mi, la, re, sol, exact cu
o octavă mai grav decât în cazul chitarei standard). Totuși, de la finele anilor
șaptezeci începând, s-au răspândit tot mai mult chitarele bas cu cinci sau chiar mai multe
corzi, care pot atinge registrul subcontrabas.
RARES CAZACU – MUZICA AN 1 - ID

După repertoriul abordat :

Chitarele pot fi numite și după genurile muzicale cărora le sunt destinate. Astfel, chitara

clasică corespunde repertoriului de muzică clasică (cultă) pentru chitară, genului flamenco și,
uneori, stilului de jazz numit gypsy jazz (impus de chitaristul Jean-Baptiste „Django”
Reinhardt în perioada interbelică); instrumentul a fost împrumutat și de genurile muzicii de
consum din a doua jumătate a secolului al XX-lea. Alte chitare acustice (în acest caz, „chitară
acustică” se opune „chitarei clasice”, fiind mai exact vorba de chitara western) se
întrebuințează pentru muzică folk, rock, pop, jazz, uneori în formațiile de muzică veche,
instrumentul având o construcție și un timbru diferit.

Chitarele electrice nu primesc întotdeauna astfel de etichete, fiind totuși binecunoscută

delimitarea între chitare destinate genului jazz (chitare jazz), rock sau metal. Aceeași
distincție se face și în cazul chitarelor electrice bas (cele acustice bas, introduse în anii
șaptezeci, fiind destul de rar folosite, eventual echivalând chitara electrică în muzica
acustică, unplugged), existând „bași” (chitare bas) de jazz, bași de rock sau metal, construcția
diferită permițând abordarea tehnică variată.

După existența tastelor :

Există instrumente de forma chitarei, a căror construcție nu folosește o tastieră delimitată prin
bare (taste); deși nu respectă unul dintre aspectele specifice ale instrumentului, ele sunt
numite în continuare chitare – este vorba despre chitara fără taste. În ajutorul interpretului se
vor desena marcaje pe tastieră, fie din semiton în semiton, fie în punctele obișnuite pentru
marcaje de la chitara cu taste. Mai rar întâlnite în cazul chitarelor standard, modelele fără
taste sunt mult mai răspândite în cazul chitarelor bas, destinate genului jazz sau altor genuri
mixte ale muzicii jazz.
RARES CAZACU – MUZICA AN 1 - ID