CHITARA ELECTRICĂ

Chitara electrică este un tip de chitară care folosește doze electromagnetice pentru
a converti vibrațiile provenite de la corzile metalice în curent electric, care poate
fi amplificat.

Efecte de alterare ale timbrului

Semnalul provenit de la chitară poate fi apoi alterat pentru a obține
diverse efecte sonore, etapă care are loc, în cele mai multe cazuri, înaintea
introducerii semnalului în amplificator. Totuși, există efecte care se alimentează din
semnalul primit anterior de sistemul de amplificare, variind între cea mai mică
diferență în timp ce poate fi obținută (numită latență – adesea insesizabilă, mai mică
de 60 ms pentru un rezultat convingător) și distanțe mai mari în timp (de exemplu,
pentru efectul care imită producerea ecoului).

Efecte de chitară consacrate

1.Distorsionare (distortion / overdrive / fuzz) - apariția unui zumzet
armonic (o mulțime de sunete/semnale ce însoțesc armonic sunetul/semnalul
principal); efect obținut originar prin forțarea amplificatorului electric de chitară;

2. Reverberație (reverb) - adăugarea unui semnal întârziat, simulând ecoul

dintr-o incintă spațioasă;

3. Cor (chorus) - adăugarea unui sunet/semnal cvasi-identic (cu un ușor decalaj)

pentru crearea senzației de prezență multiplă;

4. Întârziere (delay) - întârzierea sunetului/semnalului cu un timp prestabilit (și

eventual reluarea);

5. Ecou (echo) - adăugarea efectului de ecou (realuare întârziată și repetată a

sunetului/semnalului);

6. Vibrato - adăugarea de alterații (periodice) în înălțimea/frecvența

sunetului/semnalului;

7. Tremolo - alterarea volumului sunetului/semnalului (cu periodicitate);

8. Wah-Wah - modularea sunetului/semnalului (în frecvențele fundamentalei și

aromonicelor) pentru crearea onomatopeei "uau" la fiecare notă muzicală;

9. Compresie (compressor) - accentuarea regimului de atac al notelor (se

accentuează panta crescătoare a semnalului);
10. Decompresie - atenuarea regimului de atac al notelor (se obține un sunet
similar viorii);

11. Flanger - adăugarea unui sunet/semnal întârziat și modulat în frecvență;

12. Phaser - adăugarea unui sunet/semnal periodic modulat în frecvență;

Apariția chitării
Chitara a aparut pentru prima data in epoca renascentista, desi tehnologia necesara
a aparut mult mai devreme. Chitara isi are originea in primele instrumente muzicale
cu corzi, fabricate din matase sau chiar intestine. Un prim pas in evolutia
instrumentelor cu corzi a fost harpa, cel mai vechi instrument de gen datand cu mii
de ani inainte de Hristos.
In secolul XVI-lea apare chitara cu patru corzi, acordata la unison. Modelul de cinci
corzi este dezvoltat in Italia iar acordajul porneste de aceasta data de la coarda
groasa catre cea subtire. Chitara clasica pe care o intalnim si in ziua de azi a aparut
abia la jumatatea anilor 1800 dupa ce Antonio Tores a adus modificari la modelul
deja implementat. Spaniolul a modificat proportiile, oferindu-i o acustica mult
imbunatatita. Acel model a lui Tores este folosit si in ziua de azi.
Germanii au fost cei care au folosit corzile de otel in incercarea de a obtine un sunet
mult mai puternic. Otelul exercita in acest sens o presiune mai mare. A fost si primul
pas catre dezvoltarea modelului electric apărut în anii 1920, când Lloyd Loar s-a
alăturat lui Orville Gibson, cei doi construind prima chitară jazz, cu efuri decupate pe
tabla de rezonanță (în locul obișnuitei rozete). S-a bucurat de succes doar după
1936, când Gibson a introdus modelul ES 150, făcut celebru de chitaristul de
jazz Charlie Christian. Totuși, prima chitară electrică apare în 1931, cu corpul în
întrgime din metal, fiind creată de George Beauchamp și Adolph Rickenbacker.
Odată cu creșterea posibilităților de amplificare a sunetului, chitara electrică a captat
atenția multor muzicieni și, bineînțeles, a creatorilor de chitare, fapt care a declanșat
o adevărată cursă pentru perfecționarea lor.
imele chitare electrice cu corp din lemn au fost create de Leo Fender și Les Paul în
1950, independent unul de celălalt. Până pe la jumătatea lui 1951 Fender a produs o
serie de chitare electrice fără numele modelului imprimat pe capul acestora. În
prezent acestea sunt cunoscute sub numele ”Nocaster” și au devenit obiecte
valoroase de colecție.

Principiul de funcționare
Când o coardă este făcută să vibreze, ia naștere imediat și o undă staționară.
Înălțimea notei produse depinde de lungimea corzii și de tensiunea acesteia. Când
cântă la chitară, muzicianul apasă corzile pe tastieră pentru a le scurta lungimea
efectivă. Apăsând o coardă la jumătatea lungimii ei, se obține o frecvență de vibrație
de două ori mai mare decât cea a întregii corzi, adică o octavă mai înaltă decât
frecvența fundamentală a corzii.
Ca să poată fi auzit, sunetul produs de o coardă trebuie amplificat. Aceasta se face
de obicei cu ajutorul unei cutii de lemn, numită cutie de rezonanță și care formează
corpul chitarei. În anii 1930, chitariștii din fomațiile de muzică de dans și cei
din bandele de jazz au început să își amplifice instrumentele, pentru ca acestea să
poată fi auzite mai bine de către spectatori. Un traductor electromagnetic (o doză
electromagnetică) este amplasat în spatele corzilor, transformând variația distanței
față de coarda în mișcare în semnale electrice care pot fi amplificate și reproduse la
volumul dorit de către un difuzor. Multe din chitarele moderne sunt special construite
pentru a profita de această tehnică. În cazul lor, importanța corpului chitarei scade
simțitor, deci el poate fi construit din material masiv.

Chitarele se împart în mai multe categorii

1.După modul de amplificare al sunetului
Chitara standard (în forma ei binecunoscută) a primit, prin retronimie, denumirea de
chitară acustică, apărută după impunerea chitarei electrice (variantă a instrumentului
care realizează amplificarea sunetului produs nu prin intermediul unei cutii de
rezonanță, ci prin amplificare electrică mijlocită de prezența unor doze
electromagnetice). Există și chitare electro-acustice, similare ca aspect cu chitarele
acustice; diferența este introducerea unui microfon și (de regulă) a unui egalizator,
ambele atașate corpului chitarei.

2.După registrație
Din punct de vedere al registrației, chitara se înscrie în registrul bas prin limita
inferioară a acordajului tipic, anume sunetul mi din octava mare. În ciuda acestui fapt,
numele de „chitară bas” s-a consacrat instrumentului derivat, construit începând
din perioada interbelică, acordat cu o octavă mai jos (aflat, în realitate, în
registrul contrabas).

3.După numărul de corzi

Există chitare cu de la două până la peste zece coarde. Pentru o chitară „standard”
se folosesc cel mai frecvent șase corzi (acordate astfel, de la grav la acut: mi, la, re,
sol, si, mi), dar poate apărea și o a șaptea (cea mai gravă, acordată si sub mi) sau
chiar mai multe pentru chitarele construite la comandă. Chitara acustică cu zece
coarde, care în ultimii ani se bucură de o popularitate tot mai mare ca instrument de
sine stătător, a fost inventată de Narciso Yepes.
În schimb, chitarele bas folosesc cel mai frecvent patru corzi (acordate mi, la, re, sol,
exact cu o octavă mai grav decât în cazul chitarei standard). Totuși, de la finele anilor
șaptezeci începând, s-au răspândit tot mai mult chitarele bas cu cinci sau chiar mai
multe corzi, care pot atinge registrul subcontrabas.
4.După repertoriul abordat
Chitarele pot fi numite și după genurile muzicale cărora le sunt destinate.
Astfel, chitara clasică corespunde repertoriului de muzică clasică (cultă) pentru
chitară, genului flamenco și, uneori, stilului de jazz numit gypsy jazz (impus
de chitaristul Jean-Baptiste „Django” Reinhardt în perioada interbelică); instrumentul
a fost împrumutat și de genurile muzicii de consum din a doua jumătate a secolului al
XX-lea. Alte chitare acustice (în acest caz, „chitară acustică” se opune „chitarei
clasice”, fiind mai exact vorba de chitara western) se întrebuințează pentru muzică
folk, rock, pop, jazz, uneori în formațiile de muzică veche, instrumentul având o
construcție și un timbru diferit.
Chitarele electrice nu primesc întotdeauna astfel de etichete, fiind totuși
binecunoscută delimitarea între chitare destinate genului jazz (chitare jazz), rock
sau metal. Aceeași distincție se face și în cazul chitarelor electrice bas (cele acustice
bas, introduse în anii șaptezeci, fiind destul de rar folosite, eventual echivalând
chitara electrică în muzica acustică, unplugged), existând „bași” (chitare bas) de jazz,
bași de rock sau metal ș.a., construcția diferită permițând abordarea tehnică variată.

5.După existența tastelor

Există instrumente de forma chitarei, a căror construcție nu folosește o tastieră
delimitată prin bare (taste); deși nu respectă unul dintre aspectele specifice ale
instrumentului, ele sunt numite în continuare chitare – este vorba despre chitara fără
taste. În ajutorul interpretului se vor desena marcaje pe tastieră, fie din semiton în
semiton, fie în punctele obișnuite pentru marcaje de la chitara cu taste. Mai rar
întâlnite în cazul chitarelor standard, modelele fără taste sunt mult mai răspândite în
cazul chitarelor bas, destinate genului jazz sau altor genuri mixte ale muzicii jazz.