• Introducere

• Instrumentele muzicale:
• Instrumente cu coarda
• Suflatori din lemn
• Suflatori din alama
• Instrumente de percutie
• Bibliografie
• Muzica i-a preocupat pe oameni din cele mai vechi timpuri,
atât ca artă cât şi ca ştiinţă a sunetelor. Încă din antichitate
manifestările muzicale au fost studiate de învăţaţii de
pretutindeni, fie ei chinezi, indieni, elini sau arabi. S-a
observat că fenomenul muzical nu poate fi definit numai în
universul său propriu, fiind necesară o privire dintr-o
perspectivă obiectivă, mai largă: se impunea fundamentarea sa
pe baze fizice şi matematice.
• S-a observat că producerea sunetelor în natură, pe de o parte şi
recepţia lor de către analizatorii biologici pe de altă parte, sunt
definite în mod diferit pe baza unor fenomene şi legi specifice.
• Producerea sunetelor muzicale se bazează pe modurile proprii
de vibraţie ale corzilor şi tuburilor sonore care generează
sunete aparţinând şirului armonicelor naturale (fenomenul
poate fi definit cu ajutorul unei relaţii matematice simple).
• Recepţia se bazează pe particularităţile organului auditiv, care
prezintă o variaţie liniară a senzaţiei auditive (mărime
fiziologică) pentru o variaţie logaritmică a frecvenţei sunetului
excitator (mărime fizică).
• Sunetul se propaga de aproximativ un milion de ori mai
incet decat lumina, iar intrucat viteza de propagare a
undelor radio coincide cu viteza de propagare a
oscilatiilor luminoase, sunetul se propaga de un milion
de ori mai incet decat undele radio.
• De aici decurge o consecinta interesanta,a carei esenta
este clarificata de urmatoarea problema:
Cineva va auzi intai, primul acor al pianistului?
• Spectatorul din sala de concerte la 10 m de pian, sau
persoana care sta langa aparatul sau de radio instalat
in locuinta sa la o distanta de 100 km de sala?
• Oricat ar parea de curios, radioascultatorul va auzi
acordul inaintea spectatorului din sala de concerte.
• Instrumentele muzicale sunt de obicei
clasificate în patru mari grupe tradiționale:
– cu coarde,
– suflători din lemn,
– suflători din alamă,
– instrumente de percuție, la care se adaugă suflători
cu structură complexă și instrumentele electronice.
• Coardele sunt puse în vibrație prin diverse procedee,
dintre care cele mai întâlnite sunt: ciupirea, lovirea și
frecarea.
• Construcția fiecărui instrument muzical avantajează
doar una din aceste metode de execuție, deși sunt
posibile (și uneori chiar folosite) celelalte procedee.
• Sunetele originează cu vibrația coardelor (produsă cu
un arcuș, prin ciupire sau prin lovire). Frecvența de
oscilație a unei coarde, care determină înălțimea
sunetului, este dată de trei factori: lungimea coardei,
greutatea coardei pe unitatea de lungime și tensiunea
din coardă.
• Coardele produc un sunet de
volum redus. Din acest motiv
sunetul este amplificat de o cutie
de rezonanță.
• Pentru instrumentele cu coarde
cu arcuș este posibilă
vizualizarea oscilației cutiei de
rezonanță în liniile Chaldni,
numite astfel după cel care le-a
observat pentru prima dată în
secolul al XVIII-lea.
•Chiar și pentru forma cea mai
simplă de disc există un mare
număr de oscilații complexe.
• Probabil sunt cele mai vechi instrumente cu coarde
inventate în istorie.
• Sunt ciupite cu degetele ori cu ajutorul unui mic obiect
elastic așezat între degete numit colocvial, pană.
• Pentru instrumentele ale căror coarde sunt întinse
deasupra cutiei de rezonanță, gaura de rezonanță este
largă, sub forma unei rozete (rotunde sau ovale, cel mai
adesea).
• Sunetul lor este percusiv, iar duratele produse nu pot fi
prelungite după voia interpretului decât prin repetarea
rapidă a înălțimii dorite.
• Cele mai cunoscute instrumente cu coarde frecate
folosesc arcușul și fac parte din familia viorii (vioară,
violă, violoncel, contrabas).
• Frecarea este produsă cel mai frecvent prin intermediul
unui arcuș controlat în mod direct de mâna
instrumentistului; există, totuși, cazuri în care coardele
sunt frecate de un mecanism.
• În cazul unui instrument cu coarde frecate, corzile sunt
întinse deasupra unei cutii de rezonanță cu rozetă sau
efuri.
• Aceste instrumente sunt mai sonore decât coardele
ciupite.
• Procedeul de execuție este asemănător cu
ciupirea. Pentru punerea în vibrație a corzilor, se
folosesc ciocănele ale căror capete sunt îmbrăcate
în pâslă – ele sunt fie mânuite de interpret (în
număr de două, fiecărei mâini revenindu-i unul),
fie acționate prin mecanica instrumentului.
• Cele mai cunoscute instrumente cu coarde lovite
sunt pianul și țambalul.
• Pianul, „urmaș” al clavecinului, are avantajul unei
dinamici mult mai bogate și a unui tușeu care
permite apăsarea mai ușoară și rapidă a clapelor.
• Sunetele constau in vibratii acre strabat aerul. Inaltime
aunui sunet depinde de numarul vibratiilor, prin
urmare , daca frecventa este mare, nota va fi inalta si
viceversa.
• Cand coardele unui pian vibreaza, ele produc un sunet.
Daca vibratiile sunt regulate si stabile, rezultatul este o
nota. Proprietatiile unei note sunt influentate de
proprietatiile coardei. O coarda groasa si grea vibreaza
mai incet decat una subtire si produce o nota mai
joasa. De aceea este infasurata sarma de cupru in jurul
coardelor groase, pentru a le face mai grele.
• Apasarea unei clape in partea stanga extrema a
claviaturii produce un sunet jos fiindca acolo se
afla coardele lungi si groase, in timp ce coardele
scurte si subtiri din partea extrema dreapta
produc sunetele inalte.
• Un pian cu coada este creat sa gazduiasca
intinderea coardelor permanent de la un capat la
altul. Cele mai lungi coarde sunt situate in
diagonala , deasupra celorlalte, pentru a
economisi spatiu.
• Unele instrumente utilizează o ancie, care este o lamă fină de
lemn, de trestie sau metal peste care este așezată gura și
prin a cărei vibrație se produc sunetele instrumentului.
• Inălțimea notei generate de un instrument de suflat din lemn
nu depinde de suflu (de acesta depinde intensitatea
sunetului).
• De exemplu, într-un cimpoi fluxul de aer este menținut
constant prin apăsarea burdufului, iar diferite note sunt
obținute prin diferite digitații. Instrumentele de suflat din lemn
pot fi utilizate în principiu cu un flux constant de aer (ca un
cimpoi).
• Instrumentele de suflat de lemn au o serie de orificii care sunt
acoperite sau eliberate de degete sau clape și care modifică
frecvența de rezonantă a instrumentului, rezultând astfel note
de diferite înălțimi.
• Specific, prin astuparea sau eliberarea unui orificiu o
mărime numită „impedanța acustică” este modificată
în zona respectivă. Din această cauză o
„discontinuitate de impedanță” se formează în acel loc,
iar o parte din unda sonoră este reflectată . Rezultatul
net este o schimbare a frecvenței de rezonanță a
cavității instrumentului, cu alte cuvinte a notei produse.
• Armonicele unui instrument de suflat din lemn sunt la
multipli ai frecvenței fundamentale atunci când
cavitatea rezonantă este cilindrică sau conică (cu
excepția porțiunilor extreme).
• Instrumentele cu o cavitate conică au toate
armonicele. Cele cu cavitate cilindrică nu au
armonicele pare.
• Cel mai simplu instrument este considerat a fi
flautul si a fost facut pentru prima data din
trestie. Totul a inceput cand un “pitencantrop”
a rupt un betisor de trestie si a inceput sa sufle
in el. Au urmat, apoi, formarea gaurilor.
• Cel mai probabil gaurile au fost facute de un
gandaca de scoarta, iar locuitorii pesterilor au
observat calitatile instrumentului si au inceput
sa-si faca singuri gauri.
• Instrumentele sunt activate prin suflu cu buzele
plasate pe sau într-o ventuză elastică care este
pusă astfel în vibrație.
• Spre deosebire de instrumente de suflat din lemn,
intensitatea suflului este crucială și, înainte de
inventarea valvelor în anii 1814, a fost singurul
mod de interpretare a unei melodii la un astfel de
instrument, notele accesibile find, în plus, limitate
la rezonanțele „naturale” ale cavitații.
• Din acest motiv, un instrument de suflat din alamă
nu poate fi utilizat din principiu cu un flux constant
de aer (ca un cimpoi sau o orgă).
• Istoric, cavitatea rezonantă a fost fabricată din alamă
deoarece acest material este ușor pliabil, lucru
necesar în obținerea formelor complexe care
caracterizează această familie de instrumente.
• Cavitatea rezonantă amplifică sunetul generat de
embușură. Un sistem de trei sau patru valve (rotative
sau cu piston) modifică lungimea coloanei de aer puse
în vibrație și, prin urmare, frecvența de rezonanță a
cavității. Valvele permit un instrument cu un registru
mai complet deoarece șase combinații de apăsare ale
acestora corespund celor șase note cromatice între a
doua și a treia armonică.
• Instrumentele de suflat din alamă au toate armonicele
(pare și impare).
• Trompeta este unul dintre cele
mai vechi instrumente.
• O serie de valve activate pe
partea superioară a instrumentului
sunt deschise sau închise în
diferite combinații pentru a crea
note de diferite înălțimi.
• Instrumentul modern este
format dintr-un tub de bază,
învârtit într-o formă compactă
terminată cu un clopot, pe care
sunt așezate o serie de valve.
• Înainte ca sistemul de valve
să fie inventat, diferite note se
obțineau prin diferite intensități
de suflu, prin diferite coturi
(porțiuni de tub auxiliare) care
modificau lungimea de bază a
tubului principal sau prin
așezarea mâinii în diferite
poziții în interiorul clopotului.
•Tuba este un
instrument de suflat din
alamă, cu registru grav,
format dintr-un pavilion
larg, un tub răsucit și un
mecanism de pistoane.
•Are o lungime de
aproximativ un 1 m.
•Produce sunetele cele
mai joase dintre toate
instrumentele de alamă
ale orchestrei
simfonice.
• Sunetul este produs când buzele
instrumentistului (formând ambușura)
vibrează printr-o tehnică specifică, punând
coloana de aer din instrument, la rândul ei,
în vibrație.
•Ambușura permite de regulă emisia unei
singure armonice superioare din seria dată
de acordajul instrumentului și de poziția în
care se cântă; tensiunea aplicată de
instrumentist asupra buzelor crește pentru
sunete mai înalte și scade în sens opus.
• Față de alte alămuri, trombonul își
modifică poziția (pentru accesarea altor serii
de armonice) nu prin pistoane sau valve, ci
printr-o culisă telescopică.
• Orga este un instrument muzical cu claviatură în care
sunetul este produs de aerul care vibrează la trecerea
prin tuburi de diferite dimensiuni.
• Orga este, de regulă, un instrument imobil de mari
dimensiuni, cu sute de tuburi, construit special pentru
încăperea în care se află. Există însă și orgi portabile, de
dimensiuni mai mici.
• Orga are un statut aparte între instrumentele muzicale:
este cunoscută mai ales ca instrument de cult, fiind
întâlnită în general în bisericile creștine catolice sau
protestante. Orgi există însă și în săli de concerte sau în
case particulare.
• O orgă cuprinde următoarele elemente constructive principale:
• Claviatura, numită și "manual". Poate fi una singură pentru orgile mici, în timp ce
instrumentele mai mari pot avea mai multe manuale suprapuse. Cea mai mare orgă din
lume are șapte manuale (claviaturi).
• Mecanica, numită și "tractură". Este sistemul care, la apăsarea degetului pe clapă,
deschide ventilul care alimentează tuburile corespunzătoare cu aer. Legătura dintre clape
și ventilul aferent se poate realiza: mecanic (prin pârghii), pneumatic (prin țevi de presiune,
din plumb sau alte materiale), electric (ventilul fiind acționat de electromagneți).
• Tuburile. Acestea produc sunetul orgii prin vibrația unei coloane de aer în interiorul lor. Pot
fi de tip labial (adică fluiere, în care sunetul se produce prin trecerea aerului peste o
muchie ascuțită, fixă) sau de tip lingual ( caz în care sunetul este produs prin trecerea
aerului pe lângă ancii, care vibrează). Tuburile sunt construite, de regulă, din metal, au
diferite lungimi, în funcție de înălțimea sunetului pe care trebuie să îl producă. Forma și
caracteristicile lor constructive le conferă timbre sonore diferite. Timbrul este stabilit mai
ales de forma tubului și mai puțin de materialul din care acesta este confecționat.
• Registrele. Acestea sunt seturi de tuburi cu caracteristici constructive și sonore similare,
producând frecvențele notelor muzicale. Prin pârghii aflate in apropierea claviaturii se pot
porni, opri și combina diferitele registre ale orgii. Numărul acestora este variabil. Orgile
foarte mici pot avea numai un singur registru, în timp ce altele pot număra sute de registre
și mii de tuburi.
• Pedalierul este echivalentul unei claviaturi, la care organistul cântă cu picioarele. Este
rezervat, de obicei, registrelor grave și nu se regăsește la toate orgile.
• Mecanismul de aprovizionare cu aer, care pe vremuri consta din burdufuri acționate
manual de către un asistent al organistului, astăzi este deseori înlocuit de un ventilator
electric.
Orga prezenta in Biserica Neagra din Brasov.
• Un instrument de percuție (din lat. percussio lovitură sau
percussus bătaie ritmică) este un obiect care produce un sunet în
urma unei lovituri.
• Instrumentele de percuție pot fi membranofone (cu o membrană, de
exemplu tobă) sau idiofone (fără membrane, de exemplu clopot).
• Unele instrumente de percuție au o ton definit (timpan), altele au un
ton difuz (de exemplu, tobă). Instrumentele cu un ton definit sunt
acordate prin tensionarea membranei (pentru membranofone) sau
prin forma și mărimea obiectului lovit (pentru idiofone).
Instrumentele cu un ton difuz sunt folosite în principal în scopuri
ritmice.
• Instrumentele de percuție pot fi activate cu mâna sau cu baghete
(bețe).
• Bateria (cunoscută și ca set de tobe) reprezintă un instrument muzical de
percuție complex, format din mai multe percuții acționate de o singură
persoană, numită baterist.
• Componentele sunt așezate în fața sau în laterala instrumentistului așezat pe
un scaun (mult mai rar în spate), într-o structură tip care permite acționarea
simultană a maxim patru percuții.
• Se folosesc mâinile și picioarele pentru acționarea instrumentelor
componente. Mâinile se servesc de „baghete” (mult mai bine cunoscute ca
bețe de tobe) din lemn sau metal, al căror capăt cu care se acționează este
sau nu învelit într-un material mai puțin rigid (textil, pâslă ș.a) în vreme ce
tălpile acționează două-trei (în cazuri speciale, mai multe) pedale.
• Bateria include un număr de tobe (definite ca instrumente membranofone,
cutii cilindrice cu adâncimea mai mică decât diametrul și ale căror baze sunt
două membrane, dintre care una este acționată, iar cealaltă are rol de
rezonanță), cinele (sau talgere, discuri din metal care sunt fixate pe un stativ
și sunt acționate cu bețele, printr-o pedală sau chiar cu mâna) și diverse alte
instrumente, după gustul și necesitățile instrumentistului sau muzicii.
Reprezentarea unei baterii (set de tobe).
1. tobă mare (mai rar, tobă bas) – en. bass drum
2. cazan – en. floor tom
3. tobă mică (sau premier) – en. snare drum
4. tom-tom – en. tom
5. fuscinel – en. hihat, Charleston
6. alte cinele (mai răspândite sunt crash și ride)
• PIANUL, Editura Aquila’93, 2008
• www.wikipedia.com
•  
Sistemele acustice muzicale – trecut şi prezent
, dr. Ion-Cristian Niţu , 2007
• http://method-behind-the-music.com/mecha
nics/instruments