Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
CLAVECINUL
IN MUZICA DIN ITALIA SI FRANTA
Clavecinul ( fr.clavecin ; it. arpicordo, calvicembalo ; germ. Kielfugel,
Klavizymbal ; engl. hapsichord) este un instrument muzical cordofon cu claviatură
deosebit de răspândit între secolele XVI - XVIII avându-l ca strămoş îndepărtat
probabil „clavicordul fără bare”.
Generalităţi
Clavecinul este instrumentul muzical cu corzile „ciupite” şi claviatură, care
poate deţine două claviaturi iar în unele cazuri de excepţie chiar trei claviaturi.
Corzile sale sunt subţiri, din metal care sunt supuse vibraţiilor prin aşa – numitele
micile piese numite „sautereaux” (săltăreţe).
Fiecare piesă „sautereaux” este armată de un aşa numit „cioc”(fr.bec) sau
„plectru”( fr. plectre, cf. lat.plectrum, germ. plektron = mică placă de metal, de lemn,
etc, ascuţită la capăt, cu care se ciupesc coardele la unele instrumente; numită şi pană)
– având rolul de a pişca corzile precum se utiliza la vechiul instrumentul muzical cu
coarde numit „luth”, asemănător lăutei de azi ( a cărui tuşeu muzical poate fi oarecum
asemănător).
Sunetele emise ale clavecinului sunt amplificate de către cutia în care sunt
aşezate corzile şi care reprezintă totodată şi cutia de rezonanţă a instrumentului.
Alte instrumente cu corzile „cuipite” şi care fac parte din familia clavecinului
sunt : clavicytheriumul, spinetta, virginalul, muselaarul, ottavino (virginal la octavă).
Termenul generic de „clavecin” poate desemna pe fiecare dintre acestea.
Clavecinul a fost singurul instrument muzical începând din secolul al XVI – lea
şi până în secolul al XVIII-lea care a fost solicitat cu interes în arta componistică a
vremii. Mai târziu prin evoluţia muzicală ceea ce a permis apariţia aşa – numitului
„piano – forte”, fapt datorat maestrului italian Bartolomeo Cristofori prin
perfecţionarea clavicordulul cu bare, clavecinul fiind apoi neglijat în secolul al XIX-
lea de către compozitorii vremii, considerat a fi un instrument depăşit. El a fost repus
în valoare la începutul sec. XX , înscriindu-se în mişcarea de „redescoperire a muzicii
vechi”.
Dintre compozitorii care au scris pentru acest instrument se numără şi compozitorii
clasici ca: Joseph Haynd , Wolfgang Amadeus Mozart.
1
Clavecinul în senso stricto are forma
unei harpe dispusă pe orizontală, într-o
cutie de rezonanţă, de forma unei aripi,
aşezată pe nişte picioare de lemn.
Coardele duble metalice, cu
extinderea între Do ( Fa) – do2 – erau
ciupite cu ajutorul penelor acţionate printr-
un mecanism legat de una sau două sau trei
manuale ( este mecanismul ce dă
posibilitatea departajării (etajării)
intensităţilor sunetelor cât şi o mai bogată
registraţie.
Clavecinul în stil flamand
1
Vibraţiile corzilor sunt transmise cutiei de rezonanţă a cărui rol este de
amplificare a sunetelor. Cutia de rezonanţă este întotdeauna din lemn ( de brad sau
chiparos) şi ocupă întreaga suprafaţă a instrumentului. Ea este descoperită printr-un
capac de forme diferite în funcţie de modelul şi ţara unde a fost construit clavecinul.
Capacul clavecinelor flamande şi franceze erau deseori ornate cu modele
florale, insecte păsări… pe când cele italiene şi engleze preferau lemnul simplu fără
ornamente.
Una din particularităţile clavecinului este aceea că printr-un singur atac al tastei
asupra unei corzi sau mai multe deodată pot rezulta sonorităţi diferite (împreună sau
separat). Acest sistem este analog cu cel al orgilor, dar numărul de registre posibile nu
depăşeşte numărul de cinci. Utilizarea acestor registre în execuţia muzicală permite
realizarea unor intensităţi şi timbre diferite.
În Franţa utilizarea registrelor a fost catalogată în funcţie de sonoriţăţile pe care
acestea le puteau oferi astfel :
- sonoritatea obişnuită sau asemănătoare unei „pene” (fr.plume)
- unisonul sau caracteristica „spinettei”
- octava sau mica octavă
- sonoritatea de „luth”
- sonoritatea gravă de ( fr.buffle)
Clavecinele anglo – saxone prezintă o serie de pedale, care pot face analogia cu
registrele orgilor , emiţând sunetele cu înălţimi asemănătoare orgilor ( utilizând 16
pedale, 8 pedale (fiind cele mai obişnuite ) sau 4 pedale.
- Spinetta ( virginalul, muselaarul, ottavino-ul) – deţin un singur rând de
coarde ( şi pot avea doar două „registre” cu sonorităţi de „luth” sau
„hapsichord”)
- Clavicyteriumul – prezintă o claviatură cu doar două rânduri de coarde,
având trei registre: principal, unison şi cea de „luth”, fapt datorat celor două
rânduri de coarde.
- Clavecinul posedă uneori două claviaturi şi atunci deţine trei coarde, ceea
ce-i conferă patru sonorităţi : principal – unison - octavă – luth (adăugându-
se şi sonorităţile grave de „buffle”)
Schimbarea aşa numitelor „maniere” se realiza prin nişte manete situate dedesubtul
instrumentului muzical, ca spre finele sec. XVIII-lea clavecinele franceze să
utilizeze aşa numitele „genouilleres”(genunchiere).
Acordajul:- astăzi înlinii mari clavecinele sunt acordate după diapazonul
„barocului” care indica nota „la”la 414 Hz ( înainte de anul 1800 dată la care raportăm
sunetul La3 fixat la 440 Hz, un diapazon universal nu exista atunci, astfel sunetul „la”
varia de la un oraş la altul asemănător şi orgilor de atunci).
Diapazonul modern de 440 Hz a devenit universal odată cu lucrările şi
dezvoltarea instrumentelor secolului XX.
Diferenţa dintre cele două diapazoane este doar de un semiton. Unele clavecine
dispuneau de un sistem rudimentar care permitea o deplasare a mecanismului încât
nota „la” se va auzi ca un „si bemol”.
Comparativ cu acordajul actual, clavecinul nu deţine un acordaj temperat egal,
decât atunci când el este utilizat într-un ansamblu muzical modern. Principiul
acordajului temperat intră în utilizare începând cu secolele XVII şi XVIII când se
foloseau :
1
- temperajul mesotonic ( care reprezenta un acordaj temperat pornit de la
gama lui Pitagora; adjectivul „mesotonic”- indică faptul că toate tonurile
sunt egale, a cărui inventator a fost Pietro Aron ce l-a utilizat la Veneţia în
1523, utilizat fiind la finele perioadei numite Renaştere cât şi în perioada
Barocului muzical)
- temperajul inegal ( care reprezenta o diviziune a octavei şi care se bazează
pe prioritatea acordată anumitor intervale în funcţie de frecvenţa lor de
utilizare).
A propos de clavicord şi clavecin Carl Philipe Emanuel Bach afirma: „ cele două
tipuri de instrumente trebuie să fie bine temperate: acordând cvartele şi cvintele cu
terţele majore şi minore în acorduri, pentru a slăbi uşor exactitatea cvintei, în aşa fel
încât urechea să poată percepe 24 de tonuri, sunete toate utilizabile”. Acest lucru face
ca cele 24 de tonuri utilizabile să nu aibă aceeaşi culoare, ca aceea a clavecinului bine
temperat de mai târziu.
Adepţi şi teoreticieni ai acordajului inegal au fost :
- Andreas Werckmeister (1961 în lucrarea „Musicalische Temperatur.”),
- Lambert Chaumont (1695 – a adus o ameliorare a acordajului mesotonic cu ¼
comă), Jean Philippe Rameau (1726 în lucrarea „Nouveau système de musique
théorique”- în care pune bazele acordului perfect major, lucrare a căror principii vor fi
dezvoltate ulterior în „Traité de l'harmonie réduite à ses principes naturels”- 1722 în
care este explicată teoria muzicală asupra rezonanţei corpurilor sonore, şi în lucrarea
„Nouveau système de musique théorique,”- 1726 asupra armoniei tonale),
- Michel Corrette (1707 – 1795) în 1753 face precizări asupra acordajului fiind
foarte apropiat de cel al lui L. Chaumont ;
- Friedrich Wilhelm Marpurg (1718 - 1795), autorul teoriei basului cifrat, în
lucrarea sa „Principiile clavecinului” adică „Anleitung zum Klavierspielen”-1756 ;
Odată cu apariţia acordajului temperat, cunoscut şi menţionat încă din secolul
al XVI-lea de către Mersenne şi Praetorius prin care s-a divizat octava în 12
intervale(semitonuri) cromatice toate egale, această idee simplă a permis tuturor
compozitorilor , transpoziţii şi modulaţii inimaginabile până atunci, dar având un
inconvenient dând tonalităţilor culori asemănătoare.
Apropos de clavicord şi clavecin Carl Philipp EEmanuel Bach (compozitor și
clavecinist, fiul lui Johann Sebastian Bach) în „Essai sur la vraie manière de jouer des
instruments à clavier”, ediția Jean-Claude Lattès en français, 1979, p. 36.) afirmă
faptul că : „Cele două tipuri de instrumente ar trebui să fie bine temperate : acordând
cvartele şi cvintele, cu terţele majore şi minore, realizând acorduri perfecte majore sau
minore, astfel încât urechea să nu perceapă disonanţe între cele 24 de semitonuri în
utilizarea lor”
Originile clavecinului trebuie căutate încă din Evul Mediu : fiind vorba de
evoluţia „psalterionului”la care a fost adaptată o tastatură.
Cele mai vechi documente s-au găsit în secolul al XVI-lea, dar e foarte posibil
ca principiul să fi fost inventat înainte. Acest secol a văzut multe progrese în arta
ceasornicăriei, sau în alte domenii ale mecanicii făcând o distincţie între clavecin şi
psalterion.
Un manuscris în latină a lui Arnault de Zwolle, datând din jurul anului 1440,
include scheme detaliate ale „clavicimbalum” şi patru dispozitive de „ciupire „ a
corzilor lovite prin aşa –numitele „sautereaux”.
1
Cel mai vechi clavecin care s-a păstrat până în prezent este de factură italiană şi
datează din anul 1521, fiind construit de către Jérôme de Bologne şi este conservat la
Londra la „Victoria and Albert Museum”.
„Royal Academy of Music” posedă un ciudat instrument pe verticală un
„clavicytherium”a cărei datare trebuie să fie anterioară şi căruia îi lipseşte mecanismul.
De remarcat este faptul că la muzeul din Pérouse se găseşte o „spinetă” ce
datează din anul 1493. Constructorii de instrumente italieni au realizat instrumente
foarte uşoare cu o singură tastatură şi cu cozi în tensiune moderată, instrumentele
italiene având un sunet plăcut, dar lipsite de forţă, putere, ele fiind doar instrumente de
acompaniament.
O schimbare decisivă a avut loc la Anvers Franţa în jurul anilor 1580 sub
constructorul de clavecine Hans Rukers şi familia sa, alături de Ioannes Couket a cărei
producţii de instrumente muzicale se apropie de 130 realizate între 1580 -1680, printre
care se regăsesc spinetele, virginalurile, hapsichordurile, şi clavecinele simple cu una
sau două tastaturi ( o tastatură în C – Do major, independentă de o altă tastatură în Fa
major).
Instrumentele lor erau mult mai solide, cu corzi mult mai lungi, a căror lungime
se măreşte spre sunetele grave, a cărei cutii de rezonanţă era mult mai mare, care redau
sonorităţi ample, am spune nobile, şi care uneori deţineau două claviaturi, în general
transpozitorii (la intervale de cvartă) şi care se puteau acupla.
Mai târziu cea de a doua claviatură era utilizată pentru transpoziţie,
schimbărilor de sonoritate. Clavecinul flamand va servi ca model de dezvoltare a
clavecinelor din Europa de vest (în principal Franţa, Anglia, Germania.
Sonorităţile clavecinelor celor ale lui Hans Rukers şi ale lui Ioannes Couket au
fost cele mai căutate de marii maeştrii instrumentişti ai acelui timp.
1
În afara acestor regiuni se produc puţine instrumente, clavecine. Unele
instrumente iberibe (portughezem spanilole) sunt inflenţate de modelele italiene şi sunt
foarte reduse ca număr.
Primele cinci şcoli naţionale sunt foarte bine delimitate, având şi dispunând de
numeroase variante de clavecine, datorate talentului şi imaginaţiei constructorilor
acestora.
Clavecinul italian
Începând cu secolul XVI şi până în secolul al XVIII-lea, Italia a fost cel mai
mare centru de fabricaţia al clavecilor din întraga Europă. Instrumentele sunt
caracterizate, de tipul lor de atac şi precizia acestuia destinate în special la realizarea
de „Basso continuo”.
Mai mult decât atât, relativ puţini artişti italieni s-au dedicat ei înşişi exclusiv
acestui instrument, în număr proporţional cu numărul de muzicieni italieni pe tot
parcursul perioadei barocului muzical.
Clavecinul tipic italian are un capac ce se deschide lateral de forma unui perete
foarte subţire din lemn de chiparos, a cărei construcţie evocă vioara.
Acest instrument fragil nu este decorat şi este alcătuit dintr-o cutie de rezonanţă
solidă, cu funcţie utilitară la originea ei, şi care de-a lungul timpului şi a căror
decoraţiuni deţine o importanţă din ce în ce mai mare în timp.
1
În general clavecinul italian deţine
doar o singură claviatură, cu două manuale
care operează la unison, a căror registre nu
sunt mobile şi uneori sunt dispuse oblic
(nefiind paralele cu tastatura) şi a cărui
procedeu de fabricaţie este extrem de
sofisticat.
Claviatura e proeminentă (pe consolă)
în faţa cutiei de rezonanţă.
Corzile clavecinului sunt din alamă,
lungimea lor variază spre registrul grav, cu
variaţii de diametru spre registrul grav..
Forma clavecinului este alungită dar
curbele sale sunt ascuţite, colţuroase.
Clavecinul italan a lui Pietro Faby (1677) este cel menționat anterior iar acesta este
un alt exemplar de clavecin
În ceea ce privescitalian
decoraţiunile :
1
„ coloane ”, a căror lucrătură poate fi considerată a fi o adevărată artă în
sine extrem de exuberantă ;
Clavecinul flamand
Clavecinul flamand
reprezintă polul opus al
clavecinului de factură italiană.
Celelalte şcoli naţionale (Franţa,
Germania, Anglia) sunt legate de
vechile tradiții și variante locale.
Cele mai numeroase
instrumente păstrate până azi sunt
cele realizate de familia Ruckers, a
cărei producţii de clavecine
reprezintă arhetipul acestei şcoli.
1
Clavecinul francez
1
rapidă schimbarea a acestor registre. Rafinamentul construcției, sunetul cald îi dau
acestuia nota sa de eleganță bine meritată.
Acesta este un minunat clavecin care se regăsește la „Palatul Thoiry” din Franța
Și a le cărui decoraţiile se
armonizează perfect cu restul
mobilierului, fiind superb aurite, cu
mici sculpturi, picturi, cutia de
rezonanţă având o decoraţiune florală
de mare rafinament.
. În interiorul capacului
clavecinelor franceze se regăseşte
Pictura Christophe Huet adesea un tablou ( o pictură) pentru
care se va apela la cei mai renumiți
pictori ai vremii.
1
Printre numele mari de constructori francezi de clavecine se numără :
• familia Blanchet ;
• Jean-Henri Hemsch ;
• Pascal-Joseph Taskin.
Clavecinul german
1
Această varietate a fost
îmbogăţită de planul corzilor clasice,
cu rânduri suplimentare de corzi.
Problemele de construcţie au
fost strălucit rezolvate de constructorii
familiei Hans de Hamburg care au
construit celebrele clavecine cu trei
tastaturi cu două tipuri de sonorităţi,
una nazală iar a doua de lăută.
Germania prezintă o
eterogenitate de tradiţii legate de
autonomia provinciilor sale.
Constructori celebri de
clavecine de origine germană : familia
Fleischer, Christian Zell ca şi celebri
Clavecinul lui Vater 1737 saxoni: familia Gräbner,
Michael Mietke[] , Gottfried Silbermann
( ultimii renumiți creatori de orgi)
Clavecinele hamburgheze prezintă adesea o atelă dublă curbată care face parte
din coada instrumentului : aceasta fiind și forma instrumentelor de la începutul
secolului XX, ele ne regăsindu-se în Saxonia și Germania meridională, având o alură
mult mai grandioasă, masivă.
Clavecinul englez
1
Odată cu sfârșitul secolului al XVIII-lea, creatorii de clavecine englezi aduc o
serie de modificări, prin dispozitivele pe care le aplică ce servesc expresivității
interpretative : pedalele pentru schimbarea registrelor, „machine –stop” ce permite
schimbarea rapidă de registre, „obloanele venețiene”(1769) plasate deasupra cutiei de
rezonanță cu rolul de a modifica volumul sonorităților obișnuite.
1
Trebuie să așteptăm anul 1889
( când are loc „Expoziția Universală de
la Paris), când clavecinul apare în
public, fabricat de Playel și Erard (cu
caracteristici foarte diferite de „vechiul
clavecin”)
O reîntoarcere la tradiție
1
Odată cu debutul anilor
1950 profesorul,organist și
clavecinist Gustav Leonhardt
va aduce o nouă abordare a
interpretării „muzicii vechi”,
iar prin numeroșii săi elevi și
discipoli va resuscita un
entuziasm general pentru
vechea tehnică de interpretarea
la acest instrument.
O treptată revenire
asupra operelor compozitorilor
claveciniști a avut loc după cel
de al doilea război mondial.
Clavecinul modern a
reușit să-și reia locul bine meritat
în practica muzicală, el fiind
uzurpat odinioară de către pian
datorită calităților apropiate, deși
în fapt el deținea lucrări special
compuse pentru specificul său
(culoarea sa și timbrul său
cristalin).
1
Claviatura dublă pe care unele clavecine o adoptă permitea instrumentistului de
a executa fidel lucrările contrapunctice și în special ornamentele lucrărilor baroce,
culoarea și sunetele unice ale acestui instrument muzical fiind calificate a fi extrem de
speciale, deosebite
1
Acesta este clavecinul
realizat de Neupert ( renumit
fabricant german de
instrumente muzical vechi la
Bamberg care a reconstruit
clavecine după modelul
clavecinelor din perioada
barocă a lui Arcangelo Corelli,
Jean-Phillippe Rameau, Georg
Philipp Telemann)
Modelul acesta
reprezintă un clavecin construit
de Jean Michael Chabloz
(manufactor de clavecine
elvețian), copia fidelă a
clavecinului francez a lui
Pasacal Taskin, ce îmbină stilul
clasic al clavecinului francez cu
cel german a secolelor XVII și
XVIII.
1
Jean Michael Chabloz și-a
început cariera sa între 1984
– 1989 când a întâlnit un
constructor american de
instrumente, clavecine din
Philadelphia, stabilit în
orașul său natal Chateau-
d'Oex, urmând ca între anii
1990 -1993 să se
perfecționeze la Amsterdam,
apoi în Anglia. Începutul său
în această carieră s-a
concretizat prin executarea
tuturor celor 5 stiluri de
clavecine (italian, francez,
flamand, german și englez)
1
„kitul”nu poate fi realizat fără cunoștințele tehnice necesare, el putând fi un veritabil
proiect pentru câteva „sute” de ore de lucru, cum este spre exemplul: clavecinului.1.)
În timp ce în Franța instrumentele încep a fi recondiționate, înainte de a le copia
și utiliza materiale noi în alcătuirea lor.
În 1966 în „le Musée de la musique” ( ca și în „Musée instrumental du
Conservatoire” din Paris) ia ființă un atelier de restaurare a clavecinelor la inițiativa
muzicologului și colecționarului Geneviève Thibault de Chambure.
Noul secol a adus și noi compoziții muzicale pentru clavecin astfel putem menționa și
autori contemporani ca :
1
Jean René Désiré Françaix (1912 -1997) „ Concerto pour clavecin, flûte et cordes”,
„ Huit Danses exotiques” ;
György Ligeti (1923 – 2006) „ Continuum, pentru clavecin (1968) ;
Yannis Xenakis (1922 -2001) „ Khoai (1976), pentru clavecin ;
Henrik Mikolaj Gorecki (1933 -) „ Concerto pour clavecin et cordes” (1980) și
Gracianne Finzy care au compus lucrări pentru instrumentele secolului al XIX-lea.
1.)(http://dictionnaire.sensagent.com/kit/fr-fr/)
Bibliografie :
http://dictionnaire.sensagent.com/CLAVECIN/fr-fr/
http://fr.wikipedia.org/wiki/Clavecin
http://fr.wikipedia.org/wiki/Clavecin#cite_note-12
http://fr.wikipedia.org/wiki/Temp%C3%A9rament_in%C3%A9gal
http://fr.wikipedia.org/wiki/Claude_Mercier-Ythier
http://www.fmil.org/5docu/docu-clavecins.html
http://fr.wikipedia.org/wiki/Sp%C3%A9cial:Recherche?search=clavicorde&fulltext=Rechercher
http://baroque.expression.ifrance.com/instrument/clavecin/clavecin.htm
http://www.geocities.com/orfeo23/clavecin.html
http://www.clavecin-en-france.org/
http://www3.sympatico.ca/clavecin/instru.html
http://www.orgues-et-vitraux.ch/default.asp/2-0-1228-11-6-1/
http://mediatheque.cite-musique.fr/masc/?
INSTANCE=CITEMUSIQUE&URL=/mediacomposite/cmdm/CMDM000000400/clavecin_histoi
re_04.htm
http://www.amisduclavecin.be/
1
1