Pianul – instrument muzical

Pianul –
(ital. pianoforte; fr. piano; germ. klavier; eng. piano; rus. fortepiano ) este
un instrument muzical foarte răspândit, dacă ne prim la instrumentul
dotat cu ciocănele, el nu numără decât vreo două secole. Dacă ne lărgim
sfera și ne afiliem la instrumentele cu coarde și claviatură, atunci
originea sa atinge evul mediu. Teoreticienii însă, nesatisfăcuți de
tinerețea instrumentului, merg înapoi, până în antichitate, la unul din
cele mai primitive și simple instrumente cu coarde, monocordul, o cutie
de rezonanță pe care era întinsă o coardă ce urma să fie pusă în vibrație
prin diferite procedee. Mai apropiat ca mod de producere al denumire
nu neagă înrudirea cu clavicembalul și a cărui veche origine se pare a fi
orientală. În timp ce Stradivarius desăvârșea în atelierul său din Cremona
minunatele sale exemplare, mai la sud, peste Apenini, în Florența,
1
constructorul Bertolommeo Cristofori dă în anul 1711 un nou tip de
instrument cu coarde și ciocănele, la care putându-se acum cânta și
încet și tare, adică piano e forte, care va fi denumit pianoforte sau piano,
pian. Denumirea aceasta era totodată o replică, o precizare și o
distincție făcută față de instrumentele anterioare, care nu puteau realiza
această varietate de tărie. Vom enumera câteva tipuri de instrumente la
care făcea aluzie pianoforte. Clavicordul este semnalat către sfârșitul
veacului XIII și începutul celui de-al XIV-lea. Format dintr-o cutie de
rezonanță triunghiulară, pe care sânt întinse un număr de coarde de
metal, și este înzestrat cu o claviatură de 2-3 octave. La capătul fiecărei
clape se găsește câte o lamă de alamă care lovește coarda. Spineta
(epinetă) mai mare decât clavicordul, folosea un mecanism care
determina cu vârful unei pene să zgârâie, să ciupească coarda
respectivă. Clavecinul se prezenta tot ca spineta, era ceva mai mare și
se folosea câte două coarde pentru o notă, ceea ce întărea oarecum
sunetul. Forma sa se apropia de aceea a pianelor cu coadă de azi. În
anul 1711 data apariției primului pianoforte, este relativă ca și
paternitatea acordată lui Cristofori. Premergătorii acestei invenții nu
lipsesc și se pare că în aceeași epocă și în locuri diferite fără să se știe
unul de altul; la paris, constructorul de instrumente muzicale Marius dă
la iveală, în anul 1716, un clavecin cu ciocane de lemn; în
Germania, Schroeter din Dresda și Silbermann din Freyberg, la care se
adaugă numele lui Erard (reformatorul harpei), aduc remarcabile
perfecționări. Cu timpul clavecinul, cu slabele și limitatele sale resurse,
nu mai poate face față cerințelor din ce în ce mai variate și mai
pretențioase ale muzicii din a doua jumătate a sec. al XVIII-lea și se
retrage treptat pentru a face loc pianului. Dar pianul, la rândul său, n-ar
fi înlocuit clavecinul dacă ar fi rămas în faza inițială (greoi, zgomotos,
inegal ca sunet). Numeroși constructori s-au ocupat de perfecționarea
lui, făcându-l să evoluieze rapid și consistent, ducându-l la performanța
remarcabilă din zilele noastre.

Descrierea instrumentului. În urma evoluției de-a lungul celor două

secole, tipurile de pian s-au fixat la: pianul drept (pianina) și pianul cu
coadă, fiecare cu mici variații în dimensiuni și modele. Ceea ce rămîne
comun în alcătuirea unui pian este placa de rezonanţă făcută dintr-un
lemn special de brad, prevăzută cu nişte bare care o întăresc pentru a

2
rezista la puternica tensiune a coardelor. Pe placă se fixează un suport
care susține placa de metal sau cadrul metalic în care sînt fixate coardele
la una din extremităţi. Coardele nu sînt întinse în linie dreaptă. De la
cuie, ele deviază peste un prag de metal şi după o anumită porțiune,
trec peste unul de lemn. În această porțiune ele sînt lovite de ciocănele
şi puse astfel în vibrație. Ciocănelele, învelite în pîslă (fetru),
funcționează prin-tr-un mecanism destul de complicat pentru a fi
descris aici. Asupra lor se actionează prin clape (taste) albe și negre,
respectiv din fildeş şi abanos, sau alte înlocuitoare mai puțin
costisitoare. Pedalele acționează asupra intensității şi culorii sunetului,
cea din dreapta (de forte) ridică un dispozitiv de surdinare lăsându-le să
vibreze liber, cea din stânga (de piano), fie că interpune o pâslă, sau
apropie ciocănelul de coardă, fie că deplasează întreaga claviatură
pentru a face ca ciocănelul să lovească mai puține coarde, micşorând
astfel intensitatea sunetelor. Cum va lovi un ciocănel în mai puține
coarde? Trebuie precizat că, pentru un sunet, în registrul înalt şi mediu
se fixează trei coarde; în grav, câte două coarde, în subgrav, câte una.
Ciocănelul, în mod obişnuit, loveşte deodată trei sau două coarde, după
registrul respectiv. Cu pedala de piano, ciocănelele se deplasează lateral
şi nu mai prind din trei coarde decît două în acut şi una în mediu. La
unele modele mai evoluate — denumite aliquot — se fixează în
registrul supraacut, deasupra fiecărui grup de cîte trei coarde, o a patra,
care vibrează prin simpatie (antrenată de vibrațiile celor de jos, lovite
direct), ceea ce produce o sonoritate mai răspicată, mai cristalină, mai
consistentă, mai întărită.

Posibilități tehnice şi expresive. Întinderea pianului este fără rival (în

afară de orgă) şi cuprinde scara muzicală a întregii orchestre, depăşind-
o chiar :

3
Egal, omogen pe toată întinderea sa, pianul oferă o sonoritate extrem
de mlădioasă şi variată în colorit, de la şoapta care te face să uiți că este
vorba de un instrument de lovire, până la tumultul furtunos, în care ai
impresia că se dezlănţuie o întreagă orchestră. O tehnică facilă în ceea
ce priveşte intonația, ca şi marea comoditate a sunetului, gata fixat în
înălțime, au permis executantului îndreptarea spre alte eforturi, în care,
pe primul plan se situează calitatea sunetului şi detaşarea planurilor
sonore Și o remarcabilă agilitate atât monodică cît şi polifonică.

Clavecinul lui Bach și Clavirul de

călătorie a lui Mozart.

Instrument polifonic prin excelență, pianul se bucură şi de o

independență remarcabilă, prin faptul că poate cânta şi melodia şi
acompaniamentul, ceea ce explică evoluția și rolul său deosebit în
ansamblul instrumentelor muzicale. Independența celor două mâini
asigură preponderența melodiei asupra acompaniamentului, oriunde s-
ar produce ea. Toate efectele îi sunt proprii, în viteze surprinzătoare.
Singura infirmitate a pianului este aceea de a nu putea prelungi sunetul
după voie. Pentru întreţinerea lui trebuie să se recurgă Ia tremolo (o
înnoire repetată într-o trepidație regulată), care însă este altceva ca
efect. Nenumăratele sale resurse explică splendida carieră solistică de
care se bucură din plin, ca şi faptul că este cel mai răspândit instrument,
nelipsit şi de sub degetele compozitorului, dirijorului, ca şi ale oricărui
interpret muzical, la care se adaugă imensa majoritate a amatorilor,
contribuind astfel simţitor la educarea muzicală.

Rolul în orchestră. În orchestră, rolul pianului se desfăşoară pe două

planuri distincte: primul, oarecum extern (cel mai vechi și cel mai
important), este acela de solist, cu acompaniamentul orchestrei; al
doilea (ceva mai recent), integrează pianul în masa instrumentelor din
4
orchestră, orchestratorii moderni aducând și timbrul său deosebit în
îmbogăţirea coloritului orchestral. În acest al doilea caz, aparițiile sale se
fac rar, cu grija de a fi semnalate şi detaşate.

Surse:

1. Pașcanu, Alexandru. Despre instrumentele muzicale. – Buc. : Ed.

1980. – pag. 44-53.

5
6