Fagotul – instrument muzical

Fagotul (ital. fagotto; fr. basson; germ. fagott; engl. bassoon; rus. fagot ).
Fagotul derivă dintr-un vechi instrument din secolul al XVI-lea
denumit bombard, cu aspect diform, înalt de vre-o zece picioare şi greu de
mînuit, argumente care l-au determinat pe abatele Afranio degli Albonesi, din
Ferrara, să conceapă către 1525 un nou instrument, în care corpul îndoit de mai
multe ori dă impresia reunirii mai multor tuburi. În felul acesta, lungimea se
scurtează şi mînuirea devine mai uşoară. Perfecționările s-au succedat pînă în a
doua jumătate a secolului XIX, cînd trebuie să pomenim din nou numele
lui Triebert (cunoscutul constructor al oboiului), care aduce şi aici cele mai
decisive perfecționări spre fagotul modern.

Descricrea instrumentului şi a funcţionării sale.

Fagotul este un tub divizat în două, a cărui înălţime atinge 1,32 m, din lemn de abanos
sau palisandru. Deschiderea interioară a tubului este conică şi se prelungeşte în afară printr-o
ţeavă subțire mai lungă şi curbată, la capătul căreia se găseşte ancia dublă. Pe tubul perforat sînt
aplicate clapele şi mecanismul lor de manevrare, sistem Boehm, adaptat specificului fagotului.
Funcționarea sa rămîne aceeaşi ca şi a instrumentelor anterior prezentate.

Posibilităţi tehnice și expresive.

Fagotul acoperă partea de jos şi de mijloc a scării muzicale, pe următoarea

întindere:
 Notele grave din prima octavă sună frumos, plin. Urmează apoi o octavă ingrată, pe care
instrumentiştii buni o salvează. Octava a treia are o sonoritate excelentă, pe care virtuozii
instrumentului obțin un timbru catifelat şi plin ca al saxofonului sau, în piano, ca al unui corn
îndepărtat. Şcoala modernă a fagotului tinde să egalizeze toate registrele printr-o sonoritate
echilibrată, caldă, rotundă, spulberînd imaginea de uscăciune şi asprime de care se vorbea
înainte. În ciuda masivității sale, fagotul este foarte agil, evitînd totuşi încărcarea notelor cu
accidenți (diezi sau bemoli) prea m ulți. De asemenea, nu rezistă suflului prea lung în registrele
înalte, care oboseşte buzele instrumentistului. Realizează însă cu vioiciune şi facilitate salturi
mari, game, arpegii. Multă timp, fagotul s-a bucurat de reputaţia că ar fi lipsit de eleganță, de
distincţie, şi că în afară de intonaţia de serviciu, unde susţine cu mult folos dublarea coardelor,
nu i se potriveşte decît nota de zefletmitor sau de caricatural, dacă nu de sinistru.

Graţie tehnicii noi ca şi avansurilor şi încrederii acordate de compozitorii moderni, rolul

şi posibilităţile fagotului s-au dovedit surprinzător de variate şi bogate. În afara umorului sau a
tragicului înspăimîntător, fagotul poate crea o imagine de plenitudine şi frumuseţe prin
soliditatea başilor iar, în mediu şi acut, aduce o poezie şi un romantism care degajă şi exprimă
uneori — în acut şi supra-acut — un sentiment de o tensiune.

Rolul în orchestră.

0 altă calitate deosebită a fagotului o constituie faptul că timbrul său se dovedeşte cel
mai conciliabil din familia lemnelor. E vorba aici de posibilitatea fagotului de a se alia, de a-şi
topi sunetul cu cel al unor instrumente din alte familii, fără a crea discrepanţe de timbru. Un
instrument de care se apropie foarte bine este cornul cu care, în anumite circumstanțe, poate fi
chiar confundat. De asemenea, se contopește perfect cu violoncelul. Date fiind caracteristicile
enumerate, fie pe plan melodic, fie armonic, fagoturile, în mod obișnuit două, sînt printre
instrumentele care cîntă cel mai mult, chiar dacă sonoritatea lor nu se remarcă totdeauna pe
primul plan.
Audiții:

Tchaikovsky Symphony No.4 Bassoon big solo (2nd movement)

https://www.youtube.com/watch?v=5XoanCFRRtE

Rimsky-Korsakov: Sheherazade
https://www.youtube.com/watch?v=5ZRp7ecAM70

Mozart: Bassoon Concerto (complete) in B-flat major K 191,

https://www.youtube.com/watch?v=PYOPQuhdoQM