Chei

Cheile au un rol important în notaţia muzicală, întrucît denumirea sunetelor scrise şi

încadrarea lor într-o anumită octavă sînt indicate de cheia care se pune la inceputul portativului.
Cheia precizează numele şi înălţimea corespunzătoare a unui sunet, în baza căreia putem
determina numele şi înălţimea celorlalte sunete din scara muzicală, astfel:

Din punct de vedere istoric, la baza acestui portativ se află sistemul liniar de 11 linii, pe
care îl menţionăm pentru a evidenţia originea şi evoluţia tuturor cheilor, utilitatea şi
anacronismul unora dintre ele.

Acest sistem grafic s-a născut din necesitatea înscrierii celor 24 de sunete, care alcătuiesc
diapazonul obişnuit al vocilor omeneşti. Se înţelege, citirea notelor pe un astfel de portativ era
foarte dificilă, asemenea fragmentelor cu multe linii suplimentare întîlnite în notaţia actuală.
De aceea, într-o etapă mai avansată s-au folosit ca reper liniile colorate – liniile IV, VI şi
VIII — pe care se aşezau sunetele numite F, C şi G, din modificarea cărora s-a ajuns la cele trei
chei cunoscute astăzi:
— cheia fa pentru notarea registrului grav al scării muzicale;
— cheia do pentru notarea registrului mediu al scării muzicale;
— cheia sol pentru notarea registrului acut al scării muzicale.

După cum ştim, portativul general este format din două portative simple — portativul
inferior şi portativul superior — unite prin linia lui do central, linia originară a tuturor cheilor de
do.
În schema de mai jos observăm că fiecare portativ simplu este la origine un fragment din
portativul general:

1
 În practică, cele şapte portative au dus la crearea celor şapte chei. Cu timpul, numărul lor
a sporit, încît pe fiecare linie a portativului se notau cîte două chei diferite.

Cheia sol

Aşezată pe linia I sau a II-a a portativului indică sunetul sol din octava întîi.

1. Cheia veche franceză 2. Cheia de violină

Observaţie. Notele din cheia franceză corespund ca poziţie şi denumire celor din cheia
de bas — raportul de înălţime dintre ele fiind de două octave.

Cheia do

Aşezată pe linia I, II, III, IV şi V a portativului, indică de fiecare dată sunetul do central.

Observaţie. Notele din cheia do — bariton sînt identice ca denumire şi ca înălţime cu

cele din cheia fa — bariton.

Cheia fa

Aşezată pe linia III, IV, sau V a portativului arată sunetul fa din octava mică.

Observaţie. Notele din cheia basului profund au denumiri asemănătoare cu cele din cheia
de violină, însă diferenţa dintre ele este de dublă octavă.
În aceste chei se notau vocile omeneşti — sopranino, sopran, mezzo-sopran, alto, contra
alto, tenor-altino, tenor, bariton bas, sau bas profund (pedalist), precum şi instrumentele din
secolele XV—XVI — cele mai diferite tipuri de lăute şi viole cu întinderi şi registre
corespunzătoare vocilor — care dublau la unison partidele ansamblului polifonic. De altfel,
înainte de epoca renaşterii, cînd muzica instrumentală nu se diferenţiase încă de cea vocală, se

2
practica transcrierea partiturilor vocale existente.
Tendinţa de a nota fiecare voce la înălţimea reală, în aşa fel ca diapazonul respectiv să
poată fi înscris în limitele unui portativ propriu, evitînd liniile suplimentare — a atras după sine
această diversitate de chei.
Exemplele de mai jos confirmă utilitatea acestor chei în scrierea medievală.

Tabloul următor cuprinde cheile principale ale notaţiei medievale. Remarcăm poziţia
fiecărei chei în scara generală şi raportul cunstant de terţă, de la o cheie la alta.
O dată cu dezvoltarea muzicii instrumentale, care lărgea ambitusul scării generale
(vioara, violoncelul, pianul) simplificarea notaţiei devine absolut necesară.

3
 Sistemul actual de notaţie n-a preluat din practica medievală decît patru chei: cheia sol,
cheia fa, cheia de alto şi cheia de tenor, suficiente pentru scrierea celor mai complexe partituri.
Dăm mai jos utilizarea celor patru chei, în scrierea modernă.

În cheia sol se notează: vocile omeneşti (sopran, alto, tenor) şi majoritatea

instrumentelor muzicale ca violina I şi II, viola — (registrul acut), violoncelul (registrul acut),

4
flautul şi piccolo, oboiul, cornul englez, clarinetul în toate acordajele, trompeta, cornul (registrul
acut) toate tipurile de saxofoane, instrumentele de fanfară din familia fligornilor, chitara,
mandolina, cobza, naiul şi majoritatea instrumentelor de percuţie acordabile, cum sînt xilofonul,
timpanele mici etc.
În acelaşi timp, cheia sol este una din cheile principale în notarea instrumentelor care
folosesc portativul general: orga, pianul, harpa, celesta, clavecinul, ţambalul, acordeonul.
Observaţie. Cea mai mare parte din instrumente sună la înălţimea notată. Unele
instrumente acordate în registrul înalt al scării generale flautul — piccolo, celesta, naiul — se
scriu convenţional cu o octavă mai jos pentru a evita numărul mare de linii suplimentare; altele,
cum sînt saxofoanele, chitara, vibrafonul, vocea de tenor, se scriu dimpotrivă cu o octauă mai
sus, în acelaşi scop.
Partida pentru flaut-piccolo din opera LA WALLI
Catalani

Partida de tenor (fragment din romanţa lui Radames) din opera AIDA:

În cheia fa se notează: vocea de bas şi vocea de bariton, violoncelul (registrul grav şi

parţial registrul mediu), contrabasul, clarinet contrabas, fagotul (registrul grav şi mediu),
contrafagotul, cornul (registrul grav şi mediu), trombonul (registrul grav), trombonul tenor şi
bas, eufoniul (baritonul fligornilor), bas — tuba (heliconul) şi timpanii.
Cheia fa este totodată cheia principală a portativului inferior din partiturile pentru pian,
orgă, celestă, harpă etc.

5
 Observaţie. Instrumentele acordate în registrul grav al scării muzicale cum sînt —
contrabasul şi contrafagotul se notează cu o octavă mai sus, pentru evitarea liniilor
suplimentare. Aşadar, ele sună cu o octavă mai jos, decît sînt scrise.
Cornul, clarinetul-bas se notează atît în cheia sol cît şi în cheia fa.
În cheia de alto se notează: viola (registrul grav şi mediu), trombonul-tenor (registrul
acut).
În cheia de tenor se notează: violoncelul (registrul mediu), fagotul (registrul acut), şi
foarte rar contrabasul (în registru supraacut) şi trombonul tenor.
Remarcăm că unele instrumente cu diapazon mare folosesc alternativ două sau trei chei
în cadrul aceluiaşi portativ.
În afara acestei modalităţi trebuie să acceptăm una din căile extreme: ori portativul
general, ori portativul simplu însoţit de linii suplimentare. De exemplu: violoncelul foloseşte
toate cele trei chei, corespunzător celor trei registre ale sale. Notarea tuturor registrelor pe un
singur portativ n-ar fi posibilă fără utilizarea alternativă a cheilor. Trecerea de la o cheie la alta,
locul de schimb, se face la aprecierea compozitorului.

Notă: Datorită construcţiei lor, instrumentele transpozitorii sună, în funcţie de acordajele

proprii, mai sus sau mai jos decît instrumentele netranspozitorii. Cele acordate în B (si bemol)
sună la o secundă mai mare descendentă, cele acordate în A (La) la o terţă mică descendentă
etc...

În concluzie, cunoaşterea cheilor este necesară :

— la citirea partiturilor vechi notate în aceste chei ;
— la notarea şi citirea instrumentelor care folosesc şi astăzi aceste chei : violă, violoncel,
fagot, trombon;
— la realizarea transpoziţiei orale;
— la citirea partiturilor neadecvate instrumentelor transpozitorii.

Cheia de sopran

Cheia do de pe linia întîi a portativului se întrebuinţa în scrierea medievală pentru notarea

vocilor de sopran.1
Studiul notaţiei în această cheie este necesar în transpoziţie, în următoarele scopuri :
— cînd transpunem o partitură notată în cheia sol la terţă inferioară, sau o partitură notată
în cheia fa, la o cvartă superioară;
— cînd citim partida unui instrument transpozitoriu acordat în LA;2
— cînd citim partiturile notate în cheia sol cu instrumentele acordate în Mi bemol, sau
partiturile notate în cheia fa, cu instrumentele acordate în SOL .3

1 Prin voci de sopran, mezzo-sopran, alto etc. subînţelegem şi instrumentele de coarde sau de suflat din practica

medievală care corespundeau ca registru vocilor acute sau grave ale polifoniei vocale.
2 Instrumertele acordate în LA (clarinet A, clarinet-bas A) executînd sunetul do emit sunetul la. Acestea se notează

întotdeauna cu o terţă mică mai sus faţă de instrumentele acordate în DO.

3 Instrumentele acordate în RE (clarinet mic, corn), în MI (trompetă, corn), în SOL (flaut-alto, corn, trompetă) sau în SI

(clarinet) au fost folosite exculsiv în practica instrumentală veche. Astăzi se întîlnesc destul de rar. Noi le-am menţionat cu scopul
de a crea probleme utile privind tehnica transpoziţiei. În practica instrumentală modernă se folosesc corni, trompete sau clarineţi
acordaţi în FA, LA, SI bemol şi MI bemol.

6
 Do central are în cheia de sopran următoarea poziţie:

În funcţie de do1 putem citi uşor, în urcare sau coborîre, toate celelalte sunete ale scării
muzicale.

Cheia mezzo-sopran
În scrierea preclasică, cheia do de pe linia a doua a portativnlui se utiliza pentru notarea
vocilor de mezzo-sopran.
Astăzi, cheia de mezzo-sopran este necesară în transpoziţie, în următoarele cazuri:
— cînd transpunem o partitură notată în clieia sol la cvinta inferioară, sau o partitură notată in
cheia fa, la secunda superioară;
— cînd citim partida unui instrument acordat în FA;4
— cînd citim partiturile notate în cheia sol, cu instrumentele acordate în SOL, sau partiturile
notate în cheia fa, cu instrumentele acordate în Si bemol;
Cheia de mezzo-sopran indică sunetul do1 din octava întîi, astfel:

Studiul notaţiei în cheia de mezzo-sopran se face plecînd de la acest sunet:

Cheia de alto

În cheia de alto – cheia de pe linia a treia a portativului – se notau vocile de alto şi

contra-alto. Astăzi o întîlnim ca cheie principală în partida de violă, fiind cea mai potrivită cu
diapazonul acestui instrument (do – do3).

4
Cornul englez, cornul în F executînd sunetul do, emit sunetul fa. Instrumentele, în acest acordaj, se notează
cu o cvintă mai sus decît instrumentele netranspozitorii.

7
 Iată un fragment caracteristic pentru violă în cheia consacrată:
W. A. Mozart

Acelaşi fragment notat în cheia sol, la înălţimea reală, dă naştere la multe linii supli-
mentare, care îngreunează scrierea şi citirea textului muzical:

Comparînd cele două modalităţi de notare, înţelegem rostul cheii de alto în scrierea
actuală.
În transpoziţie, cheia de alto este utilă în următoarele cazuri :
— cînd transpunem o partitură notată în cheia sol la secundă superioară, sau o partitură notată în
cheia fa la secundă inferioară;
— cînd citim partida unui instrument acordat în RE;5
— cînd citim partiturile notate în cheia sol, cu instrumentele acordate în SI bemol sau partiturile
notate în cheia fa, cu instrumentele acordate în RE.
Do central are în cheia de alto următoarea poziţie:

Cunoscînd locul sunetului do1 putem determina uşor toate celelalte sunete notate în această
cheie.

Cheia de tenor

Cheia de pe linia a patra a portativului întrebuinţată în scrierea preclasică pentru vocile de

tenor o întîlnim astăzi, ca cheie secundară, în partiturile de violoncel, fagot, trombon şi uneori
contrabas (registrul acut).
În transpoziţie, cheia de tenor este necesară în următoarele cazuri:
— cînd transpunem o partitură notată în cheia sol la o secundă inferioară, sau o partitură notată
în cheia fa la o cvintă superioară;
— cînd citim partida unui instrument acordat în Si bemol;
— cînd citim partiturile notate în cheia sol cu instrumentele acordate în RE, sau partiturile notate
5
Potrivit acestui acordaj, clarinetul mic în D sau trompeta în D cînd execută sunetul do, emit sunetul re.
Acestea se notează întotdeauna cu o secundă mare mai jos decît instrumentele netranspozitorii.

8
în cheia fa cu instrumentele acordate în Fa;
În cheia de tenor nota do din octava întîi se află pe linia a patra a portativului:

Studiul notaţiei în cheia de tenor se face plecînd de la acest reper, după regulile
cunoscute.

Notă: Clarinet în B, trompetă în B sau saxofon tenor în B executînd nota do, emit sunetul
si bemol. Aceste instrumente se scriu întotdeauna cu o secundă mare mai sus decît instrumentele
netranspozitorii.

Cheia de bariton

Cheia fa de pe linia a treia a portativului a fost utilizată în evul mediu pentru scrierea
vocii de bariton (diapazonul baritonului se află între tenor şi bas). Scoasă din uz, este înlocuită
pentru totdeauna cu cheia de bas.
În transpoziţie, cheia de bariton este necesară în următoarele cazuri :
— cînd transpunem o partitură notată în cheia sol la cvartă inferioară, sau o partitură notată în
cheia fa la o terţă superioară;
— cînd citim partiturile notate în cheia sol cu instrumentele acordate în FA, sau partiturile notate
în cheia fa cu instrumentele acordate în LA.
Cheia de bariton indică sunetul fa din octava mică astfel:

Notă. Trompeta în G, corn în G etc. executînd nota do emit sunetul sol; aceste
instrumente se scriu întotdeauna cu o cvartă perfectă mai sus decît instrumentele netranspozi-
torii.
Reţinem că instrumentele acordate în LA, cînd citim direct o partitură notată în cheia sol,
folosesc în transpoziţie cheia de bas.
Plecînd de la nota fa putem citi uşor toate sunetele notate în această cheie.