Intervale muzicale

Tratarea şi cunoaşterea sistemică a melodiei, pe plan intonaţional începe prin studiul

intervalelor muzicale, ca elemente de structură prezente în orice sistem melodic.

Aristide Quintilian – muzicograf grec, ce a trăit în sec. I – II a realizat o clasificare

remarcabilă a intervalelor muzicale, spunând că „Pe de altă parte intervalele unele sunt
minore, altele majore, şi încă, unele consonante, altele disonante; apoi unele enarmonice,
altele cromatice, altele diatonice; de asemenea, unele raţionale şi altele iraţionale”1

Intervalul reprezintă raportul de înălţime dintre două sunete muzicale de frecvenţe

diferite. In princiu intervalul constituie elementul de construcţie primar de la care porneşte
orice alcătuire melodică, armonică sau polifonică.

În teoria intervalelor se disting două criterii principale de ordonare şi tratare:

I. Criteriul cantitativ – criteriu acustico-muzical

II. Criteriul calitativ – criteriu pur muzical

Primul criteriu se referă la ordonarea şi tratarea intervalelor ca elemente de

dimensionare a spaţiului sonor.

Al doilea criteriu, cel calitativ, determină funcţiile şi rolul intervalelor muzicale în

construcţia melodiei şi armoniei.

Sistematizarea intervalelor muzicale din punct de vedere cantitativ se obţine

raportându-le la octavă, intervalul principal de măsurare a spaţiului sonor şi prin determinarea
conţinutului lor în tonuri şi semitonuri.

I. Clasificarea intervalelor din punct de vedere cantitativ:

1. intervale simple şi compuse

Toate intervalele care se formează în spaţiul unei octave se numesc intervale simple,
iar cele care depăşesc cadrul octavei sunt considerate intervale compuse.

1
Aristidis Quintiliani, De musica.
 a. Mărimea intervalelor după conţinutul lor în trepte

Intervalele simple după numărul de trepte, poartă următoarele denumiri: prima,

secunda, terţa, cvarta, cvinta, sexta, septima şi octava (octava perfectă).

Intervalele compuse se realizează prin adăugarea unui interval simplu la cel de octavă.
Astfel apar următoarele intervale: nona – secunda peste octavă, decima – terţa peste octavă,
undecima – cvarta peste octavă, duodecima – cvinta peste octavă, terţiadecima – sexta peste
octavă, cvartadecima – septima peste octavă, cvintadecima – dubla octavă.

b. Mărimea intervalelor după conţinutul lor în tonuri şi semitonuri:

Prima perfectă (0 st.), secunda mică (1 st.), secunda mare (1 t.), terţa mică (1 t. şi 1st.),
terţa mare (2 t.), cvarta perfectă (2 t. şi 1 st.), cvarta mărită (3 t.), cvinta perfectă (3 t. şi 1 st.),
cvinta micşorată (2 t. şi 2 st.), sexta mică (3 t. şi 2 st.), sexta mare (4 t. şi 1 st.), septima mică
(4 t. şi 2 st.), septima mare (5 t. şi 1 st.), octava perfectă (5 t. şi 2 st.).

2. Clasificare intervalelor din punct de vedere calitativ

- intervale perfecte: prima (1P), cvarta (4P), cvinta (5P), octava (8P), undecima (11P),
duodecima (12P) şi cvintadecima (15P)

- intervale mici sau mari: secunda (2m/2M), terţa (3m/3M), sexta (6m/6M), septima
(7m/7M), nona (9m/9M), decima (10m/10M), terţiadecima (13m/13M) şi cvartadecima
(14m/14M).

-intervale mărite, micşorate, dublu-mărite, dublu-micşorate: toate intervalele pot

deveni mărite, micşorate, dublu-mărite şi dublu-micşorate, mărindu-se sau micşorându-se
prin alteraţiile corespunzătoare. De la această regulă fac excepţie: prima – care nu poate fi
micşorată şi dublu-micşorată şi secunda – care nu poate fi dublu-mărită. Intervalele
mărite se notează cu „+” (1+), cele micşorate cu „–“ (5 –), cele dublu-mărite cu „++” (2++) şi
cele dublu-micşorate cu „– –” (3 – –).
 1. Intervale simple:

Prima – 1P (0 st.), 1+ (1 st.)

Secunda – 2m (1 st.), 2M (1 ton) [Pentru a realiza intervalul micşorat, vârful

intervalului mic coboară cu 1 st., sau baza intervalului mic urcă cu 1st. (do # - re b) şi pentru
a obţine intervalul mărit vârful intervalului mare urcă sau baza intervalului coboară (do b -
re)]

Terţa – 3m (1 ton şi 1 st.), 3M (2 tonuri)

Cvarta – 4P (2 t. şi 1 st.), 4+ (2 t. şi 2 st.), (4+ poate să conţină şi 3 tonuri – triton)

Cvinta – 5P (3 t. şi 1 st.), 5 – (2 t. şi 2 st.)

Sexta – 6m (3 t. şi 2 st.), 6M (4 t. şi 1 st.)

Septima – 7m (4t. şi 2 st.), 7M (5 t. şi 1 st.)

Octava – 8P (5t. şi 2 st.)

2. Intervale compuse

Nona

Decima

Undecima
 Duodecima

Terţiadecima

Cvartadecima

Cvintadecima (Dubla octavă)

Intervalele complementare

Procedeul răsturnării unui interval constă din mutarea sunetului de la bază la octava
superioară, sau a sunetului din vârf la octava unferioară. Intervalul obţinut prin răsturnare
poartă numele de interval complementar, pentru că cele două intervale însumate formează
cadrul unei octave.

a. Modificările privind conţinutul de trepte

Prin răsturnarea intervalelor simple, acestea îşi modifică mărimea (conţinutul în

trepte), cât şi conţinutul în tonuri şi semitonuri. Astfel prima devine octavă (1 – 8), secunda
devine septimă (2 – 7), terţa devine sextă (3 – 6), cvarta devine cvintă (4 – 5), cvinta devine
cvartă (5 – 4), sexta devine terţă (6 – 3), septima devine secundă (7 – 2) şi octava devine
primă (8 – 1). Dacă adunăm cifrele grupului de câte două intervale complementare ne dă
suma 9, întrucât un sunet se repetă.

b. Modificările privind conţinutul de tonuri şi semitonuri

Intervalele perfecte îşi păstrează aceeaşi calitate, intervalele mari devin mici şi cele
mici devin mari, intervalele mărite devin micşorate şi cele micşorate devin mărite şi
intervalele dublu-mărite devin dublu-micşorate şi cele dublu-micşorate devin dublu-mărite.

Răsturnarea intervalelor compuse respectă aceleaşi reguli ca şi intervalele simple.

Astfel nona (secunda peste octavă) devine septima, decima (terţa peste octavă) devine sextă,
undecima (cvarta peste octavă) devine cvintă, etc.
 1. Intervale melodice şi armonice

Un interval este melodic atunci când cele două sunete sunt emise succesiv sau
diacronic – în plan orizontal. Intervalele melodice pot fi ascendente sau descendente în
funcţie de sensul în care se deplasează cel de al doilea sunet.

Un interval este armonic atunci când cele două sunete sunt emise simultan sau
sincronic – în plan vertical. Sensul în care se deplasează un interval armonic în înlănţuirea sa
cu altul poate fi ascendent sau descendent, iar cele două sunete se pot deplasa în mers paralel
sau contrar. Din utilizarea intervalelor în plan armonic rezultă înveşmântarea armonică a
melodiei.

Mers paralel Mers contrar

 2. Intervale enarmonice

Se consideră enarmonice acele intervale care, în raport cu altele, au sonoritate

identică, dar ca grafică se scriu diferit – schimbându-se doar denumirea sunetelor. Un interval
poate fi enarmonizat în mai multe variante, pentru simplificarea textului muzical şi a raţiunii
de ordin funcţional – se preferă de obicei intervalele uzuale.

3. Intervale consonante şi disonante

În concepţia tonală clasică, un interval se consideră consonant în cazul că sunetele

sale componente – auzite simultan – produc impresia de contopire şi legare reciprocă.

Pornind de la sensul formulat mai sus, sunt considerate consonante, intervalele:

- perfecte: prima perfectă, cvarta perfectă, cvinta perfectă, octava perfectă

- mici şi mari: terţele şi sextele

Un interval se consideră disonant în cazul în care sunetele sale componente produc

impresia de respingere reciprocă. Tensiunea armonică acumulată printr-un interval sau acord
disonant se cere rezolvată într-un interval sau acord consonant.

Intervalele disonante sunt considerate:

- intervalele mici şi mari: secundele şi septimele

- toate intervalele mărite şi micşorate, dublu-mărite şi dublu-micşorate

 Disonanţele cele mai puternice se află în zona intervalelor mici (între 1+ şi 5 – ), după
care disonanţele slabesc în gradul de disonanţă.

Rezolvarea intervalelor disonante

Orice interval disonant acumulează – în melodie cât şi în armonie – o anumită

tensiune şi instabilitate care se cer rezolvate într-un interval consonant. Este principiul de
bază în travaliul componistic după postulatele armoniei tonale clasice, care se aplică şi în
ceea ce priveşte rezolvarea intervalelor disonante.

În armonie, pentru a rezolva un interval disonant se utilizează cele trei tipuri de

mişcări generale ale vocilor: mişcarea oblică, paralelă şi contrară.

- mişcarea oblică prin mişcarea vocii inferioare – baza intervalului – şi menţinerea

aceluiaşi sunet la vocea superioară – vârful intervalului.

- mişcarea oblică prin mişcarea vocii superioare – vârful intervalului şi menţinerea

aceluiaşi sunet la vocea inferioară – baza intervalului.

- mişcarea paralelă ascendentă sau descendentă

 - mişcarea contrară divergentă – când vocile se depărtează sau convergentă – când
vocile se apropie:

Prin utilizarea uneia dintre mişcările armonice descrise mai înainte, se poate realiza
rezolvarea oricărui interval disonant într-unul consonant, având grijă să alegem acea mişcare
ce va rezulta o consonanţă.

Intervalele mărite, prin rezolvare, dau intervale consonante mai mari ca dimensiune –
rezolvare prin extensie, iar cele micşorate dau intervale consonante mai mici – rezolvare prin
comprimare

4. Intervale diatonice şi cromatice

Când caracterizăm prin prisma diatonismului şi cromatismului un interval muzical,

avem în vedere apartenenţa sau neapartenenţa sa la un sistem intonaţional diatonic – tonal sau
modal.

Pentru ca un interval să fie diatonic, se cere ca amândouă sunetele componente să fie

trepte constitutive în sistemul diatonic respectiv. Dacă unul sau ambele sunete componente
ale intervalului sunt trepte neconstitutive – modificate în sistemul din care fac parte,
intervalul se consideră cromatic.

Diatonismul şi cromatismul intervalelor poate fi:

- relativ, atunci când avem în vedere încadrarea intervalelor într-o anumită scară
muzicală

- absolut, atunci când avem în vedere încadrarea acestora în succesiunea de cvinte

perfecte

Dacă ne referim la diatonismul şi cromatismul relativ, putem spune că orice interval

poate fi considerat diatonic sau cromatic, în funcţie de încadrarea sau neîncadrarea lui în
diferite scări muzicale.
 Spre exemplu, cvinta perfectă do – sol este considerată diatonică pentru toate scările
în care cele două sunete sunt constitutive, dar este considerată cromatică pentru scările în care
unul sau ambele sunete sunt accidentale. Astfel cvinta perfectă do – sol este considerată ca
interval diatonic în tonalităţile: Do major, la minor, Sol major, mi minor şi ca interval
cromatic în tonalităţile: Re major, La major, Re b major, Sol b major.

Dacă ne referim la diatonismul şi cromatismul absolut, atunci vom lua în calcul

succesiunea naturală a sunetelor – înlănţuirea de cvinte perfecte, astfel toate intervalele care
se încadrează într-o succesiune de maxim şase cvinte perfecte sunt considerate diatonice,
acestea putându-se forma din cele şapte trepte ale unei game diatonice, iar cele care depăşesc
această succesiune sunt considerate cromatice.

- intervale diatonice: 0 – 6 cvinte inclusiv

- intervale cromatice: de la 7 cvinte în sus

Importanţa categorisirii intervalelor muzicale în diatonice şi cromatice rezultă, în

primul rând, din implicaţiile de natură armonică şi din cele privind modulaţia.