Îți place acest site?

Fă-i cadou autorului un FĂ

plan WordPress.com.
CADOURI

Despre Muzică
Istoria Muzicii Pentru Toți

MENIU

TEORIA MUZICII · TITULARIZARE

EDUCAȚIE MUZICALĂ

Intervale muzicale.
Clasificare. Exemple

Reprezentativ · Cristina Vlașin

1 Vote

Ton/Semiton

Prin interval, în sens acustic, se înțelege

raportul de înălțime dintre un sunet și
altul cu frecvența diferită, în consecință,
sunetele care au aceeași frecvență sunt
identice, ele exprimând același punct de
intonație din spațiul sonor. Cel mai mic
raport de înălțime (interval) dintre
treptele alăturate ale scării sonore
octaviante – în conceptul european de
utilizare – este semitonul, din suma a
două semitonuri rezultând intervalull de
ton.

În scara octaviantă alcătuită din sunete

(trepte) naturale – adică neutilizând
alterațiile – dacă se pornește de la
sunetul do, tonurile se formează într
treptele I-II; II-III; IV-V; V-VI; VI-VII;
iar semitonurile între treptele III-IV;
VII-VIII:

O scară octaviantă în care sunetele se

succed numai prin semitonuri – deci
folosind alterații – cuprinde toate cele 12
sunete ale totalului cromatic (scară
dodecafonică).

Publicitate

“American Christian …” My
new...

American
Christian: A
Treatise of
Spiritual, Cultural
and Political
Discernment, my
newest book, is
now on sale at
Amazon. I hope you
wil...

Setări confidențialitate

Se consideră diatonice tonurile și

semitonurile care se formează între
trepte (sunete) cu nume diferite ale
scării sonore:

Tonuri și semitonuri diatonice

Tonuri și semitonuri cromatice

Importanța teoretică și practică a

intervalelor ton și semiton rezultă din
următoarele:

sunt intervale de bază (primare)

pentru toate sistemele europene
de intonație (în alte sisteme, e
exemplu în cele asiatice, apar
sferturile și treimile de ton ca
intervale de bază, iar în muzica
electronică se lucrează cu
microsunete/microintervale
acustice);
servesc drept unități etalon în
determinarea structurii
intervalelor muzicale (intervale
perfecte, mari, mici etc.) fiind
elemente de referință cantitativă
pentru întreaga intervalică
muzicală;
prin poziția și locul ce-l au în
diferitele siseme intonaționale
utilizate în creație, ele determină
structura modală.

Teoria clasică (tradițională) a

intervalelor muzicale. Criterii de
sistematizare și tratare

În sistematica (teoria) intervalelor se

disting două criterii principale de
ordonare și tratare:

un criteriu general acustico-

muzical de ordin cantitativ
un criteriu special, de ordin
calitativ, pur muzical

Pornind de la criteriul dimensional

(cantitativ), în clasificarea intervalelor se
studiază următoarele aspecte:

intervale simple și compuse;

mărimea intervalelor după
conținutul în trepte;
mărimea intervalelor după
conținutul în tonuri și
semitonuri;
intervale complementare,
provenite prin răsturnare;

Intervale simple și compuse

Toate intervalele care se formează în

spațiul unei octave se numesc intervale
simple, iar cele ce depășesc cadrul
octavei sunt considerate intervale
compuse. Categoria intervalelor simple
cuprinde, așadar, întreaga serie de
intervale începând cu prima și
terminând cu octava (1-8), iar cele
compuse, seria de intervale începând cu
nona și terminând cu cvinta-decima (9-
15).

În cadrul categoriilor respective, atât

intervalele simple, cât și cele compuse se
deosebesc după mărimea (conținutul) în
trepte și după mărimea (conținutul) în
tonuri și semitonuri.

a) Intervale simple

Intervalele simple sunt: prima, secunda,

terța, cvarta, cvinta, sexta, septima și
octava.

b) Intervale compuse

Cunoscând că un interval compus se

obține dintr-un interval simplu adăugat
de cel de octavă, intervalele compuse, –
după numărul treptelor componente
sunt: nona (secunda peste octavă), decima
(terța peste octavă), undecima (cvarta
peste octavă), duodecima (cvinta peste
octavă), tertiadecima (sexta peste octavă),
cvartadecima (septima peste octavă),
cvintadecima (octava peste octavă).

Mărimea intervalelor după conținutul

lor în tonuri și semitonuri

a) Intervale simple, după conținutul lor

în tonuri și semitonuri, pot fi: perfecte,
mari, mici, mărite, micșorate, dublu-mărite
și dublu-micșorate.

Din categoria intervalelor perfecte fac

parte: prima, octava, cvinta și cvarta. Ele
sunt considerate perfecte, întrucât au
un singur aspect de bază – cel perfect –
de la care se obțin apoi direct celelalte
mărimi intervalice:

Din categoria intervalelor mari și mici fac

parte: secunda, terța, sexta și septima. Ele
se prezintă în dublu aspect la bază –
mari și mici -, de la care se ajunge apoi
la intervale mărite și micșorate pe scara
mărimilor intervalice:

Toate intervalele – atât cele perfecte, cât

și cele mari și mici – pot deveni mărite,
micșorate, dublu-mărite și dublu-micșorate,
lărgindu-se sau micșorându-se prin
alterațiile corespunzătoare. De la
această regulă fac excepție: prima, care
nu poate fi micșorată și dublu-
micșorată, și secunda care nu poate fi
dublu-micșorată.

Pentru redarea convențională (prin

simboluri) a celor două mărimi ale
intervalelor (conținutul în trepte și
conținutul în tonuri și semitonuri) se
utilizează cifre și litere, precum și
semnele plus (+) și minus (-), astfel:

conținutul în trepte: prima = 1,

secunda = 2, terța = 3, cvarta = 4,
cvinta = 5, sexta = 6, septima = 7,
octava = 8;
conținutul în tonuri și semitonuri:
intervalul perfect = p, intervalul
mare = M, intervalul mic = m,
intervalul mărit = +, intervalul
micșorat = –, intervalul dublu-
mărit = ++, intervalul dublu-
micșorat = – .

Când vrem să exprimăm pe această cale

un interval oarecare, reunim cele două
simboluri, ca în exemplele de mai jos:

Redarea convențională a intervalelor muzicale

b) Intervalele compuse

Din punct de vedere al conținutului în

tonuri și semitonuri, se exprimă prin
aceiași termeni ca și intervalele simple
corespunzătoare. În acest sens sunt
considerate intervale perfecte:

Undecima (cvarta peste octavă)

duodecima (cvinta peste octavă)

cvintadecima (dubla octavă)

Sunt considerate intervale mari și mici:

nona (secunda peste octavă)

decima (terța peste octavă)

intervalul de decimă

terțiadecima (sexta peste octavă)

intervalul de terțiadecima

cvartadecima (septima peste

octavă)

intervalul de cvartadecima

Toate intervalele compuse pot fi, de

asemenea, mărite, micșorate, dublu-
mărite și dublu-micșorate, ca și
intervalele simple din care derivă.

Intervale complementare (provenite

din răsturnări)

Procedeul răsturnării unui interval

constă din mutarea sunetului de la bază
la octava superioară, sau a sunetului de
la vârf la octava inferioară. Intervalul
obținut prin răsturnare poartă numele
de interval complementar.

Reguli în răsturnarea intervalelor simple:

Prin răsturnare, intervalele simple își

modifică atât mărimea (conținutul) în
trepte, cât și conținutul în tonul și
semitonuri.

a) Modificările intervenite privind conținutul

în trepte

prima devine octavă

secunda devine septimă
terța devine sextă
cvarta devine cvintă
cvinta devine cvartă
sexta devine terță
septima devine secundă
octava devine primă

b) Modificările intervenite privind conținutul

în tonuri și semitonuri

Cu excepția intervalelor perfecte, care

rămân la fel, toate celelalte intervale
simple, prin răsturnare, își schimbă
conținutul de tonuri și semitonuri în
categorii opuse, astfel:

intervalul mare devine mic

intervalul mic devine mare
intervalul mărit devine micșorat
intervalul micșorat devine mărit
intervalul dublu-mărit devine
dublu-micșorat
intervalul dublu-micșorat devine
dublu-mărit

Reguli în răsturnarea intervalelor compuse

a) Prin răsturnare, intervalele compuse

își modifică mărimea (conținutul) în
trepte, ca și intervalele simple din care
derivă fiecare:

nona (secunda peste octavă)

devine septimă
decima (terța peste octavă)
devine sextă
undecima (cvarta peste octavă)
devine cvintă
duodecima (cvinta peste octavă)
devine cvartă

b) În ceea ce privește conținutul

(mărimea) în tonuri și semitonuri,
intervalele compuse, prin răsturnare, se
modifică după aceleași principii ca și în
cazul răsturnării intervalelor simple
corespunzătoare:

intervalul perfect rămâne perfect

intervalul mare devine mic
intervalul mic devine mare
intervalul mărit devine micșorat
intervalul micșorat devine mărit
intervalul dublu-mărit devine
dublu-micșorat
intervalul dublu-micșorat devine
dublu-mărit

Categoriile de intervale după criterii

strict muzicale

Sistematizarea (ordonarea) intervalelor

muzicale după principii de ordin strict
muzical are în vedere funcția și rolul ce
li se conferă în alcătuirea sistemelor
intonaționae melodice și armonice, deci
calitatea artistică pe care acestea o
dobândesc în muzică. Pornind de la un
asemenea criteriu în clasificarea
intervalelor, se studiază următoarele
aspecte:

intervale melodice și armonice

intervale enarmonice
intervale consonante și
disonante
intervale diatonice și cromatice
intervale cu funcții speciale în
teoria și practica componistică

În acest cadru se studiază, de asemenea,

microintervalele muzicale
(microtoniile), o nouă categorie de
intervale devenite actuale prin creația
secolului XX.

1. Intervale melodice și armonice

a) intervale melodice

Un interval se consideră melodic atunci

când cele două sunete componente sunt
emise și se aud succesiv sau diacronic
(referință pe plan orizontal):

În ceea ce privește sensul (direcția) în

care se mișcă ce-l de-al doilea sunet,
intervalele melodice pot fi ascendente și
descendente:

În melodie, orice sunet component – cu

excepția celor cu care se începe și se
sfârșește – constituie un punct dublu de
referință intervalică: pentru sunetul
precedent și pentru cel ce urmează,
drept care, melodia se prezintă ca un
lanț (șir) de intervale alcătuite fie în
succesiuni conjuncte (alăturate), fie în
succesiuni disjuncte ( prin salturi).

Din punct de vedere al frecvenței

(densității) diferitelor intervale melodice
în creație, distingem trei categorii:

1. O primă categorie o formează

intervalele melodice cu frecvența
(densitatea) cea mai mare în
creație, și anume: 8,5,4 perfecte;
3,6 mari și mici; 2 mare; 7 mică.
Toate aceste intervale sunt
prezente în scara pentatonică
anhemitonică, unul dintre cele
mai vechi sisteme muzicale
melodice.

2. A doua categorie de intervale

melodice, în ceea ce privește frecvența
(densitatea) lor în creație, o constituie:
2m și 7M, 4+ și 5-. Împreună cu cele din
prima categorie, ele formează structura
scărilor tono-modale diatonice alcătuite
din 7 sunete:

3. O a treia categorie o constituie

intervalele ce rezultă din sistemele de
structuri cromatice și intens
cromatizate, care au, desigur, o frecveță
mult mai scăzută față de cele din
primele două categorii. Acestea sunt: 2+,
7-, 4-, 5+, 3-, 6+, 1+, 8- și 8+ :

b) Intervale armonice

Un interval se consideră armonic atunci

când cele două sunete componente se
emit și se aud simultan (referință pe
plan vertical):

Sensul în care se mișcă un interval

armonic, spre legătura sa cu altul, poate
fi ascendent sau descendent (în cazul
mersului paralel al vocilor):

2. Intervale enarmonice

Se consideră enarmonice acele intervale

care, în raport cu altele au sonoritate
identică (se aud la fel), deosebindu-se
numai prin denumirea sunetelor
componente și – implicit – prin
exprimarea grafică.

3. Intervale consonante și disonante

În concepția tonală clasică, un interval

se consideră consonant în cazul în
caresunetele sale componente – auzite
simultan – produc impresia de
contopire și legare (atașare) reciprocă;
pornind de la acestă formulare sunt
considerate consonante intervalele:

a) prima (unisonul), octava, cvinta și

cvarta – perfecte

b) terțele și sextele – mari și mici

Intervalele consonante din categoria „a”

(1, 8, 5,4 ) prezintă o singură formă de
bază – cea perfectă, pe când intervalele
consonante din categoria b (3-țele și 6-
tele) prezintă două forme de bază –
mari și mici.

În rezonanța sonoră naturală,

intervalele consonante apar – ca ordine
– înaintea celor disonante,
demonstrându-se astfel o anumită
corespondență (similitudine) între
fenomenul rezonator din natură și
practica artistică în dezvoltarea sa:

Un interval se consideră disonant în

cazul în care sunetele sale componente -
auzite simultan- produc impresia
respingere reciprocă. Tensiunea
acumulată printr-un interval sau acord
disonant se cere rezolvată într-un
interval sau acord consonant.
Ca intervale disonante sunt considerate
: secundele (mari și mici), septimele
(mari și mici), precum și toate
intervalele mărite și micșorate, dublu-
mărite și dublu-micșorate.

În rezonanță ele apar după intervalele

consonante în partea mediană și
superioară a seriei de armonice:

Disonanțele cele mai puternice se află în

zona intervalelor mici (între 1+ și 5-),
după care urmează disonanțele de tărie
medie, iar zona intervalelor largi, gradul
de disonanță slăbește:

Rezolvarea intervalelor disonante:

În armonie, pentru a rezolva un interval

disonant se utilizează cele 3 cazuri de
mișcări generale ale vocilor: oblică,
paralelă și contrară.

Mișcarea oblică (în dublă

ipostază)

– mișcarea vocii inferioare și repetarea

aceluiași sunet la vocea superiară:

– mișcarea vocii superioare și repetarea

aceluiași sunet la vocea inferioară:

Mișcarea paralelă (în cele două sensuri):

Ascendentă
Descendentă

Mișcarea contrară (de asemenea în două

ipostaze):

Divergentă, când vocile se

depărtează;
Convergentă, când vocile se
apropie;

Prin utilizarea uneia sau alteia dintre

mișcările armonice generale, putem
obține rezolvarea oricărui interval
disonant într-unul consonant.

Exemple de mișcări armonice prin care

obținem rezolvări de intervale
disonante:

Intervalele mari și mici (secundele și

septimele) pot utiliza, în rezolvare,
oricare dintre cele trei mișcări:

Intervalele mărite, prin rezolvare, dau

intervale consonante mai mari ca
dimensiune (rezolvare prin extensie), iar
cele micșorate, intervale consonante
mai mici (rezolvate prin contracție) de
aceea, în cazul lor, din punct de vedere
artistic nu pot fi utilizate toate cele trei
mișcări. Exemplu:

În conceptul tonal, aceleași principii de

rezolvare a intervalelor disonante
acționează și în melodie (pe plan
orizontal), cu deosebirea că aici întâlnim
și rezolvarea prin interpolare,
înțelegând prin aceasta existența unor
valori sonore intermediare între
disonanță și rezolvarea ei:

4. Intervale diatonice și cromatice

Pentru ca un interval să fie diatonic, se

cere ca amândouă sunetele componente
să fie trepte constitutive în sistemul
diatonic respectiv. Dacă unul sau
ambele sunete componente ale
intervalului sunt trepte neconstitutive
(modificate) în sistemul din care fac
parte, intervalul se consideră cromatic.

Ca urmare a acestui principiu, un

același interval poate fi diatonic pentru
un sistem intonațional, și cromatic
pentru altul.

De exemplu, cvinta perfectă do-sol este

interval diatonic în tonalitățile: Do, la,
Sol, mi

Același interval este însă cromatic în

tonalitățile: Re, La, Reb, Solb.

Dacă un sistem intonațional (tonal sau

modal) este în întregime diatonic și nu
are în cuprinsul lui vreun element
cromatic, toate intervalele dintre
treptele sale sunt implicit diatonice. Așa
este în cazul intervalelor din majorul
natural, minorul natural și din toate
modurile naturale (ionic, doric, frigic,
lidic, mixolidic, eolic și locric).

În cazul în care în sistem apare un sunet

cromatic, toate intervalele care se
formează cu acesta devin cromatice.

5. Intervale muzicale cu funcții speciale

în teoria și practica componistică tono-
modală (intervale de predilecție)

a) În creația și teoria modală, trei

intervale consonante au rol coordonator
și organizator: octava, cvinta și cvarta.
Ele determină cadrul și structura unei
formațiuni modale oarecare,
constituind treptele fixe (nucleu) ale
fiecărui mod.

b) În creația și teoria bazate pe

conceptul de tonalitate, un rol deosebit
– coordonator și organizator – îl au
următoarele intervale consonante:
octava, cvinta perfectă, cvarta perfectă,
terțele și sextele (mari și mici).

Rolul octavei – ea constituie cadrul

tuturor gamelor sistemului tonal.

Rolul cvintei – respectiv al cvartei ce

rezultă prin răsturnare – ne apare
determinant în stabilirea ordinii reale și
aparente a sunetelor în game, în
formarea tonalităților cu armurile
respective, în precizarea raporturilor
dintre tonalități, în realizarea
modulației tonale clasice etc.

Rolul terțelor și sextelor (mari și mici) ne

apare evident în organizarea internă a
sunetelor tonalității (modului); al
terțelor în mod special, în structura
acordurilor tonale, unde acestea
constituie criteriul fundamental.

6. Microintervalele muzicale
(microtoniile)

Există trei categorii de microintervale

muzicale: sfertul de ton, treimea de ton
și noimea de ton.

1. Sistemul sfertului de ton

cuprinde două microintervale:
sfertul și optimea de ton.

Sfertul de ton (1/4 ton) din divizarea

tonului în 4 intervale egale și a
semitonului în două părți egale octava
având în acest fel 24 de sferturi de ton:
exemplu.

Ca utilizare, sfertul de ton se întâlnește

mai întâi în practica și teoria muzicii
antice grecești, în muzica indiană, în
muzica bizantină și în folclorul
popoarelor est-europene și a celor
orientale.

Optimea de ton (1/8 ton) este dedusă din

divizarea tonului în 8 intervale egale și a
semitonului în 4 intervale egale, octava
având în acest caz 48 de optimi de ton:

Sistemul treimii de ton cuprinde

două microintervale: treimea și
șesimea de ton.

Treimea de ton (1/3 ton) rezultă din

divizarea tonului în trei intervale egale.
Existența treimii de ton a fost observată
în muzica popoarelor arabo-persane, în
sistemele lor intonaționale specifice.

Șesimea de ton (1/6 ton) rezultă din

divizarea tonului în șase intervale egale.

Sistemul următor cuprinde un

singur interval: noimea de ton
care rezultă din divizarea tonului
în nouă intervale egale, octava
conținând în totalitate, 53 de
noimi de ton. Un asemenea
microinterval se utilizează doar
pentru a demonstra vizual
diferența de înălțime dintre
semitonul diatonic (de 4 noimi
de ton) și cel cromatic (de 5
noimi de ton).

Microintervalele electronice.
Laboratoarele electronice oferă
astăzi muzicii toate
microintervalele (micro sunetele)
posibile din punct de vedere
acustic diferențiate până la un
hertz.

Similare

Muzica în Antichitate. Grecia Antică –

modurile muzicale
octombrie 4, 2010
În „Antichitate”

Notația (semiografia) muzicală

tradițională
iunie 6, 2023
În „Teoria Muzicii”

Notația muzicală. Notația în muzica

contemporană (modernă)
iunie 9, 2023
În „Teoria muzicii”

Publicat de Cristina
Vlașin

Profesoară de Educație
Muzicală, absolventă a
Academiei Naționale de
Muzică ”Gheorghe
Dima” din Cluj Napoca.
Vezi toate articolele lui
Cristina Vlașin

Partajeaz
Partajeazăă asta:

    

   Mai mult

Apreciaz
Apreciazăă:

Încarc...

ARTICOL ANTERIOR
Notația muzicală. Notația în
muzica contemporană (modernă)

ARTICOL URMĂTOR
Ritmul muzical – ideea de ritm în
lumina gândirii teoretice a
timpurilor

Lasă un răspuns

Despre Muz…

Latest tr…

Play on SoundCloud

Listen in browser

Privacy policy

Caută…

Tastează emailul t ABONARE

Reclame

Activitate Didactică

Antichitate

Compozitori

Cronici muzicale

Epoca Fanariota

Fără categorie

Genuri Muzicale

Instrumente cu coarde

Instrumente cu coarde ciupite

Instrumente cu coarde și arcuș

Instrumente cu coarde lovite

Instrumente de percuție cu sunet determinat

și cu membrană

Instrumente de suflat din alamă

Instrumente de suflat din lemn

Instrumente Muzicale

Instrumente muzicale de suflat

istoria muzicii românești

Istoria muzicii universale

Muzica in Epoca Primitiva

Opera

Portrete muzicale

Roma Antica

Teoria Muzicii

Teoria muzicii

TITULARIZARE EDUCAȚIE MUZICALĂ

Reclame

septembrie 2023

iulie 2023

iunie 2023

mai 2023

aprilie 2023

martie 2023

februarie 2023

ianuarie 2023

decembrie 2022

noiembrie 2022

aprilie 2021

martie 2021

februarie 2021

noiembrie 2018

noiembrie 2017

iunie 2017

mai 2013

octombrie 2011

ianuarie 2011

decembrie 2010

noiembrie 2010

octombrie 2010

septembrie 2010

martie 2010

ianuarie 2010

Reclame

Unică Lunar Anual

Fă o donație unică
Alege o sumă

¤5,00 ¤15,00

¤100,00

Sau introdu o sumă personalizată

¤0,00

Apreciem contribuția ta.

Donează

Reclame
 Urmărește Despre Muzică

Reclame

Reclame

Reclame

Reclame

Reclame

Reclame
SITE WEB CONSTRUIT DE
WORDPRESS.COM.

CONFIDENȚIALITATE RAPORTEAZĂ ACEASTĂ RECLAMĂ