Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
NOTE DE CURS
Cuprins
1. Notaţia înălţimii
2. Notaţia duratei
3. Notaţia intensităţii
4. Notaţia timbrului
1. Ton-semiton, enarmonia
2. Clasificarea cantitativă a intervalelor
3. Clasificarea calitativă a intervalelor
Prin natura sa, muzica aparţine activităţi spirituale a omului care-şi fundamentează
cunoaşterea pe date ştiinţifice proprii precum şi ale altor ştiinţe. Teoria muzicii, ca disciplină
fundamentală a muzicologiei reuneşte şi relaţionează deopotrivă elementele de bază ale artei şi
ştiinţei sunetelor. Ea formulează şi cuprinde principiile care servesc analizării şi dezvoltării
celorlaltor discipline ale muzicii, precum: armonie, polifonie, forme, folclor, istoria muzicii,
stilistică, estetică ş.a. Obiectul principal al teoriei muzicii îl reprezintă cunoaşterea fenomenului
sonor sub aspectele: ritmic, melodic, armonic, polifonic, dinamic, al construcţiei ş.a.m.d.
Studierea muzicii începe cu teoria şi continuă în paralel cu activităţile practice vocale şi
instrumentale. De asemenea teoria muzicii are rolul de liant între arta şi ştiinţa muzicii şi alte
domenii ale cunoaşterii, precum: acustica, matematica, literatura, estetica.
Sub aspect ştiinţific prezentul curs de teoria muzicii este fundamentat pe cel mai complet
tratat de specialitate ce aparţine profesorului univ.,dr.,Dr.H.C. Victor Giuleanu., precum şi pe
teorii mai actuale ce aparţin unor reprezentanţi din centrele universitare de prestigiu (Bucureşti,
Iaşi, Cluj).. Cursul de teoria muzicii cuprinde temele programei analitice din primul an de studii
universitare. Problematica este tratată pe direcţiile principale în studiul teoriei muzicii, care
pornesc de la coordonatele sunetului şi ajung la sintetizarea acestor date în studiul construcţiei
exemplelor muzicale. După prezentarea coordonatelor sunetului am considerat necesară tratarea
acestuia în raporturi de înălţime. Structura sistemului tonal este prezentată pornind de la
ilustrarea gamelor majore şi minore model pentru alcătuirea altor game, cu variantele lor, a
tonalităţilor cu o alteraţie constitutivă. Problematica ritmică încheie tematica primului semstru,
cu elementele şi categoriile ritmului propriu-zis; metrul muzical; divizarea normală şi
excepţională a valorilor; formulele de conflict metro-ritmic: sincopa, contratimpul, anacruza.
În felul acesta, am realizat o prezentare detaliată în abordarea tematicii disciplinei, în care
am inclus opinii şi exemple personale bazate pe experienţa didactică universitară, în scopul
susţinerii problematicii de curs într-un mod accesibil şi eficient.
Obiectivele cursului
Bibliografie obligatorie
Bibliografie studiu teoretic:
-Crinuţa Popescu- Teoria muzicii, solfegiu-dicteu (integral), Editura FRM, Bucureşti,
2009;
-Victor Giuleanu,Victor Iuşceanu-Curs de teoria muzicii însoţit de solfegii aplicative,
Editura FRM, Bucureşti, 2006, capitolele III,IV,V,VI,VII;
-Victor Giuleanu-Teoria muzicii,curs însoţit de solfegii aplicative,Editura FRM,
capitolele: 2,3,5,6,7,9.
Studiul notaţiei muzicale începe prin cunoaşterea reprezentării grafice a celor patru însuşiri
naturale ale sunetului: înălţimea,durata, intensitatea şi timbrul, fiecare dintre acestea exprimându-se
grafic prin semne speciale.
1. Notaţia înălţimii (intonaţiei)
Reprezentarea grafică a înălţimilor sonore se face prin următoarele elemente: portativ,
note, chei, alteraţii şi semnul de transpunere la octavă.
a. Portativul Pe portativ se scriu principalele semne ale notaţiei muzicale: cheile,
măsurile,valorile de note şi pauze, alteraţiile,iar în exteriorul portativului se trec toate celelalte
indicaţii privind tempoul, nuanţele, expresia, textul .După întrebuinţare, aesta apare în trei
aspecte: portativul simplu (5 linii) pentru muzica la o voce; dublu (2 portative simple unite prin
bară şi acoladă) pentru pian, orgă, clavecin, harpă, în scriitura armonică şi polifonică; portativul
complex (cuprinde un număr variabil de portative) pentru ansambluri vocale şi instrumentale.
b. Notele-În funcţie de cheia folosită şi de locul pe care-l ocupă pe portative (sau în afara
lui), fiecare notă redă un anumit sunet din scara generală muzicală. În practica muzicală
tradiţională se foloseşte în general sistemul de identificare silabic, mai puţin în ţările
germanice-unde coexistă alături de sistemul silabic şi cel literal.
c. Cheile muzicale pornesc în reprezentarea grafică de la trei sunete: nota sol 1 (violină); nota do 1
(pentru 4 chei do) şi nota fa (2 chei fa). După poziţiile ocupate pe liniile portativului s-au utilizat
următoarele 7 chei: sol-violină pe linia a2-a; do-sopran linia1; do-mezzosopran linia a2-a; do-alto linia
a3-a; do-tenor pe linia a4-a; fa-bariton linia a3-a; fa-bas linia a4-a (enunţate de la acut la grav).
În practica muzicală se mai folosesc cheile de: violină, bas, alto, tenor.
d. Alteraţiile reprezintă simboluri de notaţie care exprimă modificarea în sens ascendent sau
descendent, a înălţimii sunetelor înaintea cărora sunt aşezate,astfel:
-diezul urcă intonaţia sunetului cu un semiton;
-bemolul coboară intonaţia sunetului cu un semiton;
-dublu-diezul urcă intonaţia cu un ton, iar după diez urcă cu un semiton;
-dublu-bemolul coboară intonaţia cu un ton, iar după bemol coboară cu un semiton;
-becarul anulează efectul oricăror alteraţii, readucând înălţimea notei naturale.
Alteraţiile se împart în trei categorii şi anume: constitutive, accidentale şi de precauţie,
clasificare ce are în vedere funcţia îndeplinită de fiecare alteraţie în textul muzical.
Alteraţiile constitutive sunt trecute după notarea cheii muzicale şi alcătuiesc armura unei
tonalităţi oarecare. Ele reprezintă elemente sonore proprii tonalităţii respective, iar efectul lor
este valabil pentru toate notele cu acelaşi nume din toate octavele, putând fi modificat numai
temporar prin alteraţii accidentale, sau definitiv prin aducerea altei armuri. Ordinea alteraţiilor
constitutive la armură este din cvintă în cvintă perfectă (ascendent pentru diezi şi descendent
pentru bemoli) în conformitate cu apariţia lor în constituirea tonalităţilor:
Depistarea tonalităţilor în funcţie de armură se realizează astfel: pentru armură cu diezi- de
la ultimul diez se urcă un semiton diatonic pentru a se afla numele tonicii tonalităţii majore;
pentru armură cu bemoli- penultimul bemol indică numele tonicii tonalităţii majore.
Pentru a afla tonalitatea minoră cu aceeaşi armură, se coboară de la relativa majoră o terţă mică.
Alteraţiile accidentale (accidenţii) sunt notate pe parcursul cântecului si au efect numai
asupra aceloraşi note(chiar reeditate la octavă) ale aceleiaşi masuri. Efectul se extinde în
măsura următoare, numai dacă se foloseşte legato de prelungire. Orice alteraţie nouă anulează
efectul alteraţiei precedente. Alteraţiile accidentale modifică elementele armurii.
Alteraţiile de precauţie sunt folosite pentru a reaminti menţinerea sau anularea unor alteraţii
afirmate anterior în exemplul respective (pentru siguranţa interpretului).
e. Semnul de transpunere la octavă
Deoarece se pot întâmpina dificultăţi în scrierea şi citirea notelor care necesită folosirea de prea
multe linii suplimentare, a apărut în exprimarea grafică un simbol pentru interpretarea
fragmentului respectiv după necesităţi: mai jos sau mai sus cu o octavă sau chiar două.
2. Notaţia duratei
Durata sunetelor şi formulele ritmului apelează în reprezentarea clasică la: valori de note,
valori de pauze şi semne de prelungire a valorilor, respectiv legato de prelungire (legato ritmic),
punct de prelungire (punct ritmic) şi coroană (fermată).
a. Valorile de note şi valorile de pauze
Duratele care alcătuiesc ritmurile muzicale se pot identifica prin valorile de note binare şi
ternare (cu diviziunile şi subdiviziunile lor). În organizarea valorilor de note s-au afirmat două
tipuri de sisteme: unul porneşte de la valorile binare (duratele se divid exclusiv binar), iar altul
studiază valorile ternare (duratele se divid iniţial ternar).
b. Semnele de prelungire a valorilor de note şi de pauze
Legato de prelungire(legato ritmic)
Prin semnul legato pot fi reunite(cumulate) într-o valoare ritmică unitară, două sau mai multe
valori de note de aceeaşi înălţime, prelungindu-le în mod corespunzător durata.
Punctul de prelungire(punctul ritmic)
Adăugat la dreapta unei durate de note sau pauze, punctul prelungeşte cu jumătate din
valoarea ei durata notei respective.
Coroana (fermata)
Acest semn grafic indică o prelungire, augmentare (mărire) neproporţională (nemăsurată) a
duratei valorilor de note şi pauze pe care este înscrisă: În practică –coroana prelungeşte durata
notei cu jumătate, în general dublând valoarea, fără a constitui o regulă.
3. Notaţia intensităţii
Ansamblul variaţiilor de intensitate utilizate în muzică alcătuiesc dinamica acestei arte. Ea se
exprimă grafic prin indicaţii care împart elementele sale în două categorii, în funcţie de sunetul
sau şirul de sunete asupra cărora acţionează :
-nuanţe-se referă la intensitatea unui grup de sunete
-accente-se referă la intensitatea unor sunete izolate
a.Nuanţele dinamice –se exprimă grafic prin termeni şi semne.
-Termeni ce reprezintă o intensitate constantă: pp. (pianissimo) =foarte încet / p. (piano)
=încet / mp. (mezzopiano) =pe jumătate încet / mf. (mezzoforte) =pe jumătate tare / f. (forte)
=tare / ff.(fortisimo) = foarte tare.
-Semne şi termeni care reprezintă o intensitate progresivă
crescendo = crescând treptat intensitatea / decrescendo = descrescând treptat intensitatea / poco
a poco cresc. = crescând puţin câte puţin intensitatea / poco a poco decresc. = descrescand.
b. Accentele dinamice –sunt accente de expresie utilizate în scopul evidenţierii unor sunete:
. staccato = durate scurtate la jumătate; >marcato = accentuare normală;
^ marcatissimo = accentuare puternică; - portato = intensitate susţinută pe toată durata.
4. Notaţia timbrului
Fiecare sursă sonoră vocală sau instrumentală are un colorit timbral propriu. Diferenţe
timbrale se afirmă între instrumente din categorii diferite şi chiar pentru aceeaşi familie.
În manualele de Teoria muzicii timbrurile vocale şi cele instrumentale sunt clasificate după
aceleaşi criterii. Astfel, o diferenţiere clasică este următoarea (vezi Dragoş Alexandrescu-
Teoria Muzicii, vol II, pag. 54): voci de: copii; femei (solistice sau de cor); bărbaţi (solistice sau
de cor) şi instrumente: de suflat (din lemn, alamă, sau complexe); de coarde (cu arcuş sau fără
arcuş); de percuţie (din membrane, bare, plăci); electronice; onomatopeice.
Cazuri particulare :
-sincopa ascunsă (denumire după V.Giuleanu) =se formează în măsuri ternare (de 3,6,9,sau12
timpi) prin cumularea valorilor neaccentuate. Cele două valori legate produc un efect secundar
de sincopare (accentuare) depăşind ca intensitate accentul normal metric.
Observaţie. Acest tip de sincopă a mai fost denumit ,,sincopă falsă”(sau ,, pseudosincopă”,
,,sincopă moale”, ,,ascunsă”), de către D.Alexandrescu şi alţi teoreticieni.
-sincopa falsă (pseudo-sincopa)= se consideră când accentele normale dintr-un ritm oarecare
sunt atenuate fiind subliniate expres accente în punctele contrarii acestora. Aceste efecte de
sincopare se reprezintă grafic prin semne speciale scrise în dreptul notelor şi se mai denumesc în
practică accente impuse.
-sincopa hemiolică (hemiola)= se formează în măsuri ternare (cel puţin 2 măsuri) prin
cumularea (sau doar gruparea prin accente) valorilor două câte două, transformând ritmul iniţial
din ternar în binar (metrul ternar încadrează un ritm binar). Obs.Sincopa hemiolică este
prezentată numai în teoria V.Giuleanu (Tratat de Teoria muzicii, pag.650). În practică se mai
foloseşte denumirea prescurtată de ,,hemiolă”.
3.2. Contratimparea. Tipuri de contratimpi şi încadrarea lor metrică
Un ritm de orice structură poate deveni contratimpat, prin înlocuirea sunetelor accentuate
cu pauze de valori corespunzătoare ca durată , realizată consecutiv de minim două ori. Ca
urmare a înlocuirii valorilor accentuate, accentul acestora se deplasează pe prima valoare
articulată a contratimpului (pe prima notă dintre duratele încadrate de pauze), constituind ca şi
la sincopă un conflict ritmic, deoarece accentuarea va fi contrar ordinii normale iniţiale.
Contratimpul a primit diferite denumiri în încercarea definirii sale obiective. Astfel, este
considerat ,,înlocuire prin pauze”(V.Giuleanu, V.Iuşceanu), ,,formulă ritmică”(V.Giuleanu),
,,element metro-ritmic”(V.Iuşceanu), ,,formă a conflictului metro-ritmic”(D.Alexandrescu).
Dacă între pauzele aşezate pe valori accentuate se află o singură notă se foloseşte denumirea
contratimp, iar dacă pauzele încadrează două sau mai multe note (durate) se consideră ritmul
respectiv formulă contratimpată. În practică se întâlnesc formule ce reunesc contratimpul cu
sincopa = contratimp sincopat (nota izolată sau prima din grupul de note încadrat de pauze ce
înlocuiesc valori accentuate constituie în acelasi timp şi sincopă).
Amplasarea contratimpilor:
Contratimpul poate fi repartizat pe timpi sau părţi de timpi şi în orice tip de măsură .