La 19 ianuarie 1919 a fost aleasă Adunarea Constituantă dominată de Coaliția Weimar-SPD, Zentrum,

Partidul Liberal. Adunarea Constituantă era alcătuită din:

SPD-39,7&

Zentrum-21,9%

Partidul Liberal-18 %

Partidul Național German-10,6%

Partidul Populist-4,6%

USPD-5,3%

Wilhelm Cuno si Friedrich Ebert

După lungi negocieri, la 31 iulie 1919, Adunarea a votat proiectul de constituție al liberalului Hugo
Preuss, evreu de origine, al cărui proiect inițial propunea un stat puternic centralizat pentru a
distruge hegemonia prusacă, landurile să câștige autonomie relativă religioasă, educațională și
economică, iar constituțiile și instituțiile să se conformeze dreptului federaL. Reich-ul deținea
exclusivitatea competențelor financiare, militare și politicii externe. Opoziția de dreapta, tensiunile
dintre autoritatea centrală și landurile (separatismul Rhenan, insubordonarea Bavariei, tentațiile
revoluționare din Saxa și Thuringia) au făcut că proiectul să fie amendat, fiind preferat denumirea de
"statul poporului" decât "stadul federal".

Constituția de la Weimar a prevăzut egalitatea în față legilor, libertățile publice, apelul la

referendum. Reichul german a devenit o republica cu 17 landuri, iar parlamentul era comus din
adunările Reichstag, ales prin sufragiu pentru 4 ani ce vota legile și controla executivul și Reichsrat ce
adună reprezentanții landurilor, iar puterea executivă era reprezentată de președintele Reichului ales
prin vot universal pentru 7 ani și putea numi guvernul condus de cancelar.

Friedrich Ebert, socialist, a fost ales că primul președinte din 1919 până un 1925, lăsându-l pe
cancelar să guverneze și nu a intrat în conflict cu executivul. Mareșalul Hindenburg, monarhist
convins, veteran, erou al războiului, a fost al doilea președinte din 1925 până în 1934. A respectat
Constituția și atrăgea atenția opiniei publice. A fost reales în 1932 și a început să deconsidere poziția
parlamentului în dauna statutului autorității centrale.

Paul von Hindenburg

Wilhelm Marx

Clasa politică era dominată de :

Partidul Socialist-Democrat-SPD, care a fost principala forță politică, respingând modelele bolșevice și
propunându-și reforme democratice, având un milion de membri, având scor de 38% în alegeri în
1919 și 20% în 1932, având ca lideri importanți pe Ebert, Scheidemann, Muller, iar baza sa electorală
era în regiunile industriale.

Zentrum, partid al catolicilor, erau ostili revoluției și având un electorat stabil, evoluând după 1925
spre conservatorism, a căror practici vor degrada democrația germană. A avut ca lideri importanți pe
Bruning, von Papen, Wirth, și avea că zone electorale nobilimea sileziană , industriașii din Rhenania ,
țăranii bavarezi și muncitorii din Ruhr

Partidul Liberal reprezenta aripa stânga a liberalismului german, fiind un partid de personalități și nu
de mase, ostil dictaturii și violenței, având că lideri pe Rathenau și Max Weber, fiind votat doar de
burghezia urbană

Partidul Comunist-KPD respingea regimul de la Weimar și a încercat prin greve și insurecții să preia
puterea fără succes, dar a reușit să impună guverne comuniste în Saxa și Thuringia, reprimate prin
mod sângeros. Era dependentă de Internaționala a Treia și de ordinele primite de la Moscova și
dispunea de 330 000 de membri disciplninati cu trupe de șoc-Frontul Roșu.

Partidul Populist-reprezenta burghezia protestantă, era ostil socialismului și monarhismului, și

încerca să preia puterea, având că personalități pe Stresemann, Schacht, Stinnes și Thyssen, fiind
sprijinit de industriași

Partidul Național-German era alcătuit din pangermaniști, luterani și proprietari funciari din landurile
estice, fiind ostil condițiilor impuse de Tratatul de la Versailles, iar din 1928, condus de un magnat al
presei, Hugenberg, s-a orientat spre extremă dreaptă, colaborând cu NSDAP.

Veteran mutilat cersind

Soldati dansand pe Jazz

Soldati care ofera mancare saracilor

Armata sau Reichswerh a rămas ostil revoluției, a contribuit la reprimarea insurecției comuniste și
salvarea socialiștilor. Însă au fost ofițeri activi care au participat la tentative de puci la Berlin și
Munchen. Conducerea era preocupată de reconstituirea potențialului militar german prin antrenarea
clandestină a voluntarilor și testarea de noi arme în Rusia, precum și formarea unor noi generații de
ofițeri recrutați din rândul aristocrației. Ofițerii republicani au fost eradicați, iar din 1926, corpul de
cadre a fost constituit, în 1930, armata luând poziție față de agitația politică. Noua generație de
cadre militare era sedusă de național-socialism în timp ce ofițerii în vârstă erau conservatori și
monarhiști. În 1932, după instaurarea regimului nazist, se alătură Fuhrerului.

Au apărut și grupări paramilitare precum Căștile de Oțel (1918) ce numără 500 000 de membri,
Secțiile de Asalt ce cuprindea 300 000 de membri național-socialiști în 1932, Frontul de Fier cu trupe
de șoc antifasciste organizate de socialiști (1930) și Frontul Roșu cu trupe paramilitare comuniste cu
peste 100 000 de membri, fiind interzis în 1929.

Deși dreapta are câștiguri electorale, mișcările extremiste iau amploare. Se formează guverne de
coaliție pentru că nici un partid nu obținea majoritate în Reichstag. În 1919-1923 este Coaliția
Weimar la guvernare, în 1923-1928-partidele de centru-dreapta, iar în 1928-1930-marea coaliție
alcauita inclusiv din socialiști și național-germani.

Puciul Halei de Bere al lui Hitler

Mein Kampf

Cabinetele erau minoritare după 1930, fiind numite de președinte, guvernând fără sprijinul
parlamentului prin decrete, sumbinand Constituția. Reichstagul a fost dizolvat repetat între 1930-
1932, iar instabilitatea ministerială (19 guverne în 13 ani) marca societatea germană. Părea că
Republica de la Weimar eșuase. În 1920, Puciul monarhist Kapp este reprimat, iar în 1923, Puciul
Halei de Bere al lui Hitler este înăbușit. Hitler era un anonim care încerca să instituie o dictatură de
dreapta în Germania, printr-un marș de Feldherrnhalle în Munchen, la 9 noiembrie 1923. Aflat la
închisoare, arestat pentru tentativă de puci, a scris lucrarea ideologică Mein Kampf. A fost eliberat
repede în 1924 pentru bună purtare, însă își păstra dorința de a obține puterea.

Situația noului regim era precară, cuprinsă de sărăcie, agitație socială și politică. Extremă stânga s-a
manifestat violent, în 1920 ocupând cu armata roșie câteva orașe din Ruhr, iar în 1921, greva
insuretionala a fost reprimată violent. În 1920, puciul organizat de o brigada franca de la Marea
Baltică a eșuat. Numărul asasinatelor crescuse, fiind o adeverata "teroare albă"-376 de crime, dintre
care 354 fiind îndreptate împotriva stângii sau moderaților. Guvernul Guno a frânat livrările în natură
destinate reparațiilor de război. Pe 11 ianuarie 1923 Franța a ocupat Ruhr și guvernul german a
organizat rezistență pasivă. Economia s-a dezorganizat, inflația făcea ravagii, iar noul guvern de
coaliție condus de Stresemann a pus capăt rezistenței pasive și a reluat plata reparațiilor. În 1923
Rhenania și-a problamat independența cu sprijinul trupelor franceze, însă fără succes, iar în Saxa și
Thurigina sunt înfrânte insurecțiile comuniste, iar în noiembrie 1923 a fost rezolvată criza bavareză.
Inflația s-a agravat, un dolar fiind 4,2 mărci în 1914, iar în 1920-84 mărci, 1922-186 mărci.

Bancnota de 50 de milioane de marci- 1923

Bancnote

Cozile la magazine-efectele hiperinflatiei

Germania a achitat în bani și în natură 8,2 miliarde de mărci de aur în perioada 1919-1923, însă
rezistență pasivă a costat-o 3,5 miliarde de mărci de aur. Marca s-a prăbușit, în iulie 1922, un dolar
valorând 410 mărci, în 1923 crescând de la 7260 la 4,200 000 000 de mărci.

Viața cotidiană a germanilor a fost bulversată, prețurile și salariile variau zilnic, orașele și satele au
fost autorizate să emită monede auxiliare, țăranii au revenit la troc. Nivelul de trăi s-a prăbușit,
deținătorii de venituri fixe și micile întreprinderi au falimentat. În octombie 1923, ministrul de
finanțe, Schacht, a lansat Rentenmark, acoperită nu de aur, ci de recunoașterea datoriilor industriale
și agricole de către stat. Moneda era calculată la 1RM=1 miliard de mărci. Moneda națională era
detașată de etaloanele și criteriile de valoare tradiționale, corupte datorită speculațiilor. Austeritatea
bugetară, fixarea și blocarea dobânzilor pentru credite de către Reichsbank au contribuit la
stabilizarea masei monetare.

Propaganda electorala promovata de Hindenburg

Paul von Hindenburg

Prosperitatea s-a reinstalat aparent, producția crescând încet și șomajul micsorandu-se. Se mizează
pe raționalizarea producției și pe exporturile industriale, 72% din exporturi fiind produse
manufacturate. În 1930 apar 3000 de carteluri, iar în 1932, 45% din societăți controlau 84% din
capitalul industrial german. Solurile erau însă supraexploatate, proprietățile erau îndatorate,
prețurile erau în urmă celor industriale, iar balanță comercială era deficitară. În 1925, alegerile
prezidențiale sunt câștigate de mareșalul Hindenburg cu 15 milioane de voturi, învingându-i pe
candidatul Zentrumului și pe Ernst Thalmann susținut de comuniști. Bălanța plăților a fost echilibrată
prin aflux de capital străin, Germania devenind cel mai mare importator de capital, doar 1/4 din
întreprinderile germane beneficiind de investiții. Dar din cauza crizei din 1929 fondurile sunt retrase,
iar economia aparent prosperă se destabilizează.

În 1930, privată de credite, Germania supraindustrializată nu a putut să exporte suficient pentru a

plăti importurile de materii prime, iar producția s-a prăbușit în 1932 cu 50% față de 1929. Șomajul a
crescut de la 1,5 milioane în 1929 la 6 milioane de germani rămași fără muncă în 1931. Se dezvoltă o
antipatie împotriva capitalismului considerat vinovat pentru criză. Forțele politice au încercat diferite
soluții pentru ieșirea din criză, iar marea industrie a solicitat relansarea investițiilor prin scăderea
fiscalității și economiei bugetare. În 1931 s-a impus scăderea salariilor muncitorilor, iar în 1932 se
cerea relansarea economică prin intervenția statului. Sindicatele reclamau indemnizații crescute
pentru șomaj, proprietarii funciari au solicitat ajutoare, iar partidele de dreapta se opuneau creșterii
impozitelor în timp ce partidele de stânga au refuzat o politică de austeritate.

Guvernul Bruning a încercat să crească impozitele, scăzând salariile, prețurile și chiriile și a preluat o
parte din capitalul bancar pentru a controla sistemul financiar și instaurând un control asupra
schimburilor comerciale. Șomajul s-a agravat, iar guvernul și-a pierdut sprijinut oferit de socialiști,
guvernând prin decrete-legi. În 1932 au loc alte alegeri prezidențiale în care Hindenburg a fost reales
cu 19 milioane de voturi în defavoarea candidatului NSDAP, Adolf Hitler ce a obținut 13 milioane de
votuir. În mai 1932 guvernul Bruning a căzut, fiind înlocuit de von Papen, reprezentant al
Zentrumului, care a încercat să dizolve de două ori Reichstagul pentru a obține o majoritate. În urmă
alegerilor marcate de incidente violente între stânga și național-socialiști, NSDAP a obținut 37 % din
voturi-230 locuri în parlament, iar în noiembrie 1932 a înregistrat 33,1%, SPD-20,4%, iar Von Papen a
fost nevoit să propună o coaliție cu Partidul Nazist, deși Hindenburg s-a opus. Von Papen a
demisionat în decembrie 1932, iar succesorul sau, generalul Schleicher a încercat să instaureze o
dictatură corporatistă pentru a distruge nazismul și comunismul, dar eșuează. În ianuarie 1933,
Hindenburg l-a investit pe Adolf Hitler în funcția de cancelar al Reich-ului.

Aparitia publica a lui Hitler

Hitler devine cancelar

Din 30 ianuarie 1933 până pe 2 august 1934, statul german s-a reorientat de la democrație la
dictatură, Hitler deținând întreagă putere. A menținut formal Constituția de la Weimar, iar ideologia
nazistă domină statul și societatea, creând premise aparent legale pentru a desființa constituția
democratică. După incendierea clădirii Reichstagului, la Berlin, la 27 februarie 1933, SĂ-trupele
Partidului Nazist au început primele acțiuni de persecuție împotriva social-democraților și a
comuniștilor. Printr-un decret de urgență, Hitler a profitat și a suspendat drepturile politice de baza,
legalizând persecuția rivalilor politici și inlaturandu-i din structurile de stat. În ultimele alegeri din 5
martie 1933, naziștii nu au putut obține majoritatea în parlament, în ciuda intimidării populației. În
prima sesiune parlamentară, toți legislatorii, exceptând social-democrații și comuniștii, au fost
arestat. Toată puterea legislativă a fost transferată în mâinile guvernului lui Hitler. Guvernul nazist a
desființat federalismul nazist și a instituit dominația unipartita. Până în 1934, toate parlamentele
landurilor au fost dizolvate și înlocuite de guvernatori ai Reichului noului regim. După interzicerea
Partidului Social-Democrat, în iulie 1933, toate celelalte partide politice din opoziție au fost
destrămate rapid, iar DNPV este obligat să se retragă. Partidul Nazist s-a proclamat partid de stat.

Hitler a suprimat opoziția internă din cadrul partidului sau, iar trupele SĂ au fost considerate că fiind
o amenințare pentru că cereau preluarea puterii militare a statului. La 30 iulie 1934, sub pretextul
prevenirii unui puci, liderii trupelor SĂ au fost asasinați, acțiune represivă denumită autoapărare
națională.

La 2 august 1934, Hindenburg moare, și Hitler a preluat funcția de președinte al statului,

autoproclamandu-se Fuhrer și Cancelar al Reichului German. Armata germană a fost obligată să
depună un jurământ în față Fuhrerului. Germania devenea un stat al Fuhrerului, acesta fiind singurul
punct de referință pentru grupurile de putere rivale. Teroarea, succesul în relațiile externe și măsurile
sociale bine coordonate au consolidat imaginea Fuhrerului în percepția poporului german. Au fost
create noi locuri de muncă, iar în doi ani, șomajul a fost redus la jumătate. Până în 1939, programele
masive de înarmare au cauzat o criză a locurilor de muncă. Pentru a-i liniști pe muncitorii organizați
prin constrângere în Frontul Muncitorilor Germani, acestora li s-au asigurat salarii mari, protecție
împotriva șomajului și concedii plătite. Organizația nazistă de partid Kraft durch Freude a organizat
manfiestari și excursii necostisitoare. Regimul și-a ținut sub observație camarazii naționali, chiar și în
timpul liber. Ziua de 1 mai este consemnată că Ziua Muncii Naționale.

Adolf Hitler

S-a acordat atenție îndoctrinării tineretului, toate grupurile de tineret fiind absorbite de Tineretul
Hitlerist și de Liga Fetelor Germane. Din 1936, toți tinerii de 10-18 ani au fost obligați să devină
membri. Camera de Cultură a Reichului era sub conducerea lui Joseph Goebbels, ministrul
propagandei, supraveghiind viață culturală. Lucrările literare care nu se conformau liniei partidului a
fost distrusă. Cărți și lucrări ale lui Walter Benjamin, Erich Kastner, Thomas Mann, Sigmund Freud și
Carl von Ossietzky au fost arse în public. Sute de scriitori au emigrat, că Bertolt Brecht și Ștefan Zweig
și chiar Ossietzky, după ce a petrecut trei ani în lagăr de concentrare a primit premiul Nobel pentru
Pace. S-au creat rețele de agenții naționale de supraveghere. În 1934, după eliminarea trupelor SĂ,
elită detașamentelor, SS, a devenit cel mai important instrument de lupta împotriva adversarilor
politici, menținând sub control departamente ale poliției și serviciilor secrete. Forțele SS au preluat
administrarea lagărelor de concentrare, iar în 1939, au fost închise 25 000 de persoane neloiale.

Hitler si trupele SS

Grupările SA, incitați de ziarul antisemit Der Sturmer, a organizat atacuri împotriva evreilor.
Conducătorii naziști au transformat persecuțiile evreilor într-o activitate de stat. În aprilie 1933,
Goebbels, ministrul propagandei, a organizat un boicot național al afacerilor evreiești, iar Legea
restabilirii serviciului civil al carierelor din 7 aprilie 1933 a lansat un va de decrete discriminatorii
care-i obligă pe evrei să renunțe la profesie. Evreilor li se interzic practicarea medicinei și profesiile în
domeniul culturii sau a avocaturii și era interzis orice contact cu populația ariană. Legile rasiale din
1935 au anulat toate drepturile politice ale evreilor, toți cetățenii Reichului fiind obligați să
dovedească că au sânge german. Era considerat "evreu" numai cel care avea trei strămoși de origine
evreiască și care practică iudaismul. În noiembrie 1938, liderii naziști au încercat să asasineze un
diplomat german că pretext pentru declanșarea unui progrom la scară largă asupra evreilor. În
noaptea 9-10 noiembrie 1938, toate sinagogile și prăvăliile evreiești au fost incendiate. 100 de
persoane au fost ucise și 30 000 au fost trimise în lagăre de concentrare. Evreilor li s-au impus taxa de
răscumpărare de 1 miliard de mărci, și tot capitalul le era confiscat, iar proprietățile, acțiunile și
bijuteriile erau vândute prin constrângere, urmând rapid lichidarea tuturor afacerilor și
întreprinderilor evreiești. Economia s-a germanizat forțat.

Hitler si Mussolini

Hitler in regiunea Sudeta

Parada nazista

Liderii naziști au recurs și la un program de emigrare forțată, stabilind un Birou al Emigrării Evreiești,
însă din 1941, emigrarea a fost interzisă. Rromii, evreii, homosexualii și alte minorități etnice sunt
ucise în masă. Hitler plănuia un război pentru a recupera teritoriile pierdute și a răzbună umilința
Germaniei în Primul Război Mondial. Restricțiile impuse prin Tratatul de la Versailles au fost revizuite.
În 1933, Germania părăsește Societatea Națiunilor, iar Hitler face cunoscută dorința de pace
aparență. Acordul Reichului cu Vaticanul, menit să asigure drepturile Bisericii Catolice în Germania,
pactele de neagresiune cu alte state și găzduirea Jocurilor Olimpice în 1936 au confirmat politică sa.
În 1935, Sarlandul se alătură Germaniei printr-un plebiscit, iar puterile aliate recunosc dreptul de
autodeterminare al germanilor. În 1935, Hitler introduce recrutarea obligatorie, anunță reînarmarea
și semnează un acord naval cu Marea Britanie. În 1936, regiunea demilitarizată a Rinului este
ocupată. Naziștii se implică în Războiul Civil din Spania și sunt înființate Axa Berlin-Roma și Pactul
Anticomintern cu Japonia, fiind coaliții antosovietice.

După Anschluss (anexarea și unirea Austriei cu Germania) și anexarea Regiunii Sudete prin Acordul de
la Munchen, Hitler renunță la politică de pace după împărțirea Cehoslovaciei în martie 1939. Prin
pactul Ribbentrop-Molotov de la 23 august 1939, Germania și URSS își împart sferele de influență în
Polonia. La 1 septembrie 1939, trupele naziste au invadat vestul Poloniei sub un pretext înscenat,
declanșând al doilea război mondial.