Insulina este un hormon, secretat de insulele lui Langerhans, ce participă la metabolismul glucidelor.

Insulina este cel mai important hormon în metabolismul glucidelor. Insulina contribuie în primul rând
la micșorarea concentrației glucozei în sânge. Aceasta mărește permeabilitatea membranei celulare
pentru glucoză. Insulina are o acțiunea antagonistă glucagonului.

Cuprins

1 Istoric

2 Structura

3 Sinteza

4 Reglarea secreției

5 Metabolism

6 Funcții

6.1 Metabolismul glucidelor

6.2 Metabolismul lipidelor

6.3 Metabolismul proteinelor

6.4 Alte funcții

7 Hipo- și hiperglicemie

7.1 Hipoglicemia

7.2 Hiperglicemia

8 Boli legate de insulină

9 Insulinoterapie

10 Vezi și

11 Note

12 Legături externe

Istoric

Laguesse în 1893 și Leonid V. Sobolev în 1899 au sugerat că insulele lui Langerhans (descoperite de
acesta în 1869) produc o substanță care controlează metabolismul carbohidratilor.[1]. Această
substanță a fost numită "insulină" de belgianul Jean de Meyer în 1909.

În 1903 John Rennie și Thomas Fraser au încercat fără succes un tratament oral cu extras de cod (care
are insulele separate de pancreasul exocrin). În 1904 au încercat injectarea hipodermică la om, dar
au renunțat datorită efectelor secundare.
În 1906 in Berlin Georg Zuelzer a aplicat metoda precipitării proteinelor din extrasul pancreatic cu
alcool și a testat acest tratament pe 8 pacienți, constatând eliminarea glicozuriei și cetonuriei, dar au
renunțat din nou datorita efectelor secundare.

În 1908 Ernest Scott a obținut reducerea glucozei urinare la 3 câini cu extras de pancreas tratat cu
alcool.

Efectul hipoglicemiant al unui extract pancreatic injectat intravenos la câinele pancreatectomizat a

fost demonstrat de Israel S. Kleiner (1915, 1919).[2] Efectul unui extract pancreatic asupra corpilor
cetonici și ureii (substante produse în diabetul zaharat dezechilibrat) a fost demonstrat de Nicolae
Paulescu (1921).

În 1921, Frederick Grant Banting și Charles H. Best au demonstrat tratamentul la om cu insulina în

timp ce lucrau în laboratorul lui John J.R. Macleod la Universitatea din Toronto. Banting și Best au
extras material din pancreasul câinilor. Acest material a fost folosit pentru a menține în viață câini, iar
în 1922 a fost folosit cu succes pe un băiat de 14 ani cu diabet. În 1923 chimistul James B. Collip a
descoperit ca purificând extractul poate preveni multe din efectele secundare. În 1923 Banting și
Macleod au primit Premiul Nobel. Best și Collip au fost omiși, dar Banting și Macleod au împărțit banii
cu ei. Insulina a fost primul hormon sintetizat complet în laborator, în 1966 de către americanul
Michael Katsoyannis și cercetători chinezi.[3]

Structura

Imagine computerizată a moleculei de insulină

Insulina este un hormon, ce este compus din 2 lanțuri peptidice, formate din 20 - 30 aminoacizi, unite
între ele prin 2 legături bisulfidice. Moleculele de insulină sunt asemănătoare la mamifere, astfel
încât mulți bolnavi de diabet sunt tratați cu insulină extrasă de la porci. Aceste molecule tind să
formeze dimeri în soluție.

Insulina este o proteină mică cu masa de 5734 daltoni și cuprinde 51 resturi aminioacidice. Este
alcătuită din două lanțuri, un lanț A (cu 21 resturi aminoacidice) și unul B (cu 30 resturi aminoacidice)
legate prin două punți disulfurice (A7-B7 și A20-B19); o a treia legătură disulfurică leagă restul Cys-A6
cu Cys-A11.Insulinele altor specii diferă de cea umană. Diferența cea mai mică există între insulina
umană și cea de porc, acesta deosebindu-se numai prin natura restului C-terminal al lanțului B. La om
este treonina, la porc alanina. Insulina de porc din care s-a detașat treonina terminală este practic
lipsită de antigenicitate și este folosită în tratamentul diabetului. Prin tehnologia ADN recombinant s-
a obținut insulina umană pentru uz terapeutic. Insulina formează cu ionii Zn2+ agregate, dimeri,
tetrameri, hexameri. În pancreas insulina se află sub formă de hexameri. Forma activă circulantă este
probabil monomerul.
Sinteza

Insulina este sintetizată în insulele lui Langerhans, pancreas, de către celulele-beta. Sinteza acesteia
cuprinde câteva etape:

După gena insulinei, aflată în cromozomul al 11-lea, se formează ARn-ul corespunzător;

după mARN-ul dat (ARN mesager), este translat un lanț peptidic, care introdus în reticulul
endoplasmatic, se transformă în proinsulină;

după expunerea proinsulinei la unele endopeptidaze, apare forma matură a insulinei.

Insulina, ca și alte proteine secretorii, este sintetizată sub forma unui precursor, pre-pro-
insulină.Segmentul N-terminal, pre, cu 23 aminoacizi, peptidul semnal hidrofob are rolul de a
conduce polipeptidul născând în cisternele reticulului endoplasmatic unde este îndepărtat.
Proinsulina, polipeptid cu 86 resturi aminoacidice, cuprinde lanțurile A și B ale moleculei virtuale de
insulină legate prin punți disulfurice.

Capătul N-terminal al lanțului A este legat de capătul C-terminal al lanțului B prin intermediul unui
peptid de legătură.

Proinsulina este transportată din reticulul endoplasmatic în aparatul Golgi unde este transformată în
insulină. Prelucrarea proinsulinei are loc sub acțiunea unei endopeptidaze care rupe două legături
peptidice flancate de resturi aminoacidice bazice.Rezultă trei fragmente asupra cărora acționează o
carboxipeptidază care detașează resturile de arginină și lizină de la capătul C-terminal al lanțului B
(din insulină) și la peptidului de legătură. Complexitatea structurală a proinsulinei este necesară
stabilirii corecte a punților disulfurice din insulină. Lanțurile A și B separate nu se pot organiza
spontan în molecula activă a insulinei.

Insulina, peptidul C și o cantitate mică de proinsulină sunt încorporate în granule secretorii și sunt
eliberate împreună în circulație.

Reglarea secreției

Glicemia este factorul reglator principal al secreției de insulină.Glicemia à jeun (80–100 mg/dl) este
suficientă pentru a declanșa secreția de insulină.

Eliberarea insulinei crește odată cu glicemia, răspunsul maxim obținându-se la 300–500 mg/dl.

În afară de glucoză mulți alți factori influențează secreția de insulină:

- alte monozaharide ușor metabolizabile ca fructoza, manoza au efect stimulator;

- aminoacizii, în special arginina, lizina și leucina, stimulează puternic secreția de insulină;

- agoniștii α-adrenergici inhibă secreția de insulină; adrenalina prin α-recepție este un inhibitor
fiziologic al secreției de insulină;

- somatostatina, produsă de celulele D din pancreas, prin acțiune paracrină, inhibă secreția de
insulină;

- GIP (Gastric Inhibitory Polypeptide), polipeptid eliberat de mucoasa duodenală și jejunală la ingestia
de glucoză, stimulează eliberarea de insulină; acțiunea GIP explică constatarea mai veche că glucoza
administrată oral este un secretagog mai puternic pentru insulină decât glucoza administrată
intravenos.

Metabolism

Timpul de înjumătățire al insulinei este de 3-5 minute.Insulina este inactivată în principal în ficat, prin
două mecanisme:

a) desfacerea legăturilor disulfidice interlanț printr-o reacție de schimb cu glutationul, catalizată de

glutation-insulin transhidrogenază. Lanțurile A și B sunt degradate rapid prin proteoliză;

b) o protează specifică atacă molecula de insulină ca atare.

Funcții

Metabolismul glucidelor

Insulina este cel mai important hormon în metabolismul glucidelor. Insulina contribuie în primul rând
la micșorarea concentrației glucozei în sânge. Aceasta mărește permeabilitatea membranei celulare
pentru glucide.

Insulina de asemenea participă la transformarea glucozei în glicogen (substanță de rezervă), și la

depozitarea glicogenului în ficat.

Hipersecereția insulinică care are loc pe cale vagală, duce la o creștere a consumului tisular periferic
de glucoză. Din această cauză în citoplasmă are loc o sinteză excesivă de lipide. Cunoscându-se acest
efect se bazează administrarea terapeutică de doze mici și repetate de insulină pentru a se obține un
efect hiperponderal.[4]

Metabolismul lipidelor

Insulina participă la sinteza acizilor grași în ficat, stimulând lipogeneza. Aceasta de asemenea poate
inhiba descompunerea lipidelor din țesutul adipos, prin inhibarea lipazei intracelulare.

Metabolismul proteinelor

Insulina are un rol important în sinteza proteinelor, prin creșterea transportului de aminoacizi în
cadrul celulelor. Poate astfel accelera sinteza proteinelor în cadrul mușchilor.
Alte funcții

Poate stimula creșterea organismelor.

Hipo- și hiperglicemie

Concentrația normală de glucoză în sângele omului trebuie să se mențină între 70 și 110 mg/dl. Dacă
concentrația este mai mică de 70 mg/dl, atunci este hipoglicemie. Dacă concentrația se află între 110
– 180 mg/dl, atunci concentrația se menține în limite relativ normale, și poate semnifica că persoana
dată a consumat de curând produse bogate în glucide. Dacă însă concentrația de glucoză este peste
180 mg/dl, atunci este un caz evident de hiperglicemie.