Atatürk inspecteaza lucratoarele

La izbucnirea Primului Război Mondial, Imperiul Otoman se află în declin și caută să rămână neutru.
La provocarea tânărului ministru de război Enver Pașa, Turcia a intrat în război în noiembrie 1914 de
partea Puterilor Centrale. Trei dintre cele cinci armate ale Turciei au fost plasate sub comanda
generalului Liman von Sanders. Flota turcească a atacat navele britanice și franceze din Marea
Neagră. În 1915, 1,5 milioane de armeni au fost uciși în cadrul unei campanii izbucnite pentru motivul
că armenii au colaborat cu rușii. Pe 30 octombrie 1918, Imperiul Otoman semnează armistițiu;
delegații otomani s-au prezentat la invitația învingătorilor din partea Antantei pe nava de război
Agamemnon. Urmările războiului au fost devastatoare pentru imperiu. Clauzele impuse de
învingători (britanicii în primul rând) erau înrobitoare. Imperiul Otoman nu trebuia doar să-și dizolve
armata, ci chiar să permită accesul puterilor învingătoare pe întreg teritoriul imperiului. Întinse
teritorii ale Turciei propriu-zise au fost luate sub controlul învingătorilor. În Istanbul trupele aliate au
intrat în forță și din nou într-o manieră simbolică. În aceeași zi, junii turci au plecat mai întâi la
Odessa, după care au plecat la Berlin. Conducătorii lor erau Talaat, Gemal și Enver – cei care
conduseseră Imperiul Otoman în ultimii 10 ani. Cei trei aveau să fie asasinați, primii doi de către
armeni, care încercau să răzbune genocidul. Lunile următoare, trupele Antantei au ocupat, conform
acordului, zone strategice din Imperiul Otoman. Britanicii au ocupat estul Anatoliei, Irakul intră sub
tutela britanică. Francezii au ocupat sudul Anatoliei – Kirika. Italienii au debarcat la Konya și la Adalia.
Grecii au intrat în vest, în Smyrna (Izmir).

Cu sprijinul Marii Britanii, Arabia s-a eliberat de sub controlul otoman, evreilor li s-a promis că stat
național o parte din Palestina prin Declarația de la Balfour, iar după înfrângerea Puterilor Centrale,
Antanta a ocupat restul imperiului. Prin Tratatul de la Sevres din 1920, Imperiul Turc și-a pierdut
suveranitatea.

Rezistența la regimul de ocupație s-a organizat în jurul lui Mustafa Kemal (Atatürk), un general deja
remarcat în timpul Primului Război Mondial, un om care cunoștea destul de bine civilizația
europeană. Era de profesie militar și s-a remarcat prin calitățile sale de bun organizator. Era dintr-o
familie mixtă turco-albaneză, devenind un simbol al naționalismului turc. Se remarcase în război chiar
în mod superlativ. El a obținut victoria de la Galipoli. A organizat atât de bine apărarea, încât britanicii
au fost înfrânți și au fost obligați să se retragă. Totuși, Imperiul Otoman era unul decadent. Atatürk,
după această victorie, a fost trimis în Caucaz, sperând că va suferi înfrângeri, însă a început Revoluția
Bolșevică, iar rușii au ieșit din război. Sultanul continuă să dorească să-l compromită. Kemal, în 1919,
nu doar că nu a reprimat mișcările naționaliste, ci chiar le-a încurajat. Kemal a avut tendințe
democratice, însă a fost mai mult un dictator militar modern.

Lupta pentru independență a început în 1919, când Kemal și fostul ofițer de marină Rauf Bey au
convocat un congres național pe 23 iulie la Erzerum. Congresul a înființat Partidul Național, care și-a
stabilit sediul la Ankara după ce a înlăturat regimul de la Istanbul la 5 octombrie 1919, obținând o
victorie copleșitoare în alegeri. Primul său succes vine odată cu recunoașterea granițelor de est de
către URSS. De asemenea, Franța este nevoită să renunțe la pretențiile teritoriale din 1921. Războiul
împotriva Greciei, ce avea că obiectiv anexarea Constantinopolului și a unor părți din Anatolia, s-a
sfârșit prin expulzarea armatei grecești și a populației grecești stabilită pe aceste teritorii.
În cadrul congresului de la Erzurum (iulie-august 1919, lucrurile decurgeau în favoarea kemalistilor pe
care sultanul îi consideră rebeli. Totuși, era o capcană, Istanbulul fiind încă sub controlul Antantei și al
sultanului. În cadrul congreselor s-a hotărât că regiunile populate în proporție covârșitoare de arabi
să își decidă singure soarta, însă la Congresul de Pace de la Paris, acestea au intrat sub controlul
puterilor învingătoare (Franța, Anglia). Al doilea punct prevedea organizarea de plebiscite în Caucaz,
în speranța că teritorii din zona vor intră în componentă Turciei. Determinarea statutului Traciei
Orientale trebuie să fie ghidat de rezultatul votului liber. Al șaselea punct garanta că drepturile
minorităților vor fi respectate, fiind o sfidare la adresa Antantei și subordonare la adresa sultanului.
Trupele Antantei părăsesc Istanbulul. Se rup definitiv legăturile sultanului cu kemalistii, după ce
aceștia sunt arestați și trimiși în exil în Malta. Mustafa Kemal mută capitală Turciei la Ankara.
Kemalistii au format un guvern alternativ format din șapte membri. Primul stat căruia puterea
kemalistă i s-a adresat a fost Rusia Bolșevică. Kemal i-a scris lui Lenin, care i-a răspuns, în condițiile în
care și el avea nevoie de ajutor. S-a semnat un acord între cele două părți, foarte avantajos pentru
turci, care primesc armament și saci de aur peste Caucaz.

Au urmat succesele militare și politice tot mai consistente. Începând din iunie 1921, puterile Antantei
sunt înfrânte și se retrag: mai întâi italienii, apoi francezii. Între timp s-au produs și succesele cele mai
importante ale armatei kemaliste împotriva grecilor. Puterea kemalistă a fost încurajată de modul în
care sultanul a acceptat Tratatul de la Sevres (10 august 1920), împovărător și umilitor pentru turci.
Lupta pentru independența s-a încheiat cu distrugerea Izmirului. La 11 octombrie 1922, puterile
ocupante au încheiat cu guvernul pacea de la Mudanya. În 1923, prin Tratatul de la Lausanne, statul
turc a fost recunoscut la nivel internațional.

Guvernul sultanului acceptă formarea unei Armenii independente, a formării unui stat kurd, se
obligau să plătească datoriile Imperiul Otoman, cedarea unor teritorii pe seama puterilor europene.
Ismet Pasă i-a oprit pe greci să între în Ankara, la Inonu. În august 1921, când grecii sprijiniți de
britanici cu armament și consilieri au avansat încă o dată și au fost înfrânți pe râul Sakarya. A urmat o
lungă expectativă favorabilă kemalistilor. Bătălia decisivă s-a produs în august 1922, grecii suferind o
înfrângere zdrobitoare tot pe Sakarya. Au fost aruncați la Marea Egee. Aproximativ 1 milion de greci
au părăsit Turcia. Efectul migrării grecilor a dus la destabilizarea țării. Trei foști prim-miniștri și doi
foști miniștri de externe au fost uciși.Nu doar Grecia ra înfrântă, ci chiar și britanicii. A fost adoptată
legea abolirii sultanatului, Mehmet al VI-lea având o influență neînsemnată asupra politicii. Acesta s-
a retras în Malta. În 1922, sultanatul este desființat înainte să fie ales primul președinte. Califatul,
curțile religioase și funcția de lider suprem al islamului au fost desființate. La 29 octombrie 1923,
Kemal a proclamat republica și a mutat capitala la Ankara. Începea, deci, procesul reformator.

Următorii 15 ani ai guvernării lui Kemal au adus schimbări politice și sociale radicale în Turcia.
Reforma vestimentației din 1925 permitea femeilor să nu mai poarte valul, iar bărbații fesul. S-au
adoptat calendarul gregorian și sistemul metric, se implementează un sistem legislativ care este
preluat de alte națiuni europene: codul civil elvețian, codul comercial german și codul penal italian. S-
a introdus căsătoria monogamă, egalitatea dintre femei și bărbați, iar în 1930, femeilor li se acordă
dreptul de vot, iar în 1934, femeile puteau deține funcții publice și aveau dreptul de a divorța. În
1925, partidele religioase de opoziție sunt interzise.
În 1933 a fost creată Universitatea de la Istanbul; apoi, Universitatea de la Ankara. În 1928 a fost
introdus alfabetul latin, mai simplu și mai eficient. S-au desfășurat numeroase reforme economice.
Turcia a cunoscut o creștere a producției fabuloase, au fost construite numeroase combinate
siderurgice și se cultivau mai mult de 6 milioane de hectare. Numărul populației a crescut în mai
puțin de 100 de ani, de la 10 la 70 de milioane de locuitori. Kemal a fost onorat cu apelativul Atatürk
(părintele turcilor), care moare în 1938 și este înlocuit fostul său camarad de arme, Ismet Inonu, care
a continuat politica de modernizare a Turciei.

Franța

Infanterie franceza

Situația demografică a Franței devenise disperată după Primul Război Mondial. Cu 1,7 milioane de
morți, 2,8 milioane de răniți dintre care 600 000 au rămas invalizi, Franța avea o populație de 39,2
milioane de locuitori, cu 400 000 mai puțini decât înaintea izbucnirii războiului. Pentru a contracara
denatalizarea, s-a emis legea împotriva avortului căci Franța era incapabilă să mobilizeze la un nivel
comparabil cu cel al Germaniei. 48 % din francezi trăiau în mediul rural, restul locuind în aglomerări
urbane, orașe că Parisul având 6 milioane de locuitori. Clasele mijlocii erau cele mai afectate și atinse
de criză monetară, chiriile fiind blocate și patrimoniul imobiliar fiind compromis, încetinind ritmul de
construire de noi locuințe. Inflația, creșterea costului vieții, diminuarea salariilor reale au contribuit la
degradarea condițiilor de viață. Speculanții, intermediarii și industriașii au avut de câștigat de pe
urma războiului, devenind noii îmbogățiți. În decembrie 1918 Confederația Generală a Muncii a
propus un proiect radical: ziua de 8 ore, egalitatea salariilor indiferent de sex, generalizarea
convențiilor colective și naționalizarea unor sectoare economice, unele dintre aceste revendicări fiind
legiferate în 1919. Războiul a contribuit la creșterea numărului membrilor de sindicat, în 1920 fiind
peste 2 milioane. Eșecul grevelor din 1920 și divizarea extremei stângi au provocat un reflux al
mișcării sindicale. Țărănimea evolua lent, exodul rural accelerându-se după 1920. La sate își face
apariția electricitatea, radioul, transportul în comun. Mediul rural se menține însă conservator, iar
agricultorii se organizează în asociații că Jeunesse Agricole Chretienne.

President Wilson si Poincare

Producția de cărbune era în scădere de la 41 milioane de tone în 1913 la 22 milioane de tone în 1918.
Însă industria franceză s-a dovedit a fi dinamică în domeniul electricității, rețeaua feroviară fiind
electrificată, în industria auto, în 1928 fiind 250 000 de vehicule de mărci franceze ca Renault,
Peugeot sau Citroen, ocupând locul 2 cu 5% din producția totală, în prelucrarea cauciuclului Michelin,
în rafinarea petrolieră, în siderurgie, în industria chimică, în prelucrarea aluminiului, iar dublarea și
modernizarea industriei se datorează metodelor și inovațiilor americane introduse și publicității.

Georges Clemenceau
Fiscalitatea devenise însă împovărătoare-mai mult de 10% din vânzarea produselor, tarifele vamale
crescute ce protejau industria franceză, dar anihilau spiritul de inițiativa, iar proprietatea agricolă era
puțin rentabilă datorită dimensiunilor mici chiar dacă regiunile cerealiere vor avea producții record.

Partidul Socialist Francez (SFIO) a reprezentat unul din pilonii de baza a Internaționalei a ÎI-a. După ce
a fost discreditată datorită războiului, a aderat la Internațională a III-a. SFIO a trimis la al doilea
congres al Kominternului doi observatori, aceștia devenind partizani ai celor 21 de condiții în privința
transformării partidelor socialiste în mișcări extremiste de stânga. În decembrie 1920, s-a desfășurat
Congresul SFIO la Tours. Leon Blum s-a opus aderării partidului la Internațională Comunistă, invocând
principiile tradiționale ale doctrinei socialiste franceze, refuzând dependență necondiționată față de
Komintern, refuzând monolitismul doctrinal și supunerea sindicatelor față de partid. Dar majoritatea
delegațiilor au decis aderarea și și-a făcut apariția Partidul Comunist Francez-Secțiunea Franceză a
Internaționalei Comuniste-SFIC. Blum și susținătorii săi au rămas în SFIO.

Și pe plan sindical are loc sciziunea. În 1921 comuniștii au părăsit CGT și au constituit Confederația
Generală a Muncii Unite-CGTU. CGT s-a întărit prin adeziunea sindicatelor funcționarilor dezvoltând o
strategie ce îmbină lupta sindicală cu negocierile și rămânând cea mai mare putere centrală sindicală
franceză. Pe plan ideologic SFIO a adoptat o poziție moderată, recrutând nu doar muncitori, ci și mici
burghezi și funcționari, centrul electoral fiind în nordul industrializat. Partidul Socialist își propunea să
devină marxist, menținând politică reformistă, dezbaterea și diversitatea de idei, în timp ce SFIC
afirmă opoziția față de capitalism și socialismul tradițional, urmând directivele sovietice, adoptând
politică clasa contra clasa, interzicând orice apropiere de mișcările de stânga ce competitau pe
același electorat.

A înregistrat succese electorale în 1924 și 1928 datorită discursurilor radicale, însă au pierdut
numeroși aderenți , menținându-și fiefurile electorale din suburbiile pariziene și departamentele
rurale la vest de Masivul central. S-a dezvoltat Radicalismul, un curent tradițional francez radical ce
se definea prin atașamentul față de Republica, laicitatea statului și prin încrederea în Societatea
Națiunilor și propunea justiția socială, însă refuzând nivelarea și egalitatea șanselor de instruire.
Electoratul radicalilor era compus din burghezimea mică și mijlocie și în mică parte, din țărănime.
Funcționarii s-au îndreptat spre socialiști după 1920, în timp ce radicalii au alunecat spre dreapta,
însă menținând unele elemente de stânga. S-au manifestat două tendințe opuse, cea moderată a lui
Eduard Herriot și cea agresivă, a lui Eduard Daladier, iar pentru a rezolva conflictul, J Zay, P. Coty sau
P. Mendes-France au renovat doctrina radială propunând un rol crescut al statului intervenționist în
viață economică.

Briand, Tardieu, Chéron

Dreapta parlamentară era conservatoare, având atașament față de ordinea socială, liberalism
economic și era împotriva statului intervenționist. Curentul politic de "dreapta' nu se organiza în
partide, ci în grupuri parlamentare denumite independenții sau alianța democraților, ce aveau
personalități că Poincare, Laval, Briand sau Tardieu. Extremă dreapta era antirepublicană și
monarhistă și se exprimă prin formațiunea Acțiunea Franceză reprezentată de Charles Maurras și
Leon Daudet ce obținuse un număr redus de locuri în Adunarea Națională. Era condamnată pontifical
pentru discursul extrme de agresiv împotriva Republicii, evreilor și străinilor, având sprijinul
cotidianului Echo de Paris și dispunând de gruparea paramilitară les camelots du roi.

Opoziția de dreapta s-a exprimat prin mișcări activiste, ligi , organizații ierarhizate, disciplinate, ce se
declarau franceze, patriotice, apolitice, antimarxiste, antiparlamentare și autoritare, că Crucea de
Fox, Jeunesses Patriotes, Solidarite Francaise, fiind finanțate de mari industriași că Renault, Michelin
și Mercier. Fascismul nu a pătruns decât în cercuri restrânse că mișcarea condusă de Georges Valois,
în revistele politice și literare că cele ale lui Robert Brasillach și Driere LaRochelle, iar Marcel Deat va
desprinde din SFIO un grup neosocialist ce dorea să mențină proletariatul și clasele mijlocii sub
sloganul "Ordine,Autoritate și Națiune", iar Marcel Bucard, finanțat de Mussolini, a propus
francismul, un curent fascist, iar în 1936, un ex-comunist,Georges Doriot, va înființa Partidul Popular
Francez, care era național-socialist.

În noiembrie 1929, în urmă alegerilor parlamentare este compusă o Adunare Națională

conservatoare și naționalistă ce cuprindea veterani. 433 de mandate din 613 sunt câștigate de
centru-dreapta datorită temerilor față de amenințarea bolșevică. În ianuarie 1920, în ciuda
prestigiului, Clemenceau este înfrânt de Deschanel, datoreita nemulțumirilor față de atitudinea să la
Conferință de Pace. Deschanel este succedat în același an de Al. Millerand. Se formează asociații ale
foștilor combatanți, victoriile obținute erau celebrate, se desfășurau ceremonii fastuoase în Alsacia și
Lorena. Ioana d'Arc este canonizata prin bunăvoința Papei, iar Artistide Briand a refăcut legăturile cu
papalitatea, anticlericalismul fiind depășit.

Situația economică era însă dificilă, șomajul și falimentul erau în creștere, iar mișcările muncitorești și
grevele se multiplică și se radicalizează, guvernul reacționând abuziv prin folosirea interventei
militare. În 1920 este organizată greva feroviarilor, organizată de CGT, dar eșuează. Criză monetară
se acutiza, valoarea francului scăzând. Prețurile creșteau, puterea de cumpărare scădea, iar
neajunsurile financiare erau complicate de un buget îngreunat de plata pensiilor de război și de
costurile reconstrucției. Băncile reîncepeau specularea monedei. Impunerea plății despăgubirilor
Germaniei era dificilă de aplicat, iar ocupația Ruhrului în 1923 avea să aducă un deficit bugetar și mai
mare. Raymond Poincare, președintele Consiliului de Miniștri, a propus oprirea inflației prin asanare
bugetară, creșterea impozitelor și împrumuturilor externe, însă neavând succes, a demisionat. În
1924, alegerile sunt câștigate de coaliția de radicali și socialiști, iar Millerand, nemulțumit, a
demisionat și el, fiind succedat de republicanul moderat Doumergue.

Édouard Herriot, 1928

Liderul Partidului Radical, Eduard Herriot, a devenit premier, conducând un guvern radical omogen,
susținut de socialiști care nu puteau să fie la guvernare pentru a nu înstrăina mediile de afaceri
franceze. Se urmarea recunoașterea drepturilor sindicale pentru funcționari, eșuând să impună un
program de învățământ laic. Situația financiară era tot mai dificilă, Trezoreria întâmpinase dificultăți,
iar datorită opiniei publice alarmate și nemaiavând sprijinul socialiștilor, guvernul a demisionat în
aprilie 1925, iar francul a scăzut cu 50%. În iulie 1926 s-a format un guvern de uniune națională de
dreapta și radicali, condus de Poincare. Se dorea refacerea trezoreriei, amortizarea datoriei publice și
redresarea francului și obținerea mediilor de afaceri și repatrierea capitalurilor și atragerea
investițiilor străine. Deși Uniunea Națională câștigă alegerile din 1928, radicalii s-au divizat, iar
Poincare se retrage bolnav, fiind urmat de politicieni de centru: Laval și apoi de Tardieu ce era de
stânga ce a impus gratuitatea învățământului secundar și planul de asigurări sociale. Climatul politic
și financiar francez se degrada însă, iar scandalurile politice, corupția, compromisurile între oameni
de afaceri și politicieni se intensificau, iar atitudinea difuza antiparlamentară creștea.

În 1930 prețurile agricole se diminuează, amplificate de recoltele bune din anii precedenți. Francul
creștea în mod artificial în timp ce lira sterlină și alte monede se devalorizau. Scăderea puterii de
cumpărare a agricultorilor și micșorarea exporturilor a dus la contractarea producției și șomaj, fiind
300 000 de șomeri francezi. S-au lansat programe de muncă publică destinate atragerii forței de
muncă aflată în șomaj precum canalul alsacian sau fortificațiile Maginot. Datorită prăbușirii
veniturilor agricultorilor, în 1932, alegerile vor fi câștigate de socialiști și radicali care promit protecție
socială, dar neavând un plan clar, nu-și dovedesc eficientă. S-a apelat la protecționism, la
subvenționarea întreprinderilor, încurajarea reducerii producției agricole printr-un sistem de prime.
Activitatea economică nu a fost redresată și echilibrul bugetar a fost compromis, astfel, firme că
Bugatti sau Citroen au falimentat, iar rezervele de aur și devizele Băncii Franței s-au redus.

Izbucnește criza politică, iar guvernul se înfruntă cu o opoziție ce milita pentru creșterea impozitelor
și comprimarea cheltuielilor bugetare. Stânga se opunea impozitelor directe, dreapta se opunea
impozitelor directe, iar executivul era paralizat, urmând o instabilitate politică, numai în 1933 fiind
patru guverne succesive pe fondul scandalurilor politice (că Afacerea Stavinsky din decembrie 1934
ce presupunea frauda cu bilete de banca, iar Stavinsky, care le-a descoperit, a murit în mod suspect) ,
acutizării crizei și valului antiparlamentar în rândul claselor mijlocii și al țărănimii, urmate de
amplificarea extremei drepte ce se manifestă în presă împotriva evreilor și străinilor. În februarie
1934, Daladier, noul președinte al Consiliului de Miniștri, s-a prezentat în față Camerelor, în timp ce
mii de manifestanți ce erau și veterani s-au îndreptat spre Palais Bourbon sub pretextul revocării
prefectului poliției. Forțele de ordine au intervenit și s-au ajuns la confruntări violente și multe
victime. Daladier s-a retras, iar manifestațiile de dreapta au continuat, izbucnind adunări populare și
greve sindicale organizate de partidele de stânga. Se formează un guvern de concentrare națională
condus de Doumergue, Tardieu, Herriot, Laval, Barthou și Petain, având orientări spre dreapta. În
1936, după ce Pierre Laval s-a apropiat de Mussolini, radicalii au intrat în opoziție provocând demisia
cabinetului. Guvernul a putut reduce cu 10% cheltuielile publice, scăzând salariile și prețurile chiriilor
și concediind 500 000 de muncitori. În iulie 1934, PCF și SFIO au încheiat un prim pact de unitate de
acțiune, prin care liderul comunist Thorez milita pentru un front popular al muncii, libertății și a păcii.
În iulie 1935 au loc manifestații comune ale comuniștilor, socialiștilor și radicalilor. În ianuarie 1936
CGTU s-a unificat cu CGT în ciuda diferențelor pentru a înlătura guvernul de dreapta.

În aprilie-mai 1936, socialiștii, radicalii și comuniștii au participat la un program comun și

fundamental pentru apărarea libertăților republicane și progresului social, Frontul Popular câștigând
majoritatea în Camera Deputaților, iar noul guvern era condus de socialistul Leon Blum, având doar
miniștri socialiști și radicali, susținut de PCF.

Léon Blum

În mai 1936, în urmă succesului Frontului Popular, au loc mișcări de greve de proporții organizate de
2,5 milioane de muncitori ce părăsesc uzinele auto din Paris. Greva se extinde în toate sectoarele
economice, amenințând paralizia totală a Franței. La 7 iunie 1936 au fost încheiate acordurile de la
Mantignon între CGPF și CGT sub arbitrajul guvernului, prevăzând încheierea contractelor colective
de muncă, libertatea sindicală, revalorizarea salariilor cu 7-15%, reglementare timpului de lucru
săptămânal la 40 de ore, concediul anual plătit de 15 zile.

Daladier la Munchen

Însă Guvernul Blum a întâmpinat opoziția multiplă. Crucile de Foc au devenit Partidul Social Francez
cu 600 000 de membri. Au apărut Comitete Secrete ale Acțiunii revoluționare care îl acuză pe evreul
Blum, antisemitismul și antiparlamentarismul amplificandu-se. Blum nu și-a putut respectă
angajamentele, reușind doar să mărească controlul statului asupra Băncii Franței și naționalizând
uzineel de armament și căile ferate franceze. Patronatul nemulțumit de intervenția guvernului,
capitalul iese din țară, se produce astfel o nouă criză și o nouă devalorizare a monedei în 1936,
șomajul crescând în 1937, iar avantajele salariale fiind reduse de creșterea prețurilor. În iunie 1937,
Leon Blum s-a prezentat în față Senatului solicitând depline puteri financiare, dar Camera Superioară
refuză să i le acorde, nefiind suficient controlată de Frontul Popular. Blum va reveni în martie 1938,
dar eșuând din nou, se retrage. Guvernarea Frontului Popular se încheiase.

În aprilie 1938 se instalează guvernul lui Daladier, format din radicali, centru și moderați, obținând
mandat excepțional din partea Senatului, decretând legi în domeniul economic privind economiile
bugetare. Apar noi impozite și dispar reglementările asupra muncii. Grevele organizate de CGT sunt
reprimate. Deși măsurile au fost nepopulare, au fost eficiente în oprirea crizei economice. Efortul de
înarmare a fost amplificat, Franța fiind pregătită pentru un nou război.

Marea Britanie

George V
In 1922, Imperiul Britanic a devenit cel mai mare imperiu existent din istoria umanitatii, avand o
dimensiune de 33.7 milioane km2

Marea Britanie a pierdut monopolul huilei datorită concurenței americane și germane și apariției
altor surse de energie ca petrolul. Utilajele britanice erau depășite tehnologic. Doar un sfert din
cărbune era extras mecanic, în raport cu Franța și Germania ce extrăgeau mecanic 89% din cărbunele
extras. Deși deținea echipamente durabile și functionabile pe termen lung, Marea Britanie a pierdut
competiția în industria textilă și metalurgică, pierzându-și locul dominant ca model economic și
industrial de succes pe care îl deținuse în secolul XIX.

În 1914 Imperiul Britanic a pierdut primatul economic în urmă Germaniei și SUA. După război, vechii
clienți ai Marii Britanii, Rusia și China, se aflau în dificultate sau falimentau, că Germania și Europa
centrală. Exporturile au scăzut cu 15% în 1929 față de 1913. Industriașii englezi erau atașați
produselor tradiționale și s-au adaptat târziu la fenomenul de transformare a cererii, concentrându-
se pe bunuri de consum ca frigidere, gramofoane și aparate radio. Individualitatea patronatului
britanic îi lipsea dinamismul economic. Costurile salariale erau rigide, depășindu-le pe cele germane
cu 30%, pe cele franceze cu 40% și pe cele italiene cu 50%. Fiscalitatea împovărătoare descuraja
investitorii. Nord-estul, Scoția, Lancashire și sudul Țării Galilor erau afectate de șomaj. În schimb,
Midlands și Londra beneficiau de implantări industriale masive și de creșterea ofertei de locuri de
muncă. Partidul Conservator britanic domina clasa politică, având scor electoral de 38-55% în plină
criză economică, având personalități ca Bonar Law, Stanley Baldwin, Austin Chamberlain, Samuel
Hoare și fostul liberal Winston Churchill.

Clemenceau, Lloyd George , Orlando

Principiile partidului erau axate pe apărarea tradiției, liberă întreprindere, rigoarea financiară și pe
ordinea socială. Partidul se dorea a fi reformist și era susținut electoral de înalta aristocrație și
burghezie, precum și de clasa mijlocie cu nivel înalt de educație și de puțini muncitori, bucurându-se
și de sprijinul prestigios al publicațiilor Times, Daily Express, Daily Telegraph și Daily Mail.

Partidul Laburist intră și el în forță în clasa politică, obținând 30% din sufragii, devenind în 1926
partidul cu cel mai mare număr de aderenți,având personalități politice că Ramsay MacDonald,
Sydney Webb, Phillip Snowden și Clement Attlee. Deși era fidel Internaționalei Socialiste, a refuzat
primirea Partidului Comunist Britanic, având un program radical, colectivist, egalitar, devenind
treptat tot mai liberal și prudent, fiind un partid al justiției sociale, progresist, pacifist și antifascist.
Susținători din rândurile muncitorilor calificați și intelectuali erau recrutați din Yorkshire, districtele
miniere din Țară Galilor și Londra, având ca publicație Daily Herald.

În timp ce cele două partide se aflau în plină ascensiune, Partidul Liberal se află într-un lung declin
datorită conflictelor dintre liderii Lloyd George și Asquith, în ciuda succeselor din trecut că progresele
sociale, autonomia Irlandei și obținerea victoriei în primul război mondial. Era permanent pe locul 3,
iar din 1928 avea un program mai radical gravat după concepțiile lui Keynes. Avea că principale
personalități pe Șir John Simon și Walter Runciman, având ca publicație liberală Manchester
Guardian.

Partidul Comunist Britanic a fost creat în 1920, având 10 000 de aderenți și chiar a trimis doi deputați
în Parlamentul Britanic. Deși a profitat de pe urmă tensiunilor sociale, nu a putut să mobilizeze un
număr suficient de nemulțumiți în "marșul foamei" din 1932, chiar dacă beneficiau de publicații
muncitorești ca Daily Worker.

Uniunea Britanică a Fasciștilor a luat naștere în 1931, creată de fostul ministru laburist, Oswald
Mosley, având 20 000 de susținători proveniți din clasele mijlocii, mai ales din Londra. În 1936 a fost
votată Legea Ordinii Publice ce interzicea portul uniformelor. În iulie 1940, Uniunea a fost dizolvată.

Cabinetul britanic era întărit după război, iar echilibrul instituțional și controlul parlamentului asupra
executivului erau intacte. Partidul majoritar guverna sub controlul opoziției și sub arbitrajul națiunii.
Au fost 8 guverne și 5 premieri în perioada interbelică,electorii fiind chemați să tranșeze dezbaterile
parlamentare care provocau agitații.

Parlamentul britanci era singurul depozitar al suveranității naționale. Camera Comunelor își vedea
legitimitatea crescând cu introducerea votului universal pentru persoanele de 21 de ani. Salariul unui
parlamentar era de trei ori salariului mediu al unui muncitor. Rolul legislativ al Parlamentului se
diminua datorită proiectelor intense propuse de executiv, însă guvernele tot rămâneau dependențe
de suporterii din parlament. Din 1923, MacDonald a fost numit premier, iar apartenența premierului
la Camera Comunelor a devenit o tradiție obligatorie. În 1937 este recunoscut titlul de prim-ministrul
și existența Cabinetului prin Legea Coroanei. Monarhia își conservă prestigiul, iar în 1936, criză
dinastică este depășită. Instituția monarhică nu era pasivă față de mutațiile din societatea britanică și
contribuia direct la evoluția vieții politice prin numirea unor premieri laburiști.

Din 1916, liberalul David Lloyd George a condus un guvern de uniune națională alături de
conservatori și laburiști, însă fără a consulta Camerele prin intermediul unui cabinet de război format
din cinci membri pe durata războiului.

În decembrie 1918 , conservatorii au obținut 48% din sufragii, liberalii 14%, laburiștii 22%, formându-
se un cabinet de coaliție conservator și liberal. Guvernul s-a preocupat de reluarea consumului și a
investițiilor, provocând o supraîncălzire a economiei, ajungându-se la creșterea prețurilor. S-au emis
bilete de banca în număr masiv pe durata războiului, lira sterlină fiind depreciată cu alte monede,
datoria externă agravându-se. Executivul a apelat la măsuri deflationiste, reducând cheltuielile
statului în apărare, sănătate și educație, prețurile astfel s-au stabilizat, valoarea lirei a crescut, însă
exporturile au scăzut, producția a scăzut, iar șomajul a crescut. Guvernul a introdus un program de
reforme-210 000 de locuințe sociale, a îmbunătățit statutul femeii, în timp ce sindicatele erau mult
mai combative, solicitând creșteri salariale, reducerea duratei de muncă și naționalizarea sectoarelor
de producție, manifestându-și cererile prin numeroase greve. Guvernul a acordat concesii, durata
zilnică a muncii fiind de 8 ore.

În 1920 este emisă Emergency Power Act, conferind executivului puteri excepționale. În aprilie 1921
are loc un protest masiv după ce executivul a încercat să raționalizeze industria minieră și să
reformeze sistemul cailor ferate. Minerii și muncitorii au intrat în greva generală, dar greva a eșuat
datorită retragerii feroviarilor și lucrătorilor din transporturi. Lloyd George s-a înfruntat cu dificultăți
externe în Irlanda, India și Orientul Mijlociu, iar conservatorii și-au retras sprijinul. Lloyd-George a
demisionat în octombrie 1922. În alegerile din noiembrie 1922 câștigă partidul conservator cu 38%
din voturi, liberalii-29% și laburiștii-30%.

W.L. Mackenzie King si Stanley Baldwin

Este numit prim-ministru Bonar Law, însă acesta se va retrage bolnav și va ceda mandatul lui Stanley
Baldwin, care era susținut de marile bănci și patronate. Și-a propus o politică favorabilă înaltei
societăți, dar pentru a opri șomajul prin încurajarea producției interne a inițiat măsuri protecționiste.
Și în decembrie 1923 au loc alte alegeri generale, în care conservatorii obțin 38%, laburiștii-31% și
liberalii-30%, niciun partid neobtinand o majoritate. Laburiștii ajung la guvernare cu sprijinul
liberalilor, fiind format un guvern condus de moderatul Ramsay MacDonald care a propus un
program socialist mai moale-a redus impozitele indirecte, a dezvoltat rețeaua căminelor sociale, a
democratizat învățământul secundar, a crescut ajutoarele pentru șomeri și bătrâni, iar în politică
externă a menținut relații de deschidere cu URSS, pierzând astfel sprijinul liberal și fiind atacat de
conservatori. Sunt inițiate alte alegeri în octombrie 1924 la care conservatorii câștigă 47% din voturi,
laburiștii-33% și liberalii-18 %. Se formează un guvern conservator condus de Stanley Baldwin, cu
Churchill la finanțe. A propus readucerea valorii lirei sterline și în 1925, prin legea Standardului de
Aur, prin convrrtirea în aur, lira revine la valoarea antebelică. Dar problemele economice se
agravează, exporturile britanice scăzând, prețurile și costurile de producție fiind reduse, iar în lipsa
retehnologizării eficiente, salariile sunt reduse. În 1926 sunt scăzute salariile minerilor și izbucnește
greva generală, timp de 8 zile pe 4-12 mai. Guvernul a obținut puteri depline și a presat sindicatele să
reia lucrul, dar minerii au rezistat 8 luni până când au acceptat reducerile salariale. Cabinetul Baldwin
a obținut în 1927 votarea legii Conflictelor de Muncă interzicând grevele, privându-i pe funcționari de
drepturi sindicale și suprimând cotizația obligatorie a membrilor de sindicat către partidul laburist.
Sindicatele au slăbit, dar tensiunile sociale au continuat.

Bundesarchiv Bild 102-10246, England, Arbeitslose vor Gewerkschaftshaus.jpg

Criza a avut efecte economice că contracția schimburilor, scăderea exporturilor și veniturilor din
construcții navale, șomaj în domenii industriale. Laburiștii vin la putere în 1929, dar au agitat mediile
de afaceri ce au vândut lire sterline pentru franci, amplificând și retragerea fondurilor americane,
urmând apoi că criză să se amplifice datorită falimentului bancar al Europei centrale din 1931.
Ramsay MacDonald

În mai 1929 au loc noi alegeri: conservatorii-38%, liberalii-23% și laburiștii cu 37%, formându-se un
guvern condus de laburistul MacDonald, în timp ce conservatorii vor fi solidari în opoziție, având că
opțiuni creșterea impozitelor și reducerea cheltuielilor bugetare pentru ieșirea din criză. Liberalii erau
divizați între aripa dreapta condusă de Sir John Simon ce susținea deflationismul și aripa stânga
condusă de Lloyd-George ce propunea sporirea consumului prin ieftinirea creditelor și mărirea
deficitului bugetar. Laburiștii aflați la guvernare au suferit de pe urmă diviziunilor interne, fiind de
acord cu impozitarea marilor averi, dar oscilând între măsuri deflationiste și metode dirijiste. În
august 1931, guvernul MacDonald a demisionat.

Regele George V a invitat forțele politice pentru formarea unui guvern de uniune națională, fiind
formate guverne succesive conduse de MacDonald, Baldwin, Chamberlain, dominate de conservatori
ce dețineau 473 de mandate în 1931, 387 în 1935. Lira a scăzut cu 30%, dar produsele britanice revin
în competiție pe piață internațională, iar exporturile sunt reluate, fiind aduse fonduri bugetului.
Dobânda este scăzută de la 6% la 2%, piață internă este protejată de tarife vamale, investițiile fiind
relansate. În 1931 a fost emis Import Duties Act. În 1932 a fost impus un tarif general pentru
protejarea producției și pieței interne. Este declanșată campania "Buy British". În august 1932 se
stabilește preferință imperială între țările din Commonwealth și organizarea unei zone sterling
pentru protejarea economiei imperiale.

Prin Coal Mines Act din 1930 se produce concentrarea activității miniere. Apar trusturi siderurgice ca
British Iron & Steel, în chimie ca Unilever, în textile-Cotton Industrial Reorganization Act, industria
auto-Rootes. Apar industrii noi în electricitate și prelucrarea cauciucului ce sunt creatoare de noi
locuri de muncă. Agricultură este reorganizată. Sund acordate subvenții la prețuri garantate că
Agricultural Marketing Acts și Wheat Act. Șomajul este eliminat treptat.

În 1929, 4% din britanici își împărțeau 1/3 din venituri, iar 4/5 familii câștigau mai puțin de 4 lire
săptămânal. Veniturile din proprietăți au scăzut de la 35% din venitul național la 22%, iar veniturile
din muncă au crescut de la 50% la 60%. 1/3 familii nu dețineau nicio proprietate, în timp ce 1/3
dețineau 4% din bogăția națională și 1/3 dețineau 96% din patrimoniul național. Rolul social al
burgheziei mijlocii a crescut. În sectorul terțiar al economiei ocupau 50% din forță de muncă, în timp
ce sectorul primar ocupă 7,5%, cel secundar-42%.

Au progresat magazinele cu distribuție de masă gen Woolworth. În 1924, Housing Act a introdus un
program de locuințe sociale. Fiecare cămin burghez dispunea de confort casnic, automobil, bunuri ce
consum și concediu plătit de o săptămâna. În 1918 s-a aplicat legea Fischer care declara obligatorie
școlarizarea până la 14 ani. Sărăcia subzistă însă, dar intră în declin treptat datorită reformelor. De pe
urmă reformelor economice, alimentația s-a îmbunătățit, locuințele au devenit mai confortabile,
accesul la produsele de consum moderne s-a lărgit, că radioul și cinematograful. Locuințele sociale au
fost standardizate, fiind dotate cu săli de baie, gaz și electricitate.

Charlie Chaplin

Furtunoșii anii '20 au avut o viață cotidiană zgomotoasă și furtunoasă, specifică doar mediului urban,
fiind concentrată 80% din populație. Petrecerea timpului liber devine esențială, apar stațiuni turistice
ca Blackpool, Clacton sau Yarmouth destinate și altor clase decât elitei. Scuterele, automobilele și
patinele cu roțile sunt introduse și devin o modă.

Hogan's Flying Column.gif

Accesul femeilor către toate domeniile s-a lărgit, devenind mai emancipate juridic și cultural datorită
legii din 1919 ce facilita divorțul și accesul în avocatură. În 1920 sunt numite primele diaconese în
Biserica Anglicană, iar universitățile Oxford și Cambridge admit studente, iar prima femeie deputat,
Lady Astor este primită ceremonios în parlament. Este lansată modă women-flapper, de tip frivolă și
non-conformistă ce purta fustă scurtă și tocuri înalte, fiind tunsă scurt, ascultând jazz, postul de BBC,
dansând charleston și black bottom, jucând diverse jocuri. Ia naștere conceptul de femeia modernă.

Exoticul vestimentar predomină și chiar un deputat, John Hodge, apare în costum galben, cu șosete
de aceeași culoare și pălărie panama. Cinematograful este dedicat tuturor categoriilor sociale, fiind
mut până în 1927, reflectând necesitatea fanteziei și bucuriei, filmele de comedie cu actori ca Charlie
Chaplin ,Harold Lloyd și Buster Keaton, filme de aventuri că Tarzan sau desene animate că Felix the
Cat având succes.

Clemenceau si Hitler la Munchen

Spre deosebire de zgomotoșii ani '20, anii '30 devin nostalgici, triști, dominați de stilul neovictorian,
fustele lungi, coafuri ondulate, culorile discrete, maternitatea fiind repuse în drepturi, iar
romantismul și umorul victorian erau favorite, baletul recastigandu-și audiență, iar filmele francezului
Rene Clair concurând pe ecranele britanice cu comediile fraților Marx, în timp ce interesul pentru
natură se dezvoltă, apărând parcuri și organizându-se croaziere în Maroc, Insulele Canare și
Scandinavia. Burghezia urbană mijlocie era imensă numeric, având un rol economic și politic
important, umplând fisura dintre elita aristocratică și clasele inferioare. Deși democratică,
cosmopolită, dinamică și întreprinzătoare, Marea Britanie era îngrijorată de evoluția relațiilor
internaționale, mai ales de ascensiunea nazismului și comunismului în Europa.

În 1916 irlandezii proclamă independența Irlandei, dar sunt înfrânți de armata engleză. Adunarea
Constituantă de la Dublin proclamă în 1914 independența Irlandei. În 1921, printr-un acord anglo-
irlandez, Irlanda devine dominion (cu excepția Irlandei de Nord, Ulsterul); crearea statului Irlanda. În
1922 începe un adevărat război civil care opune pe cei care refuză împărțirea insulei celor de la
guvernare. În 1937 Irlanda se declara independența și suverană sub numele de Éire. Este adoptată o
nouă Constituție

Regimurile totalitare

Italia

Arditi

Marsul asupra Romei

În 1915 Marea Britanie, Franța și Rusia au convins Italia ce era neutră să între în Primul Război
Mondial. În ciuda unei contribuții militare minime, Italia a fost ofensată de faptul că a fost
marginalizată la negocierile de pace. Cu jumătate de milion de morți și în plină criză economică,
facțiunile interne au dus Italia la război civil.

Mussolini in Mailand

Din cele trei curente (naționalism, futurism, sindicalism revoluționar) apar Arditi. Liderul Arditilor
creează o organizație, Arditi Italia și publică un ziar, L’Ardito. Cu aceste premize, totuși, futurismul nu
a avut prea mari succese în primele luni de viață. În noiembrie 1919 se desfășoară primele alegeri de
după război cu vot universal, Partidul Socialist fiind pe primul loc cu 156 de deputați, Partidul Popular
Italian a fost pe locul 2 cu peste 20 % din voturi și 100 de deputați, fasciile de lupta nu au avut niciun
deputat.Astfel a început criză și, la a două întrunire națională, 1920, Carli și Marinetti s-au retras din
funcții. Mussolini însuși se gândea să abandoneze mișcarea, însă a venit salvarea într-un mod
neașteptat. Italia era în criză, stânga era puternică, se creease un partid comunist.Italienii au inventat
chiar o nouă formă de grevă, cu ocuparea întreprinderilor. Având în vedere aceste condiții, statul s-a
ferit să intervină, preferând să profite de arditistii care au luptat împotriva greviștilor.Atacau
primăriile în care câștigaseră socialiștii, se luptau cu greviștii, foloseau o violență extremă, arma lor
era bâta (manganello).Uneori îi prindeau pe adversari, le turnau ulei pe gât ulei de ricin.Într-o țară
lipsită de experiență democratică, violență fascistă i-a propulsat pe scenă politică.Numărul fasciilor a
crescut spectaculos, în același timp cu popularitatea mișcării. În 1921 fasciștii aveau 250.000 de
membri.Au avut succes pentru că au mizat pe întărirea statului.

Italienii erau lipsiți și simțeau nevoia de un stat puternic, fasciștii promovând statocratia. Chiar în
lupta dintre partid și stat, în Italia a fost favorizat statul.Mussolini spunea în 1919 că fascismul
înseamnă că totul este în stat și nimic omenesc nu este în afară statului, din acest punct de vedere
fascismul este totalitar. Este esență totalitară a fascismului. Diferența față de cealaltă formă a
sistemului capitalist, liberalismul (esențială este persoană; statul trebuie să fie un minim de
organizare, pentru că este doar un rău necesar care trebuie să asigure siguranță cetățenilor,
stabilitatea economică).Totalitarismul însă implică statul în toate activitățile cotidiene, chiar private,
ale oamenilor, lucru care există în comunism, fascism, nazism și alte forme.În anul următor, 1922,
Mussolini a pretins puterea, mai ales că era al cincilea guvern.

Gran Consiglio Fascismo

Mussolini si Hitler

Dreapta Naționalistă, cu sloganul "Victoria amputată", condusă de Benito Mussolini, s-a transformat
într-o mișcare violență și haotică. La Roma și în alte zone, fasciștii au purtat lupte pe stradă
sângeroase împotriva grupărilor socialiste și comuniste, iar partidele nu reușeau să controleze
situația. În octombrie 1922 Mussolini a organizat Marșul asupra Romei și a cerut puterea. Regele
Victor Emmanuel al III-lea a acceptat și i-a acordat puter extinse. S-a format un guvern de coaliție,
fascismul considerând că era nevoie de un guvern național.Lipseau socialiștii și erau doar trei fasciști
în guvern. În 1924 au loc alegeri, în baza Legii Acerbo, care oferea o prima majoritară partidului care
obținea mai mult de 40 % din voturi, primind peste 50 % din locurile din Parlament. Fasciștii obțin o
clară majoritate, 275 de deputați, în coaliție cu naționaliștii și liberalii erau 374.

Mussolini a profitat de criză internă și după asasinarea liderului socialist Giacomo Matteotti în 1925,
și-a instaurat o dictatură personală. Toate partidele din opoziție au fost scoase în afară legii,
Parlamentul a fost dizolvat, a fost creată poliția politică OVRA drepturile civile individuale au fost
anulate, în timp ce Biserica și Regele și-au menținut puterile.

În 1929, Mussolini și Papa Pius al XII-lea au încheiat Tratatul de la Lateran care garanta Vaticanului
statutul de independența. Mussolini a păstrat distanță față de Hitler și regimul nazist, promițând să
apere Austria împotriva Anschluss-ului. În 1935 s-a format Frontul Stresa cu Franța și Marea Britanie,
pentru a împiedică incalcariel ulterioare ale Tratatului de la Versailles de către Germania. În 1936
Mussolini a invadat Etiopia/Abisinia, marcând începutul cooperării cu Hitler care și-a menținut
neutralitatea în timpul intervenției. Astfel, a fost formată Axa Berlin-Roma. Germania a fost singura
care a sprijinit atacul italian. După invazia de proporții ce a presupus folosirea tancurilor,
bombardierelor și armelor chimice împotriva unei armate etiopiene nemecanizate ce apăra o țară ce
își câștigase demult independența, Victor Emmanuel al III-lea s-a proclamat împărat al Etiopiei. După
întărirea relațiilor italo-germană, Italia a ieșit din Societatea Națiunilor în 1937 și nu a protestat
împotriva Anschluss-ului și intervine alături de Germania în Războiul Civil Spaniol. În 1938, mulți evrei
din Italia își pierd drepturile civile și sunt excluși din funcțiile publice. În mai 1939 Hitler și Mussolini
au semnat Pactul de Fier, un acord de prietenie și alianța ce definea condițiile desfășurării unui război
comun.

Spania
Francisco Franco si Heinrich Himmler

Razboiul civil spaniol

Spania era zguduită de tulburări politice după Primul Război Mondial. Corupția, aspirațiile separatiste
în Catalonia, și tentativele de a calmă protectoratul din partea de nord a Marocului, împotriva lui Abd
El Krim, lider al mișcării de independență, au slăbit monarhia parlamentară, iar în 1923 s-a desfășurat
lovitură de stat a generalului Miguel Primo de Rivera. A instaurat o dictatură personală tolerată de
regele Alfonso al XIII-lea.

În ciuda sfârșitului favorabil al războiului din Războiul din Maroc, în 1930 regele a fost obligat să
abdice datorită problemelor economice și sociale. Prin Pactul de la San Sebastian din 1930, partidele
republicane și intelectualii, ca Jose Ortega y Gasset, au înlăturat monarhia. În 1931, aceștia au ieșit
victorioși, iar regele a fost obligat să părăsească țară. S-a înființat A Doua Republică Spaniolă, dar a
devenit țintă forțelor politice radicale de stânga și de dreapta. În 1933, s-au desfășurat răscoale
violente organizate de muncitorii sindicaliști care cereau reforme sociale. Mișcarea fascistă s-a
consolidat, iar în 1933 s-a înființat Partidul Antidemocratic Falanga Spaniolă, devenind instrumentul
decisiv al regimului.

Grevele și asasinatele politice au mărit prăpastia dintre forțele conservatoare-naționaliste,

republicani și socialiștii radicali. În 1936, generalul Francisco Franco a dat o lovitură de stat împotriva
Frontului Popular ce a cauzat Războiul Civil. Pe 26 aprilie 1937 forțele aeriene germane Luftwaffe au
distrus Guernica și au bombardat asupra populației civile pentru a scădea moralul republicanilor.
Multe state că Germania, Italia și URSS s-au implicat. Republica a căzut în 1939 după cucerirea
Barcelonei de către trupele lui Franco. Francisco Franco a instalat un regim dictatorial în Spania
devastată. A scos în afară legii înființarea partidelor politice și a suprimat opoziția. 350 000 de
oponenți au fost executați și mii închiși, persecutând comuniști, Spania fiind membră a Pactului
Anticomintern. Însă, regimul lui Franco a rămas neutru în timpul celui de-al doilea război mondial.

Germania

Philipp Scheidemann se adreseaza multimii

Perioada Republicii de la Weimar a fost o perioada din Istoria Germaniei ce a durat de la sfârșitul
Primului Război Mondial până la ascensiunea lui Hitler la putere.

Deși este considerată a fi o perioada constituțională democratic și marcată de dezvoltare culturală, a

fost plină de dificultăți. Nici măcar o generație nu a beneficiat de avantajele și nici nu a suferit din plin
de dezavantajele sale, fiind cuprinsă din plin de drama înfrângerii. Republica de la Weimar a fost o
perioada de experimentare a democrației. Urmele imperiului au dispărut complet, iar societatea era
marcată de o anarhie organizată. Nici nu se încheiase războiul că au fost inițiate mișcări
revoluționare. Germania, deși a avut un rol ofensiv extrem de periculos în război, l-a pierdut datorită
limitărilor economice și epuizării populației. La începutul lunii octombrie 1918 a fost schimbat
guvernul, fiind adus un civil în fruntea acestuia, iar militarii urmăreau să lase răspunderea pe seama
civililor. Liderul guvernului german, împreună cu liderul guvernului austro-ungar, i-au cerut
președintelui american încetarea războiului.

Însă răspunsul a întârziat două săptămâni și a fost unul nefavorabil prin care se cerea capitularea și
implementarea unor schimbări profunde. Pe 11 noiembrie 1918 a fost semnat armistițiul. Germania
s-a prăbușit din interior printr-o disoluție. Mișcarea a pornit din orașul Kiel unde era amplasată flota
de război, ce a primit ordin de a ieși în larg și a provoca flota britanică, însă s-a dovedit a fi un atac
sinucigaș, marinarii au protestat astfel, începând "revoluția germană" ce a schimbat vechea ordine.
Muncitorii din Arsenal au intrat în greva, formându-se primele consilii ale muncitorilor și marinarilor.
Revolta s-a extins în marile orașe germane de pe urm căreia au profitat forțele politice de stânga și
pe 7 noiembrie socialistul independent Kurt Eisner a proclamat în Bavaria o Republica a Sfaturilor
după model sovietic. Stânga socialistă era însă divizată între Partidul Social Democrat German-SPD,
care solicită armistițiul, eliberarea deținuților politici și abdicarea Kaiserului și Organizația Radicală
Spartakus-USDP, ce propuneau o revoluție bolșevică. Pe 9 noiembrie, revoluția s-a extins la Berlin și
socialistul Scheidemann a proclamat Republica în timp ce spartakistul Liebknecht a proclamat
Republica Socialistă. Împăratul Wilhelm al II-lea a abdicat.

Pe 10-15 noiembrie au fost create 10 000 de sfaturi ale muncitorilor și soldaților în Germania, iar la
Berlin s-a format un guvern alcătuit din 6 comisari ai poporului-3 de la SPD, 3 de la USPD, condus de
Ebert. Pe 15 noiembrie s-a încheiat un acord între patroni și sindicate prin care se obțineau
următoarele: ziua de lucru de 8 ore, libertatea sindicală, organizarea unor comitete de uzina, în timp
ce reprezentanții socialiști ai muncitorilor au renunțat la revendicările privind naționalizarea.

Armata s-a declarat neutră dacă era restabilită ordinea. Pe 28 noiembrie SPD a început pregătirile
pentru alegerea Constituantei. Apar partidele de dreapta, în timp ce spartakiștii au devenit liderii
extremismului de stânga. Conflictul dintre socialiști și spartakisti s-a agravat pe 6 decembrie.
Guvernul a decis dizolvarea Comitetului Sfaturilor din Berlin, aflat sub control USPD. Comisarii USPD
au părăsit guvernul, iar spartakistii au fondat Partidul Comunist. Capitala a fost cuprinsă de înfruntări
violente între susținătorii USPD și SPD, iar guvernatorul Berlinului l-a destituit pe perfectul comunist
al poliției. Spartakiștii au organizat manifestații ce au degenerat în conflicte armate cu forțele de
ordine, satele erau însă neatinse de revoluție. Armata a fost chemată pentru a apară guvernul și pe 9-
12 ianuarie au loc lupte sângeroase în Berlin, iar insurecția spartakista a fost învinsă și liderii
spartakisti Rosa Luxemburg și Karl Liebknecht au fost arestați și executați.

Reformarea a început să fie aplicată, fiind legalizate sufragiul feminin, liberalizarea moravurilor,
politizarea tineretului. Republica a fost constestata însă de represiunea insurecției spartakiste.
Regimul a fost determinat să-și asume responsabilitatea Tratatului de la Versailles. Deși a pierdut
teritorii, Germania și-a menținut echilibrul și restrângerea teritorială drept efect al accentuării
conștiinței apartenenței la germanitate. Revendicarea teritoriilor germane pierdute a devenit tema
naționalistă după 1919.