Național-Socialismul

Nu a existat un naţional-socialism sub forma unei ideologii coerente, unitare și create într-
un singur „laborator ideologic”, ci mai degrabă trei curente adunate de NSDAP (Partidul
Naţional-Socialist Muncitoresc German): naţionalismul, noul naţionalism şi neoaristocratismul.
1. Naţionalismul se caracteriza prin imperialism naţional limitat (Germania trebuia să
devină cea mai mare putere din Europa continentală), existenţa statului minimal şi un
antisemitism agresiv.
2. Noul naţionalism propunea organizarea unei republici prezidenţiale cu structuri
federaliste şi corporatiste, un imperialism naţional vizând hegemonia continentală,
naţionalizări parţiale, natalism selectiv, antisemitism.
3. Neoaristocratismul. Dacă în cazul celorlalte două curente principala referinţă identitară
este naţiunea, în cazul lui este rasa. Între principii se numărau: apărarea patrimoniului
ereditar german purificat de componentele de sânge nenordice, creşterea selectivă a
nordicilor, obţinerea unor indivizi prin selecţie care trebuiau să exercite puterea bazată
pe o ierarhie de ordine, în cadrul unui mare imperiu german şi apoi să-şi impună
hegemonia mondială.
Aceste trei direcţii, atât de diferite, s-au putut regăsi în NSDAP pentru că unitatea acestui
partid nu deriva din programe, ci din personalitatea și carisma liderului. Partidul era orientat spre
cucerirea puterii pentru şeful său, iar Hitler a putut fi reprezentantul perfect pentru toate cele trei
grupări şi astfel a fost posibilă coabitarea.
Naţional socialismul a fost simptomul unei crize a modernizării societăţii şi o ideologie
reacţionară. E caracterizat de antiparlamentarism, antipluralist, discursul politic raţional este
înlocuit de aclamaţii şi cultul lui Hitler, iar exercitarea puterii se sustrage oricărui control raţional
şi constituţional.
Nazismul s-a caracterizat prin „darwinism social”, extins la lupta între rase. Așa cum
animalele se luptă pentru hrană și perpetuare, tot așa și în specia umană cei puternici înlătură
sângele (caracterele presupus ereditare) celor slabi. „Poporul de stăpâni” era de „rasă ariană”,
alcătuit din populațiile Europei de Nord, iar „sub-oamanii” îi includeau pe negri, slavi, țigani și
evrei.
 Naționalismul de tip agresiv, care se constituia într-o parte esențială a ideologiei naziste, a
apărut și s-a propagat ca urmare a condițiilor specifice din Germania anilor 20. În opinia multor
germani, Armistițiul din 1918 și „sistemul Versailles” trebuiau revizuite, iar teritoriile pierdute
trebuiau retrocedate Germaniei. Dar naționalismul lui Hitler cerea ceva mai mult decât simpla
restabilire a frontierelor din 1914. El dorea crearea unui „Reich” care să-i cuprindă pe toți acei
membrii ai poporului german ce trăiau dincolo de frontierele Germaniei, adică crearea
„Lebensraum” („spațiu vital”), care să permită Germaniei dominația mondială.
Nazismul se pronunţa împotriva programelor politice şi a doctrinelor, promova acţiunea şi
făcea apologia războiului. Inspirat de pangermanismul secolului XIX, Hitler a dezvoltat ideea
spaţiului vital pentru Germania. Friedrich Hegel sau Theodor Mommsen, cu un veac în urmă,
insistau şi ei asupra gloriosului trecut german, asupra importanţei statului, au exaltat omul
războinic şi au persiflat democraţiile Occidentale. Scrierile lor au constituit surse de inspiraţie
pentru ideologii oficiali ai nazismului de mai târziu, în fruntea cărora se aflau Alfred Rosenberg
şi Gotfried Feder.

Venirea la putere a lui Hitler

La începutul anilor 30, Germania părea că a ajuns în pragul colapsului. Eşecul Republicii
de la Weimar era cauzat de asocierea lui cu dezastrul sistemului Versailles pentru Germania,
existenţa unei constituţii de compromis, a problemelor economice acute şi a guvernelor de
coaliţie, fără o forţă reală în stat. Extrema dreapă şi cea stângă reprezentau ultimele speranţe, în
timp ce forţele politice democratice erau acuzate de ruinarea puterii şi prestigiului vechiului
Imperiu German. Criza economică a dus la creşterea şomajului, inflaţie, iar vechile partide
politice şi-au pierdut credibilitatea. NSDAP a găsit vinovaţii pentru criză: regimul republican şi
evreii, iar prin propagandă şi discurs agresiv nazismul a devenit, pe fondul crizei, o mişcare de
masă.
La 30 ianuarie 1933, Hitler a fost numit cancelar, într-un guvern de coaliţie, în care
majoritatea membrilor erau din Partidul Conservator condus de Franz von Papen (în guvern au
fost numiți doar doi nazişti). În februarie 1930, naziștii au incendiat Reichstag-ul (parlamentul
german), atribuind răspunderea în seama comuniştilor (principalii adversari politici și
competitori la putere), ceea ce le-a permis publicarea decretului pentru protejarea populaţiei şi
statului. El a oferit guvernului cadrul de a avea drepturi depline şi de a pedepsi cu moartea orice
atac la ordinea publică. În fapt, începea urmărirea tuturor adversarilor politici şi în doar 3
săptămâni au fost arestaţi aproape 10.000 de opozanţi.
La 5 martie 1933 au fost alegeri, dar în pofida regimului de teroare, naziştii nu au obţinut
decât 44% din voturi. În aceste condiţii, Hitler a apelat la un schimb, care pe termen lung îi va fi
avantajos. El a acceptat ca Germania să semneze un concordat cu Vaticanul (Hitler a văzut în
această înțelegere politică aprobarea și recunoașterea Bisericii Catolice, deci recunoaștere
internațională, iar Vaticanul considera că prin concordat pune la adăpost Biserica Romano-
Catolică de rigorile noului regim), în schimbul căruia deputaţii catolici au votat actul prin care
Parlamentul a cedat cancelarului puteri legislative, ceea ce înseamna că Hitler avea puteri
depline. În martie-aprilie 1933 naziştii au preluat puterea în toată ţara, iar în mai 1933 au
desfiinţat sindicatele, pe care le-au integrat Frontului german de muncă. A urmat lichidarea
opoziţiei, în iulie 1933 s-a interzis formarea partidelor politice, iar NSDAP a devenit partid unic.
În ianuarie 1934, a fost dată Legea pentru reconstruirea Reich-ului, prin care
administrațiile statelor federale au fost puse sub controlul administrației centrale, iar în martie
1934 a fost data Legea împuternicirii, prin care cancelarul Germaniei avea aceleași puteri
legislative ca și cele ale Reichstag-ului. Legea proclama că șeful guvernului poate aproba
amendamente la constituție în mod arbitrar și îi asigura cancelarului puteri speciale în caz de
urgență, care suspendau practic toate libertățile civile. Pe 2 august 1934 preşedintele Hindenburg
moare şi Hitler devine Fuhrer şi cancelar al Reichului.
Preluarea puterii de naţional-socialişti, spre deosebire de bolșevici în URSS, nu a rezultat
dintr-un război, nu a dus la un război civil şi nu a întrerupt legăturile economice şi politice cu
restul lumii.

Organizarea și funcționarea regimului

În plan economic intern, Hitler a susţinut dezvoltarea industriei grele, deschiderea unor
lucrări publice mari, prin care a diminuat şomajul şi a introdus sistemul corporatist. Prin aces
sistem, au fost create astfel 6 grupe economico-naţionale: industrie, artizanat, comerţ, credit,
asigurări, energie, toate coordonate de Camera de Economie a Reichului. Patronii erau
consideraţi conducătorii unităţilor de producţie, iar muncitorii trebuiau să colaboreze cu patronii
în interesul naţional. Fiecare grupă reprezenta teoretic preocupările profesionale specifice
fiecărei ramuri economice și gestiona problemele specifice (ex. negocierea contractelor de
muncă). Ţinta finală era ca economia germană să nu mai depindă de exterior, iar pentru Hitler
era un model al controlului de stat asupra economiei.
Pentru a-și consolida puterea, Hitler a încercat să reorganizeze în favoarea sa forţele
militare care coexistau în Germania. În 1933, SA (Sturmabteilung – Batalioanele de asalt sau
Cămășile brune; a fost înființată în 1921 pentru a asigura ordinea la reuniunile NSDAP și de a
organiza atacuri asupra oamenilor politici), secţia de asalt a NSDAP, avea 400.000 de oameni.
Ernst Röhm, şeful SA, dorea să transforme armata Reichului într-o armată de rezervă, ceea ce
însemna întârzierea procesului de înarmare, pe care Hitler în dorea imediat. Dorinţa lui Röhm de
a „continua revoluţia” şi de a dezvolta SA s-a lovit de perspectiva diferită a lui Hitler, ceea ce a
dus la eliminarea liderilor SA şi decimarea organizaţiei (în 1934 a fost organizată „Noaptea
cuțitelor lungi”, în care au fost executați circa 80 de lideri ai SA).
Pe acest fond, Hitler a crescut importanţa SS-ului, care funcţiona din 1925 ca trupă de elită
însărcinată cu paza lui Hitler. Din 1933, SS-ul a devenit un element constitutiv al sistemului de
teroare şi unul dintre cele mai importante organe de ordine internă. Sub conducerea SS, poliţia a
fost organizată în două compartimente: poliţia obişnuită şi cea de securitate, aceasta din urmă
cuprinzând poliţia secretă (Gestapo) şi poliţia criminală, la care se mai adăugau o serie de alte
unităţi. Acest imens aparat a devenit un stat în stat. SS a jucat un rol decisiv în persecuţia
opozanţilor politici şi după 1939 a avut un rol central în adminstrarea lagărelor de concentrare.
Un proces de selecţie şi reorganizare s-a produs şi în armata germană. În cadrul ei erau
diferenţe de perspectivă între tinerii militari, care erau în mare parte naţional-socialişti şi mulţi
dintre ofiţerii care nu împărtăşeau această opţiune. Obiectivul lor era înarmarea rapidă a
Germaniei şi evitarea aventurilor militare, care nu păreau străine lui Hitler. Pentru a pune capăt
acestei situaţii incerte, din februarie 1938, Hitler a înlăturat, sub diferite pretexte, capii armatei şi
a devenit el însuşi comandantul acesteia. Operaţiunea nu a semănat cu marea epurare stalinistă,
care a decapitat 80% din personalul militar cel mai pregătit, iar rezultatul procesului din
Germania a fost activarea politicii externe a Reichului.
Pentru controlul total și consolidarea puterii lui Hitler, au fost utilizate propaganda și s-a
creat cultul conducătorului. Cultul lui Hitler a fost regizat prin intermediul presei, fotografiilor,
apariţiilor publice. Regimul nazist a ridicat propaganda la rangul de armă neconvenţională. S-a
înfiinţat încă din 1933 Ministerul Informaţiei şi Propagandei, al cărui conducător a fost Joseph
Goebbels. Mijloacele de comunicare erau puse sub control, iar radioul a devenit cel mai
răspândit mijloc de propagandă, pentru că asigura o răspândire mare informaţiei şi avea un
impact sporit. În 1934, un milion de locuințe aveau aparate radio.
Represiunea şi teroarea au constituit armele cele mai utilizate de consolidare a puterii
liderului și de dominație totalitară. Putem identifica trei etape de aplicare a măsurilor de teroare:
1. Prima se caracterizează prin introducerea stării excepţionale, în care garanţiile
constituţionale au fost suspendate, ceea ce însemna mână liberă pentru arestarea
comuniştilor; apoi legalizarea SA şi SS ca trupe auxiliare de poliţie şi generalizarea
detenţiei preventive (arestarea fără hotărâri judecătoreşti, fără garanţii de apărare şi
limite de durată). Aceasta a permis, în primul rând, lupta cu opozanţii politici şi cu
sindicatele. Efectul a fost că în primii doi ani au fost internate în lagăre între 60.000 şi
90.000 de persoane. S-au adăugat alte 20.000 persoane care au trebuit să părăsească
ţara pentru a scăpa de represiunea politică. În această primă etapă teroarea a avut în
primul rând, funcţie politică, dar au suferit şi alte categorii. Amintim aici în primul rând
evreii, împotriva cărora represiunea a luat mai întâi forma boicotului magazinelor şi
eliminării din serviciile publice. În 1933, a fost publicată legea care prevedea
sterilizarea obligatorie a persoanelor suferind de boli ereditare, aplicată ulterior şi
grupurilor etnice minoritare. Tot din 1933, s-au deschis lagărele de concentrare pentru
a-i închide pe opozanţii politici şi evrei. Din 1933 s-au înfiinţat lagăre de concentrare.
2. A doua etapă, cuprinsă între 1934 şi 1937, se caracterizează prin instituţionalizarea
terorii. S-au creat tribunale speciale pentru delicte politice, s-au generalizat măsurile
arbitrare, mai ales prin acţiunile incontrolabile ale SS. Ele au primit dreptul de a ucide
în caz de rebeliune şi tentativă de evadare, fără a mai parcurge procedurile judiciare.
Între 1934-1935, 400.000 de persoane au fost sterilizate forţat.
3. A treia etapă – după 1937. Teroarea i-a lovit pe toţi cei indezirabili pe plan social şi
etnic, aria represiunii s-a lărgit asupra tuturor celor excluşi din „comunitatea poporului”
(evrei, ţigani, Martorii lui Iehova) şi a „asocialilor” (vagabonzi, bolnavi, cerşetori,
homosexuali). În această etapă a avut lor marele pogrom din 1938, în timpul căruia sute
de sinagogi au fost incendiate, zeci de mii de evrei expulzaţi, s-au înfiinţat ghetouri, iar
evreii au fost asasinaţi în masă. Lagărele de concentrare au ajuns să numere în 1944, în
toată zona de dominaţie germană, 22 de lagăre principale şi 1202 lagăre secundare,
pentru care era necesar un vast aparat de teroare organizată, ce includea SA, SS şi
 Gestapo. Între 1941-1944 s-au deschis pe teritoriul Poloniei 6 lagăre de exterminare:
Belzec, Chelmno, Sobibor, Treblinka, Maidanek, Auschwitz-Birkenau. Sistemul
concentraţionar german cuprindea astfel, lagăre de muncă, de concentrare şi de
exterminare.
Genocidul împotriva evreilor. Evreii au fost considerați responsabili de toate problemele
statului și societății germane și erau încadrați la categoria „sub-oameni”, care trebuia lichidată.
Din 1933 au fost luate măsuri discriminatorii împotriva acestora, prin boicotarea magazinelor
evreieşti şi excluderea lor din funcţiile publice. Tot din 1933, evreilor li se interzicea să fie
proprietari agricoli şi să conducă ziare. Ei erau supuşi umilinţelor publice, fiindu-le create locuri
speciale de şedere, pe care scria „Doar pentru evrei” şi erau scoşi din case cu pancarde atârnate
de gât. În septembrie 1935, au apărut „legile de la Nüremberg”, prin care cetăţenia germană era
acordată doar arienilor şi se interzicea căsătoria cu evreii. Pentru a stabili că o persoană avea
origini evreiești, erau luate în calcul criteriile apartenenţei religioase şi ale descendenţei. Alte
măsuri discriminatorii cuprindeau crearea unor buletine de identitate speciale şi tipărirea literei
„J” (de la Juden - evreu) pe paşapoarte. În noiembrie 1938, a avut loc „Noaptea de Cristal”, un
pogrom în timpul căruia au fost sparte vitrinele magazinelor evreieşti, s-au incendiat 7000 de
magazine şi sinagogi, şi au fost asasinaţi câteva sute de evrei.
În ianuarie 1939, Hitler susţinea că dacă va izbucni un război mondial, el se va produce ca
urmare a tentativei de bolşevizare a lumii de care se făceau responsabili evreii. Odată declanșat
războiul, va fi necesară exterminarea responsabililor. Intrarea SUA în război a dat semnalul
pentru Hitler că războiul era deja unul mondial. Astfel, a fost organizată Conferinţa de la
Wansee, din 20 ianuarie 1942, unde s-a luat decizia exterminării totale a evreilor. Au fost create
atunci cele 6 lagăre de exterminare, care se adăugau lagărelor de muncă şi de concentrare, dar şi
ghetourilor de la Piotrkow, Lodz, Varşovia şi Vilna.
 Fascismul

Instaurarea şi consolidarea regimului fascist

Fascismul a fost fondat de către sindicaliștii naționaliști italieni în timpul Primului Război
Mondial. El predica violența, războiul și militarismul, ca bază a transformării din societate.
Aceste valențe războinice era considerate singurele mijloace de a aduce unui nou spirit în
societate, de a educa, de a crea camaraderie națională prin intermediul serviciului militar.
Fasciștii văd violența și războiul ca acțiuni care crează regenerare, spirit și vitalitate națională.
Mişcarea fascistă italiană s-a transformat în partid politic – Partidul Național Fascist - în
noiembrie 1921. Programul său conţinea prevederi ca: intărirea armatei, interzicerea dreptului la
grevă, apărarea și expansiunea statului (ca garant al păcii sociale şi coeziunii naţionale),
protejarea intereselor naţiunii.
În octombrie 1922, fasciștii („cămășile negre”) au organizat „Marșul asupra Romei”,
ocazie cu care circa 14.000 de persoane au luat cu asalt capitala și au forțat căderea prim
ministrului Luigi Facta. PNF a fost instalat la putere, însă Mussolini nu a vrut să neliniştească
opina publică instaurând un guvern pur fascist. El a atras în cabinet deopotrivă lideri militari,
liberali moderaţi şi catolici. Procesul de fascizare a fost aplicat treptat, timp în care formele
exterioare ale statului liberal au fost păstrate. Constituţia, de exemplu, a fost menţinută, dar a fost
golită treptat de substanţă.
În noiembrie 1922, Mussolini a primit puteri depline de la Parlament. În decembrie, s-a
format o miliţie a partidului pentru apărarea regimului, care dubla organismele similare ale
statului şi apoi a fost creat Marele Consiliu al Fascismului, care se pronunţa asupra tuturor
problemelor politice. PNF a intrat în jocul parlamentar, a participat la alegeri şi în 1924 a intrat
în Parlament.
Dispariţia statului liberal şi apariţia celui fascist a fost consfinţită în 1926, intrându-se,
astfel, în a doua etapă de organizare a noului stat. Atunci au apărut „legile pentru apărarea
statului”, care prevedeau ca: toate partidele şi organizaţiile nefasciste au fost dizolvate, a apărut
un tribunal special pentru delicte politice, deputaţii şi-au pierdut mandatele, opozanţii politici
puteau fi încarceraţi.
 Tot în 1926 s-a trecut la sistemul corporativ. S-a creeat pentru fiecare profesie o
organizaţie salarială şi una patronală, care nu puteau face apel la grevă: muncitorii pierd astfel
dreptul de protest, iar patronatul scapă de planificarea economică păstrând proprietatea şi
controlul investiţiilor. Corporaţiile acaparau toate sectoarele şi discutau, pentru fiecare ramură,
contractele colective, prin care se stabileau normele şi salariile. Totodată, grevele deveneau
ilegale.
Din 1926, puterile legislative ale Ducelui au fost extinse. Senatul era numit în continuare
de rege, iar Camera Deputaţilor era reînoită din cinci în cinci ani, printr-un sistem de liste de
încredere: confederaţia naţională a corporaţiilor propunea 800 de candidaţi şi alte organisme
publice - 200.
Mussolini a declanşat în această etapă şi „Bătălia demografică”. Au fost luate măsuri
pentru relansarea natalităţii, au fost fixate taxe pentru bărbaţii celibatari de peste 25 de ani, au
scăzut impozitele pentru familiile numeroase şi au fost oferite recompense pentru fiecare naştere.
Procesul a însemnat însă, accesul mai dificil al femeii la meserii de carieră, la studiile de liceu şi
universitate.
Şi pentru că Ducele vedea fascismul ca o religie laică, sărbătorile, defilările şi ritualurile au
devenit locuri comune. Ele trebuiau să educe şi să-i convertească pe italieni la fascism, în timp ce
opozantul nu mai era doar un adversar politic, ci şi vinovat de păcatul discreditării patriei.

Apogeul regimului. Perioada cuprinsă între 1935 şi începutul celui de-al Doilea Război
Mondial se caracterizează prin radicalizarea regimului în sens totalitar. După succesele externe,
din Etiopia şi Spania se înregistrează schimbări şi în privinţa politicii interne. Războaiele au
produs un val de exaltare colectivă şi de mobilizare a populaţiei în jurul Ducelui, întărind
consensul, ceea ce a facilitat fascizarea societăţii şi a instituţiilor. Pe acest fond, Ducele
abandonează prudenţa şi impune o nouă faţă regimului său, îl radicalizează.
În 1939, Camera Deputaţilor a fost înlocuită de Camera Fasciilor şi Corporaţiilor, numită
de Marele Consiliu Fascist. Alegerile erau astfel înlocuite prin sistemul numirilor. Se adăuga
controlul direct al sindicatelor. Conform noului statut al PNF, din 1938, partidul era considerat o
aristocraţie de comandă şi era învestit cu sarcina de a crea omul nou, dinamic, eficient, eroic,
gata de sacrificiu, cu educaţie spartană, supus total statului şi şefului său.
 După 1936 s-a impus şi politica rasială. În Etiopia cartierele au fost organizate pe criterii
de rasă, „negrii” au fost separaţi de „albi” şi orice trecere a unui indigen în părţile locuite de
„albi” era însoţită de dezinfectare. Conform lui Mussolini, această politică nu era un program de
exterminare a indigenilor, ci de organizarea muncii lor în folosul Italiei. Au fost interzise
căsătoriile între italieni şi alte „rase”, iar cei deja căsătoriţi erau expulzaţi. Din 1938,
antisemitismul a fost instituţionalizat; evreii au fost excluşi din armată şi funcţii publice, nu
puteau avea terenuri arabile sau acces la forme publice de educaţie.
Asistăm şi la sporirea cultului personalităţii lui Mussolini şi apariţia unor forme de imitare
a nazismului, prin parade, salut sau înfiinţarea unor instituţii similare. Se încerca apoi, până la
ridicol, imitarea unui „model roman” şi se proiecta o lume viitoare în care Italia, ca exponent al
romanităţii, trebuia să-şi împartă puterea şi influenţa mondială cu Germania, ca moştenitoare a
vechilor triburi germanice. Era o proiecţie a unei Europe antice şi medievale bântuite de
bivalenţa romano-germană.
Procesul de radicalizare a regimului italian a fost pus pe seama imitaţiei modelului german,
pe rezultatul evoluţiei interne a regimului, pe succesele externe, care au dat încredere lui
Mussolini şi pe fondul crizei mondiale.

Întrebări concluzive:
1. Care sunt diferențele și asemănările între nazism și fascism, ca regimuri politice?
2. Cum a contribuit contextul internațional la evoluția celor două regimuri?
3. Care a fost rolul liderului în cadrul celor două regimuri politice?