Dictatura nazistă în perioada interbelică

Secolul XX reprezintă perioada din istorie în care s-au impus principiile legate de
democrație și respectarea drepturilor omului într-o mare parte a lumii și au fost instaurate
regimuri totalitare care încălcau drepturile omului.

Marea criză din 1929-1933 pune in dificultate democratiile liberale, care se confruntă
cu grave probleme economice si sociale. In timp ce in state precum Marea Britanie, Franta,
Olanda, Belgia, Elvetia, Danemarca, Norvegia, Suedia sau in Cehoslovacia, unde regimurile
democratice supravietuiesc, în altele- Germania, Italia, Spania, Portugalia, Grecia - se instalează
regimuri autoritare. Scăderea nivelului de trai, instabilitatea din primii ani ai perioadei
interbelice, reacţiile faţă de modul cum s-au pus bazele păcii au condus la apariţia unor mişcări
extremiste ţi la instaurarea, în multe state euopene a unor regimuri dictatoriale. In context îşi fac
apariţia ideologiile extremiste: fascistă, nazistă şi comunistă.

Nazismul ca ideologie a fost fundament de Adolf Hitler in lucrarea “Mein Kampf”. La

baza acestei ideologii au stat naţionalismul exacerbat, rasismul si antisemitismul.

Nazismul a aparut intr-o perioada dificila pentru natiunea germana. Germania care
fusese învinsă in primul razboi mondial s-a considerat umilită prin prevederile Tratatului de Pace
de la Versailles. Germanii considerau ca li s-a impus un "dictat". Nazistii au pus un mare accent
pe nationalism si pe promisiunile de restaurare a onoarei naţionale. Hitler considera vinovat
pentru problemele economice si sociale ale Germaniei, sistemul democraţiei parlamentare.
Singura soluţie pe care o sustinea Hitler era dictatura unui singur partid condus de un lider
providential care să supună naţiunea în numele binelui general. El urmărea crearea unui imperiu
(reich) care sa-i cuprinda pe toţi germanii. Justifica expansiunea germana prin nevoia de "spaţiu
vital" pentru rasa ariană, considerată superioară. Spre deosebire de Mussolini, Hitler a făcut din
rasism si in special din antisemitism, o componentă esenţială a programului său. Evreii erau
găsiţi vinovaţi de toate relele societăţii germane si de aceea naziştii susţineau eliminarea lor prin
exterminare.
 Preluarea puterii de catre nazişti are loc in ianuarie 1933 când, pe baza rezultatelor
alegerilor din 1932, presedintele Hindenburg 1-a numit cancelar al Germaniei pe Adolf Hitler,
conducătorul Partidului National Socialist al Muncitorilor din Germania. Având majoritatea in
Parlament, Hitler a obţinut puteri dictatoriale, in martie 1933. Acest fapt semnifica sfârşitul
republicii de la Weimar si instaurarea dictaturii naziste in Germania. Primele măsuri luate de
Hitler i-a vizat pe adversarii politici: toate partidele au fost scoase in afara legii cu exceptia
Partidului National Socialist, mişcarea sindicală a fost distrusă, au fost eliminaţi advesrarii din
propriul partid. In anul 1934, după moartea preşedintelui Hindenburg, a preluat si atribuţiile
acestuia proclamându-se "Fuhrer ".

De la inceput evreii au fost ţinta predilectă a persecuţiilor naziste. Până la sfârsitul

anului 1934 cei mai multi avocati, medici, profesori si functionari evrei si-au pierdut slujbele sau
dreptul de a-si practica meseriile. Prin Legile de la Nurenberg, din 1935 evreilor le-au fost
retrase toate drepturile civile in cadrul statului german.

Cultura a fost subordonata scopurilor regimului. Tineretul era educat in spiritul unui
devotament fanatic faţă de regim si înregimentat în organizaţii precum "tineretul hitlerist".

Controlul regimului a fost instituit si asupra bisericii. Aceasta a fost supusă

persecuţiilor din cauza valorilor promovate de creştinism - iubire şi respect faţă de aproapele tau
- care constituiau contrariul valorilor promovate de naţional-socialişti.