Adolf Hitler

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Adolf Hitler

Adolf Hitler în 1933

Președinte din 2 august 1934 –8 aprilie 1945

Predecesor Paul von Hindenburg

(ca președinte)

Succesor Karl Dönitz

(ca președinte)

Născut 20 aprilie 1889

Braunau am Inn, Austro–Ungaria

Decedat 30 aprilie 1945

Berlin, Germania

Partid politic NSDAP

Soție Eva Braun

(căsătorit pe data de 29 aprilie 1945)

Semnătură

Adolf Hitler (n. 20 aprilie 1889, Braunau am Inn, Austria — d. 30 aprilie 1945, Berlin), lider al Partidului Muncitoresc

German Național-Socialist, cancelar al Germaniei din 1933, iar din 1934 conducător absolut („Führer”) al Germaniei, a

fost unul din cei mai cruzi dictatori din istoria omenirii. Ajuns la putere în 1933, liderul mișcării naziste Hitler a dus o

politică de pregătire și de declanșare a celui de Al Doilea Război Mondial, precum și de punere în aplicare a unui plan

naționalist și rasist de exterminare în masă a evreilor și altor "indezirabili", precum și de lichidare a adversarilor politici.

Cuprins
 [ascunde]

• 1 Tinerețea

• 2 Ideologia național-socialismului

• 3 Ascensiunea la putere

• 4 Antisemitismul

• 5 Prăbușirea celui de-al Treilea Reich

• 6 Moartea lui Hitler - varianta general acceptată

• 7 Bolile lui Hitler și ce a dus la sinucidere

• 8 Referințe

• 9 Bibliografie

• 10 Vezi și

[modifică]Tinerețea

Micul Adolf Hitler

Adolf Hitler s-a născut la 20 aprilie 1889 în Braunau am Inn, în partea de vest a Imperiului Austro-Ungar. Tatăl său, Alois

Schicklgruber, era funcționar vamal și lucra la frontiera dintre Germania și Austria, aproape de Braunau. A circulat zvonul

potrivit căruia Alois ar fi fost fiul natural al negustorului înstărit Frankenberger (din Graz), în slujba căruia muncea mama

sa, Anna-Maria Hiedler. Însă acest zvon nu a fost confirmat. Nu au fost găsite documente care să ateste existența

respectivului comerciant, nici că mama lui Hitler ar fi lucrat în Graz în perioada relevantă[1]. După toate probabilitățile,
zvonul a fost lansat de guvernatorul general nazist al Poloniei [Hans Frank][2]. Alois și-a schimbat numele în Hitler, după

numele de fată al bunicii, Hüttler, cât și după numele tatălui său vitreg, Johann-Georg Hiedler - toate trei fiind variante ale

aceluiași nume de familie, oscilațiile ortografice fiind puse pe seama notarilor. Schimbarea numelui de familie a fost

întărită de împrejurarea că la un moment dat, Johann-Nepomuk Hiedler fratele mai tânăr al tatălui vitreg, a recunoscut

testamentar că el era de fapt tatăl lui Alois Schicklgruber. A treia soție a lui Alois a fost Klara Pölzl . Din aceasta căsătorie

au rezultat șase copii, dintre care au murit patru și au supraviețuit numai Adolf și Paula (n. în 1893).

În școala primară a fost un elev bun. Însă la gimnaziu, în Linz nu s-a remarcat. Potrivit dascălilor lui, a fost „un elev

inteligent, dar fără nicio dorință de muncă”. Nu îi plăceau științele naturale și matematica, era înclinat mai mult către artă.

În 1907, la 18 ani, Adolf avea ambiții să devină un pictor cunoscut, ca marii lui idoli. După moartea părinților, s-a mutat

în 1907 la Viena, unde a încercat să se înscrie la Academia de Arte Frumoase, dar nu a reușit să treacă examenele de

admitere. Moartea mamei sale (21 decembrie 1907) l-a marcat mult. După cum afirma el însuși, „Klara Hitler a fost

singura femeie pe care am fost în stare să o iubesc”. Dovada poate fi un poem scris în memoria mamei sale. Timp de

șase ani a dus o viață mizeră în cele mai sărace cartiere ale orașului, singura sursă de venit fiindu-i ilustratele cu diferite

clădiri din Viena, pe care le picta și vindea în cafenele.

La Viena a întâlnit concepțiile pe care avea să le pună în aplicare după ce a devenit cancelar al Germaniei. Printre

precursorii ideologici, autori ai unor teorii și discursuri șovine, antisemite, rasiste care l-au influențat au fost ideologul

antisemit, rasist, ocultist și escroc Jörg Lanz von Liebenfels, cavalerul Georg Ritter von Schönerer, liderul „Mișcării

Pangermane” (Alldeutsche Bewegung sau Alldeutscher Verband), o grupare politică naționalist-șovină, și primarul

Vienei, Karl Lueger, fondatorul unui partid creștin de orientare virulent antisemită. Exasperat de ceea ce el, Hitler,

percepea a vedea în Viena o „babilonie de rase”, a plecat în mai 1914 în Germania, la München, pe care îl considera „cu

adevărat german”. După izbucnirea Primului Război Mondial, s-a înrolat voluntar în armata germană (în Austria nu fusese

acceptat pentru satisfacerea stagiului militar pe motiv de debilitate fizică). Pe front a fost decorat cu Crucea de Fier clasa I

pentru capturarea unor soldați englezi. Sfârșitul războiului l-a surprins într-un spital, rănit în urma unui atac englez cu

gaze de luptă.

După război, Hitler și-a schițat în minte ceea ce urma să devină național-socialismul. O gândire bazată pe

un antisemitism feroce și o concepție rasistă despre societate și valorilor ei (Volksgemeinschaft, „comunitatea etnică”).

În 1919, era agent al departamentului politic al armatei bavareze, din însărcinarea căruia a intrat în contact cu o

formațiune politică radicală, dar obscură, Partidul Muncitoresc German (Deutsche Arbeiterpartei, abreviat DAP). Partidul

era, în ciuda numelui, nu de stânga, ci de extremă dreapta, ultranaționalist, antisemitist și anticapitalist. Hitler s-a

înregimentat politic, devenind după câteva zile membru al comitetului executiv. Energia și talentul său oratoric l-au impus,

încât Hitler, alături de fondatorul partidului, Anton Drexler, a formulat programul politic în februarie 1922. A fost decisă

totodată adoptarea unui nume nou: Partidului Muncitoresc German Național-Socialist (Nationalsozialistische Deutsche

Arbeiterpartei, abreviat NSDAP). Astfel s-a deschis drumul ascensiunii spre putere al lui Hitler.

[modifică]Ideologia național-socialismului
Ideologia nazismului s-a bazat inițial pe idei preluate de la unii teoreticieni rasiști care, la sfârșitul secolului al XIX-lea,

lansaseră conceptele rasa ariană, puritatea rasei. Conform acelor idei, omenirea ar fi fost alcătuită în baza unei ierarhii

valorice a raselor, iar viața reprezenta numai „supraviețuirea adaptabililor”. Poporul german era considerat superior, parte

din „rasa ariană” și îi revenea sarcina de a menține puritatea rasei și de a subordona rasele

inferioare: evreii, țiganii, slavii și rasele de culoare. Hitler considera comunitatea evreiască drept uncancer care distrugea

trupul Germaniei. Hitler era convins că „alterarea sângelui și deteriorarea rasei reprezintă singurele cauze care explică

declinul civilizațiilor străvechi. Niciodată războiul nu a ruinat națiunile. În această lume, cine nu este de origine sănătoasă

poate fi considerat pleavă”.

Slăbită de efectele Primului Război Mondial, cât și de condițiile foarte grele de despăgubiri de război impuse prin Tratatul

de la Versailles, Germania a intrat într-o criză economică gravă. Firava democrație (Republica de la Weimar) nu îi putea

face față, populația devenind din ce în ce mai pauperizată și nemulțumită. După o scurtă redresare, situația s-a agravat

din nou prin declanșarea în 1929 a crizei economice mondiale. Numărul șomerilor a ajuns la circa șase milioane. Din

păcate pentru evoluția ulterioară, puterile învingătoare în Primul Război Mondial nu au fost capabile să înțeleagă că o

țară umilită nu putea fi pol de stabilitate. Condițiile impuse Germaniei, ca reparații de război, nu aveau cum să fie

acceptate de o populație flămândă, sătulă de război, dar foarte mândră. Efectele s-au dovedit fatale. Din această situație,

mișcarea nazistă, condusă de Hitler, a reușit să obțină un capital politic important prin voturile care i-au fost acordate,

până în 1932.

[modifică]Ascensiunea la putere
Încă de la începutul carierei sale politice Hitler a fost conștient de capacitatea de influență a propagandei. În

aprilie 1930 l-a desemnat pe Joseph Goebbels ca șef al aparatului depropagandă pe tot teritoriul Germaniei. Naziștii au

folosit cu succes noile tehnici moderne de îndoctrinare și propagandă, afișele electorale și radioul, în toată perioada dintre

puciul lui Hitler eșuat în München (1923) și acapararea puterii de stat în 1933. Au fost închiriate avioane și automobile de

lux pentru deplasarea mai rapidă a lui Hitler în cât mai multe locuri, în cadrul campaniilor electorale. În cele din urmă

naziștii au obținut rezultatele scontate în alegerile din 1930 și din iulie 1932 (dar procentajul obținut în alegerile

pentru reichstag din 6 noiembrie 1932 s-a diminuat). Reprezentarea mare în parlamente a partidului nazist, mai ales după

1930, a avut printre cauze slaba prezentare a electoratului la urne, starea economică gravă cauzată de marea criză

economică (cu peste șase milioane de șomeri), precum și politica deflaționară cu care guvernul cancelarului Heinrich

Brüning (1930-1932) a reacționat la criza economică, amplificând-o. Succesul obținut de partidul nazist la alegerile din

vara lui 1932, după care naziștii au format cel mai mare grup parlamentar în reichstag după grupulsocial-democrat, l-a

încurajat pe Hitler să nu accepte altă funcție decât cea de cancelar. Negocierile dintre Hitler și președintele

Hindenburg vizând formarea guvernului nu au dus la nici un rezultat. Au urmat câteva luni de instabilitate politică până

la 30 ianuarie 1933, când Hitler a fost numit în funcția de cancelar. Din noul guvern făcea parte și Franz von Papen,

cancelar între 1 iunie și 17 noiembrie 1932, care participase împreună cu generalul Kurt von Schleicher, cancelar între 4
decembrie 1932 și 28 ianuarie 1933, la aranjamentul din culise, acceptat de președintele Hindenburg, pentru însărcinarea

lui Hitler cu formarea guvernului.

În scurt timp naziștii au preluat toate funcțiile de conducere, atât în parlamentul central (reichstag) și cele regionale, cât și

în economie. În martie 1933 Hitler s-a hotărât să propună noului parlament Legea de

împuternicire (Ermächtigungsgesetz), care prevedea înlăturarea procedurilor și legislației parlamentare și transferul

puterii depline cancelarului și guvernului său, prin asumarea de prerogative dictatoriale. Cu ajutorul mulțimii adunate în

stradă și a terorii instaurate de „Batalioanele de Asalt” sau SA (Sturmabteilung) și a celeilalte organizații

paramilitare,SS (Schutzstaffel, „Eșalonul de protecție”), legea a fost adoptată cu 444 de voturi favorabile și 94 contra. S-a

deschis astfel calea spre dictatura totalitară.

[modifică]Antisemitismul

Axiomele ideologice ale nazismului au fost superioritatea rasială ariană și antisemitismul. Ura profundă față de evrei a

fost tema dominantă a carierei politice a lui Hitler. S-a speculat foarte mult pe seama motivelor, dar nimeni nu a putut găsi

un răspuns satisfăcător. Cea mai plauzibilă explicație o oferă Geoff Layton în lucrarea „Germania: Al Treilea Reich, 1933-

1945”:

„Hitler a fost produsul, și nu creatorul unei societăți deja infestate. În orice caz, ar fi eronat să-l considerăm un

antisemit oarecare. Ura față de evrei era obsesivă și vindicativă și i-a influențat întreaga filosofie politică. Că el

a fost în stare să o pună în practică, nu poate fi explicat decât prin circumstanțele specifce ale Germaniei

postbelice: umilința suferită la Versailles și problemele grave de ordin socio-economic dintre anii 1918-1923 și

1929-1933. Într-o asemenea situație, Hitler a fost în măsură să exploateze existența unei ostilități latente

împotriva evreilor și să o transforme într-o politică radicală a urii.”

Benito Mussolini (stânga) și Adolf Hitler

Oricâte explicații s-ar încerca, faptele și cifrele sunt covârșitoare: numărul oamenilor ce au căzut victime politicii

hitleriste este îngrozitor. Șase milioane de evrei au fost exterminați în lagărele morții de

la Auschwitz, Chełmno, Majdanek, Treblinka și în ghetoul din Varșovia. Pretinsa superioritate rasială ariană a fost

introdusă de Hitler în mod treptat, tocmai pentru a amăgi opinia publică internațională. La 15 septembrie 1935 au

fost adoptate primele legi rasiale, cunoscute ca Legile de la Nürnberg. Aceste legi prevedeau că cetățenia

germană putea fi deținută numai de persoanele de origine germană; de asemeni, au fost interzise căsătoriile mixte

dintre evrei și etnicii germani precum și relațiile extraconjugale mixte. La 9 noiembrie 1938 au fost adoptate măsuri

antisemite fizice prin programul generalizat în toată Germania. În „noaptea pogromului” (Kristallnacht) au fost

distruse case, magazine evreiești și sinagogi; peste o sută de evrei au fost omorâți și circa 20.000 trimiși în lagăre

de concentrare. Punctul culminant al acestor crime antisemite a fost atins la Conferința de la Wannsee, în cadrul

căreia înalți funcționari de stat din partidul nazist și guvern au decis "Soluția finală în chestiunea evreiască", la

cererea expresă a lui Hitler.

[modifică]Prăbușirea celui de-al Treilea Reich

Împingerea Germaniei în război a fost, de fapt, primul semn al începutului sfârșitului Hitler. Cu toate victoriile de

început dintre anii 1939-1941, Hitler și conducerea militară a Germaniei au făcut marea greșeală de a-și subestima

inamicii, Marea Britanie și Uniunea Sovietică, precum și greșeala de a începe un război pe două fronturi, cu aceste

două puteri. Orbit de succesele înregistrate de „războiul fulger” (Blitzkrieg), Hitler a dat semnalul Operațiunii

Barbarossa, care prevedea invadarea Uniunii Sovietice printr-o campanie rapidă, înainte de venirea iernii. Invazia a

început la 22 iunie 1941. Hitler primește o nouă lovitură în luna decembrie a aceluiași an prin intrarea în război

a Statelor Unite ale Americii. Înverșunarea sovieticilor, noroiul, apoi nămeții și frigul iernii au oprit înaintarea

Germaniei. Hitler a rămas convins că victoria finală era posibilă, ceea ce dovedește că-și pierduse clarviziunea

militară ce îl caracterizase la începutul războiului. În 1943, armata germană se afla în defensivă, pierzând inițiativa

și, treptat, toate visurile lui Hitler s-au sfârșit, lăsând în urmă o Europă distrusă și șaizeci de milioane de victime.

[modifică]Moartea lui Hitler - varianta general acceptată

La 30 aprilie 1945, în toiul ultimelor lupte grele în Berlin, când trupele sovietice se aflau la mică distanță de

cancelaria Reich-ului, Hitler s-a sinucis, mușcând o capsulă de cianură și împușcându-se. Trupul lui și cel al Evei

Braun (cu care se cununase în ziua precedentă öi care s-a sinucis simultan) au fost depuse în craterul unei bombe,

stropite cu benzină de cütreOtto Günsche și alte ajutoare din Führerbunker și li s-a dat foc când Armata Roșie se

apropia și continuau bombardamentele. Înainte de a se sinucide, Hitler își otrăvise câinele pentru a testa otrava.

La 2 mai Helmuth Weidling a capitulat și a predat Berlinul fără condiții sovieticilor. Când au ajuns la cancelarie,

forțele sovietice au găsit trupul lui Hitler și au efectuat o autopsie folosind amprente dentare pentru identificare.

Rămășițele lui Hitler și ale Evei Braun au fost îngropate secret de SMERȘ (organizația rusă „Smert Șpionam”) la
sediul acesteia din Magdeburg. Potrivit Serviciului Federal Rus de Securitate, un fragment de craniu uman păstrat

în arhivele sale și expus într-o expoziție din anul 2000 provine din rămășițele pământești ale lui Hitler. Totuși,

autenticitatea craniului este pusă sub semnul întrebării de mai mulți istorici și cercetători.

În mai 1945 Germania era complet ruinată, și nicidecum o „Germanie mare” în stare să distrugă Rusia bolșevică

sau să creeze o nouă ordine mondială bazată pe supremația așa-zisei rase „ariene”.

[modifică]Bolile lui Hitler și ce a dus la sinucidere

Acest articol sau această secțiune are bibliografia incompletă sau
inexistentă.
Puteți ajuta găsind susținere bibliografică pentru conținutul paginii.

În urma unor cercetări intense a peste 300 de ore de film, cercetătorii au ajuns la concluzia că Hitler a suferit

începând din 1943 de boala Parkinson. Până în acel moment dictatorul își folosea ambele mâini pentru a gesticula

și a-și susține discursurile, însă din acel an Hitler era mai reticent în gesticulările cu mâna stângă. Un filmuleț, care

s-a uitat a fi cenzurat, demonstrează că în anumite momente mâna stângă a lui Hitler tremura exact ca în cazul

bolii Parkinson. Deși au fost făcute cercetări amănunțite, nu s-au descoperit nici în scrierile apropiaților, însă nici în

scrierile sale dovezi cum că ar putea fi bolnav de această boală. Mai curând s-a descoperit că unul dintre medicii

acelei perioade îi administra o substanță "misterioasă"[necesită citare] care, spune valetul lui, îi oferea o energie

incredibilă încă dinainte de a scoate acul din venă. Cercetările au dovedit că lui Hitler îi erau

administrateamfetamine, astfel că în scurt timp a devenit dependent.[necesită citare] . Dar, parkinsonismul nu afecteaza

funcțiile cognitive sau gândirea - a nu se confunda cu altzheimer; amfetaminele se înrudesc funcțional cu levo-

dopa (tratament parkinson). Când Anglia și SUA au început atacarea Berlinului, Hitler s-a ascuns într-unul dintre

buncărele blindate create special, împreună cu câțiva oameni de încredere. În acele vremuri deja suferise de un

atac cerebral [necesită citare], însă dependența de amfetamine, boala Parkinson și mai ales căderea Berlinului l-au dus

la sinucidere.

[modifică]Referințe

1. ^ Werner Maser, Adolf Hitler. Legende-Mythos-Wirklichkeit. („A.H. Legendă-mit-realitate”),

München, Esslingen, 1971, p. 25–28.

2. ^ Hans Frank, Im Angesicht des Galgens. Deutung Hitlers und seiner Zeit auf Grund
eigener Erlebnisse und Erkenntnisse. Geschrieben im Nürnberger Justizgefängnis. („În fața

spânzurătorii. Despre epoca lui Hitler și a sa în baza celor trăite și a concluziilor personale.

Redactat în penitenciarul judiciar din Nürnberg”) (editura) Alfred Beck Verlag, München-
Gräfeling, 1953, p. 330 și următoarele

[modifică]Bibliografie
  H. Berenger, traducere M. Bujor, Hitler și Israel, București, Institutul de Arte Grafice "Lupta" N.

Stroilă, 1937;

 Florin Constantiniu, Între Hitler și Stalin; România și pactul Ribbentrop - Molotov, București,

Danubius, 1991;

 Florin Constantiniu, Hitler, Stalin și România - România și geneza Operațiunii

"Barbarossa", București, Univers Enciclopedic, 2002

 Hugh Trevor-Roper, traducere S. Lăzărescu, Ultimele zile ale lui Hitler, București, Humanitas, 1993;

 Gherman Rozanov, Ultimele zile ale lui Hitler, București, Editura Politică, 1962;

 Max Weinrich, traducere R. P. Gheo, Universitățile lui Hitler: contribuția intelectualilor la crimele

Germaniei împotriva evreilor, Iași, Polirom, 2000.

[modifică]Vezi și

Jurnalele secrete ale lui Hitler - o falsificare blamabilă, apărută parțial în revista germană Stern

Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate deAdolf Hitler