Adolf Hitler (n. 20 aprilie 1889, Braunau am Inn, Austria — d.

30 aprilie 1945, Berlin), lider

al Partidului Naţional-Socialist German, cancelar al Germaniei din 1933, iar din 1934
conducător absolut („Führer”) al Germaniei, a fost unul din cei mai cruzi dictatori din istoria
omenirii. Ajuns la putere în 1933, liderul mişcării naziste, Hitler a dus o politică de pregătire
şi de declanşare a celui de Al Doilea Război Mondial, precum şi de punere în aplicare a unui
plan de exterminare în masă a evreilor şi a adversarilor politici.

Tinereţea
Adolf Hitler s-a născut la 20 aprilie 1889 în Braunau am Inn, în partea de vest a Imperiului
Austro-Ungar. Tatăl său, Alois Schicklgruber, era funcţionar vamal şi lucra la frontiera dintre
Germania şi Austria, aproape de Braunau. A circulat zvonul potrivit căruia Alois ar fi fost
fiul natural al negustorului înstărit Frankenberger (din Graz), în slujba căruia muncea mama
sa, Anna-Maria Hiedler. Însă acest zvon a fost infirmat. Nu au fost găsite documente care să
ateste existenţa respectivului comerciant, nici că mama lui Hitler ar fi lucrat în Graz în
perioada relevantă. După toate probabilităţile, zvonul a fost lansat de guvernatorul general
nazist al Poloniei [Hans Frank]. Alois si-a schimbat numele în Hitler, după numele de fată al
bunicii, Hüttler, cât şi după numele tatălui său vitreg, Johann-Georg Hiedler - toate trei fiind
variante ale aceluiaşi nume de familie, oscilaţiile ortografice fiind puse pe seama notarilor.
Schimbarea numelui de familie a fost întărită de împrejurarea că la un moment dat, Johann-
Nepomuk Hiedler fratele mai tânăr al tatălui vitreg, a recunoscut testamentar că el era de fapt
tatăl lui Alois Schicklgruber. A treia soţie a lui Alois a fost Klara Pölzl, o nepoată a lui de
gradul doi, ceea ce a dus la contradicţii în Vatican. Din aceasta căsătorie au rezultat şase
copii, dintre care au supravieţuit numai Adolf şi Paula (n. în 1893), ceilalţi murind de
difterie.
Copilăria viitorului dictator nu a fost deloc uşoară, fiind bătut şi lovit fără milă de tatăl său.
Deseori Klara intervenea să îşi apere copilul de lovituri, dar era şi ea bătută. Adolf a fost
traumatizat de loviturile şi injuriile ce erau la ordinea zilei. În şcoala primară a fost un elev
bun. Însă la gimnaziu, în Linz nu s-a remarcat. Potrivit dascălilor lui, a fost „un elev
inteligent, dar fără nicio dorinţă de muncă”. Nu îi plăceau ştiinţele naturale şi matematica, era
înclinat mai mult către artă. În 1907, la 18 ani, Adolf avea ambiţii să devină un pictor
cunoscut, ca marii lui idoli. După moartea părinţilor, s-a mutat în 1907 la Viena, unde a
încercat să se înscrie la Academia de Arte Frumoase, dar nu a reuşit să treacă examenele de
admitere. Moartea mamei sale (21 decembrie 1907) l-a marcat mult. După cum afirma el
însuşi, „Klara Hitler a fost singura femeie pe care am fost în stare să o iubesc”. Dovada poate
fi un poem scris în memoria mamei sale. Timp de şase ani a dus o viaţă mizeră în cele mai
sărace cartiere ale oraşului, singura sursă de venit fiindu-i ilustratele cu diferite clădiri din
Viena, pe care le picta şi vindea în cafenele.

La Viena a aflat de concepţiile pe care avea să le pună în aplicare după ce a devenit cancelar
al Germaniei. Printre precursorii ideologici, autori ai unor teorii şi discursuri şovine,
antisemite, rasiste care l-au influenţat au fost ideologul antisemit, rasist, ocultist şi escroc
Jörg Lanz von Liebenfels, cavalerul Georg Ritter von Schönerer, liderul „Mişcării
Pangermane” (Alldeutsche Bewegung sau Alldeutscher Verband), o grupare politică
naţionalist-şovină, şi primarul Vienei, Karl Lueger, fondatorul unui partid creştin de orientare
virulent antisemită. Exasperat de ceea ce el, Hitler, percepea a vedea în Viena o „babilonie de
rase”, a plecat în mai 1914 în Germania, la München, într-un oraş apreciat de el ca oraş „cu
adevărat german”. După izbucnirea Primului Război Mondial, s-a înrolat voluntar în armata
germană (în Austria nu fusese acceptat pentru satisfacerea stagiului militar pe motiv de
debilitate fizică). Pe front a fost decorat cu Crucea de Fier clasa I pentru capturarea unor
soldaţi englezi. Sfârşitul războiului l-a surprins într-un spital, rănit în urma unui atac englez
cu gaze de luptă.

După război, Hitler şi-a schiţat în minte ceea ce urma să devină naţional-socialismul. O
gândire bazată pe un antisemitism feroce şi o concepţie rasistă despre societate şi valorilor ei
(Volksgemeinschaft, „comunitatea etnică”). În 1919, era agent al departamentului politic al
armatei bavareze, din însărcinarea căruia a intrat în contact cu o formaţiune politică radicală,
dar obscură, Partidul Muncitoresc German (Deutsche Arbeiterpartei, abreviat DAP). Partidul
era, în ciuda numelui, nu de stânga, ci de extremă dreapta, ultranaţionalist, antisemitist şi
anticapitalist. Hitler s-a înregimentat politic, devenind după câteva zile membru al
comitetului executiv. Energia şi talentul său oratoric l-au impus, încât Hitler, alături de
fondatorul partidului, Anton Drexler, a formulat programul politic în februarie 1920. A fost
decisă totodată adoptarea unui nume nou: Partidului Muncitoresc Naţional-Socialist German
(Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei, abreviat NSDAP). Astfel s-a deschis drumul
ascensiunii spre putere al lui Hitler.
Ideologia naţional-socialismului
Ideologia nazismului nu s-a bazat iniţial pe idei preluate de la unii teoreticieni rasişti care, la
sfârşitul secolului al XIX-lea, lansaseră concepte noi ca: rasa ariană, puritatea rasei. Conform
acelor concepţii, omenirea ar fi fost alcătuită în baza unei ierarhii valorice a raselor, iar viaţa
nu reprezenta altceva decât „supravieţuirea adaptabililor”. Poporul german era considerat
superior, parte din „rasa ariană”, şi îi revenea sarcina de a menţine puritatea rasei şi de a
subordona rasele inferioare evreii, ţiganii, slavii şi rasele de culoare. Hitler considera
comunitatea evreiască drept un cancer care distrugea trupul Germaniei. Hitler era convins că
„alterarea sângelui şi deteriorarea rasei reprezintă singurele cauze care explică declinul
civilizaţiilor străvechi. Niciodată războiul nu a ruinat naţiunile. În această lume oricine nu
este de origine sănătoasă poate fi considerat pleavă”.

Slăbită de efectele Primului Război Mondial, cât şi de condiţiile foarte grele (reparaţii de
război) impuse prin Tratatul de la Versailles, Germania a intrat într-o criză economică gravă.
Firava democraţie (Republica de la Weimar) nu îi putea face faţă, populaţia devenind din ce
în ce mai săracă şi nemulţumită. După o scurtă redresare, situaţia s-a agravat din nou prin
declanşarea în 1929 a crizei economice mondiale. Numărul şomerilor a ajuns la circa şase
milioane. Din păcate pentru evoluţia ulterioară, puterile învingătoare în Primul Război
Mondial nu au fost capabile să înţeleagă că o ţară umilită nu putea fi pol de stabilitate.
Condiţiile impuse Germaniei, ca reparaţii de război, nu aveau cum să fie acceptate de o
populaţie flămândă, sătulă de război, dar foarte mândră. Efectele s-au dovedit fatale. Din
mijlocul sărăcimii s-a ridicat cel ce avea să dezlănţuie douăzeci de ani mai târziu infernul în
Europa.

Ascensiunea la putere
Încă de la începuturile carierei politice, Hitler era conştient de puterea propagandei, totul
fiind foarte bine pus la punct. Din aprilie 1930, responsabil cu propaganda a fost numit
Joseph Goebbels, care a folosit cu succes noile tehnici, afişele electorale cât şi radioul. Au
fost închiriate avioane şi automobile de lux pentru deplasarea mai rapidă a lui Hitler în cât
mai multe locuri, în cadrul numeroaselor campanii electorale. Demersul a avut efectul
scontat, dar un mare merit la succesul naziştilor l-a avut absenteismul electoratului la urne.
Succesul obţinut de partidul său la alegerile din 1932 l-a încurajat să nu accepte altă funcţie
decât cea de cancelar. Întâlnirile dintre Hitler şi preşedintele Hindenburg nu au dus la nici un
rezultat. A urmat o perioadă tulbure în viaţa politică germană, culminând, totuşi, la 30
ianuarie 1933 cu numirea în funcţia de cancelar a lui Hitler. În scurt timp, naziştii au preluat
toate funcţiile de conducere, atât în Parlamentul german (Reichstag), cât şi în economie. În
martie 1933, Hitler s-a hotărât să propună noului Parlament Legea de împuternicire
(Ermächtigungsgesetz), care prevedea înlăturarea procedurilor şi legislaţiei parlamentare şi
transferul puterii depline cancelarului şi guvernului său, prin asumarea de prerogative
dictatoriale. Cu ajutorul mulţimii adunate în stradă şi a terorii instaurate de "Batalioanele de
Asalt" sau SA (Sturmabteilung) şi a celeilalte organizaţii paramilitare, SS (Schutzstaffel,
„Eşalonul de protecţie”), legea a fost adoptată cu 444 de voturi pentru şi 94 împotrivă. S-a
deschis astfel calea spre dictatura totalitară.
Antisemitismul

La baza politicii lui Hitler şi a partidului naţional-socialist s-au aflat ura rasială şi
antisemitismul. Ura profundă faţă de evrei a fost tema dominantă a carierei politice a lui
Hitler. S-a speculat foarte mult pe seama motivelor, dar nimeni nu a putut găsi un răspuns
satisfăcător. Cea mai plauzibilă explicaţie o oferă Geoff Layton în lucrarea „Germania: Al
Treilea Reich, 1933-1945”: „Hitler a fost produsul, şi nu creatorul unei societăţi deja
infestate. În orice caz, ar fi eronat să-l considerăm un antisemit oarecare. Ura faţă de evrei
era obsesivă şi vindicativă şi i-a influenţat întreaga filosofie politică. Că el a fost în stare să
o pună în practică, nu poate fi explicat decât prin circumstanţele singulare ale Germaniei
postbelice: umilinţa suferită la Versailles şi problemele grave de ordin socio-economic
dintre anii 1918-1923 şi 1929-1933. Într-o asemenea situaţie, Hitler a fost în măsură să
exploateze existenţa unei ostilităţi latente împotriva evreilor şi să o transforme într-o politică
radicală a urii”. Oricâte explicaţii s-ar încerca, faptele şi cifrele sunt covârşitoare: numărul
oamenilor ce au căzut victime politicii hitleriste este tulburător. Şase milioane de oameni şi-
au găsit sfârşitul în lagărele morţii de la Auschwitz, Chełmno, Majdanek, Treblinka ori în
ghetoul din Varşovia. Politica rasială a fost introdusă de Hitler în mod treptat, tocmai pentru
a amăgi opinia publică internaţională. La 15 septembrie 1935 au fost adoptate primele legi
rasiale, intrate în istorie ca Legile de la Nürnberg. Acestea prevedeau că cetăţenia germană o
puteau deţine numai persoanele de origine germană; totodată se interziceau căsătoriile mixte:
dintre evrei şi etnicii germani, cât şi relaţiile extraconjugale. La 9 noiembrie 1938 au fost
adoptate primele măsuri fizice împotriva evreilor prin pogromul generalizat în toată
Germania, în aşa-numita „noapte de cristal” (Kristallnacht) fiind distruse case, magazine şi
sinagogi; peste o sută de evrei au fost omorâţi şi circa 20.000 trimişi în lagăre de concentrare.
Punctul culminant al crimelor a fost atins odată cu Conferinţa de la Wannsee, în cadrul căreia
înalţi funcţionari de stat din partidul nazist şi guvern au decis "Soluţia finală în chestiunea
evreiască", la cererea expresă a lui Hitler.
Prăbuşirea celui de-al Treilea Reich
Împingerea Germaniei în război a fost, de fapt, primul semn al începutului sfârşitului Hitler.
Cu toate victoriile de început dintre anii 1939-1941, Hitler şi conducerea militară a
Germaniei au făcut marea greşeală de a-şi subestima inamicii, Marea Britanie şi Uniunea
Sovietică, precum şi greşeala de a începe un război pe două fronturi, cu aceste două puteri.
Orbit de succesele înregistrate de „războiul fulger” (Blitzkrieg), Hitler a dat semnalul
Operaţiunii Barbarossa, care prevedea invadarea Uniunii Sovietice printr-o campanie rapidă,
înainte de venirea iernii. Invazia a început la 22 iunie 1941. Hitler primeşte o nouă lovitură în
luna decembrie a aceluiaşi an prin intrarea în război a Statelor Unite ale Americii.
Înverşunarea sovieticilor, noroiul, apoi nămeţii şi frigul iernii au oprit înaintarea Germaniei.
Hitler a rămas convins că victoria finală era posibilă, ceea ce dovedeşte că-şi pierduse
clarviziunea militară ce îl caracterizase la începutul războiului. În 1943, armata germană se
afla în defensivă, pierzând iniţiativa şi, treptat, toate visurile bolnave de preamărire ale lui
Hitler s-au sfârşit, lăsând în urmă o Europă distrusă şi şaizeci de milioane de victime.

Moartea lui Hitler

La 30 aprilie 1945, în toiul ultimelor lupte grele în Berlin, când trupele sovietice se aflau la
mică distanţă de cancelaria Reich-ului, Hitler s-a sinucis, muşcând o capsulă de cianură şi
împuşcându-se. Trupul lui şi cel al Evei Braun (amanta lui, cu care se cununase în ziua
precedentă) au fost depuse în craterul unei bombe, stropite cu benzină de Otto Günsche şi
alte ajutoare din Führerbunker şi li s-a dat foc când Armata Roşie se apropia şi continuau
bombardamentele. Înainte de a se sinucide, Hitler îşi otrăvise câinele pentru a testa otrava.

În mai 1945, Germania era complet ruinată şi nicidecum o „Germanie mare” în stare să
distrugă Rusia bolşevică sau să creeze o nouă ordine mondială bazată pe supremaţia aşa-zisei
rase „ariene”.